Referat Analiza Politico-administrativa

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Analiza Politico-administrativa si de asemenea puteti face Download Referat Analiza politico-administrativa

Citeste fragmente din Referat Analiza Politico-administrativa

ANALIZĂ POLITICO-ADMINISTRATIVĂ A ROMANIEI, SPANIEI ŞI MARII BRITANII Se vorbeşte tot mai mult şi imperativ în România despre Europa şi integrarea europeana. Multe dintre aceste vorbe rămân retorică, acest lucru datorându-se, şi faptului că există ideea de suveranitate şi limbă naţională. Aceste două stări de fapt împiedică pregnant realizarea unităţii europene. Un alt hop care trebuie depăşit este reprezentat de necunoaşterea valorilor distincte a vieţii sociale, politice, economice şi culturale ale statelor europene. De asemenea există o necunoaştere a scopului unităţii europene, precum şi ceea ce-i diferenţiază pe români de englezi, pe francezi de macedoneni, ş.a.m.d. Sunt civilizaţii aparte care fac din Europa o arenă sângeroasă a fanatismelor, a curentelor extremiste, ne-tolerante. Toate acestea, în situaţia în care Europa şi administraţia de la Bruxelles doresc să dea lumii un exemplu reconfortant şi promiţător al reconcilierii, obţinute prin capacitatea realizării unui edificiu comun, Uniunea Europeană, bazată pe cunoştinţe obiective şi transmisibile. În acest context se cere imperios să se cunoască sistemele politico-administrative, din această parte a lumii. România, o ţară balcanică din sud-estul Europei, se învecinează cu : Ukraina, Republica Moldova, Marea Neagră, Bulgaria , Iugoslavia şi Ungaria, având suprafaţa de 238391 kilometri pătraţi (locul 80) şi populaţia de 22,491 milioane locuitori (locul 42). Diviziunile administrative sunt reprezentate de capitala Bucureşti şi 41 judeţe. Izvorât din constituţie, dezvoltat prin legi şi aplicat prin numeroase alte acte, dreptul administrativ este partea vie a dreptului public. Naşterea dreptului administrativ este considerată odată cunoaşterea statului modern şi instaurarea democraţiei, care după 1789,are la bază principii de valoare universală : principiul suveranităţii sociale, principiul drepturilor şi libertăţilor sociale şi principiul legalităţii. Prima lucrare de doctrină administrativă a apărut la Iaşi în anul 1886 – ,,Dreptul administrativ român ,,al profesorului Georgia C. A. Urechea. Dreptul administrativ roman are obiectivul reglementarea unor relaţii sociale din sfera administrativă şi a colectivităţilor locale. Din izvoarele dreptului administrativ român amintim : Constituţia României, este izvorul fundamental al dreptului administrativ, aici regăsindu-se norme privitoare la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice centrale şi locale ; Legea – Parlamentul României adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare; Decrete prezidenţiale, emise de preşedinte, putând fi individuale dar şi normative ; Hotărârile şi ordonanţele Guvernului ; ordinele şi instrucţiunile miniştrilor şi ale conducătorilor celorlalte organe centrale ale administraţiei publice ;actele emise de conducătorii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ;actele administrative adoptate sau emise de către autorităţile administraţiei publice locale ;tratatele şi convenţiile internaţionale. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ român sunt :regula cutumiară, doctrina, jurisprudenţa, acestea aplicându-se in practică destul de rar. Administraţia in România nu mai este exclusiv de stat, ci ea se divide în administraţie de stat ( centrala ) si administraţia locală. În consecinţa este centralizata şi desconcentrată, în cazul instituţiilor statului şi descentralizată, in cazul administraţiei publice din unităţile teritorial administrative. Astfel România este un stat naţional, suveran si indivizibil. In acest sens , România se caracterizează prin existenţa unei formaţiuni statale unice si prin existenţa unui singur rând de organe centrale de stat, un singur organ legiuitor, un singur guvern, un singur organ judecătoresc suprem. Organismele suveranităţii în România sunt :parlamentul cu cele două camere ale sale- Senatul şi Camera Deputaţilor. Administraţia centrală are în componenţa sa atât autorităţi ale puterii executive( guvern si preşedinţie )cât şi administraţia specializată (ministere şi celelalte organe specializate). Guvernul exercita conducerea administraţiei centrale, totodată preşedintele are competenţe la conducerea unor servicii publice administrative de interes de stat, ca de pildă apărarea tării şi asigurării ordinii publice si altele ceea cel desemnează ca autoritate a administraţiei de stat. Ministerele ca autorităţi statale care prestează servicii publice de interes de stat sunt organizate conform Constituţiei în sub-ordinea Guvernului. De asemenea, alte organe de specialitate se pot organiza în sub-ordinea Guvernului ori a ministerelor. Administraţia centrală de stat se organizează şi la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale prin serviciile publice descentralizate( de fapt desconcentrate) ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale , inclusiv prefectul care se află în sub-ordinea Guvernului, a ministerelor şi a celorlalte organe centrale. Astfel Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în Bucureşti. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile pe plan local ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale’ din unităţile teritorial administrative. In România mai există si administraţia publică locală, fundamentată pe dispoziţii constituţionale, apare ca totalitate a serviciilor publice locale, organizate sau recunoscute de lege, chemate să administreze interesele proprii ale colectivităţilor locale, prin autorităţi autonome, cu putere de decizie, alese de către acestea şi sub controlul de legalitate al autorităţilor statului. Administraţia publică locală apare astfel ca o respectare a intereselor locale, fiind privit în acelaşi timp şi ca un interes naţional, ea având o natură juridică aparte. Autoritatea locală este reprezentată de :primar, consiliile locale, şi consiliul judeţean. Intre administraţie publică si stat, intervine ideea de putere. Puterea a existat si s-a manifestat ca act de comandă de dominaţie şi de constrângere în orice colectivitate umană. Forma ce o îmbracă puterea in cadrul administraţiei publice o reprezintă autoritatea. Aceasta este definita juridic în măsura în care este conferită juridic. De asemenea puterea politică este denumită si suveranitate, deoarece în cadrul statului nu există o altă forma de putere care să o concureze. Ca autoritate supremă puterea politică nu depinde de nici o altă putere, de aceea se spune că puterea politică este suverană. De asemenea suveranitatea româniei este atât internă cât şi externa (populară si naţională). Astfel fiecare dintre indivizii unui stat reprezintă o cotă parte a suveranităţii. Cetăţeanul, respectiv fiecare membru al colectivităţii a tins sau a dorit un statut politic care să le confere condiţii prielnice pentru a se autoguverna sau, cel puţin pentru a participa la, prin reprezentare, la procesul de conducere socială. Orice membru al societăţii care doreşte să acceadă in funcţii politice trebuie să se organizeze in partide politice. Astfel partidele politice apar ca grupuri ce urmăresc cucerirea puterii In România provenienţa partidelor este variată cum ar fi :pe cale sindicală(partidul România Mare), grupuri de reflecţie ( Partidul Alianţa Civică)sau pe grupuri de presiune (Partidul Ecologist ). De asemenea sunt unele partide care se auto-denumesc istorice, cum ar fi Partidul Naţional Liberal si Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat. Insă cea mai importantă forţă politică postrevoluţionară s-a dovedit a fi Partidul Socialist Democrat, partid care deşi a suferit mai multe rupturi s-a dovedit cel mai pragmatic dintre partide, reuşind să treacă cu succes aceşti zece ani post-comunişti. Astfel în România există un sistem multipartitism dominant cu Partidul Social Democrat obţinând 30% din voturi şi 35% din mandate, devenind prim partid de guvernământ, celelalte partide ne-obţinând mai mult de 15%. A cest multipartitism, în România este datorat factorul electoral datorată caracteristicilor pe care baza culturală deja le cunoaşte. Sistemul multipartid cunoaşte avantaje şi dezavantaje : a)constituie o baza de negociere între partide pentru soluţionarea conflictelor, mai ales culturale şi sociale(etnice)-este cazul negocierilor purtate de P.S.D.şi Uniunea Maghiară din România b)instabilitatea guvernamentală ;slăbiciunile majorităţii parlamentare care duce la un sistem de coaliţie în care negocierea posturilor reprezintă principala prioritate. Din acest punct de vedere nu este mai bun decât sistemul bipartit deoarece nu asigură guvernării o durată minimă de aplicare a programelor şi politicilor propuse. În România o importanţă politică o au atât sindicatele cât şi grupurile de presiune. Dacă acţiunea grupurilor de presiune nu sunt atât de evidente, ele desfăşurându-se discret, cunoscându-se mai puţin publicului larg de existenţa acestora ,sindicatele s-au manifestat activ dar uneori si violent (mineriadele).diferenţa dintre partide si sindicate si grupuri de interese este aceea că cele din urma nu vizează accesul direct la modalităţile democratice de exprimare a puterii politice, nu acţionează pe pe căi politice. Regatul Spaniei este situat in Sud-Vest-ul Europei, având ca vecini, fără ţărmurile insulelor Baleare şi Canare :Franţa, Andora, Marea Mediterană, Gibraltar, Oceanul atlantic şi Portugalia, se împarte administrative in 50 de provincii şi 17 comunităţi autonome. Suprafaţa ţării este de 505990 kilometri pătraţi, si o populaţie de 39371000 locuitori, şi are capitala la Madrid. Dreptul administrativ în Spania îşi are originea în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea, când monopolul monarhiei manifesta deja un anumit grad de diversitate, în funcţie de situaţie. Constituţia de la Cadiz din 1812 a fost primul instrument care a stabilit în mod clar separaţia puterilor legislative, executive şi judecătoreşti. Dezvoltarea unui sistem de tribunale administrative a început în 1845, când Consiliul Regal(mai târziu a devenit Consiliul de Stat), inspirat de modelul francez, a luat fiinţa alături de o secţie judecătorească. Reorganizarea tribunalelor administrative în 1956 a menţinut situaţia prin care disputele de drept administrative era, în principiu, transferate organelor judecătoreşti care, deşi se numărau printre tribunalele ordinare, totuşi aveau garantat un anumit grad de independenţă. De asemenea în Spania obiectul reorganizării procedurii administrative a fost acela de standardiza şi simplifica procedurile, de a îmbunătăţi sistemul de participare al cetăţeanului si de a reduce numărul religiilor. O problemă importantă si foarte dezbătută este dacă dreptul cutumiar trebuie să fie recunoscut ca sursă de drept cu substanţă proprie, in contextului de drept administrativ aplicabil. Tot aşa şi jurisprudenţa nu este recunoscută ca sursă legală, existând o controversă referitoare la autorităţile care fac regulile pentru principiile legale generale, Tribunalul Suprem recunoscând următoarele principii legale : a)acela al proporţionalităţii administrative şi al intervenţiei restrictive, ca minimă cerinţă ; b)regula de bună credinţă şi prohibirea venire contrafactum proprium şi c)regula ca nimeni să nu fie condamnat fără o audiere judecătorească sau fără să fi avut posibilitatea de ase apăra. Constituţia Spaniei garantează dreptul la protecţie legală efectivă şi cuprinzătoare în exerciţiul drepturilor şi intereselor legitime. Controlul judecătoresc asupra acţiunii administrative este făcută în primă instanţă de senate de drept administrative care sunt ale tribunalelor ordinare. Pentru fiecare acţiune există o treaptă de apel. Tribunalul Suprem judecă plângerilor depuse împotriva autorităţilor a căror jurisdicţie se întinde pe întreg teritoriul ţarii. Protecţia legală împotriva administraţiei este garantată de Curtea Constituţională. In vederea supravegherii extrajudecătoreşti, una din instituţiile care merită menţionată este cea a Avocatului Poporului. În ce priveşte structurile administraţiei Constituţia garantează atât unitatea naţiunii spaniole, cât şi dreptul la autonomie pentru diferite naţionalităţi şi regiuni. Teritoriul naţional este divizat în municipalităţi, provincii şi comunităţi autonome, toate bucurându-se de autonomie. Constituţia recunoaşte oficial atitudinea tradiţional independente pe care o adoptă unele regiuni, în particular Ţara Bascilor şi Catalunia. Deşi nu sunt comparabile cu puterile landurilor germane, ele sunt mai mari decât cele din Franţa. În Spania dreptul administrativ distinge între decizii delimitate şi decizii discreţionară. Decizia este delimitată ori de câte ori legea care urmează a fi aplicată în circumstanţe particulare defineşte in mod precis efectele legale, puterea discreţionară există când legea lasă administraţia să aleagă. ᰀ în forma unei monarhii. Monarhul numeşte preşedintele guvernului, şi la propunerea acestuia membrii cabinetului. Spania fiind monarhie , regele este simbolul unităţii statului, comandant suprem al forţelor armate, reprezentantul cel mai înalt al statului spaniol în relaţiile internaţionale. Persoana regelui este inviolabilă guvernul având întreaga răspundere pentru faptele administrative şi politice săvârşite. Tronul este ereditar pe linie masculină şi în lipsa băieţilor pe linie feminină. Regele aprobă şi promulgă legile, convoacă parlamentul şi organizează alegeri şi referendumuri. Puterea executivă este exercitată de guvern, condus de preşedintele său, numit de suveran, şi cu sprijinul majorităţii parlamentare. Dacă în două luni de la alegeri nu este numit guvernul monarhul este obligat să dizolve parlamentul şi să organizeze noi alegeri parlamentare. Consiliul de stat este principalul organ consultativ al guvernului. Puterea legislativă este este exercitată de un parlament bicameral , cuprinzând Cngresul deputaţilor şi Senat. Deputaţii sunt aleşi pe o perioadă de patru ani, prin vot universal, iar cea mai mare parte dintre senatori sunt aleşi uninominal. Ceilalţi sunt votaţi de către parlamentele autonome. Toate cele 50 de provincii ale ţarii are un Consiliu propriu şi un guvernator. Puterea judecătorească este independentă , justiţia fiind administrată în numele suveranului. Consiliul General al puterii judecătoreşti este prezidat de preşedintele curţii supreme şi este alcătuit din 20 de membri numiţi pe o perioadă de 5 ani. Procurorul General este numit de suveran cu aprobarea guvernului. Partidele politice reprezentate în Cortes (Congresul deputaţilor),după alegerile din 1996partidul Popular, numit până in 1989 Alianţa Populară, fondat în 1976 a obţinut 156 de locuri în Parlament, şi 111 locuri în Senat; Partidul Socialist Muncitoresc 141, respectiv81; Stânga Unită a obţinut a realizat 21 locuri în congres. De asemenea există şi partide ale celor două entităţi administrative cu statut special Ţara Bascilor şi Ţara Cataluniei şi anume: Partidul Naţional Basc şi respectiv Convergenţă şi Unitate- alianţă politică din cel de-al doilea stat. Celelalte partide au obţinut restul. Se poate observa, lesne că două partide îşi dispută supremaţia, fiind astfel prezent un bipartitism si-un sfert, dacă judecăm că in Germania Federală, era sistemul de bipartitism şi jumătate cu Partidul Social Democrat şi Uniunea Creştin Democrată aveau împreună 80% din sufragii. Sistemul din Marea Britanie, în particular, şi cel anglo-saxon, în ganeral, de drept prezintă două trăsături distincte: a)norme care-l alcătuiesc sunt norme ale dreptului comun; b)litigiile administrative sunt soluţionate de către instanţele juridice de drept comun şi nu de către instanţe speciale de contencios administrativ. Autorii englezi, încă din secolul al unsprezecelea, propunea clasificarea instanţelor juridice în două categorii, după cum conţineau sau nu un drept administrativ, ţările care nu aveau drept administrativ fiind considerate(în principal) Marea Britanie şi S.U.A., iar în sfera celor care aveau un asemenea drept erau incluse în ţările de limbă latină. În materie constituţională, Regatul Unit al Marii Britanii nu are o constituţie, în înţelesul de act fundamental unic, care să cuprindă normele ce reglementează organizarea ei politico-administrativă. Constituţia Marii Britanii este formată din mai multe categorii de norme juridice, cuprinse în dreptul statutar( Statury law), dreptul judiciar (common law), obiceiul constituţional (ca drept nescris alcătuit din uzanţe). În această materie dreptul statutar nu apare ca o lex specialis, ci ocupă o poziţie prioritară fiind alcătuit din: Magna Charta Liberatum, Habeas Corpus, Bilul drepturilor (aşa numitele „Biblii” ale constituţiei engleze)ca şi din acte constituţionale mai noi (Actul Despre Parlament, Statutul de la Westminster sau Life Peerage Act). Ultimul act afost emis pe 30 aprilie 1958 şi a conferit monarhului şi guvernului dreptul de a înnobila pe viaţă anumite personalităţi din cele mai diverse domenii de activitate şi din toate straturile sociale. De asemenea în Anglia, doctrina şi practica juridică resping ideea controlului constituţionalităţii legilor legilor. Temeiul juridic al acestei concepţii, constă în considerentul că parlamentul fiind depozitarul suprem al puterii poporului, poate modifica fără cenzură atât cutumele constituţionale, cât şi textele legislative. De aceea viaţa politică britanică se adaptează cu uşurinţă noilor cerinţe şi nevoi sociale. Constituţia Marii Britanii este un simbol naţional, ea fiind acceptată fără rezerve, conferind la rândul lor legitimitate instituţiilor politice britanice. In Anglia ideea egalităţilor subiectelor din toate clasele, în faţa legislaţiei administrative şi a Curţii, a fost împinsă până la extrem. Pentru englezi , orice funcţionar, începând de la prim-ministru şi până la ultimul colector de taxe, se află sub aceeaşi responsabilitate faţă de actele care le face vreo justificare normală. Ideea egalităţii de tratament dintre funcţionarii administrative şi cetăţenii de rând la aplicarea dreptului comun asupra administraţiei de stat şi nu a unui drept special –drept administrative, cunoscut sub o formă sau alta în sistemul legislative al majorităţii statelor continentale, dar necunoscut ca atare în terminologia limbii engleze. Principiile şi practica Constituţiilor engleze nu sunt în acest sens, suveranitatea parlamentului este din punct de vedere legal caracteristica dominantă a instituţiilor noastre politice. Între dreptul fundamental şi dreptul comun n-a existat niciodată o distincţie marcantă, din contra, dreptul public n-a fost decât o parte a dreptului comun, motiv pentru care juriştii englezi, când au început să clasifice dreptul, nu si-au dat seama că o parte trebuie să se cheme drept administrative în perioada interbelică, Jennings, a ajuns la concluzia că situaţia respectivă reprezentă o confuzie, pe care încearcă să o lămurească prin invocarea a două cauze principale: a)absenţa unei constituţii scrise b)particularităţile exercitării administraţiei locale(guvernământul local) Până la reformele administrative din a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, Guvernământul local era exercitat de către judecătorii de pace, nefăcându-se distincţie între administraţia justiţiei şi administraţia altor servicii. Cu toate că nu s-a conturat nici până astăzi , o jurisdicţie administrativă, în sensul continental al cuvântului, dreptul administrativ din Anglia a cunoscut o dezvoltare considerabilă în secolul nostru, efect firesc, in contextul enormei extensii a puterilor administraţiei. După anul 1960 , şi în Regatul Unit are loc o extensie a controlului juridic asupra administraţiei, dar şi o dezvoltare a jurisdicţiilor administrative speciale, compuse, ca regulă dintr-un jurist, ca preşedinte şi doi asesori, care nu sunt magistraţi. Astăzi există mai mult de 2000 de categorii diferite de jurisdicţii administrative, în special in domeniile asigurărilor sociale şi dreptului muncii. Controlul puterii judiciare asupra deciziilor lor este organizat intr-o manieră foarte diferită, fiind puternică tendinţa ca aceste tribunale, să dea soluţii contradictorii. Astfel trebuie reţinut că teza după care în Regatul Unit nu există un drept administrativ , ca regim de drept public, autonom, precum şi o jurisdicţie administrativă distinctă de tribunale ordinare, subzistă încă dar într-o formă atenuată. Puterea legislativă o deţine parlamentul britanic, acesta fiind alcătuit din: Regină, Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. Eduard 1a convocat alături de marii baroni ai Coroanei şi clerului înalt, pe cavaleri şi pe reprezentanţii clerului inferior. Aceşti din urmă sau organizat primii, realizând primele subsidii ce I-au fost înmânate regelui. Ei au format camera comunelor. Mai apoi marea nobilime concentrată în Magnum Concilium, s-au constituit conform cu rangul nobiliar în Camera Lorzilor. Statutul Regelui atât politic cât şi juridic ilustrează cel mai bine maxima potrivit căreia « regele domneşte , dar nu guvernează ». Practic monarhul Angliei este simbol tradiţional, doar implicat în viaţa politică. El este considerat iresponsabil din punct de vedere politic, el bucurându-se de o adevărată imunitate în materie penală şi civilă. Camera lorzilor este alcătuită din cei circa 1200 de pairi ai regatului, inclusiv prinţii de sânge regal, care prin tradiţie nu participă la lucrările camerei. Pairii sunt ai Angliei ai Scoţiei şi ai Regatului Unit, sau pot fi aşa numitele’’ life peerages’’, titluri acordate de suveran, dar ne-transmisibile după moartea persoanei. Lordul Mare Cancelar este şi speakerul Camerei, fiind autoritatea juridică cea mai mare din regat, membru al cabinetului şi al Consiliului Privat. Camera lorzilor are mai mult consultativ. Camera Comunelor are în componenţă 651 de membri, durata unui mandat ne-putând fi mai lung de 5ani. O lege respinsă de Camera Lorzilor ,votată a doua oară de Camera Comunelor, merge direct la suveran. Guvernul este organul executiv rezultat în urma alegerilor. Compoziţia sa reprezintă victoria electorală a unuia dintre cele două partide politice principale. Guvernul propriu-zis este constituit dintr-un mare număr de membri, dintre care unii sunt titulari de departamente, iar alţii au calitatea de membrii supleanţi(40-50). Primul-ministru are o poziţie dominantă atât în cadrul guvernului, cât si în general în viaţa politică a ţării. În realitate, întreaga putere politică este centralizată in mâinile sale. O instituţie originala o reprezintă ’’shadow cabinet’’(cabinetul din umbră). Acest guvern este compus dintr-un anumit număr de deputaţi ai opoziţiei parlamentare desemnat de aceasta şi condusă de liderul ei. Menirea lui este de a deveni un guvern potenţial pentru o eventuală alternativă la putere. Viaţa parlamentară britanică are la bază principiul bipartitismului, care prezintă între altele, avantajul că structurează configuraţia Camerei Comunelor între o majoritate parlamentară şi o opoziţie puternică. În prezent jocul politic se desfăşoară intre Partidul Conservator (vechea fracţiune „tory” din parlament, care reprezenta interesele nobilimii în trecut) şi Partidul Laburist(creat în 1901, având la bază „Societatea Fabienilor” şi Partidul Independent Laburist partid de origine sindicală. De asemenea există şi Partidul Liberal Democrat, realizat din fuziunea Partidului Liberal (vechea formaţiune „whig” ce reprezenta interesele păturii burgheze din Parlamentul Britanic, liberalii pierzând mult în favoarea laburiştilor după cel de-al doilea război mondial) şi Partidul Social Democrat. În Irlanda de Nord s-a constituit un sistem partitist pe baze regionale (Partidul Unionist din Ulster Sinn Fein –gruparea politică a Armatei Republicane Irlandeze). În Scoţia şi Ţara Galilor există, pe lângă cele trei mari partide politice câteva partide naţionaliste, între care Partidul Naţional Scoţian- promotor al autoguvernării acestei provincii şi Partidul Naţionalist Galez. Alegerile se fac în Anglia prin scrutin secret majoritar uninominal, în care pentru fiecare circumscripţie există un singur mandat pus în joc şi fiecare alegător dispune de un vot. Este declarat ales cel care întruneşte cele mai mare număr de voturi dintre candidaţi. Este un sistem relativ simplu, deoarece lupta politică se dă între mai mulţi competitori, individual, în circumscripţii electorale mici, având câştig de cauză cel care are o aderenţă politică mai mare în circumscripţia electorală respectivă şi care obţine cele mai multe voturi. În Marea Britanie există 659 de circumscripţii. Astfel din cel 659 de locuri în camera comunelor, 629 sunt repartizate pentru Anglia, 72 pentru Scoţia, 40 pentru Ţara galilor şi 18 pentru Irlanda de Nord Locurile din Camera Lorzilor nu sunt ocupate prin scrutin electoral, ci se moştenesc. Astfel sunt mandate ereditare. Locurile vacante ale ale episcopilor şi locurilor Lorzilor de Apel sunt ocupate ocupate prin numire. Alţi membri ai Camerei Lorzilor sunt făcuţi prin numire 1.Studii de drept administrativ comparat- prof. Univ. Dr. Ioan Alexandru ; editura Lumina Lex; 2. Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice; ed. Lumina Lex; 3.Daniel L. Seiler, Partide politice din Europa; ed. Institutul European; 5. Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Enciclopedia Europei; ed. Meronia; 6. A. V. Dicey, Introductoryto the study of The Law of the Constytution ; 7. Nicolae Popa, Teoria Generală a Dreptului; ed Actami; 8. Corneliu Manda, Drept Administrativ; ed. Victor; 9. Cristian Pârvulescu, cursul „Partide politice (partide şi sisteme politice). PAGE PAGE 15 쥁`