Referat Uniunea Economica Si Monetara
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Uniunea Economica Si Monetara si de asemenea puteti face
Download Referat uniunea economica si monetaraCiteste fragmente din Referat Uniunea Economica Si Monetara
UNIUNEA ECONOMICÄ‚ ÅžI MONETARÄ‚
- ETAPE ŞI PERSPECTIVE –
Autor: Ciuguianu Claudia, studentă, anul IV, zi
Facultatea de Finanţe - Contabilitate
Coordonator ştiinţific: Prof. univ. dr. Alexandru Olteanu
Uniunea Europeană (UE) şi-a început existenţa la 1 noiembrie 1993,
fiind noua denumire a Comunităţii Economice Europene (CEE),
înfiinţată în 1957.
Scurt istoric al constituirii Uniunii Europene.
Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche şi a fost
exprimată prin diverse idei. În secolul trecut, marele scriitor
francez Victor Hugo (1802-1885) vorbea de ziua în care toate naţiunile
continentului se vor uni într-o societate supremă şi vor forma o
frăţie a Europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale
identităţii lor.
Europa a rămas însă profund divizată şi afectată în mod deosebit
de cele două războaie mondiale, care au izbucnit pe acest continent.
După primul război mondial, ideile şi preocupările pentru o Europă
unită au fost frecvent evocate. Adunarea Societăţii Naţiunilor a
adoptat, de exemplu, la 17 septembrie 1930, o rezoluţie care hotăra
crearea comisiei de studiu pentru Uniunea Europeană. Iniţiativa a
aparţinut ministrului de externe al Franţei, Aristide Briant, care a
fost şi desemnat preşedinte al Comisiei. Obiectivul prevăzut era
crearea unei organizaţii europene cu caracter politic şi economic.
Datorită crizei internaţionale şi evoluţiei evenimentelor pe
continent, ideea creării Uniunii Europene a intrat în impas şi apoi
s-a renunţat la ea.
După cel de-al doilea război mondial o mare parte a economiei europene
era distrusă. Chiar şi în această situaţie ideile despre unitatea
europeană au fost reluate. În 1946, Primul ministru de atunci al Marii
Britanii, Winston Churchill a vorbit într-un discurs ţinut la Zurich,
în Elveţia, despre necesitatea creării „statelor Unite ale
Europeiâ€Â.
ÃŽn 1947 a fost lansat „Planul Marshallâ€Â, în scopul reconstrucÅ£iei
europene. Statele Unite ale Americii au oferit ajutorul lor pentru
reconstrucţie tuturor ţărilor continentului, dar acest ajutor a fost
acceptat, doar de ţările care urmau să constituie Europa
Occidentală.
La sfârşitul deceniului ’40 a început să se contureze o nouă
diviziune a Europei după criteriul politico-ideologic şi sistemul
economico social, respectiv Europa Occidentală şi Europa de Est.
Contradicţiile dintre ele s-au adâncit prin crearea celor două
blocuri militare –NATO (1949) şi Tratatul de la Varşovia (1955). A
urmat o perioadă care a intrat în istorie sub denumirea de „război
receâ€Â, încheiată abia la începutul deceniului ’90. Cele două
părţi ale Europei divizate – Vestul şi Estul – au urmat şi în
domeniul economic cursuri diferite.
Pentru administrarea ajutorului primit din SUA prin „Planul
Marshallâ€Â, aceste ţări au creat în 1948 OrganizaÅ£ia de Cooperare
Economică Europeană. Aceasta a devenit mai târziu Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), care există şi în prezent
, având desigur alte obiective decât cele ale organizaţiei
înlocuite. În 1949 a luat fiinţă şi Consiliul Europei. Ca model
pentru începuturile cooperării economice a servit şi Uniunea vamală
a Beneluxului, formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg, care a intrat
în vigoare în 1948.
Primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene
aparţin lui Jean Monnet, pe atunci şef al Organizaţiei Naţionale a
Planificării din Franţa. El a propus ca producţia de cărbune şi
oţel a Franţei şi Germaniei să fie administrată de un organism
comun. Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, a mers mai
departe ÅŸi a propus un plan, care i-a purtat ulterior ÅŸi numele,
„Planul schumann2 pentru crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui
şi Oţelului (CECO). Italia şi ţările Beneluxului au sprijinit acest
plan şi în 1951 a fost semnat „Tratatul de la Paris†între
Belgia, Franţa, Republica federală Germania, Italia, Luxemburg şi
Olanda. CECO a luat fiinţă la 10 august 1952, iar Jean Monnet a
devenit primul preşedinte al Înaltei autorităţi a Cărbunelui şi
OÅ£elului.
Cele şase ţări membre ale CECO au făcut un pas important în
direcţia unei uniuni economice generale şi a unei uniuni în domeniul
utilizării paşnice a energiei nucleare în 1956 , când au căzut de
acord asupra unui raport în acest sens prezentat de Paul Spaak, om
politic belgian un adept frecvent al unităţii europene. Această
înţelegere a dus la semnarea Tratatului de la Roma, la data de 25
martie 1957, de către cele şase ţări, care a pus bazele
Comunităţii Economice Europene (CEE) şi ale Comunităţii Europene
ale Energiei Atomice (EURATOM). Astfel s-au născut cele trei
Comunităţi Europene. La început, CECO, pe de o parte, CEE şi
EURATOM, pe de altă parte, aveau instituţii proprii. În 1967, ele
s-au unit funcţionând sub denumirea de Comunităţile Europene, sau
Comunitatea Europeană, cu instituţii comune, unice. În mod curent,
s-a folosit denumirea de Comunitate Economică Europeană (CEE) şi
adesea „cei 6â€Â.
În următoarele două decenii, CEE se extinde prin aderarea în
ianuarie 1973 a Danemarcei, Irlandei ÅŸi Regatului Unit al Marii
Britanii ÅŸi Irlandei de Nord. Se constituie astfel „cei 9â€Â. ÃŽn
ianuarie 1981 aderă Grecia, iar în ianuarie 1986 Spania şi
Portugalia. CEE devine „cei12â€Â.
În ianuarie 1995 aderă încă trei ţări – Austria, Finlanda şi
Suedia – constituindu-se „cei 15â€Â, actuala componentă a Uniunii
Europene.
Aşa cum arătat deja, bazele juridice ale CEE au fost puse de Tratatul
de la Roma din 1957. Procesul integrării a progresat şi prevederile
acestui tratat nu mai răspundeau corespunzător evoluţiilor lui. De
aceea ţările membre au semnat un nou document juridic – Actul Unic
European - care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. actul a stabilit
realizarea pieţei unice până la 31 decembrie 1992, prevăzând libera
circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor pe tot
cuprinsul Comunităţii.
În 1993, ţările membre ale CEE au considerat că sunt pregătite
condiţiile pentru efectuarea pasului hotărâtor al integrării. Ele au
semnat un nou tratat – Tratatul de la Maastricht (Olanda) – care a
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a modificat şi extins
tratatul pe baza căruia s-a stabilit Comunitatea Economică Europeană
(CEE). Tratatul a prevăzut şi schimbarea denumirii din Comunitatea
Economică Europeană în Uniunea Europeană (UE). Tratatul de la
Masstricht este un fel de constituţie pentru UE.
Prin Tratatul asupra Uniunii Europene cetăţenii statelor membre devin
în mod liber cetăţeni ai Uniunii, cu următoarele drepturi: să se
deplaseze şi să-şi stabilească domiciliul în mod liber pe
teritoriul statelor membre; să voteze şi să candideze la alegerile
municipale şi europene care se desfăşoară în statul în care îşi
are fiecare domiciliul, să fie protejat de autorităţile diplomatice
şi consulare ale oricărui stat membru; să se adreseze parlamentului
ÅŸi avocatului poporului.
Membrii Uniunii Europene şi ţările asociate la Uniunea Europeană.
1.De la 1 ianuarie 1995 UE are 15 membrii cu drepturi depline, respectiv
Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia,
Irlanda, Italia, Luxemburg, olanda, Portugalia, regatul Unit al marii
Britanii ÅŸi Irlandei de Nord, Spania ÅŸi Suedia.
În politică şi în adoptarea măsurilor practice întâlnim o
clasificare a membrilor UE în două categorii. În prima intră cele
patru ţări mari ale UE: Germania, Franţa, Marea Britanie şi Italia.
În cea de-a doua intră celelalte ţări membre, apreciate ca ţări
mijlocii ÅŸi mici.
Dacă urmărim situaţia ţărilor membre al UE pornind de la indexul
dezvoltării umane (IDU) vom constata că ele se află în următoarele
poziţii: Olanda, Finlanda, Franţa, Suedia, Spania, Belgia, Austria,
Marea Britanie, Danemarca, Germania, Irlanda, Italia, Grecia, Luxemburg
ÅŸi Portugalia.
Prin urmare după acest index, rangul ţărilor membre se deosebeşte de
cel socotit după PNB pe locuitor. Luxemburg, de exemplu care este pe
primul loc după PNB pe locuitor este abia pe locul 14 după indexul
dezvoltării umane. Tot astfel, Danemarca este pe locul doi după PNB pe
locuitor şi abia pe locul 9 după indexul dezvoltării umane.
De aceea în UE s-a stabilit un principiu de bază conform căruia
ţările mai bogate trebuie să le ajute pe cele ale căror PNB pe
locuitor este mai mic de 75% din medie pe întreaga uniune. O bună
parte din bugetul UE este destinat fondurilor structurale pen5tru
sprijinirea economiei ţărilor din Sudul Europei mai slab dezvoltate
(Portugalia, Spania şi Grecia), precum şi a Irlandei. Ţările membre
sunt de două categorii:
net contribuitori la bugetul UE (ECU pe locuitor): Germania 146, Olanda
92, Marea Britanie 55, Italia 39, FranÅŸa 14, Belgia 0;
net beneficiari din bugetul UE (ECU pe locuitor): Irlanda 681, Luxembrg
554, Grecia 415, Danemarca 79, Spania 73.
2. Pe lângă membrii cu drepturi depline „cei 15â€Â, Uniunea
Europeană are şi ţări cu statut de asociat. S-au semnat acorduri de
asociere şi au obţinut acest statut şase ţări din Europa Centrală
şi de Est (TECE): Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, România şi
Bulgaria.
În 1995, UE a semnat acorduri de asociere cu ţările baltice Estonia,
Letonia, Lituania, precum ÅŸi cu Slovenia. UE mai are acorduri de
asociere cu Malta şi Cipru. Acordurile de asociere se mai cheamă şi
Acorduri Europa.
Acordurile Europa (acordurile de asociere) cu Bulgaria, Cehia, Polonia,
România, Slovacia şi Ungaria sunt mai mult decât acorduri de comerţ
ÅŸi cooperare.
Acordurile prevăd de asemenea, orientarea graduală către un comerţ
reciproc liber. Îndeplinirea acestui obiectiv este asimetrică, ceea ce
înseamnă că piaţa Uniunii va fi deschisă comerţului înaintea
pieţelor din ţările asociate.
Între 1991 şi 1993 , Uniunea Europeană a semnat acorduri de asociere
cu şase ţări din Europa Centrală şi de Est: Polonia, Ungaria,
Republica Cehă, Slovacia, România şi Bulgaria.
ÃŽntrunirea de la Essen din decembrie 1994 a Consiliului European a
fixat mijlocul anului 1995 ca dată pentru încheierea de acorduri de
Asociere cu Republicile Baltice ÅŸi Slovenia.
Consiliul European din martie 1993 a confirmat posibilitatea
democraţiilor din Europa Centrală şi Răsăriteană de a deveni
membre ale UE de îndată ce ele îşi pot asuma obligaţiile economice
ÅŸi politice impuse de calitatea de membri. Polonia, Ungaria ÅŸi
România au depus deja cereri de aderare.
La întrunirea Consiliului European de la Essen din decembrie 1994,
şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale UE au adoptat o
strategie de pregătire a ţărilor asociate în vederea accederii lor
la statutul de membru al UE şi au fixat începerea negocierilor de
îndată ce ia sfârşit conferinţa interguvernamentală de revizuirea
Tratatului de la Mastricht. După părerea preşedintelui comisiei
Europene, Jacque Santer, negocierile se vor derula practic simultan cu
toate ţările asociate, în condiţii de egalitate.
Elementul cheie al strategiei îl constituie micşorarea decalajului
dintre ţările asociate şi UE pentru pregătirea celor dintâi în
scopul integrării pe piaţa internă a Uniunii.
Principiile Uniunii Economice ÅŸi Monetare.
# hºh
# hºh
hºh
# hºh
"
ÃÂ
Acţiunea statelor membre şi a Comunităţii cuprinde instaurarea unei
politici economice fondată pe îngustarea coordonării politicilor
economice ale statelor membre, pe piaţa internă şi pe definirea de
obiective comune, în respectarea principiului unei economii de piaţă
deschisă şi în liberă concurenţă.
Aceste acţiuni includ şi fixarea irevocabilă a taxelor de schimb
conducând la instaurarea unei monede unice ECU, ca şi definirea şi
conducerea unei politici monetare şi de schimb unice al cărei obiectiv
principal este de a asigura stabilitatea preţurilor şi de a susţine
politicile generale în comunitate.
Această acţiune a statelor membre şi a CE implică respectarea
principiilor directoare următoare: preţuri stabile; finanţele publice
şi condiţiile monetare sănătoase, balanţa de plăţi stabilă.
Etapele uniunii Economice ÅŸi Monetare.
Privită în timp, integrarea economică în cadrul Uniunii europene
poate fi stabilită ca un proces istoric desfăşurat în perioada
1958-2000. Tratatul de la Roma semnat în 1957 şi intrat în vigoare la
1 ianuarie 1958, a dus la înfiinţarea Comunităţii Economice Europene
(CEE), devenit Uniunea Economică şi Monetară.
UEM va fi realizată în trei etape, conform Tratatului de la Maastricht
şi anume: prima etapă la 1 iulie 1990 în coincidenţă cu libertatea
de circulaţie a capitalurilor în marele spaţiu european, a doua
etapă a început, de asemenea, la 1 ianuarie 1997, iar a treia etapă
va începe cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 şi cel mai târziu la 1
ianuarie 1999.
A. Procesul integrării economice europene de peste 40 ani a parcurs
trei faze fundamentale: uniunea vamală, uniunea economică şi uniunea
monetară.
1.Uniunea vamală. Constituirea CEE a avut ca obiectiv iniţial crearea
unei uniuni vamale între ţările membre. Conţinutul esenţial al
acestuia a fost: liberalizarea schimburilor comerciale prin
desfiinţarea taxelor vamale între ţările membre şi instituirea unui
tarif vamal comun faţă de ţările terţe, adică cele care nu erau
membre ale comunităţii. Această fază, cea a uniunii vamale, s-a
încheiat la 1 iulie 1968.
2.Uniunea economică. Este faza următoare a integrării, superioară
primei, incluzând realizările acesteia la care s-a adăugat
introducerea celor „patru libertăţiâ€Â: libertatea de miÅŸcare a
bunurilor; libertatea de miÅŸcare a capitalurilor; libertatea de
miÅŸcare a serviciilor; libertatea de miÅŸcare a persoanelor.
Prin realizarea celor „patru libertăţi†s-a constituit piaţa
unică europeană, care a început să funcţioneze la 1 ianuarie 1993.
Prima etapă a UEM a permis mersul spre o mai mare convergenţă a
politicilor economice a statelor membre şi o consolidare a coordonării
politicilor monetare naţionale. În cursul primei etape se avea în
vedere ca programul pieţei unice să fie terminat şi noul tratat al
UEM să fie subordonat ratificării în toate statele membre, după
procedurile constituţionale naţionale.
Constituirea pieţei unice a avut ca urmări:
- desfiinţarea controlului mărfurilor la frontiere; reducerea
controlului persoanelor la frontierele interioare în cursul anului
1993;
- securitate comună pentru toţi cetăţenii comunităţii; eliminarea
dublei taxări la cumpărarea de produse pentru uz personal din alte
ţări membre;
- stabilirea cetăţenilor Comunităţii pentru o durată nedeterminată
într-un alt stat membru decât propriul lor stat,
- recunoaşterea calificărilor profesionale pentru toate statele
membre, extinderea ofertei de produse mai ieftine pentru consumatori
printr-o concurenţă sporită; concurenţa deschide posibilităţi
suplimentare pentru crearea de noi locuri de muncă.
Termenul de constituire a pieţei unice europene la 1 ianuarie 1993 nu
înseamnă că toate libertăţile s-au realizat automat şi în
întregime la acea dată. Este vorba de un proces, în care unele
măsuri s-au realizat anterior, sau se vor realiza în anii următori.
De exemplu, nouă state membre (din cele 12 de atunci) au semnat
Convenţia de la Schengen fixând data de 1 februarie 1994 pentru
suprimarea controlului la frontierele interioare, inclusiv pentru
zborurile aeriene ale căror plecări şi sosiri se situează în
interiorul Comunităţii.
Franţa a mai amânat punerea în aplicare a Convenţiei. Celelalte
ţări membre – Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda au continuat
controalele respective pentru persoane la frontierele lor.
Formarea Uniunii Economice, a pieţei unice europene, este un proces în
care drepturile şi libertăţile economice sunt indisolubil legate de
drepturile sociale. În decembrie 1989, ţările membre au adoptat o
cartă socială europeană, care include 12 drepturi fundamentale
sociale:
- dreptul de a exercita orice profesie într-una din ţările
Comunităţii, la alegerea sa; dreptul de remunerare echitabilă;
- dreptul la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă; dreptul
la protecţie socială asigurată prin sistemul în vigoare în ţara
primitoare;
- dreptul la libertatea de asociere şi la negociere colectivă; dreptul
la formarea profesională; dreptul la egalitate de tratament între
bărbaţi şi femei; dreptul la informaţie, la consultare şi
participare a salariaţilor;
- dreptul la protecţia sănătăţii şi securitatea locului de muncă;
dreptul la protecţia copiilor şi adolescenţilor;
- garantarea unui venit minim pentru persoanele în vârstă, dreptul la
integrare profesională şi socială pentru persoanele handicapate.
Piaţa unică europeană s-a extins prin crearea spaţiului economic
european (SEE) printr-un acord semnat în mai 1992 între CEE şi
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), care a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1994. Statele membre trebuie să evite deficitele
excesive ale finanţelor publice, iar finanţarea monetară a acestora
este interzisă.
Când este vorba în tratatul UEM de a cuprinde deficitele şi datoria
finanţelor publice în interiorul anumitor raţii, trebuie să se
înţeleagă: prin finanţe publice (finanţele guvernului general);
prin deficit (suma totală netă a împrumuturilor); prin datorie
(totalul datoriilor brute la valoarea lor nominală în curs la
sfârşitul exerciţiului, în interiorul sectoarelor de guvernământ
general).
În ceea ce priveşte deficitele publice şi în particular cheltuielile
publice corespunzătoare deficitului, putem spune că un deficit
corespunzător cu investiţiile, purtătoare de bogăţie pentru viitor,
poate fi considerat un „bun†deficit.
Modul de finanţare al deficitelor se poate face: prin ceea ce se
numeÅŸte „finanÅ£are monetarăâ€Â, prin recurgerea la un împrumut,
cu condiţia ca statul să nu beneficieze de acces privilegiat la piaţa
capitalurilor; prin recurgerea la un împrumut pe piaţa capitalurilor,
care poate să pună problema contractării de datorii externe a unei
ţări; statul poate să finanţeze un deficit bugetar, crescând
impozitele.
Comisia este însărcinată să supravegheze evoluţia situaţiei
bugetare şi starea datoriei publice a Statelor Membre în vederea
descoperirii erorilor făcute şi elaborează un raport care examinează
în special dacă deficitul public depăşeşte cheltuielile publice de
investiţii ţinând cont de toţi ceilalţi factori.
3.Uniunea Monetară. Cea de-a treia fază a formării Uniunii Europene,
conform Tratatului de la Maastricht, este constituirea uniunii monetare.
Concepţia privind crearea Uniunii Monetare Europene în trepte
urmăreşte ca până la finele secolului să apară pe piaţă euro -
bacnotele şi euro - monedele, ceea ce s-a şi întâmplat.
Procesul formării uniunii monetare nu trebuie înţeles ca începând
doar după înfăptuirea celei de-a doua faze – uniunea economică;
acesta a apărut mult mai devreme, de aceea se vorbeşte de trei etape
ale constituirii uniunii monetare:
3.1. Introducerea SME care s-a făcut în 1979 prin:
a. stabilirea unui mecanism al ratei de schimb a valutelor ţărilor
membre, care nu permitea o fluctuaţie mai mare de ±2,25%;
b. introducerea unităţii monetare europene (ECU – European Currency
Unit), ca monedă de cont, ECU se formează ca un coş al valutelor
ţărilor membre, cu ponderi diferite ale acestora în funcţie de
forţa economică a statelor membre, pe baza unor criterii convenite
între părţi.
În anii 1992-1993 au apărut unele tulburenţe monetare, provocate de
dificultăţile unor monede – francul francez, lira sterlină, peseta,
escuador – ceea ce a determinat modificarea în vara anului 1993 a
marjei fluctuaţiei a monedelor în cadrul SME de la ±2,25% la ± 15%,
cu excepţia mărcii germane şi guldenului olandez, pentru care s-au
menţinut vechile limite. O adevărată furtună monetară a fost
provocată prin ieşirea lirei sterline şi lirei italiene din SME în
1992 şi care au fost lăsate să fluctueze liber. Lira italiană a
revenit în SME în decembrie 1996.
3.2. În fiinţarea Institutului Monetar European (IME), care a început
să funcţioneze de la 1 ianuarie 1994. Dacă prima etapă a reprezentat
începuturile uniunii monetare europene, această etapă înseamnă
consolidarea ei.
Obiectivele IME sunt: întărirea cooperării între băncile centrale
europene naţionale; o mai bună coordonare a politicilor monetare ale
membrilor UE în vederea stabilităţii preţurilor; supravegherea
funcţionării SME; facilitarea utilizării ECU; pregătirea
condiţiilor pentru trecerea la faza a treia prin crearea instrumentelor
şi procedurilor necesare aplicării politicii monetare unice.
3.3. În etapa finală se va crea Banca Centrală Europeană (BCE), care
va înlocui IME. BCE va emite o monedă unică. S-a convenit ca moneda
unică să se numească EURO, fiind folosită de la 1 ianuarie 1999.
Prin înfiinţarea BCE se va ajunge la o singură politică monetară,
vor fi blocate ratele de schimb se va introduce moneda unică cu
circulaţie mai întîi între băncile centrale şi comerciale, pentru
ca apoi, după unele aprecieri, să circule pe piaţă ca bacnote şi
monede în 2002.
După formarea BCE, băncile centrale ale statelor membre vor continua
să existe şi împreună cu BCE vor constitui Sistemul European al
Băncilor Centrale (SEBC). Pentru judecarea gradului de convergenţă
economică atins de statele membre şi reţinute pentru a decide
trecerea la cea de-a treia etapă trebuie să îndeplinească cele 5
criterii de convergenţă prevăzute în Tratatul de la Maastricht
(menţionate în capitolul anterior). În plan economic convergenţa
politicilor economice naţionale spre obiectivele fixate în comun va fi
mai puternică decât în cursul celei de-a doua etape şi urmărirea
multilaterală a evoluţiilor economice a statelor membre va putea,
dacă este cazul, să aplice sancţiuni pentru statele care, ducând o
„proastă politică†ar risca să pună în pericol stabilitatea
monedei unice.
BIBLIOGRAFIE:
NICOLAE SUTĂ, Integrarea Economică Europeană
INTERNATIONAL MONETARY FUND, World Economic Outlook, October, 1999
BASIC FACTS, About the United Nations, 1998
ì¥Â`