Referat Estimarea Riscurilor Intr-o Economie In Tranzitie

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Estimarea Riscurilor Intr-o Economie In Tranzitie si de asemenea puteti face Download Referat estimarea riscurilor intr-o economie in tranzitie

Citeste fragmente din Referat Estimarea Riscurilor Intr-o Economie In Tranzitie

Minesterul EducaÅ£iei ÅŸi ÅŸtiinÅ£ei al Republicii Moldova Teză de licenţă (Pentru masterat) Tema: ”Estimarea riscurilor într-o economie în tranziÅ£ie ( în R. Moldova )” CUPRINS Pag. ÃŽNTRODUCERE 3 CAPITOLUL I RISCUL ÃŽN ACTIVITATEA AGENÅ¢ILOR ECONOMICI 1.1. Definirea si esenÅ£a riscurilor 1.2. AparenÅ£ile obiective ÅŸi subiective ale riscurilor 1.3. Clasificarea ÅŸi caracteristicile riscurilor 1.3.1. Riscul politic 1.3.2. Riscul operaÅ£iilor în valută 1.3.3. Riscul contractual 1.3.4. Riscul comercial 1.3.5. Riscul inovaÅ£ional CAPITOLUL II TEHNICI DE ANALIZÄ‚ A RISCULUI FINANCIAR 2.1. Structura capitalului ÅŸi levierul financiar 2.1.1. Riscul financiar ÅŸi determinarea structurii optime a capitalului 2.1.2.Factorii consideraÅ£i în luarea deciziilor referitoare la structura capitalului 2.2. Efectul de pârghie financiară. Politica de îndatorare CONCLUZII INTRODUCERE ÃŽntr-o economie de tip planificat agenÅ£ii economici au fost obiÅŸnui’i ca “regulile jocului”să fie dictate. Directivele, normele, planurile, deciziile, instrucÅ£iunile, preÅ£urile reglementate, fondul resurselor alocate formau acel sistem economic ÅŸi administrativ în care agenÅ£ii economici derulau o activitate liniÅŸtită ÅŸi fără griji. Odată cu trecerea la economia de piaţă agenÅ£ii economici au devenit liberi în organizarea ÅŸi derularea activitaÅ£ilor lor. Dar libertatea economică a adus cu ea riscul ÅŸi incertitudinea. Activitatea în astfel de condiÅ£ii impune anumite condiÅ£ii, principala fiind cea de a avea capacitatea de a nu ignora riscul, de a-l putea preveni ÅŸi ai estima influienÅ£a. Atît în literarura de specialitate cît ÅŸi în practica economică, într-o economie în tranziÅ£ie este foarte dificil de a găsi regulile stricte de aplanare a riscurilor. ÃŽn plus, chiar în ţările cu o economie dezvoltată nu au fost găsite răspunsuri concrete, care ar fi legile sau regulile de a exclude riscurile. Concluzia la care au ajuns specialiÅŸtii acestui domeniu este că riscurile nu pot fi excluse ÅŸi de aceea este foarte important de a ÅŸti să le estimezi. Peter Drucker avea perfectă dreptate, apreciind că un manager eficient trebuie să dedice cel puÅ£in 50 % din timpul său de muncă activităţilor de analiză ÅŸi diagnosticului. Este extrem de important ca printre alte analize făcute, o parte importantă să fie dedicată evaluării riscurilor, pentru că succesul strategiei deciziei se bazează pe decizia economică care la rîndul ei este direct legată de risc. ÃŽn Republica Moldova riscurile legate de domeniul economic sunt puÅ£in analizate, iată de ce scopul acestei lucrări este sistematizarea asupra metodelor de evaluare a riscurilor într-o economie in tranziÅ£ie. ÃŽn funcÅ£ie de scopul propus sarcinile acestei lucrări sunt urmatoarele: De a defini riscurile De a determina aparenÅ£ele subiective ÅŸi obiective ale riscurilor De a clasifica riscurile De a expune unele metode de analiză a riscurilor interne ÅŸi externe cu care întreprinderea se confruntă De a studia metodele de estimare a riscului financiar pentru a putea diriga eficient cu el. Lucrarea constă din întroducere, 2 capitole ÅŸi concluzii, fiind expusă pe 61 pagini. “CondiÅ£iile nefavorabile sunt singurele favorabile creaÅ£iei” Goethe CAPITOLUL 1 RISCUL ÃŽN ACTIVITATEA AGENÅ¢ILOR ECONOMICI 1.1. Definirea ÅŸi esenÅ£a riscurilor NoÅ£iunea de risc este utilizată într-o serie de ÅŸtiinÅ£e. Dreptul studiază riscul în funcÅ£ie de legalitatea sa. Teoria accidentelor aplică acest termen pentru descrierea avariilor ÅŸi cataclismelor. Se pot găsi studii asupra riscurilor în lucrări de psihologie, filozofie, medicină ÅŸi în fiecare dintre aceste domenii studiul asupra riscului se bazează pe obiectul ÅŸtiinÅ£ei date ÅŸi, bineînÅ£eles, pe metode ÅŸi aproÅŸuri proprii. O astfel de varietate a studiului riscului se explică prin diversitatea acestui fenomen. ÃŽn cea ce priveÅŸte riscurile economice, este necesar de remarcat că în ultimii ani au apărut lucrări ÅŸtiinÅ£ifice în care considerări asupra planificării, activităţii economice a întreprinderilor comerciale, raportul între cerere ÅŸi ofertă, abordă chestiunea riscurilor. Ca exemplu pot servi lucrările “Riscurile business-ului modern”, “Alfabetul întreprinderii” de Raisberg; PiaÅ£a financiară: calcului riscului” de Pervozvanski ÅŸ.a. Un oarecare interes îl prezintă compararea teoriilor clasice ÅŸi neoclasice ale riscurilor de entreprenoriat ÅŸi aplicarea lor economică. ÃŽn studierea profitului entreprenorilor reprezentanÅ£i ca J. Mill, J.U. Senior, distingeau structura profitui patronal (de entreprenoriat). Un procent ( ca o parte a capitalului vărsat), remunerarea entreprenorului ÅŸi plata pentru riscuri (ca rambursare pentru riscurile posibile, legate de activitatea de producere).ÃŽn teoria clsică a riscului patronal, ultimul este identificat cu aÅŸteptarea matematică a pierderilor, care ar putea să se producă în funcÅ£ie de deciyia luată. Aici riscul nu este decît prejudiciul purtat de către decizia dată. O astfel de interpretare unilaterală a esenÅ£ei riscului a provocat o obiecÅ£ie puternică din partea economiÅŸtilor străini care a provocat apariÅ£ia altei înÅ£elegeri a riscului patronal. ÃŽn anii 30 economiÅŸtii A. Marshall ÅŸi A. Pigou au elaborat bazele teoriei neoclasice a riscului de entreprenoriat. Bazele acestei teorii cuprind următoarele : entreprenorul, lucrînd în condiÅ£ii de incertitudine, beneficiul fiind o variabilă aleatorie, se ghidează de două criterii : Mărimea profitului aÅŸteptat Mărimea fluctuaÅ£iilor acestuia. Conduita entreprenorului, conform teoriei neoclasice a riscului, este condiÅ£ionată de utilitatea marginală. Aceasta înseamnă, că în prezenÅ£a a două variante, de exemplu, investiÅ£iile care dau acelaÅŸi beneficiu aÅŸteptat, entreprenorul va alege varianta, în care fluctuaÅ£iile profitului aÅŸteptat sunt mai mici. Dacă se acceptă un număr mic de decizii de acelaÅŸi tip, nu se poate considera că diferenÅ£ele de profit vor fi egalizate mutual, pentru că în acest caz legea numerelor mari nu va mai funcÅ£iona. Iată de ce entreprenorul, luînd decizia, trebuie să ia în consideraÅ£ie fluctuaÅ£iile profitului ÅŸi să aleagă varianta de decizie, care dă acelaÅŸi rezultat, dar care se caracterizează printr-o fluctuaÅ£ie mai mică. Conform teoriei neoclasice, pentru antreprenor, acelaÅŸi profit, dar legat de eventuale fluctuaÅ£ii, este mai puÅ£in interesant. Dezvoltarea ulterioară a acestei teorii neoclasice a riscurilor a fost continuată de către economistul ungar N. Batchkai, D.Mescent etc. Ei vedeau esenÅ£a riscului în posibilitatea de deviaÅ£ie faţă de scopul, graÅ£ie căruia a fost luată decizia. Analiza literaturii dedicată problemelor riscului, a astfel de autori ca A. Abciuc, A.Alighin, S.Jiznin, Iu. Osipov, B.Raisberg, S.Vladaicev, arată că între investigatori nu există o opinie comună în cea ce priveÅŸte riscul. Abciuc ÅŸi Alighin definesc riscul ca activitate sau acÅ£iune a “înlăturării incertitudinii”. Rastrighin ÅŸi Raisberg definesc riscul drept “prejudiciu, pierderi posibile” conducîndu-se de teoria clasică a riscului patronal. Analiza numeroaselor definiÅ£ii ale riscului permit de a releva momentele principale, care sunt caracteristice situaÅ£iilor de risc ca: Caracteristicile accidentale ale evenimentelor PrezenÅ£a soluÅ£iilor alternative Sunt cunoscute sau pot fi calculate probabilităţile rezultatele aÅŸteptate Probabilitatea apariÅ£iilor pierderilor Probabilitatea de a avea un profit suplimentar Astfel categoria riscului se poate defini ca pericolul apariÅ£iei pierderii, potenÅ£ial posibile, probabile, a resurselor sau ca atingerea unui venit mai mic decît cel calculat în varianta utilizării raÅ£ionale a resurselor în aspectul dat al activităţii patronale. Altfel spus, riscul este probabilitatea faptului că antreprenorul va avea pierderi în materie de cheltuieli suplimentare sau va avea venituri mai mici decît cele aÅŸteptate. Dat fiind faptul că, consecinÅ£ele riscului se mai des drept pierderi financiare sau drept imposibilitatea recepÅ£ionării profiturilor aÅŸteptate, riscul nu este doar rezultatul nedorit al deciziilor luate. ÃŽn unele proiecte de investiÅ£ii există nu numai pericolul de a nu atinge rezultatul aÅŸteptat, dar ÅŸi probabilitatea de a exceda beneficiul aÅŸteptat (cazul companiilor de telefonie mobilă din România). ÃŽn aceasta consistă riscul patronal care se caracterizează prin combinarea posibilităţii de a achiziÅ£iona rezultate nedorite la fel de bine ca devierea favorabilă a rezultatelor planificate. Tot ce a fost spus mai sus caracterizează categoria “risc” din punct de vedere calitativ, dar crează baza pentru un transfer al noÅ£iunii “risc patronal” într-o noÅ£iune cantitativă. ÃŽn concluzie, dacă riscul este pericolul pierderii resurselor sau veniturilor, există măsura cantitativă definită prin nivelul absolut sau relativ al pierderilor. ÃŽn expresie absolută riscul poate fi definit prim marimea pierderilor posibile în expresie fizică sau a preÅ£ului, ÅŸi prejudiciul poate fi astfel măsurat. ÃŽn expresie relativă, riscul este definit ca mărimea pierderilor posibile adus la o bază oarecare. Ea poate fi sau starea patrimonială a antreprenorului, sau cheltuielile totale legate de aspectul întreprinderii, sau venitul aÅŸteptat. 1.2. AparenÅ£ele obiective ÅŸi subiective ale riscului Riscul este elementul, din punct de vedere obiectiv, inevitabil al acceptării a oricărei decizii economice în virtutea faptului că incertitudinea este o caracteristică inevitabilă a condiÅ£iilor de gestiune. ÃŽn literatura economică, destul de des nu se face diferenÅ£a între noÅ£iunile de “risc” ÅŸi “incertitudine”. Din punctul meu de vedere ele trebuiesc delimitate. ÃŽn realitate prima caracterizează o situaÅ£ie, cînd apariÅ£ia unui eveniment incert este foarte probabilă ÅŸi poate fi estimată, iar a doua – cînd probabilitatea apariÅ£iei a astfel de evenimente este imposibil de estimat din timp. ÃŽn situaÅ£ia reală decizia acceptată de către antreprenor este asociată aproape întotdeauna de risc, care este condiÅ£ionat prin prezenÅ£a unei serii de factori de incertitudine iniÅ£ial neprevăzută. Pentru înÅ£elegerea naturii riscului personal o semnificaÅ£ie fundamentală are legătura între risc ÅŸi profit. Adam Smith în lucrarea sa “Studiul asupra naturii bogăţiei oamenilor” remarca, că obÅ£inerea chiar a unui profit ordinar este întotdeauna legată de risc mai mult sau mai puÅ£in mare. Se ÅŸtie că obÅ£inerea de profit nu este garantată antreprenorului. După timpul pierdut, efortul depus el poate obÅ£ine beneficii sau, în egală măsura pierderi. P.Heine în lucrarea “ Modul economic al gîndirii” subliniază: “beneficiul se prezintă, în raÅ£iunea incertitudinii, în absenÅ£a căreia toÅ£i doritorii de a obÅ£ine un profit, ÅŸtiind acest fapt, toate posibilităţile de obÅ£inere de beneficiu vor fi folosite în totalitate ÅŸi, deci, profiturile vor fi peste tot egalate la zero. Astfel, în absenÅ£a incertitudinii orice divergenţă între cîştig ÅŸi cheltuieli va fi eliminată în procesul concurenÅ£ei, iar beneficiul se va egala cu zero. ÃŽn lumea reală, schimbătoare, ÅŸi din această cauză incertă, astfel de lucruri nu se întîmplă. Antreprenorul manifestă bunăvoinÅ£a de a risca în condiÅ£iile incertitudinii, pentru că pe de altă parte a riscului ÅŸi pierderilor se află posibilitatea câştigului. Schumpeter în cartea sa “ Teoria dezvoltării economice (Studiul profitului, capitalului, procentului ÅŸi ciclului de conjunctură)” scrie că dacă riscurile nu sunt luate în vedere pe plan economic, atunci ele devin sursă de pierderi, pe de o parte, ÅŸi surse de venit pe de altă parte. Se pot alege decizii cu un grad de risc mai mic, dar în acestcaz ÅŸi beneficiul va fi mai mic. ÃŽn figura 1 este arătată dependenÅ£a între risc ÅŸi profit. Figura SEQ Figure * ARABIC 1 . DependenÅ£a dintre risc ÅŸi profit Din acest grafic se vede că riscul nu asigură venitul cel mai mic, iar cu cît riscul creÅŸte, beneficiul creÅŸte ÅŸi el. Trebuie de remarcat faptul că antreprenorul poate înlătura riscul pentru alte subiecte economice, dar să-l evite în întregime îi este imposibil. Se crede pe bună dreptate: cine nu riscă, acela nu cîştigă. Altfel fiind spus pentru a obÅ£ine profit antreprenorul trebuie să accepte să ia o decizie riscantă. Se poate spune cu certitudine că riscul ÅŸi incertitudinea joacă un rol foarte important în activitatea economică, cuprinzînd contradicÅ£ia între planificat ÅŸi real, adică sursa dezvoltării activităţii de antreprenoriat. Riscul patronal are o bază obiectivă din cauza incertitudinii care provine din exteriorul întreprinderii. Mediul extern cuprinde condiÅ£iile economice obiective, sociale ÅŸi politice, în cadrul cărora societatea îşi desfăşoară activitatea , fiind obligată să se adapteze dinamismului acestora. Incertitudinea situaÅ£iei este predeterminată de dependenÅ£a multitudinii de variabile, de agenÅ£i ÅŸi persoane, conduita cărora nu poate fi întotdeauna prevăzută cu o exactitate acceptabilă. Afectează în egală măsură lipsa de claritate în definirea scopurilor, criteriilor ÅŸi parametrilor estimării lor (schimbările în ceea ce priveÅŸte nevoile publice ÅŸi cererea de consum, apariÅ£ia inovaÅ£iilor tehnice ÅŸi tehnologice, schimbarea conjuncturii pieÅ£ei, fenomene naturale imprevizibile). ÃŽntreprinderea este întotdeauna legată de imprevizibil ÅŸi incertitudinea conjuncturii economice care decurge din inconstanÅ£a ofertei /cererii de bunuri, de bani, de factori productivi, din varietatea criteriilor de preferinţă de investiÅ£ie a mijloacelor, din modicitatea de cunoÅŸtinÅ£e în domeniile business-ului ÅŸi comerÅ£ului ÅŸi din mai multe alte circumstanÅ£e. Conduita economică a antreprenorului în condiÅ£iile unei economii de piaţă se bazează pe activitatea aleasă, pe riscul acesteia, realizabil individual, în cadrul posibilităţilor sale, care decurge din acte legislatve. Fiecare participant la relaÅ£iile de piaţă este iniÅ£ial privat de garanÅ£ia succesului : cota de piaţă, stabilitatea puterii de cumpărare, accesibilitatea la resursele industriale, constanÅ£a normelor juridice etc. Realitatea activităţii patronale constă în lupta cu concurenÅ£ii – producători, pentru clientelă, organizaÅ£ia patronală fiind nevoită să vîndă procucÅ£ia în credit ( cu riscul de nerambursare a sumelor de bani la scadenţă), la prezenÅ£a de disponibilităţi temporar libere, de a le depune la banci sau de a procura titluri de participare (cu riscul de a obÅ£ine o dobînda insuficient de mare faţă de ritmul inflaÅ£iei), la executatea operaÅ£iunilor de export-import de a se lovi de necesitatea de a opera cu diverse tipuri de valută ( cu riscul de a pierde într-o conjunctură nefavorabilă a ratei de schimb) etc. ÃŽn faÅ£a riscului patronal , antreprenorul este acompaniat de libertatea celorlalÅ£i antreprenori , deci, pe măsura dezvoltării relaÅ£iilor de piaţă, riscul ÅŸi incertitudinea vor fi prezente. Este imposibil de înlăturat incertitudinea din viitorul activităţii patronale, pentru că ea este un element al realităţii obiective. Riscul este inerent întreprinderii Å£i constituie o parte integrantă a vieÅ£ii economice. Pîna acum noi ne-am referit nuami la partea pbiectivă a riscului patronal. Este adevărat că riscul este legat de procesul real al economiei. Obiectivitatea riscului este legată de prezenÅ£a anumitor factori, a căror existenţă nu depinde de acÅ£iunile antreprenorului. ÃŽn acelaÅŸi timp oamenii de ÅŸtiinţă elaborează abordarea subiectivă a riscului. Astfel, V.Oighenziht în lucrarea sa “Problema riscului în dreptul civil” se bazează pe subiectivitatea riscului pentru că ea se realizează prin intermediul persoanei. Un astfel de punct de vedere nu este lipsit de sens. Pînă la urmă antreprenorul este acela care estimează situaÅ£ia , formează multitudinea de căi posibile ÅŸi prezintă probabilitatea înfăptuirii lor, făcînd alegerea din multitudinea de alternative. Plus la aceasta perceperea riscului depinde de fiecare persoană în parte cu caracterul său propriu, mentalitatea sa, particularităţile sale psihologice ÅŸi nivelul său de cunoÅŸtinÅ£e în domeniul dat. Pentru un antreprenor mărimea riscului poate fi acceptabilă, pecînd pentru altul – nu.Conform standardelor americane, oamenii se împart în două categorii: riscanÅ£i ÅŸi mai prudenÅ£i, luînd decizii cu un grad minim de risc. Pentru antreprenor este important să ÅŸtie din ce grup face parte, iată de ce pentru definirea dispoziÅ£iei fată de risc psihologii elaborează diverse teste. Estimarea riscului ÅŸi alegerea deciziei depinde mult de persoană. AceeaÅŸi situaÅ£ie de risc este caracterizată de antreprenori diferiÅ£i inegal, deoarece este percepută individual. Deciziile riscante sunt evitate de către antreprenorii de tip conservatist, care nu sunt adepÅ£i ai inovaÅ£iilor. ÃŽn prezent se pot identifica două forme de întreprinderi. Mai întîi sunt organizaÅ£iile comerciale fondate pe principii economice vechi. ÃŽntr-o situaÅ£ie de incertitudine antreprenorii de acest tip evită riscul, Å£inînd sp se adapteze condiÅ£iilor de gestiune. A doua formă este reprezentată de către noile structuri patronale, care se caracterizează prin contacte orizontale dezvoltate ÅŸi o specializare largă. Acest tip de antreprenori sunt gata să riÅŸte, ÅŸi într-o situaÅ£ie de risc, sunt capabili să găsească foarte repede parteneri noi. ÃŽn luarea deciziei, legată de un oarecare risc, un rol important îl joacă nivelul de informare, experienÅ£a, calificarea etc. Antreprenorul este dispus să riÅŸte dacă este sigur pe profesionalismul interpreÅ£ilor. De asemenea bunăvoinÅ£a de a risca, într-o mare parte este stabilită de efectul rezultatelor deciziilor anterioare, luate în aceleaÅŸi condiÅ£ii. Erorile comise în situaÅ£ii analogice dictează luarea unei decizii mai prudente. Decizia luării unei decizii mai riscante depinde, pentru antreprenorul care trebuie să o ia, de preferinÅ£ele între rentabilitatea mijloacelor investite în acest proiect ( media pentru o perioadă considerabilă de timp) ÅŸi securitatea lor, care este înÅ£eleasă, la rîndul său, drept evitarea riscului. Aceste preferinÅ£e sunt reflectate de obicei în aÅŸa-zisa hartă a preferinÅ£elor între eficacitatea comercială a mijloacelor investite aÅŸteptată, adică rentabilitatea ÅŸi riscul lor. Figura SEQ Figure * ARABIC 2 Harta preferinÅ£elor dintre rentabilitatea aÅŸteptată ÅŸi riscul proiectului Această hartă mai Å£ine cont de cîteva nivele de utilitate pentru antreprenor. ÃŽn figura 2 este reprezentat aspectul general a unei astfel de hărÅ£i de preferinÅ£e. Curbele pe această hartă au o înclinare pozitivă pentru că criteriile comparate sunt unul – pozitiv ÅŸi unul – negativ. Curba reprezentată poartă denumirea de “curbă de indiferenţă, pentru că fiecare dintre ele reflectă prin puncte aceeaÅŸi preferinţă pentru antreprenor la nivelul dat de satisfacere a perechii eficacităţii aÅŸteptate ÅŸi riscului deciziei. Se pot obÅ£ine cîteva nivele de acceptabile de satisfacere. ÃŽn figura 2 există trei nivele, cel mai jos fiind F1, iar cel mai înalt – F3. Nivelul F1 este mai jos decît F2 pentru că acelaÅŸi randament aÅŸteptat pentru decizia în primul caz (pentru F1), nivelul riscului R3 este mai mare decît cel al riscului R1 din cazul 2 (pentru F3). CombinaÅ£ia între rentabilitatea aÅŸteptată a deciziei ÅŸi risc, marcată printr-un punct pe curba preferinÅ£elor egale pentru nivelul F3, este deci, din cauza unui randament aÅŸteptat de plasare la decizia dată (chiar dacă ÅŸi riscul este cel mai mare) mai atractiv pentru antreprenor, corespunzînd celui mai înalt nivel de utilitate pentru el. Harta preferinÅ£elor pentru antreprenor trebuie să fie construită fie de el însuÅŸi, fie cu ajutorul experÅ£ilor care o vor face empiric, adică în baza tratării datelor de analiză a deciziilor, care au fost acceptate mai devreme. 1.3. Clasificarea ÅŸi caracteristicile riscurilor Complexitatea clasificării riscurilor consistă în diversitatea lor. Societăţile se lovesc de risc de fiecare dată, cînd trebuie luată o decizie fie curentă, fie pe termen lung. Varietatea riscurilor este foarte mare – începînd cu incendiile ÅŸi cataclismele ÅŸi terminănd cu conflicte interetnice, schimbari legislative privind reglarea activităţii patronale, ÅŸi fluctuaÅ£iile inflaÅ£ioniste. ÃŽn afară de aceasta dezvoltarea economică ÅŸi politica lumii moderne aduc aspecte noi ale riscului, care sunt deseori destul de greu de definit sau de estimat cantitativ. TransnaÅ£ionalizarea afacerilor este acompaniată de crearea de relaÅ£ii complexe financiare ÅŸi industriale. Există “un efect domino” care în caz de faliment al unei companii atrage o serie de falimente succesive a companiilor legate de cea falită. Informatizarea ÅŸi automatizarea activităţii economice a organizaÅ£iilor patronale atrage posibilitatea pierderilor cauzate de defaianÅ£a sistemului informatic. O importanţă deosebită în ultimii ani o au riscurile legate de factori politici, pentru că în cazul producerii ei aduc pierderi importante întreprinderilor. ÃŽn literatura de specialitate consacrată problemelor întreprinderii, nu există o clasificare a riscurilor foarte bine definită. Există o multitudine de variante vizînd clasificarea riscurilor. I.Schumpeter distinge două aspecte ale riscului: (Riscul legat de eÅŸecul tehnic posibil al producerii, pericolul pierderii bunurilor, provocat de cataclisme; (Riscul legat de absenÅ£a succesului comercial Iu. Osipov distinge trei aspecte a riscului de antreprenoriat: (InflaÅ£ionist (Financiar (OperaÅ£ional La rîndul său S. VladaiÅ£ev împarte riscurile în două grupe: comercial ÅŸi tehnic. PJB Risk Management propune clasificarea următoare: ÃŽn cazul realizării unui risc, supravieÅ£uirea unei întreprinderi este compromisă, iar pierderile financiare sunt considerabile. ÃŽn practică, este foarte dificil de a se feri de toate aceste riscuri, dar, cel puÅ£in el trebuiesc identificate ÅŸi mai mult, trebuie de ÅŸtiut cum să le faci faţă măcar celor mai periculoase. ÃŽntreprinderea se confruntă cu două feluri de riscuri: (Riscuri interne (Riscuri externe ÃŽn continuare vom prezenta cîteva riscuri externe ÅŸi caracteristicile lor. 1.3.1. Riscul politic Riscul politic este posibilitatea apariÅ£iei pierderilor sau a micÅŸorării veniturilor din cauze provocate de politica de stat. Astfel, riscul politic este legat de schimbările posibile a direcÅ£iilor prioritare ale activităţii guvernamentale. Luarea în vedere a acestui aspect al riscului are o particularitate importantă în ţările cu o legislaÅ£ie slabă. Riscul politic este cu eminenţă inerent activităţii patronale, nu poate fi evitat, poate fi doar luat în vedere ÅŸi estimat. Trebuie remarcat că tentative de acest gen au fost luate încă din secolul XIX. Astfel, bancherul Rotshild a organizat un sistem de informaÅ£ii asupra evenimentelor politice într-o astfel de manieră încît primea informaÅ£ii asupra acestora cu cîteva zile mai devreme decît guvernul. NoÅ£iunea de risc politic a apărut în vocabularul corporaÅ£iilor americane în 1959 după accesul la putere al lui Fidel Castro în Cuba. Una din primele lucrări privind această problemă este cartea scrisă de F.Rooth “Afacerile SUA în străinătate ÅŸi riscul politic”. ÃŽn ea autorul analizează riscul politic, care afecta activitatea companiilor americane în alte ţări. ImportanÅ£a influenÅ£ei riscului politic asupra rezultatelor economice ale societăţii este subliniată prin faptul, că a fost creată o reÅ£ea mondială de centre analitice specializate cu caracter comercial ÅŸi non-comercial pentru analiza ÅŸi estimarea riscurilor politice. ÃŽn ţările dezvoltate se numără peste 500 de astfel de centre, cea mai mare a parte a lor fiind în SUA. Riscul politic poate fi divizat în 4 Grupe: (Riscul de naÅ£ionalizare ÅŸi expropriere fără compensare adecvată; (Riscul de transfer legat de restricÅ£ii posibile asupra convertirii valutei în monedă locală; (Riscul rezilierii unor contracte din cauza acÅ£iunilor autorităţilor statale în care se află compania contractantă (Riscul acÅ£iunilor militare sau a dezordinilor publice Riscul de naÅ£ionalizare în practica este interpretat de către antreprenori foarte larg – de la expropriere pînă la recumpărare obligatorie de către autorităţi a bunurilor companiei sau, mai simplu, restricÅ£ia accesului investitorilor către gestiunea activelor. La estimarea riscului de naÅ£ionalizare problema constă în faptul, că autorităţile nu fac niciodată publică posibilitatea exproprierii sau a naÅ£ionalizării. Ca urmare nici un document nu defineÅŸte exact distincÅ£ia între naÅ£ionalizare ÅŸi confiscare. Riscul de transfer este legat de schimbul monedei locale în valută. Ultimul grup de riscuri politice este riscul acÅ£iunilor militare ÅŸi dezordinilor publice, în urma cărora unele societăţi pot avea pierderi substanÅ£iale sau chiar falimenta. Un exemplu recent poate servi situaÅ£ia din Iugoslavia. Riscul politic mai poate fi divizat in regional, de stat, internaÅ£ional. Riscul politic de stat reprezintă instabilitatea situaÅ£iei politice interne a unei ţări, avînd asupra rezultatului activităţii societăţilor comerciale rezidente, de unde pot rezulta agravări ale stării financiare ale acestora, uneori chiar falimentul. ÃŽn principal aceasta afectează întreprinderile mici ÅŸi mijlocii, pentru că tensiunea situaÅ£iei politice aduce la ruperea relaÅ£iilor economice care se reflectă asupra activităţii întreprinderilor mici ÅŸi mijlocii ÅŸi le aduce la limita falimentului ca urmare a lipsei de materie primă ÅŸi/sau echipamentelor. Prin risc regional politic trebuie de înÅ£eles instabilitatea într-o regiune oarecare, care influenÅ£ează asupra rezultatului activităţii societăţilor comerciale. Luarea în vedere a riscurilor internaÅ£ionale politice este importantă pentru societăţile avînd activităţi pe pieÅ£ele internaÅ£ionale ÅŸi pentru firmele care au parteneri străini. Deoarece antreprenorul nu poate influenÅ£a riscurile politice, pentru că apariÅ£ia lor nu depinde de rezultatele activităţii sale, ele trebuiesc plasate în grupa riscurilor externe. 1.3.2. Riscul operaÅ£iunilor în valută Companiile angajate în comerÅ£ cu alte ţări nu pot factura produsele sau furniturile în totalitate în valută naÅ£ională. Imediat ce vînzările sunt facturate în valută, intervine riscul operaÅ£iunilor în valută. ÃŽn opinia lui Milan Kurb riscurile cele mai importante sunt: riscul de translare, riscul de tranzacÅ£ie ÅŸi riscul economic. Riscul de translare Riscul de translare este cunoscut deasemenea ÅŸi sub denumirea de risc de schimb ÅŸi se referă la riscul de pierdere sau cîstic cînd activul, pasivul ÅŸi profitul unei filialesunt transferate în valută străină, în care se Å£ine evidenÅ£a filialei,în monedă naÅ£ională a companiei-mame. Aceste pierderi sunt reale în măsura în care ele influienÅ£ează profitul ÅŸi pierderile generale ale companiei-mamă ÅŸi impozitul pe venit. Din alt punct de vedere, aceste pierderi nu sunt reale pentru că ele provin dintr-o convenÅ£ie contabilă. După Milan Kubr schimbarea bazei contabile poate transforma o pierdere de translare într-un cîştig de translare. Pentru o analiză pertinentă trebuie de ÅŸtiut regulile curente ale autorităţilor fiscale ale ţării filialei, la fel ÅŸi gradul de libertate care legislaÅ£ia îl permite în Å£ara filialei ÅŸi în Å£ara companiei-mamă. Riscul de tranzacÅ£ie Este un risc care poate apărea de fiecare dată o companie se angajează într-o de vînzare sau cumpărare, operată în valută, cînd există riscul de cîştig sau pierdere dacă valoarea valutei respective se schimbă în comparaÅ£ie cu moneda locală a companiei. Riscul de tranzacÅ£ie depinde de stabilitatea monetară a ţării. GraÅ£ie riscului de tranzacÅ£ie un partener cîştigă, iar altul înregistrează pirderi. Există însă modalităţi contractuale de a evita acest tip de risc. 1.3.3. Riscul contractual Riscurile sinalagmatice în general ÃŽn România acest de tip de riscuri s-au ocupat R.R.Popescu, V. Babiuc, I.L.Georgescu. ÃŽn concepÅ£ia acestor autori problema riscului se pune pe un aspect dublu: riscul vizînd contractele în general ÅŸi riscurile privind bunurile vîndute prin contract translativ de proprietate. Problemele riscului se limitează la cunoaÅŸterea dacă, în ipoteză, una dintre părÅ£i nu poate executa obligaÅ£ia sa din cauza unui caz fortuit sau o forţă majoră, cealaltă parte rămîne obligată să-ÅŸi îndeplinească obligaÅ£ia sa. InterdependenÅ£a celor două părÅ£i contractante, caracteristică contractelor sinalagmatice, ordonă soluÅ£ia de încetare a obligaÅ£iei corelative a unei părÅ£i, dacă un caz fortuit sau o forţă majoră face imposibilă executarea obligaÅ£iei revenită celeilalte părÅ£i. Riscurile revin în seama debitorului, obligaÅ£ia fiind imposibil de executat – “res perit debitori”. ObligaÅ£ia părÅ£ii spre care este imposibil de făcut prestaÅ£ia, dintr-un motiv independent voinÅ£ei celeilalte părÅ£i, rămîne fără cauză. Riscurile în contractele de vînzare Cînd ne referim la riscurile unui bun vîndut, profesorul I.L.Georgescu apreciază că trebuie să se răspundă la două întrebări: Că trebuie de început de la faptul cine suportă pierderea bunului, în perioada posterioară acordului de bunăvoinţă ÅŸi momentului livrării. Cumpărătorul rămîne sau nu obligat să plătească preÅ£ul. Pentru a soluÅ£iona acest aspect nou al problemei riscurilor, autorul menÅ£ionat consideră regula incontestabilă a dreptului roman ( la fel ÅŸi a celui neolitan), că simplul acord de bunăvoinţă are ca efect transferul proprietăţii de la vînzător spre cumpărător. Astfel, se consideră că, în momentul acordului de bunăvoinţă, vînzătorul ÅŸi-a îndeplinit obligaÅ£ia, nu mai este proprietarul bunului, de unde consecinÅ£a elementară, dacă bunul este pierdut, aceasta nu va affecta vînzătorul, conform regulei “res perit domino”. Pentru a demonstra valabilitatea acestei reguli, profesorul I.L. Georgescu pleacă de la principiul “res perit creditori”, care a fost conservat deasemenea în dreptul vechi francez. Ca argument este citat Pothier: “este un principiu stabilit că în momentul în care contractul de vînzare este perfectat, bunul vîndut trece în riscul cumpărătorului, chiar dacă acesta încă nu a fost livrat”. ÃŽntre noÅ£iunea de risc ÅŸi cea de proprietate există de asemenea atît interdependenţă cît ÅŸi concomitenţă. Pierderea eventuală care survine între momentul acordului de bunăvoinţă ÅŸi livrarea efectivă spre cumpărător, nu exonerează plata preÅ£ului pentru că vînzătorul ÅŸi-a efectuat obligaÅ£iunea, rămînînd ca, cumpărătorul să si-o îndeplinească pe a sa ÅŸi, în consecinţă, sa plătească preÅ£ul. ÃŽn concepÅ£iile specialiÅŸtilor în drept, regula de suport pentru riscul bunul vîndut, formulat în întregime, trebuie să fie cuprinsă într-un sens mai larg. Astfel sunt în sarcina proprietarului – cumpărătorului prin efectul oricărui contract de aliniere la proprietate – nu numai riscurile materiale, care au ca urmare pierderea integrală a bunului, dar de asemenea degradarea sau pierderea parÅ£ială, la fel ÅŸi evenimentele care au o influenţă juridică asupra bunului ca noile impozite, în intervalul de timp scurs între momentul acordului de bunăvoinţă ÅŸi livrării efective, sau exproprierea pentru o cauză a utilităţii publice. ÃŽn doctrina modernă a dreptului proprietăţii, inconvenientele automatizării trecerii riscurilor odată cu transmiterea proprietăţii, se preconizează restrîngerea prin transferului riscurilor de la livrarea mărfii ÅŸi nu de la transmiterea proprietăţii. ÃŽn consecinţă se va renunÅ£a la regula “res perit domino”. ÃŽn prezent această soluÅ£ie este larg aplicată în comerÅ£ul internaÅ£ional; trebuie făcută observaÅ£ia: acest principiu nu este la dorinÅ£a părÅ£ilor decît în măsura tăcerii. Inechităţile care apar cînd cumpărătorul suportă pierderile dacă bunul rămîne la vînzător pot determina părÅ£ile să prevadă ca riscurile să-l privească pe cumpărător numai din momentul livrării. Riscul la vînzarea în condiÅ£ii suspensive ÃŽn codul civil articolul care reglementează problemele vizînd riscurile generate de către vînzările în condiÅ£ii suspensive se bazează pe principiul “pendante conditionne”, adică înaintea producerii unui eveniment viitor ÅŸi incert, de care depinde apariÅ£ia obligaÅ£iunii, bunul rămîne în riscul debitorului, adică vînzătorului. SoluÅ£ia este conformă principiuilor ÅŸi mecanismelor practice ale operaÅ£iilor. Vînzarea nu este perfectă în această porÅ£iune de timp, iar bunul rămîne în patrimoniu vînzătorului. El este acela care trebuie să suporte pierderile. Dacă condiÅ£ia se realizează, în loc ca acest eveniment să aibă ca efect de a da eficacitate actului din momentul apariÅ£iei sale, el produce, din contră, consecinÅ£a de reziliere a contractului “ex tunc”. Se derogă astfel din principiul retroactivităţii condiÅ£iei, care impune că prin realizarea condiÅ£iei, cumpărătorul să fie considerat proprietarul bunului din momentul încheierii contractului. SoluÅ£ia expusă presupune că pierderea bunului s-a produs fără culpa vînzătorului ÅŸi că ea este totală. Cînd pierderea este parÅ£ială ÅŸi nu este imputabilă vînzătorului, acest articol al codului civil, dispune că cumpărătorul este obligat de a lua bunul în starea în care acesta se află, plătind preÅ£ul integral. ÃŽn acest caz riscul este în sarcina sa ÅŸi, deci, principiul concomitenÅ£ei trecerii proprietăţii ÅŸi riscurilor îşi reiau vigoarea. ÃŽn situaÅ£ia cînd pierderea, totală sau parÅ£ială, s-a produs din culpa vînzătorului, cumpărătorul are la dispoziÅ£ie facilitatea de alegere între cererea de reziliere a contractului sau să ia bunul în starea în care acesta se află, cu dreptul la despăgubiri pentru pierderile produse. ÃŽn aceiaÅŸi manieră se asimilează pierderea din deteriorarea bunului ÅŸi alte evenimente, care împiedică transferul proprietăţii ca fiind rolul sau punerea în aplicare a unor norme juridice, ca de exemplu, exproprierea. Riscul la vînzările în condiÅ£ii rezolutorii Conform principiilor care reglementează efectele condiÅ£iilor rezolutorii, dacă evenimentul viitor ÅŸi incert, căruia îi este supusă rezilierea contractului se adaugă, riscul, la care bunul este expus pînă la această dată este în sarcina cumpărătorului. ExplicaÅ£ia soluÅ£iei are la bază următoarele considerente: (Contractul de vînzare în condiÅ£ii rezolutorii este un contract perfect din momentul acordului de bunăvoinţă (Contractul este translativ de proprietate de la vînzător la cumpărător deasemenea graÅ£ie concomitenÅ£ei sau sincronizării transmiterii proprietăţii împreună cu transmiterea riscului. Dacă condiÅ£ia se realizează , fără ca bunul să fie pierdut între momentul acordului de bunăvoinţă ÅŸi momentul livrării, vînzătorul trebuie să restituie preÅ£ul, iar cumpărătorul, bunul. Cînd bunul este pierdut printr-un caz fortuit vînzătorul este exonerat de restituirea preÅ£uÅ£ui. Riscul contractual cînd vînzătorul este în întîrziere Cazurile tratate mai jos, conform principiilor expuse, prevăd din momentul acordului de bunăvoinţă ca proprietatea ÅŸi riscurile să treacă concomitent de la vînzător la cumpărător. Riscurile îl privesc pe cumpărător deoarece el este proprietarul. Dar dacă vînzătorul întîrzie livrarea ÅŸi cumpărătorul îi adresează o somaÅ£ie îl pune în întîrziere, principiul nu poate fi respectat ÅŸi riscurile rămîn ăn sarcina vînzătorului. Ca urmare, dacă obiectul contractului va dispare înaintea livrării, pierderea va fi suportată de către vînzător, iar cumpărătorul este exonerat de obligaÅ£ia de a plăti contravaloarea contractului. Riscul la vînzarea bunurilor viitoare ÃŽn acest caz se aplică regula concomitenÅ£ei trecerii proprietăţii ÅŸi riscurilor. Dificultatea care apare este aceea, că în cazul unui contract complex, definirea ei va avea loc prin principiul prevalenÅ£ei unui raport prin altul, aplicînd regula “accesorium sequite principalem”. Odată precizată natura juridică a acestor rapoarte, el vor fi aplicate: (Principiile care guvernează riscurile bunului, dacă rezultatul calificării este un contract de vînzare (Principiile care guvernează riscurile contractuale, în general dacă operaÅ£iunea a fost calificată drept contract de întreprindere ÃŽn primul caz riscurile vor viza proprietarul, iar în al doilea – antreprenorul. Riscurile la vînzările bunurilor aparÅ£inînd persoanelor terÅ£e ÃŽn cazul vînzării unui bun aparÅ£inînd unei persoane terÅ£e nici proprietatea nici riscurile nu pot trece în momentul acordului de bunăvoinţă pentru că în acel moment bunul care face obiectul vînzării aparÅ£ine unei persoane terÅ£e. Transmiterea va avea loc în momentul în care bunul va fi obÅ£inut ÅŸi livrarea va fi efectuată.. Pînă la acea dată însă bunul nu va fi la riscul vînzătorului, deoarece el nu devenit, prin achiziÅ£ie, proprietar. Evident, el nu va fi nici la riscul cumpărătorului, pentru că nici el nu este proprietar, bunul nefiind tecut în patrimoniul său. Riscul la vînzările cu păstrarea proprietăţii Rigoarea principiilor expuse mai sus impune soluÅ£ia simplă ÅŸi logică, proprietatea aparÅ£ine vînzătorului pentru că el ÅŸi-a rezervat acest drept prin convenÅ£ie. Paralelismul propriete-risc se regăseÅŸte la fel de bine ÅŸi în acest caz. Această soluÅ£ie este inechitabilă pentru unii specialiÅŸti, Å£inînd cont că bunul se nu aflăîn posesia vînzătorului, dar a cumpărătorului, care prin uzaj abuziv ( sau alte efecte), ar determina pierderea sau deteriorarea bunului. Se propune drept soluÅ£ie înlocuirea, în acest caz, formulei concomitenÅ£ei între proprietate ÅŸi risc cu concomitenÅ£a uzajului ÅŸi riscului. Această ultimă abordare are drept rezultat punerea în sarcina cumpărătorului riscul, chiar dacă el este deÅ£inătorul precar pînă la data ultimului termen de plată. ÃŽn dreptul belgian, faţă de ceea ce s-a descris anterior se merge mai departe. Astfel, vînzarea în rate este considerată ca vînzare la termen în ceea ce priveÅŸte plata părÅ£ii restante din preÅ£, la concluzionarea contractului ÅŸi transferului de proprietate. S-a căutat reconstituirea vînzării cu păstrarea proprietăţii, dîndu-ÅŸi silinÅ£a de a intra în cadrul vînzării la termen, în care termenul vizează nu transferul dreptului dar transferul conÅ£inutului. Proprietatea va fi transmisă, în acest caz, prin convenÅ£ie, dar va fi limitată de un termen. Această construcÅ£ie este artificială ÅŸi, în consecinţă, principiul de legătură între proprietate ÅŸi risc trebuie menÅ£inut cu toată rigoarea consecinÅ£elor sale. Pentru a evita abuzul cumpărătorului ar fi bine ca părÅ£ile să stipuleze special trecerea riscurilor în seama cumpărătorului, care posedă bunul. Producătorul bunurilor vîndute în rate va lua în acest sens o serie de măsuri de securitate, printre care una din cele mai cunoscute este instalarea unui sigiliu care atestă integritatea bunului. 1.3.4. Riscul comercial Riscul comercial este un risc care apare în procesul realizării bunurilor ÅŸi serviciilor, produse sau cumpărate de către antreprenor. Cauzele principale ale apariÅ£iei acestor riscuri sunt: (Reducerea volumului de producere ca urmare a micÅŸorării cererii asupra acestui bun datorită înlocuirii lui cu alte bunuri-concurente, introducerea restricÅ£iilor pentru vînzări. (Mărirea preÅ£ului de achiziÅ£ie a materiei prime. (Reducerea neprevăzută a volumului de vînzări faţă de cel prevăzut, care micÅŸorează volumul întregii operaÅ£ii ÅŸi ridică cheltuielile pe unitate de produs. (Pierderile cauzate de cheltuieli de circulaÅ£ie în comparaÅ£ie cu cele prevăzute în urma plăţii amenzilor, taxelor neprevăzute care conduc la diminuarea profitului societăţii. (Diminuarea calităţii mărfii în urma procesului de circulaÅ£ie (transport, depozitare), care conduce la micÅŸorarea preÅ£ului acesteia. Riscul comercial cuprinde: Riscul legat de realizarea mărfii sau serviciilor pe piaţă Riscul legat de transportarea mărfii Riscul legat de recepÅ£ionarea mărfii sau serviciilor de către cumpărător Riscul legat de capacitatea de plată a cumpărătorului Riscul în circumstanÅ£e de forÅ£e majore Trebuie de evidenÅ£iat riscul în transport. Clasificarea sa a fost concepută pentru prima dată în 1936. ÃŽn prezent diversele riscuri legate de transport sunt clasificate în patru grupe: E, F, C, D. Grupa E se referă la situaÅ£ia, cînd furnizorul (vînzătorul) Å£ine marfa în stocul propriu ( ExWorks). Riscul este asumat de către furnizor pînă în momentul acceptării mărfii de către cumpărător. Riscul transportării este acceptat deja de către cumpărător. Grupa F conÅ£ine trei situaÅ£ii concrete de delegare a responsabilităţii ÅŸi, deci respectiv, a riscurilor: (FCA înseamnă că responsabilitatea ÅŸi riscul pentru marfă trece de la furnizor la cumpărător în momentul transmiterii mărfii în locul stabilit; (FAS înseamnă că responsabilitatea ÅŸi riscul mărfii trece de la furnizor la cumpărător în portul, stabilit prin contract; (FOB înseamnă că vînzătorul îşi retrage responsabilitatea după descărcarea mărfii de pe bordul navei. Grupa C se referă la situaÅ£ia cînd merge vorba despre export. Vînzătorul încheie cu cumpărătorul un contract de transport, neasumîndu-ÅŸi nici un risc. Acestea sunt situaÅ£iile următoare: CFK înseamnă că vînzătorul plăteÅŸte costul transportului pînă la portul de sosire, dar riscul ÅŸi responsabilitatea privind integritatea mărfii ÅŸi cheltuielile suplimentare sunt asigurate de către cumpărător; CIF înseamnă că exceptînd obligaÅ£iile, ca în cazul CFR, vînzătorul asigură ÅŸi plăteÅŸte asigurarea riscurilor în timpul transportării; CPT înseamnă că vînzătorul ÅŸi cumpărătorul împart între ei riscul ÅŸi responsabilităţile. La un moment stabilit ( de obicei un punct intermediar de transport) riscurile trec integral de la vînzător la cumpărător; CID înseamnă că riscurile trec de la vînzător la cumpărător într-un punct intermediar de transport definit, dar, în afară de aceasta vînzătorul asigură ÅŸi plăteÅŸte asigurarea mărfii. Ultima grupă de termeni – D înseamnă că toate riscurile de transport revin vînzătorului. La această grupă se referă următoarele situaÅ£ii: DAF înseamnă că vînzătorul îşi asumă riscurile pînă la frontiera unui stat oarecare. Mai departe riscurile sunt în sarcina cumpărătorului; DES înseamnă că transmiterea riscului de la vînzător la cumpărător trece la bordul corabiei; DEQ înseamnă că transmiterea riscurilor se petrece în momentul sosirii în portul de descărcare; DDU înseamnă că vînzătorul îşi asumă riscurile de transport pînă la locul definit prin contract, (cel mai des depozitul); DDP înseamnă că vînzătorul este responsabil pentru riscurile de transport pînă la locul definit pe teritoriul cumpărătorului, dar cumpărătorul le plăteÅŸte. 1.3.5. Riscurile de inovaÅ£ie Riscul de inovaÅ£ie este deosebit de important în activitatea economică, care se află la etapa de mărire a capitalurilor alocate atît pentru producerea bunurilor ÅŸi serviciilor, cît ÅŸi pentru crearea noutăţilor. Riscul de inovaÅ£ie reprezintă probabilitatea pierderilor care pot survine în urma plasării de resurse financiare în producerea bunurilor ÅŸi serviciilor noi, care probabil nu-ÅŸi vor atinge nivelul de cerere aÅŸteptat pe piaţă. Riscul de inovaÅ£ie apare în situaÅ£iile următoare: (La implementarea metodelor mai puÅ£in costisitoare în producerea mărfurilor sau serviciilor faţă de cele deja utilizate. Acest tip de investiÅ£ii vor aduce societăţii un profit temporar, cît timp ea va fi singura posesoare a tehnologiei date. ÃŽn această situaÅ£ie societatea se confruntă numai cu aspectul risc – estimare, posibil incorectă a cererii referitoare la acest bun. (La crearea unui bun sau serviciu nou cu ajutorul uneitehnici sau tehnologii noi. ÃŽn acest caz prin riscul de inovaÅ£ie se înÅ£elege riscul că noul bun sau serviciu nu va găsi cumpărători; riscul de non-conformitate cu noul echipament ÅŸi tehnologii cu cererile de producere necesare pentru acest bun sau serviciu nou; riscul de imposibilitate de vînzare a echipamentului creat, pentru că el nu convine pentru producerea altor bunuri, în caz de eÅŸec. ÃŽn literatura despre teoria economică putem întălni des termenii de “risc înalt” ÅŸi “risc jos”. ÃŽn acest caz nivelul riscului depinde de raportul între volumul pierderilor aÅŸteptate ÅŸi volumul de active ale întreprinderii, încît probabilitatea pierderilor să se producă. Trebuie de menÅ£ionat că riscul de inovaÅ£ie este strîns legat de riscul de marketing, deoarece specialiÅŸtii în marketing studiază atitudinea incertă a consumatorului, în condiÅ£ii de informaÅ£ii dificil controlabile. Necesităţile, motivarea ÅŸi fantezia cumpărătorilor sunt exemple de incertitudine care ridică riscul de marketing. Analiza acestui risc se aplică cu scopul de a lua decizii care ar limita riscul în domenii destul de complexe cum ar fi lansarea produselor noi, investiÅ£ii, perfecÅ£ionarea produselor etc. „ ˆ ê î ؀î ( x | Þ â ebuie să faci împrumuturi pentru aceasta” Billings. CAPITOLUL II TEHNICI DE ANALIZÄ‚ A RISCULUI FINANCIAR 2.1. Structura capitalului ÅŸi livierul financiar Orice firmă pentru finanÅ£area activelor sale poate utiliza diferite tipuri de capital. Ponderea fiecărui tip de capital în costul capitalului reprezintă structura capitalului firmei. Modificarea acestor ponderi poate avea influienţă asupra costului capitalului ÅŸi în consecinţă, poate modifica grupul de proiecte de investiÅ£ii acceptabile. De asemenea, modificarea structurii capitalului poate afecta gradul de risc inerent acÅ£iunilor emise de către companie. De aceea alegerea structurii capitalului se dovedeÅŸte a fi importantă. Pentru stabilirea structurii capitalului firma, ca regulă, analizează o serie de factori. Structura obiectivă a capitalului constă din anumite proporÅ£ii de capital împrumutat, acÅ£iuni preferenÅ£iale ÅŸi capital propriu. Această structură a capitalului este aceea pe care firma ar dori să o utilizeze în finanÅ£area bugetelor de investiÅ£ii. Acest obiectiv poate sa se modifice în timp, odată cu modificarea condiÅ£iilor care au dus la stabilirea lui, dar, în orice moment, echipa manageriala a unei firme are în vedere o structursa specifica a capitalului ÅŸi fiecare decizie de finanÃ