Referat Soarele

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Soarele si de asemenea puteti face Download Referat Soarele

Citeste fragmente din Referat Soarele

Soarele Introducere De-a lungul timpului, s-au facut diferite cercetari asupra minunatelor astre ale cerului. S-a studiat Pamantul, Luna, ajungandu-se la sistemul solar si la Soare. S-au descoperit lucruri interesante, considerate de unii chiar misterioase. Voi incerca sa prezint in aceasta lucrare unele lucruri despre sistemul solar si in special, despre Soare, steaua centrala a acestuia. Sistemul solar Sistemul solar poate fi prezentat ca o mostra a perfectiunii cosmice, prin complexitatea, armonia si echilibrarea elementelor care-l compun. . Membrii sistemului solar Deseori, despre sistemul solar se vorbeste ca despre o «familie». Astfel, in jurul Soarelui, se rotesc noua planete mari, situate la diferite distante de acesta. Planetele 2.1.1. Mercur Mercur, cea mai apropiata planeta de Soare, este si cea mai mica dintre planete. Ea are un relief de tip lunar, cu numeroase cratere - semne ale unei activitati vulcanice in trecut - depresiuni, ridicaturi, folii, munti nu prea inalti, atmosfera rarefianta, magnetosfera, nucleu din fier. Din cauza temperaturii si a dilatatiilor puternice, aici nu prea exista viata. 2.1.2. Venus Venus este cel mai stralucitor corp ceresc dupa Soare si Luna. Fiind o planeta interioara orbitei terestre. Venus poate fi vazuta seara la apus si dimineata la rasarit. Privita de pe Pamant, planeta prezinta faze. Radiindu-se pe o orbita interioara celei terestre, Venus eclipseaza Soarele din cand in cand, fenomen care a permis astronomilor sa descopere o atmosfera densa in jurul ei care ii acopera fata, de unde si denumirea de “planeta cu voal”. Dupa marime, masa si densitate, Venus este aproape geamana cu Pamantul, fapt care ii face pe satelitii din trecut sa creada ca acolo ar putea exista viata. Structura interna a Luceafarului o aminteste in multe privinte pe cea a Terrei. Suprafata Luceafarului e mai putin cutanta decat cea a Lunii, planeta are munti, podisuri, cratere de natura vulcanica. Datorita densitatii mari a atmosferei, fata planetei e mai putin cicatrizata de meteoriti, acestia arzand in atmosfera. Venus e o planeta activa, are inosfera, insa ii lipseste magneto-sfera. In atmosfera ei au fost inregistrate descarcari electrice, dar ele sunt de natura vulcanica, iscandu-se “din senin”. Planeta este acoperita de nari dense din picaturi de acid sulfuric si de alte substante care contin sulf. Picaturile de ploaie nu coboara insa mai jos de 90 km. Din aceasta cauza, temperaturile inalte de la suprafata, se evapora. Planeta este lipsita de hidrosfera, solul ei fiind acoperit cu blocuri de roci negre ca funinginea. Presiunea la sol este de 90 ohmi, conditiile aici sunt prea vitrege pentru existenta vietii. 2.1.3. Terra Pamantul, a treia planeta de la Soare, este singura planeta din sistemul solar care poate sustine viata. De asemenea, este singura planeta pe care o substanta exista in cele trei stari de agregare. Pamantul este extrem de dinamic, iar scoarta sa se recicleaza constant, datorita miscarii continue a platformei. 2.1.4. Marte Marte este a doua vecina a Pamantului, este dupa Luna cel mai cercetat corp ceresc. Planeta are structura interioara similara celei a Pamantului, relieful ei se aseamana in multe privinte cu cel terestru si cu cel lunar. Se disting munti cu piscuri de pana la 29 km create de tip vulcanic, albii secate de rauri, praf mult, de culoare rosie. Pe planeta bantuie furtuni de praf, la ploi se evdentiaza doua calote de gheata stralucitoare din gaz carbonic, are activitate seismica redusa, camp magnetic mic, atmosfera rarefiata. Temperatura maxima la ecuator e de 20 grade C, forme de viata n-au fost depistate. Despre existenta unei civilizatii martiene, dupa cum se presupunea nici nu poate fi vorba. 2.1.5. Jupiter Jupiter este cea mai mare planeta a sistemului solar. In multe privinte, ea se aseamana cu Soarele. Atmosfera planetei se intinde pana la inaltimea de 700 km si consta din hidrogen, heliu, amoniac, vapori de apa si metan. Pe suprafata planetei se evidentiaza “pata Rosie”, o zona de unde curentii atmosferici sunt foarte violenti. Jupiter are inosfera, magnetosfera cu centuri de radiatie imposibil de strabatut pentru astronauti. Mareele cosmice au descoperit in jurul planetei mai multe inele, dispuse in benzi paralele cu planul ecuatorial. Jupiter are multi sateliti, unii mai mari decat planeta Mercur. 2.1.6. Saturn Saturn consta din 85% hidrogen, iar miezul ei este posibil pietros. Imposibilul ei exterior este alcatuit din hidrogen in forma de picaturi de ploaie. Saturn se evidentiaza prin mii de inele; satelitul sau Titan are o atmosfera densa din azot, metan, amoniac si presiunea la suprafata fiind de 1,5 atm. Saturn are 18 sateliti alcatuiti in mare parte din apa, ceea ce probeaza ca, in timpul formarii planetei in imprejurimile sale, temperatura era scazuta. 2.1.7. Uranus Uranus este constituita dintr-un nucleu din roca si gheata, invelit de o manta de hidrogen lichid, are un sistem inelar din fragmente de pietre, atmosfera ei este alcatuita din metan. 2.1.8. Neptun Neptun are centuri de radiatie si un inel, prin structura simuleaza Faza de inceput a sistemului solar. De cand a fost descoperita si pana azi, inca nu a efectuat o rotatie deplina in jurul Soarelui. Neptun are cel mai mare satelit, Triton. 2.1.9. Pluto Pluto este cea mai indepartata planeta de Soare, are masa mai mica decat cea a Terrei, este constituita dintr-un nucleu din silicati, ca un invelis de gheata, dupa care urmeaza un altul din gheata de metan. Atmosfera ei densa este din neon, fata planetei pare pistruiata, deoarece este acoperita cu pete de chiciura din metan, gheata, azot. Planeta are un satelit pe nume Charon. Dupa ce am facut constinta cu membrii “familiei”, ar trebui sa vedem cat de stranse sunt legaturile intre ei. Pentru a vedea acest lucru, este suficient sa aratam distantele care separa Terra de celelalte planete din sistemul solar. Cel mai apropiat vecin este planeta Venus, care se apropie de Pamant la 395000000 km, distanta maxima fiind de 259500000 km. Corpurile cosmice artificiale lansate in spatiul cosmic au nevoie de intervale de timp de ordinul anilor pentru a atinge celelalte planete ale sistemului solar. Unitatea sistemului solar este asigurata prin influenta maxima a Soarelui, steaua centrala, care are o masa de 700 de ori mai mare decat masele cumulate ale celor 9 planete care graviteaza in jurul sau. Cu toate ca Soarele este o stea mica in randul stelelor din galaxie, volumul sau este de 1300000 de ori mai mare decat volumul terestru. In interiorul Soarelui, sub impactul unei temperaturi de peste 11 milioane de grade, are loc reactia termonucleara care transforma in fiecare secunda 564000000 de tone de He. Formarea si evolutia sistemului solar : teorii cosmogonice Soarele are un rol central in procesul de formare al sistemului solar. Primii care I-au atribuit Soarelui acest rol au fost Immanuel Kant si Pierre Simon de Laplace. Immanuel Kant In 1755, Immanuel Kant face publica teoria sa cosmogonica, conform careia sistemul solar s-ar fi format dintr-o uriasa nebuloasa de materie pulverulenta in care s-au constituit mai multe puncte de condensare, care au dus la aparitia Soarelui in centrul nebuloasei si a planetelor spre periferia acesteia, pe fondul unei miscari de rotatie a nebuloasei. Pierre Simon de Laplace In 1796, Laplace publica lucrarea “Exposition du Système du Monde”, fiind consacrat mecanicii celeste, spre deosebire de Kant care se retrasese in sferele ratiunii pure. In 1773, Laplace demonstra invariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare si pregatea aparitia monumentalului “Traité de mécanique céleste”. In lucrarea sa din 1796, Laplace prezenta o ipoteza cosmogonica care avea ca punct de plecare tot o nebuloasa gazoasa aflata in miscare de rotatie. Datorita acestei miscari, mari cantitati de materie incandescenta au “evadat” prin planul ei ecuatorial, dupa care a urmat o racire si o condensare a materiei incandescente, fapt care a dus la aparitia planetelor. Ipotezele cosmogonice eleborate de Kant si Laplace se aseamana in aspectele lor esentiale, chiar se completeaza reciproc pana la un anumit punct. Pana in sec. XX, aceste teorii au cunoscut o influenta covarsitoare asupra dezvoltarii conceptiilor despre formarea si evolutia sistemului solar. Sir James Hopwood Jeans In 1917, apare prima ipoteza cosmogonica care are un pronuntat caracter catastrofic. Astfel, Sir James Hopwood Jeans este primul care “are curajul” sa propuna lumii stiintifice un punct de vedere diferit asupra originii sistemului solar. Jeans presupunea ca formarea sistemului solar ar fi avut loc in urma unei uriase maree solare, provocata de trecerea prin apropierea Soarelui a unui corp ceresc cu o masa mult mai mare. Materia astfel smulsa din Soare s-ar fi compensat prin racire, dand nastere planetelor care graviteaza in jurul Soarelui. Datorita diferentei mari dintre ipoteze, au aparut accente critice, care ii reprosau lui Jeans ca intalnirea Soarelui cu un corp ceresc masiv nu este posibila decat o data la 10 ani. Lumea stiintifica a constatat ca nici teoriile lui Kant si Laplace nu erau infailibile si s-a ajuns la concluzia ca mecanismul care ar fi putut duce la concentrarea materiei gazoase incandescente in planete sau alte corpuri cosmice, nu poate fi descris. In sfarsit, s-a constatat ca nici una din cele trei teorii cosmogonice nu poate explica de ce planetele din sistemul solar, desi au o masa de 700 de ori mai mica decat Soarele, detin un moment cinetic de 30 de ori mai mare decat acesta. Otto Julievici Schmidt In 1944, Otto Julievici Schmidt eleboreaza prima ipoteza asupra formarii sistemului solar din particule materiale solide. Aceste particule materiale solide ar fi componentele initiale ale unui nor meteoritic, pe care Soarele l-a captat in cursul peregrinarilor sale prin Univers(“Teoria captarii”). Sub influenta atractiei exercitate de uriasa masa solara, corpurile meteorice se aglomereaza in mari corpuri solide, care incep sa descrie in jurul Soarelui largi orbite eliptice. In felul acesta, apar planetele, care la inceput erau corpuri solide si reci, in al caror adancuri incep sa se concentreze izotopii radioactivi ai metalelor grele. Sub influenta caldurii degajate de dezagregarea acestor izotopi, nucleul planetar incepe sa se incinga, devenind o vasta sursa de energie pentru planeta respectiva. Hannes Alfvén Ipoteza cosmogonica a lui Alfvén pleaca de la un mediu initial neomogen alcatuit din plasma, o nebuloasa plasmatica in mijlocul careia ia nastere o protostea. In virtutea marimii insignifiante a particulelor care alcatuiau mediul plasmatic initial, acestea erau supuse actiunii unei game vaste de campuri, de la cele electrice la cele gravitationale. In teoria lui Alfvén are loc si enigmatica centura de asteroizi. Dupa ce multi ani s-a crezut ca respectivii asteroizi ar fi ramasitele unei planete dezagregate de uriasa atractie a planetei Jupiter, acum tot mai multi sunt cei care afirma ca asteroizii nu au fost niciodatao planeta, ci reprezinta un numar de embrioni planetari, opriti din evolutia lor tot de catre Jupiter. Constituirea sistemului solar in actuala sa morfologie, are loc prin captarea planetelor de catre Soare si prin captarea satelitilor de catre planete. Toate componentele actuale sunt captate si dirijate de catre Soare chiar daca influenta astrului care ne da viata nu este atat de evidenta ca in cazul planetelor. Soarele Soarele este cel mai mare corp din sistemul solar continand 98% din masa acestuia. El este o sfera de masa gazoasa incandescenta de la care noi primim caldura si lumina. Are diametrul de 1.391.000 km ceea ce inseamna ca este de 109 ori mai mare decat Pamantul. 98% din materia solara este formata din hidrogen (73%) si heliu (25%). Structura Soarelui 3.1.1. Nucleul Nucleul este regiunea centrala care ocupa 20% din volumul Soarelui, contine jumatate din masa lui si are o raza de aproximativ 120.000 km. Aici temperatura este de 14 milioane de grade Celsius iar presiunea de 340 miliarde de ori mai mare decat presiunea de pe Pamant (masurata la nivelul marii). Aceste conditii permit ca 4 protoni ( nuclee de hidrogen) sa se uneasca pentru a forma un nucleu de heliu, proces numit fuziune nucleara. In fiecare secunda sunt convertite in heliu 592 milioane tone de hidrogen, proces in care 4,1 milioane tone sunt convertite in energie - conform celebrei relatii E=mc 2 3.1.2. Zona de radiatie Zona de radiatie este o regiune cu o latime de aproximativ 380.000 km in care energia eliberata de nucleu sub forma de fotoni isi cauta drumul catre suprafata. Desi fotonii se deplaseaza cu viteza luminii, strabaterea acestei regiuni poate dura milioane de ani deoarece ei sunt permanent absorbiti si re-emisi de materia solara. 3.1.3. Zona de convectie Zona de convectie are o latime de aproximativ 280.000 km. Energia emisa de nucleu ajunge aici sub forma de caldura, care este transportata mai departe prin curenti : gazul cald se ridica la suprafata unde se raceste, dupa care intra in interior pentru a se incalzi - proces numit convectie. 3.1.4. Fotosfera Fotosfera este un strat cu grosimea de aproximativ 250 km si reprezinta suprafata vizibila a Soarelui. Ea emite cea mai mare parte din lumina solara si are o temperatura de aproximativ 5700 grade Celsius. Privita printr-un telescop puternic, fotosfera apare ca o suprafata agitata pe care sunt raspandite granulele. Acestea sunt formatiuni de materie gazoasa cu o temperatura cu circa 300 de grade mai ridicata decat cea a fotosferei si pot fi asemanate cu niste boabe de orez cu dimensiunile cuprinse intre 250 si 1500 km in diametru, fiind comparabile cu marimea unei tari ca Franta. Ele evolueaza rapid (apar si dispar) in mai putin de un sfert de ora. Granulele sunt determinate de gazele fierbinti care ajung in fotosfera din zona de convectie. 3.1.5. Cromosfera Cromosfera este o regiune care poate ajunge pana la 5.000 km deasupra fotosferei si care are o temperatura medie de aproximativ 4.500 grade (creste odata cu cresterea inaltimii avand in partea superioara 20.000 de grade Celsius). Fiind mai rece decat fotosfera, ea poate fi observata numai in timpul eclipselor totale de Soare, cand discul solar este acoperit de discul aparent al Lunii. Aceasta regiune a fost denumita cromosfera deoarece in timpul eclipselor se prezinta sub forma unui cerc de lumina rosiatica. Ea este acoperita de mici jeturi de gaz foarte cald numite spicule care pot fi observate la marginea discului solar. Spiculele se formeaza deasupra granulelor care se sparg. Spiculele pot ajunge pana la inaltimea de 10.000 km, particulele constituente avand viteza de 15-20 km/s. Cromosfera este numita si “spayul fotosferic“, deoarece pare a fi facuta in intregime din spicule de o mare varietate de dimensiuni. 3.1.6. Coroana solara Coroana solara este stratul exterior al atmosferei solare si se intinde de la limita superioara a cromosferei pana la inaltimi de ordinul milioanelor de kilometri, scaldand planetele cele mai apropiate de Soare : Mercur, Venus, Pamant si Marte. Fiind de un milion de ori mai putin stralucitoare decat fotosfera ea poate fi observata numai in timpul eclipselor totale de Soare sau cu un aparat special care acopera discul solar, numit coronograf si se prezinta sub forma unui halou argintat mai mult sau mai putin neregulat. Coroana este formata din suvite de gaz rarefiat care evadeaza in spatiu dand nastere unor particule incarcate electric, cunoscute sub numele de vant solar. Viteza materiei ionizate in vecinatatea Soarelui este mica (de ordinul zecilor de kilometri pe secunda) dar creste pe masura ce acestea se indeparteaza, ajungand ca in vecinatatea Pamantului sa fie de aproximativ 350 km/s. În mod normal concentratia vantului solar este de 5-10 particule pe centimetru cub . 3.2. Activitatea solara In cadrul expunerii de mai sus straturile exterioare ale Soarelui (fotosfera, cromosfera si coroana) au fost privite ca niste paturi linistite în care nu se intampla nimic. Din observatii stim ca in interiorul lor au loc procese active care se desfasoara sub diverse aspecte. Totalitatea acestor procese constituie asa-numita activitate solara. In ceea ce priveste activitatea solara ne vom opri asupra: petelor solare ale fotosferei protuberantelor din cromosfera eruptiilor solare 3.2.1. Petele solare Dintre toate fenomenele solare, petele par a fi cel mai remarcabil mod de activitate solara. Acestea sunt usor de pus in evidenta si au fost observate din timpuri stravechi . O pata solara este o formatiune de culoare intunecata care apare printre granulele fotosferice . La inceput ea apare ca un por care se dezvolta si poate sa dureze cateva saptamani. Culoarea inchisa a petei se datoreaza faptului ca exista un efect de contrast intre stralucirea normala a fotosferei si stralucirea petelor care au o temperatura mai scazuta (aproximativ 4230°C). Dimensiunile, aspectul si pozitia petelor solare sunt variabile in timp. O pata obisnuita are diametrul de circa 7.000-15.000 km, dar uneori pot ajunge la pana la 50.000 km, iar in cazuri exceptionale pot avea diametre mult mai mari (cea mai mare pata a fost observata in 1947, ea avand diametrul de 230.000 km ). Pentru a le putea vedea cu ochiul liber ( cu masurile de protectie corespunzatoare) diametrul lor trebuie sa fie de cel putin 40.000 km - probabil ca despre astfel de pete se vorbeste in cronicile medievale. Pentru comparatie sa mentionam ca diametrul Pamantului este de 12.740 km! Din observarea petelor solare s-a constatat ca Soarele se roteste in jurul unei axe care trece prin centrul sau. Sensul acestei rotatii, vazuta de pe Pamant, este de la stanga la dreapta observatorului, adica de la est spre vest. Totodata s-a determinat ca viteza de rotatie scade de la ecuator spre poli, astfel incat perioada de rotatie este de 27 de zile la ecuator, respectiv de 34 de zile la poli. Din studii statistice s-a constatat ca activitatea petelor solare, adica numarul lor si suprafata ocupata de ele variaza ciclic, cu o perioada de 11 ani - 1979 a fost un an cu activitate maxima, in 7 ani scade la minim, dupa care in 4 ani s-a atins iar un maxim in anul 1990). Aceasta periodicitate se numeste ciclul activitatii solare si este foarte importanta deoarece odata cu variatia petelor solare au loc si alte variatii în modul de manifestare a activitatii solare. Anul 1998 este un an in care activitatea solara se intensifica, indreptandu-ne catre un maxim care se va atinge in anul 2001. Masuratorile spectroscopice au aratat ca in petele solare exista un camp magnetic de circa 9.000 de ori mai intens decat cel al Pamantului. Petele solare se comporta ca polii unui imens magnet, ele aparand de multe ori perechi avand polaritati opuse. INCLUDEPICTURE d z "fig6.jpg" 3.2.2. Protuberantele Protuberantele sunt nori de gaz incandescent care se pot observa sub aspectul unor tasnituri ale materiei din cromosfera spre coroana. Protuberantele au forma unor suvoaie de apa aruncate de fantanile arteziene sau pot aparea ca niste limbi de foc care se inalta deasupra cromosferei. Acestea sunt mai putin stralucitoare decat fotosfera si deci pot fi observate numai in timpul eclipselor totale de Soare sau cu aparate speciale. Unele din protuberante sunt calme, durand chiar mai multe rotatii solare, altele se caracterizeaza prin dinamism si schimbari rapide. Aparitia acestora din urma este legata de petele solare. 3.2.3. Eruptiile solare In timpul unei eruptii solare o cantitate enorma de energie care se afla in cromosfera si in coroana este eliberata dintr-o data. Materia este proiectata in coroana si deoarece particulele sunt accelerate la viteze foarte mari (150.000 km/h) ele sunt expulzate in spatiul interplanetar, generand rafale ale vantului solar. In vecinatatea Pamantului viteza particulelor care formeaza vantul solar este in medie de 350 km/s si creste in urma unei eruptii la 800 km/s. De asemenea, creste si concentratia lor, de la 5-10 particule/cm3 la 100 particule/cm3. Aceste perturbatii afecteaza campul magnetic terestru, deformandu-l. Particulele incarcate electric, care in mod normal sunt deviate de campul magnetic terestru, urmaresc liniile de camp in regiunea polilor si patrund in atmosfera incalzind-o, producand raze X si gaze ionizate. Ca efecte putem mentiona aurorele polare, perturbarea telecomunicatiilor, aparitia unor supratensiuni pe liniile de transport ale energiei electrice care pot deteriora retelele de distribuire a electricitatii; ca urmare a incalzirii produse atmosferei, aceasta se extinde, ceea ce constituie o piedica pentru sateliti, avand ca efect scoaterea lor de pe orbita. Observarea Soarelui a pus in evidenta faptul ca aparitia protuberantelor si a eruptiilor este strans legata de prezenta petelor solare, intreaga activitate solara avand deci un ciclu de 11 ani. Variatiile activitatii solare afecteaza clima de pe Pamant. Astfel, perioada 1645-1715, in care nu a fost inregistrata nici o pata solara corespunde cu anii cei mai frigurosi ai "micii ere glaciare", o perioada in timpul careia temperaturile au fost anormal de scazute in Europa. Incepand cu secolul XX, Soarele este mai activ ceea ce a produs o crestere usoara a temperaturii medii a Pamantului. 3.3. INCLUDEPICTURE d z "fig7.jpg" Ciclul vietii Soarelui Soarele a inceput sa se formeze cu mai bine de 5 miliarde de ani in urma dintr-un nor de gaz si de praf interstelar cu diametrul de 46 de ani lumina. Acesta radia putina energie si era intr-un echilibru instabil: putea fie sa se condenseze, fie sa se disipe. O perturbatie, generata de trecerea unei stele sau de unda de soc produsa de explozia unei stele apropiate, a initiat colapsul, norul incepand sa se fragmenteze. În urmatoarele mii de ani materia a început sa se condenseze in “globule”. Globula din care s-a format Soarele avea un diametru de 100 de ori mai mare decat cel al sistemului solar actual si masa de 25 de ori mai mare decat masa Soarelui. Dupa 100.000 de ani el s-a micsorat in a milioana parte din dimensiunea originala, fiind inca de doua ori mai mare decât diametrul sistemului solar. Temperatura a devenit suficient de mare pentru a produce radiatie infrarosie ceea ce a incetinit colapsul. Din acest moment a devenit stabila intr-o stare care poarta denumirea de protostea. In numai cateva mii de ani protosteaua s-a micsorat pana cand a devenit mai mica decat orbita planetei Mercur. Temperatura nucleului a crescut la cateva milioane de grade, suficient pentru a produce fuziunea hidrogenului in heliu. Astfel a devenit o stea adevarata si se gaseste in aceasta stare de 5 miliarde de ani. In zilele noastre, Soarele este o stea stabila de varsta si marime medie. Radiatia solara asigura Pamantului clima, vremea si energia necesara formelor de viata. Puterea emisa de Soare este de 383 miliarde de miliarde de MW, deci energia emisa intr-o secunda este de 13 milioane de ori mai mare decat energia electrica consumata de Statele Unite intr-un an. Hidrogenul este suficient pentru ca echilibrul sa fie stabil inca 5 miliarde de ani, timp in care in centrul stelei se formeaza un mare miez de heliu. Dupa 10 miliarde de ani de stabilitate in centrul Soarelui nu va mai exista suficient hidrogen; acesta se gaseste in schimb din abundenta in straturile exterioare unde reactia de fuziune a hidrogenului in heliu va continua. Aceasta deplasare a reactiei de fuziune spre exterior va avea ca efect cresterea dimensiunilor Soarelui si totodata modificarea culorii sale spre rosu. Soarele va inghiti planetele Mercur si Venus topindu-le, ajungand chiar aproape de orbita Pamantului. Vazut de pe Pamant, acest glob rosu va acoperi cea mai mare parte a cerului. Dar omul nu va avea posibilitatea sa priveasca acest magnific spectacol cosmic, deoarece razele Soarelui dilatat, vor incalzi suprafata Terrei la 4000°C si vor evapora tot ceea ce se afla pe planeta. Probabil ca pana atunci oamenii vor fi plecati spre alta parte a galaxiei… In final, dupa epuizarea heliului, fara combustibil si incapabil sa produca o presiune a radiatiei care sa mentina regiunile exterioare, Soarele va colapsa intr-un corp de marimea Pamantului. Temperatura din interior va fi insuficienta pentru fuziunea nucleelor de carbon (pentru aceasta ar fi necesara o temperatura de 600000000°C), dar destul de ridicata pentru ca steaua sa apara ca alba-fierbinte. Va deveni o pitica alba, atat de densa incat o lingurita de materie va cantari o tona. Soarele va continua sa se raceasca sfarsind prin a fi incapabil sa maiemita lumina. Ramas fara energie va ajunge la temperatura spatiului. “Nu este oare straniu, ca locuitorii planetei noastre au trait aproape toti pana acum fara sa stie unde se afla si fara sa-si dea seama ce lucruri extraordinare ascunde Universul?” In aceasta lucrare am prezentat structura, fenomenele si procesele caracteristice ale sistemului nostru solar, incercand sa pasim putin mai departe pe drumul anevoios, intortocheat, dar profund creator, pe care l-am inceput. 쥁@