Referat Falsi Prieteni

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Falsi Prieteni si de asemenea puteti face Download Referat Falsi prieteni

Citeste fragmente din Referat Falsi Prieteni

CUPRINS Introducere............................................................. ............. Capitolul 1 TRADUCEREA CA ACTIVITATE UMANĂ ......... § 2. IMPORTANŢA TRADUCERII PENTRU CULTURĂ OPINIILE MARILOR OAMENI DE CULTURĂ DESPRE TRADUCERE ................................................ Capitolul 2 ASPECTE ALE TRADUCERII CUVINTELOR ÎMPRUMUTATE .................................................................. § 1. PROBLEMA ÎMPRUMUTURILOR ...................... § 2. REDAREA OMONIMILOR BILINGVE ÎN TRADUCERE ................................................................ CONCLUZII............................................................... .... BIBLIOGRAFIE............................................................ INTRODUCERE Problema traducerii este una din cele mai vechi în istoria şi teoria limbii . Izvorînd dintr-o necesitate practică imediată , activitatea de traducere a avut la început caracter oral, aşa – numita „interpretare” sau „tălmăcire”. Apoi traducerea s-a extins la texte scrise . De fapt, pînă nu demult problema traducerii nu trezea discuţii, întrucît se socotea , că limba , în special lexicul ei , e un simplu inventar de cuvinte , care îşi au corespondente adecvate în alte limbi . Procedeul traducerii începe cu determinarea genului operei , întrucît de caracterul acesteia depinde alegerea vocabularului redarea diferitelor nuanţe ale cuvîntului : una dintre condiţiile de bază pentru traducerea literaturii artistice, de exemplu, este cunoaşterea la perfecţie a limbii , a culturii ,a istoriei poporului precum şi a obiceiurilor acestor descrise în original, în caz contrar , traducătorul riscă să denatureze trăsăturile caracterului, specificul naţional al creaţiei inspirate a scriitorului . Deci una dintre cele mai de seamă de realizare a traducerii adecvate este buna cunoaştere a celor două limbi şi culturi . Traducătorul trebuie să fie atent la alegerea echivalentelor. Două cuvinte pot fi echivalente în dicţionarul bilingv, dar totdeauna pot fi folosite ca echivalente la traduceri şi atunci traducătorul trebuie să găsească echivalent contextual . De aceea alegerea la întîmplare din dicţionarul bilingv a echivalentelor cutărui sau cutărui element al originalului duce la greşeli propriu-zise , la schimonosiri de sens. Cea mai mare dificultate la alegerea cuvintelor o constituie polisemia , omonimia şi sinonimia . Din categoria acestora fac parte greşelile generate de traducerea aşa numite „falşi-prieteni” ai traducătorului. „Falşi-prieteni” sunt numite acele cuvinte care apar în exprimare cu sensuri pe care nu le au. De obicei, greşelile apar atunci cînd se traduce dintr-o limbă în alta sau în situaţii de bilingvism , cînd sensurile cuvintelor sunt confundate . De exemplu, cuvîntul baton este folosit de vorbitorii basarabeni cu sensul de „franzelă” preluat din limba rusă. În DEX însă , vom găsi explicaţia cuvîntului baton : bucată de vanilie , de ciocolată , de ceară etc, lunguiaţă sau în formă de bastonaş . Un alt cuvînt care este frecvent folosit de vorbitorii basarabeni este cuvîntul sud. Se foloseşte în contextul a plecat la sud , avîndu-se în vedere prin sud judecătoria. Problema cuvintelor falşi-prieteni nu a fost destul amplu studiată . Dar am putea numi cîţiva autori care s-au ocupat de această problemă : Budogov B. , Copceag Dumitru , Aculenco – care este autorul unui amplu dicţionar englez –rus şi rus – englez , acest dicţionar are şi o prefaţă mare , şi postfaţă . Aici , mai ales în postfaţă autorul ia în discuţie problema cuvintelor „falşi – prieteni”. La fel s-a ocupat de această problemă Muraviov , care este şi el autorul unui dicţionar (rus – francez ) . În prezenta lucrare ne-am străduit să menţionăm care sunt problemele cuvintelor „falşi - prieteni” , care sunt cazurile apariţiei acestor greşeli şi în ce situaţii apar ele. Ca să realizăm acest scop am luat drept exemple cuvinte din engleză , franceză , rusă şi română şi le-am comparat. Lucrarea dată este alcătuită din două capitole . Capitolul I este intitulat „Universul traducerii”. La rîndul său primul capitol este împărţit în două paragrafe : § 1. „Traducerea ca activitate umană”. În acest paragraf am vorbit despre istoria traducerii , care este definiţia traducerii , care sunt dificultăţile de care se ciocnesc traducătorii. §2. „Importanţa traducerii pentru cultură. Opiniile marilor oameni de cultură despre traducere”. Aici am vorbit despre importanţa traducerii şi care era atitudinea oamenilor de cultură faţă de traducerile din alte literaturi ; Cel de-al doilea capitol se numeşte „Aspecte ale traducerii cuvintelor împrumutate .” § 1. „Problema împrumuturilor”. Aici am menţionat care e importanţa împrumuturilor cuvintelor străine, din ce limbi a primit româna împrumuturi . În § 2. „Redarea omonimelor bilingve în traducere” am discutat problema cuvintelor „falşi - prieteni” , am concretizat care sunt aceste cuvinte şi de ce se comit greşeli la traducerea lor. Pentru realizarea scopurilor propuse în această lucrare am utilizat metode diferite : metoda analizei şi metoda comparativă . Lucrarea se încheie cu o bibliografie selectivă. CAPITOLUL I UNIVERSUL TRADUCERII § 1. TRADUCEREA CA ACTIVITATE UMANĂ Secolul al XX – lea este numit secolul vitezei , secolul cinematografiei , secolul calculatoarelor electronice , dar mai este numit şi secolul traducerii . Activitatea de traducere are vechi tradiţii. Ea este generată de existenţa pe glob a mai multor limbi şi va fi necesară atîta timp , cît omenirea nu va dispune de o limbă unică pentru comunicare. Izvorînd dintr-o necesitate practică imediată, activitatea de traducere a avut la început caracter oral, aşa – numita „interpretare” sau „tălmăcire” . Apoi traducerea s-a extins la texte scrise. Practica traducerii depindea de textul ales. Astfel traducerea unui text religios , care era considerat sacru, nu trebuia să adauge şi nici să omită ceva faţă de originalul despre care se credea că are origine divină. Traducerea unui text laic era mai degrabă o imitaţie sau o adaptare , care uneori mergea pînă la schimbarea personajelor şi modificarea subiectului . Scopul urmărit de asemenea traduceri era , în primul rînd, de natură estetică. De îmbinarea celor două atitudini faţă de original s-au născut caracteristicile traducerii literare moderne , care a luat de la traducerea religioasă respectul şi scrupulozitatea faţă de original ,iar de la traducerea de imitaţie şi adaptare a păstrat grija pentru aspectul estetic al traducerii. Referitor la posibilitatea traducerii , de-a lungul istoriei s-au confruntat două opinii care au ajuns pînă în zilele noastre: 1. Pe de o parte , pornindu-se de la o concepţie naivă cu privire la identitatea idiomurilor , s-a ajuns la principiul teoretic că se poate traduce orice şi în întregime . Punctul acesta de vedere are o răspîndire mai largă în special pînă la perioada Renaşterii şi este justificat de stadiul de dezvoltare al cunoştinţelor lingvistice. 2 . Pe de altă parte , dezvoltarea activităţii de traducere din perioada Renaşterii , cu interesul ei pentru antichitate şi mai ales noile cerinţe pe care le pune în faţă traducerii perioada de trezire a conştiinţei naţionale , scot în evidenţă greutăţile practice ale traducerii. Tendinţa de a păstra culoarea locală şi nevoia de a-l transpune pe cititor într-o altă ţară şi în altă epocă , subliniind totodată întreaga originalitate a operii traduse , aduc pe traducător în faţa unor probleme noi şi uneori poate fi greu de rezolvat . Pe plan teoretic conştiinţa acestor greutăţi a generat ideea că o traducere completă niciodată nu este posibilă. În mod curent traducerea este asociată cu transpunerea operelor literare dintr-o limbă în alta , de aceea anume în legătură cu traducerea literaturii artistice s-au făcut multe aprecieri pertinente , dar şi mai multe speculaţii , atît de literaţi , cît şi de lingvişti. Întrebarea devinită sacramentală mai persistă încă : ce este totuşi traducerea , o ştiinţă sau o artă ? Referitor la textele artistice s-ar putea afirma că traducerea este o artă bazată pe ştiinţă , iar interpretările făcute de lingvişti au stat nu arareori la baza experienţelor concrete ale traducătorilor . Nici chiar definiţia traducerii nu poate fi dată cu foarte mare uşurinţă. În sens larg , ea poate fi considerată ca procesul transformării unui mesaj emis într-o limbă , în acelaşi mesaj, dar formulat în altă limbă , cu condiţia că sunt păstrate toate (sau relativ toate) calităţile mesajului iniţial. De fapt, pînă nu demult problema traducerii , nu trezea discuţii, întrucît se socotea , că limba , în special lexicul ei , e un simplu inventar de cuvinte , care îşi au corespondente adecvate în alte limbi. După cum o dovedesc cercetările contemporane , de fapt, fiecare limbă îşi are un mod al său individual de a oglindi realitatea ambiantă , într-un fel al său organizează datele experienţei . Limbile în mod diferit segmentează realitatea exterioară şi o caracterizează în mod diferit , iar drept rezultat două tablouri ale lumii obiective, prezentate de două limbi oarecare , de obicei, nu coincid. Într-o accepţie simplistă se crede că traducerea înseamnă a găsi pentru cuvintele unei limbi cuvinte – echivalente în altă limbă . Considerîndu-se că lexemele sunt un fel de „etichete” ale obiectelor , fenomenelor, calităţilor, acţiunilor, etc. , se poate ajunge foarte uşor la ideea eronată că traducerea ar fi un simplu schimb de „etichete”. Ferdinand de Saussure observă în acest sens că „pentru unii oameni limba , redusă la principiul său esenţial, este o nomenclatură , adică o listă de termeni ce corespund cu tot atîtea lucruri” ; şi alţi cercetători atenţionează că limba nu este o traistă de cuvinte. Martinet afirmă că : „a învăţa o limbă nu înseamnă să pui noi „etichete” pe nişte obiecte cunoscute , ci să te obişnuieşti să analizezi astfel obiectul comunicării lingvistice.” Ideea cum că fiecare limbă îţi are un mod al său specific de analiză a faptelor din lumea ambiantă prezintă o obiecţie teoretică serioasă împotriva posibilităţii de a realiza o traducere . De bună seamă, dacă se admite , că limbile diferă între ele nu numai după aspectul lor exterior - printr-un vocabular individual şi printr-o structură gramaticală specifică , ci şi prin felul de a organiza conţinutul semantic al lexicului , oameni ce vorbesc limbi diferite nu prezintă în acelaşi mod lucrurile . Comparîndu-se elementele lexicale a două limbi , se poate constata doar o coincidenţă parţială între ele : entităţile semantice ale cuvintelor din două limbi coincid numai în parte . Anume aceşti factori îngreunează mult procesul traducerii. La noi în republică traducerea a căpătat o amploare mare , teoria traducerii însă se află la un stadiu iniţial. De traducere , care este un proces de creaţie trebuie să deosebim teoria traducerii , care este o disciplină ştiinţifică specială. Scopul teoriei traducerii este de a urmări regularităţile , care stau la baza traducerii dintr-o limbă în alta , de a stabili corelaţia dintre original şi traducere , de a face anumite generalizări, bazîndu-se pe unele cazuri particulare, care apoi ar putea fi folosite la realizarea procesului de traducere. Ajutorul , pe care-l da teoria traducerii practicii, constă în accentuare diferitelor posibilităţi ale limbii , în alegerea din noianul variat de mijloace pe cel mai potrivit pentru contextul dat A. V. Fiodorov atrage atenţia asupra faptului că nu trebuie să confundăm „teoria traducerii cu o culegere de reţete de uz practic sau cu reguli, de care ar trebui să ne conducem la traducere în fiecare caz concret.” Procesul traducerii începe cu determinarea genului operii , întrucît de caracterul acesteia depinde alegerea vocabularului , redarea diferitelor nuanţe ale cuvîntului . Una din condiţiile de bază pentru traducerea literaturii artistice , de exemplu , este cunoaşterea la perfecţie a limbii , a culturii , a istoriei poporului , precum şi a obiceiurilor acestuia descrise în original ; în caz contrar , traducătorul riscă să denatureze trăsăturile ,caracterul, specificul naţional al creaţiei inspirate ale scriitorului. O altă condiţie din cele mai de seamă este ca traducerea să fie adecvată , să redee veridic ideea şi conţinutul operei , să păstreze expresivitatea artistică cu toate subtilităţile ei . Desigur, cunoaşterea limbii, intuiţia , simţul limbii , pătrunderea în lumea imaginilor din original au o importanţă mare la traducerea operelor literare. Deci, una din cele mai de seamă condiţii pentru înfăptuirea traducerii fidele , adecvate este exactitatea . Criteriul exactităţii este relativ şi poate varia în dependenţă de stilul , genul de care ţine cutare sau cutare lucrare. Traducătorul trebuie să evite atît schimonosirea originalului , introducerea în text a elementelor străine , improprii , cît şi traducerea mecanică literală. „A traduce înseamnă a exprima exact şi din plin cu mijloacele unei limbi a tot ceea , ce de acum este exprimat cu mijloacele altei limbi, deci a reda conţinutul şi forma.” „Apropierea de original, - scria V.G. Belinskii – constă nu în redarea literală , ci în redarea spiritului creaţiei . Fiecare limbă are mijloacele sale, care sunt proprii numai ei , are astfel de particularităţi şi însuşiri că dacă vrem să redăm exact o imagine sau o frază , uneori trebuie complet schimbate în traducere.” Cele mai multe cercetări în domeniul traducerii sunt legate anume de studierea relaţiilor tipice dintre textul originalului şi textul traducerii – e ceva natural , întrucît astfel de cercetări urmăresc anumite scopuri practice : prin confruntarea unui număr mare de texte traduse cu originalul lor să se găsească corespondente respective, care apar regulat ca echivalenţe ale elementelor lingvistice din limba – original. Caracterul incomensurabil al lexicului a două limbi şi divergenţa capacităţilor de îmbinare ale cuvintelor în limbi diferite , ridică o altă problemă şi anume , dacă e posibilă o traducere adecvată în general ; cu alte cuvinte , dacă folosind sursele lingvistice ale unei limbi, poate fi redat întocmai un text dintr-o altă limbă , păstrînd exact conţinutul şi forma originalului. Întrucît redarea exactă a specificului conţinutului şi a formei originalului este în mare măsură complicată prin faptul că fiecare limbă îşi are un mod al său individual de a oglindi realitatea ambiantă, organizînd într-un fel sau specific datele experienţei , deseori se afirmă că traducerea adecvată în genere este imposibilă. Traducătorul se ciocneşte de mari dificultăţi în cazul cînd încearcă să traducă un monument vechi într-o limbă fără tradiţii vechi literare. Greutăţi mari se întîlnesc , de asemenea , la traducerea cuvintelor care denumesc realii de civilizaţie şi cultură proprii unei anumite colectivităţi lingvistice , plante şi animale , cunoscute numai de acestea , care constituie coloritul local respectiv . Este imposibil de a traduce calambururile . Acestea pot fi doar imitate sau comentate în altă limbă. „Nimic nu se poate traduce fără o cît de uşoară abatere.” Deşi „nimic nu este intraductibil ”. La orice traducere , în mod inevitabil , se pierde ceva, mai ales în ceea ce priveşte forma. Referitor la caracterul adecvat al traducerii , nu pot fi îndreptăţite traducerile realizate sub nivelul. Bineînţeles că pot exista anumiţi factori obiectivi cînd din lipsa unei bogate literaturi scrise în limba respectivă , vor fi inerente şi oarecare stîngăcii în traducere , construcţii forţate, determinate de imitarea structurilor limbii originalului , de lipsa unor mijloace adecvate de redarea acestuia. Dar sunt cu totul inadmisibile cazurile de traducere greşită, erorile , impreciziile determinate de cunoaşterea slabă a limbii. În parte , e vorba de nerespectarea specificului limbii în care se traduce prin faptul că se imită structurile limbii originalului , nu totdeauna este aleasă construcţia , care din punct de vedere stilistic e cel mai apropiată de original şi redă mai din plin esenţa lui. De multe ori nu se ţine seama de specificul operei traduse , folosindu-se ca echivalente pentru traducere cuvinte ce ţin de alt strat stilistic, decît cel folosit de original, ceea ce strică pînza operei , face să se piardă particularităţile originalului . Multe erori de acest tip admit , de obicei, traducătorii fără experienţă , traducătorii care cunosc slab limba şi care folosindu-se de dicţionar, aleg la întîmplare primul echivalent al cuvîntului din original. În ordinea aceasta de idei nu trebuie scăpat din vedere faptul că , mai ales cînd e vorba de o operă artistică , nimeni nu trebuie să înlocuiască un cuvînt cu sinonimul acestuia în textul autorului , deşi în principiu s-ar putea . Doar autorul respectiv avea şi el posibilitatea de a folosi cuvîntul , pe care ar vrea să i-l recomande cineva , dar l-a folosit anume pe cel ce figurează în text, socotindu-l mai potrivit pentru situaţia dată. Prin urmare, şi traducătorului îi revine sarcina de a găsi echivalentul adecvat anume al cuvîntului cerut. Deci, una din problemele de bază, la traducere , care prezintă deosebite dificultăţi , este alegerea cuvîntului. § 2. IMPORTANŢA TRADUCERII PENTRU CULTURĂ . OPINIILE MARILOR OAMENI DE CULTURĂ DESPRE TRADUCERE Din numărul milioanelor de exemplare de cărţi în limba română, ce se editează în prezent în diferite domenii, o bună parte o constituie literatura tradusă din alte limbi. A apărut o serie de traduceri în română din diferite limbi ale operelor artistice de mare valoare, variate ca gen şi tematică , diferite ca realizare artistică şi stil , realizată de maeştrii slovei artistice. Traducerile au jucat şi continuă să joace un mare rol , fiind un important mijloc de comunicare în viaţa social –politică , economică şi culturală între popoare, contribuind la schimbul de valori spirituale, la îmbogăţirea reciprocă. Primii clasici ai literaturii române : Asachi, Stamati, Donici, Negruzzi, A. Hâjdău şi-au desfăşurat activitatea spre momentul , cînd multe dintre literaturile europene existau deja în curs de secole şi reuşiseră să cunoască în dezvoltarea lor aproape toate curentele literare. Supunîndu-se anumitor legităţi obiective de dezvoltare a literaturii române , scriitorii noştri timpurii îşi îndreaptă privirile spre literaturile popoarelor vecine , însuşind din ele tot ce se potrivea personalităţilor lor artistice , tradiţiilor naţionale ale poporului şi necesităţilor curente şi de perspectivă ale procesului literar din ţară pe acele timpurii. Gh. Asachi traduce din literatura rusă , dar , mai ales, din cea poloneză , Stamati din franceză şi din rusă, Negruzzi – din franceză şi din rusă ş.a.m.d. Într-un cuvînt, toţi clasicii noştri timpurii au fost în acelaşi timp şi traducătorii din alte literaturi , unii chiar începîndu-şi calea de creaţie anume prin traduceri . Aceasta , însă , priveşte aspectul practic al activităţii scriitorilor noştri clasici în domeniul traducerii artistice – aspect destul de bine studiat în ştiinţa literară românească . Dar mai există , după cum se ştie şi un doilea aspect al problemei - cel teoretic, adică ce rol ocupa problema traducerilor în concepţia istorico – literară şi estetică a scriitorilor clasici , cum apreciau ei această formă de creaţie artistică, care era atitudinea lor faţă de traducerile din alte literaturi , cum priveau ei traducerile în raport cu problema originalităţii naţionale a literaturii clasice româneşti din prima perioadă a dezvoltării sale. Acest aspect , trebuie să recunoaştem , că la noi e studiat cu mult mai slab decît primul. Asachi expunîndu-şi părerea referitor la principala datorie a „omului literat” , 1839 el scria : „Omul literat este acela , a cărui meserie el îndatorează a cultiva a sa minte spre a putea spori cunoştinţa altora ... Ambiţios de a înmulţi ideile sale, el le caută prin veacurile antice, cercetează monumenturi şi scripte pentru a culege urmele uneori şterse, sufletul şi cugetarea oamenilor celor mari din toate veacuri şi ţări... El petrece culegerea literaturii străine , cu a căreia esenţă înfrumuseţează literatura naţională .” Deşi cuvîntul traducere nu este aici folosit în mod direct , nu încape nici o îndoială că Asachi are în vedere traducerile . („culegerea literaturii străine”) Despre aceeaşi necesitate de a îmbogăţi literatura naţională cu opere străine scria şi Constantin Stamati. În anii 1830-1840 unii dintre exponenţii principali ai opiniei publice literare se rosteau împotriva traducerilor . Drept exemplu îi putem numi pe Alecu Russo şi Mihail Cogâlniceanu . În „Piatra teiului” (1839), A. Russo scria : „Ce-mi pasă mie moldovan ruginit ... de comediile voastre şi de povestirile voastre traduse şi adaptate ! Zugrăviţi-mi mai curînd o şcoală din ţară , povestiţi-mi o scenă de la noi , pipărată ori plină de poezie ... În loc să-mi plimbaţi prin Iaşi un personaj de-al lui Balzac ... daţi mai bine eroului nostru o jubea largă , un anteriu... şi puneţi în juru-i viaţa orientală , alcătuită din despotism casnic şi din trai patriarhal...” Russo se declară duşman făţiş nu numai al imitărilor de comedii şi de povestiri , ci şi al oricărei imitaţii necugetate , care „ne strică mintea şi inima şi încet-încet va ruina şi patriotismul ... şi care ... nu încearcă creierul cu idei cu neputinţă de pus în legătură cu lucrurile vieţii zilnice.” În mare măsură atitudinea negativă a lui Alecu Russo faţă de traduceri poate fi explicată prin calitatea proastă , prin nivelul artistic scăzut al traducerilor din vremea sa. Această concepţie o împărtăşea şi M. Cogâlniceanu . Anume el a fost acela , care în „Introducţie” la „Dacia literară” s-a pronunţat împotriva traducerilor , declarînd că : „traducţiile nu fac o literatură.” Dar tot Cogâlniceanu în anul 1840 mai spunea şi următoarele : „Cînd în Introducţia „Daciei literare” noi am zis că vom publica traducţii cît se poate mai rar , prin aceasta n-am înţeles că vom trece sub tăcere şi acele scrieri străine care se ating de noi... Scrierile ... care vorbesc de noi , de istoria noastră, de obiceiurile noastre, deşi compuse în alte limbi , se cuvin cu dreptate „Daciei literare”.” În conceptul lui M. Eminescu despre traducerile artistice putem observa , - astfel aparent, ca şi la Cogâlniceanu - o vădită lipsă de consecvenţă . În 1870 Eminescu scria : „În genere noi nu suntem pentru compuneri originale...” Eminescu mai scria : „Toate popoarele îşi au scriitorii lor originali : germanii pe Fritch Roither, americanii pe Breht Hart, ruşii pe Gogol , iar românii pe Creangă ş.a.m.d. Scrierile unor asemenea scriitori sunt greu , adesea cu neputinţă de tradus ...” În acest fragment ne reţine atenţia faptul , că numele lui Creangă este subliniat de Eminescu . Din ce cauză? Probabil , se are în vedere problema intraductibilităţii acelor scriitori naţionali , a căror originalitate constă în primul rînd în mijloacele de vorbire artistică foarte specifică, scriitori, care au reuşit în gradul cel mai înalt să redea în creaţiile lor spiritul poporului. C. Dobrogeanu – Gherea , după cum se ştie s-a ocupat în mod special de problemele traducerii , ba chiar şi a tradus cîte ceva . Problemele care l-au interesat pe Gherea , sunt de fapt şi problemele centrale ale traducerilor artistice în genere. Ele şi-au găsit formularea în cele patru articole despre traducere , scrise între anii 1894-1895 : „Înrîurirea traducerilor” (1894), „Traducerile şi limba literară” (1894), „Greutăţile traducerilor” (1895) şi „Ce trebuie să traducem?” (1895) . În aceste articole găsim discutate şi formulate momente legate de traduceri ; locul traducerilor din alte limbi în literatura autohtonă , calităţile pe care trebuie să le aibă o traducere cu adevărat artistică şi un traducător adevărat, deosebirea dintre creaţia originală şi munca de traducere ş.a. În privinţa posibilităţilor traducerilor în versuri Gherea este pătruns întrucîtva de pesimism : „Ştiu , - scria Gherea în 1894, - că a traduce poezii perfect e aproape imposibil . E adevărat.” Cît despre locul literaturii traduse în cadrul celei naţionale , aici Gherea nu stă nici o clipă la îndoială şi consideră literatura tradusă ca o parte organică a literaturii poporului , în limba căruia se fac traducerile : „La noi – spune Gherea – se pricepe încă foarte puţin că o operă literară bine tradusă începe să facă parte din literatura ţării , influienţînd-o , dacă nu în acelaşi grad , măcar în aceeaşi direcţie ca şi o operă artistică scrisă în limba ţării...” Prin urmare , literatura tradusă , după părerea lui Gherea , devine parte alcătuitoare a literaturii ţării , unde se face traducerea . Dînd o importanţă atît de mare literaturii de traducere , Gherea în acelaşi timp este departe de a exagera lucrurile . El e conştient de faptul că primatul în procesul literar totdeauna a fost şi va rămîne de partea literaturii autohtone. Gherea scria : „Ah, ştiu că o operă originală de aceeaşi putere ar avea de o sută de ori mai multă influenţă decît toate traducerile ...” Ce este o traducere şi ce calităţi trebuie să posede un traducător ? Gherea spune : „A traduce înseamnă a crea .” În ce priveşte calităţile traducătorului , Gherea vorbeşte foarte pe larg „trebuie să îmbine în sine extrem de multe calităţi dintre cele mai diferite . În primul rînd el însuşi trebuie să fie poet. El trebuie să aibă acea intuiţie poetică deosebită , care-i va ajuta să observe şi să perceapă frumuseţile marei operei , să reproducă în imaginaţie minunatele tablouri zugrăvite de poet ... să simtă ceea ce-a simţit el în inspiraţia sa , să se pătrundă de spiritul acestuia , să trăiască acea viaţă , care l-a preocupat atît de mult pe poet ... Limba din care traduce , bineînţeles , trebuie să-i fie cunoscută şa perfecţie .Ba mai mult chiar – traducătorul trebuie să cunoască cît se poate de bine limba , în care traduce.” Gherea mai spunea : „ar fi trebuit ca fiecare din scriitorii noştri mai însemnaţi să scoată ca o datorie de cinste către literatura ţării de a traduce cel puţin una din marile opere străine.” CAPITOLUL II ASPECTE ALE TRADUCERII CUVINTELOR ÎMPRUMUTATE § 1. PROBLEMA ÎMPRUMUTURILOR Relaţiile istorice dintre popoare şi limbi constituie o trăsătură caracteristică a dezvoltării lor. Astfel se şi explică faptul de ce nu există limbi , care ar fi lipsite de împrumuturi lexicale din alte limbi. Trecerea cuvintelor dintr-o limbă în alta se realizează în scopul de a numi tot felul de fapte , obiecte, acţiuni, noţiuni noi, care apar odată cu dezvoltarea ştiinţei , tehnicii , a relaţiilor sociale. Schimbările care au loc în viaţa socială , relaţiile de tot felul dintre popoare impun trecerea unităţilor lexicale dintr-o limbă în alta. Împrumutul de cuvinte este un fenomen pe deplin firesc în viaţa popoarelor şi a limbilor . Lipsa de cuvinte împrumutate ar putea fi considerată chiar compromiţătoare , deoarece ar dovedi că o populaţie n-a învăţat nimic din variatele contacte cu alte popoare. De exemplu, limba rusă care are multe posibilităţi de îmbogăţire a lexicului cu mijloace proprii , a împrumutat mereu din alte limbi diverse cuvinte , termini de care are nevoie şi pe care nu le poate crea singură. Un alt exemplu „viu” este limba engleză , care am putea spune că trăieşte pe seama cuvintelor împrumutate , poate chiar mai puţin pe resurse proprii . Prin urmare , pătrunderea elementelor lexicale de împrumut este un proces normal de dezvoltare a unei limbi . Totuşi , sunt unele situaţii cînd din diferite motive se introduc în limbă cuvinte de prisos . Apariţia unor astfel de cuvinte , numite barbarisme , nu este o necesitate pentru limba dată , aceste cuvinte nu duc la îmbogăţirea ei , ci din contra . Cuvîntul împrumutat din alte limbi îşi face loc în limba noastră atunci cînd avem posibilitatea de a exprima prin mijloace lingvistice proprii un anumit sens sau o nuanţă semantică. Dacă un obiect bun sau o noţiune trece de la un popor la altul , odată cu acesta este împrumutat , de regulă, şi lexemul care denumeşte acel obiect sau noţiune . Potrivit acestui fapt Alecu Russo afirma că : „ideea bună aduce cuvîntul”. Cu vremea asemenea cuvinte se asimilează şi vorbitorul obişnuit nu le mai simte ca străine , deoarece ele se încadrează în sistemul lingvistic al limbii sale. Încadrate în sistemul unei limbi , elementele lexicale împrumutate devin unităţi structurale şi funcţionale ale acesteia . În consecinţă , împrumuturile lexicale se adaptează normelor fonetice şi gramaticale ale limbii ce recurge la ele. Lexicul împrumutat în limba noastră este asimilat , adică supus la tot felul de modificări grafice , fonetice , gramaticale , semantice în corespundere cu normele ei lingvistice. Formula împrumut lexical este folosită astăzi cu precădere drept o simplă variantă sinonimică pentru ceea ce este neologism. Or, în mod curent , neologismele sunt numite cuvintele noi împrumutate relativ recent din limbi străine . Neologisme sunt însă şi cuvintele create cu mijloacele proprii ale limbii. În accepţiune mai largă , sunt considerate neologisme şi cuvintele existente deja în limbă, folosite cu un sens nou. După cum menţiona academicul Iorgu Iordan , „împrumuturile lexicale în vocabularul limbii române sunt inovaţii de provenienţă externă care constau din cuvinte şi expresii luate de-a gata dintr-o limbă străină şi adăugate fondului lexical existent.” După DEX a împrumuta înseamnă „a da” sau a lua de la cineva ceva sub rezerva restituirii . Împrumuturile de cuvinte nu se fac în mod deliberant ca împrumuturile de lucruri materiale , decît în cazuri cu totul particulare şi ar fi aberant să atribuim unor evenimente lingvistice o condiţionare finalistă, pragmatică, atîta timp cît cei ce stăpînesc limba de provenienţă a împrumuturilor nu sunt conştienţi şi nu pot observa că cineva le ca ceva din patrimoniu nu scade cu nimic , ci îşi continuă evoluţia firească , potrivit normelor lui proprii . Împrumuturile de cuvinte neologice sunt de natură socială , se împrumută cuvinte care semnifică aspecte noi ale culturii materiale şi spirituale ale comunităţii lingvistice româneşti şi îmbogăţesc simultan atît patrimoniul lingvistic cît şi cîmpul de referinţă semantică extralingvistic , constituind o expansiune cantitativă şi calitativă. În lingvistică s-a reliefat deja o divizare în masa cuvintelor de altă origine . Cercetătorul Francisc Kiraly afirmă că în preluarea unui cuvînt din altă limbă se pot distinge mai multe faze , dintre care menţionăm : a ) împrumuturile propriu-zise , adică cuvintele pătrunse din alte limbi , care s-au adaptat la sistemele fonetic şi morfologic, sunt folosite mai des , dau naştere la derivate şi nu mai sunt simţite de vorbitori ca fiind de altă origine (lider, miting) ; b) cuvintele străine , adică cuvintele care nu satisfac aceste condiţii, au foneme străine în corpul lor, nu corespund morfologic , se folosesc ocazional , iar vorbitorul , fără să fie specialist , le poate preciza uşor originea (show , leasing) . Deci, cuvîntul de altă origine , în prima etapă a existenţei sale pe teren românesc este cuvînt străin care devine împrumut doar atunci , cînd se supune cerinţelor limbii în care a ajuns. Împrumutul este punctul final , rezultatul , închierea procesului . Dacă procesul începe, dar nu parcurge etapele necesare , şi din cauze diferite se întrerupe , ne găsim în faţa unui cuvînt străin şi nu a unui împrumut . Cu alte cuvinte fiecare împrumut a fost cîndva cuvînt străin , dar nu fiecare cuvînt ajunge a fi împrumut. Utilizînd cuvinte străine vorbitorii limbii române le pronunţă şi le scriu în funcţie de gradul în care sunt familiarizaţi cu limba respectivă, contribuind la acest proces în mod deosebit şi lipsa unui set de regului şi principii riguros formulate care ar stabili limita între „corect” şi „greşit”. Ortografia de astăzi se conduce după un principiu fundamental , cel fonetic-fonematic , care-i defineşte esenţa fără a-i direcţiona în mod absolut raporturile ei cu alte compartimente ale limbii literare . Din această cauză în limbă există numeroase forme oscilante ale unor cuvinte străine , de exemplu , rachet – raket – racket . Aceste oscilaţii se referă nu numai la formă , ci şi la conţinut . Unele dicţionare recomandă scrierea cuvîntului racket cu ck , cu definiţia : „stoarcere de bani prin intimidare şi violenţă; extorsiune”. Astăzi cuvîntul mai are un sens , cel de „formă organizată de jaf.” În presă putem întîlni şi forma de plural a acestui cuvînt , rackeţi scris ba cu ck , ba cu k. Manifestînd măsură şi maleabilitate , ortografia limbii române stabileşte doar un anume echilibru între respectul faţă de tradiţie , ca factor conservator şi de continuitate , şi deschiderea faţă de aspectele etimologice ale împrumuturilor , ca factor de inovaţie şi de progres , asigurîndu-şi astfel stabilitatea numai pentru o anumită perioadă de timp. Astfel , dicţionarele recomandă drept corecte şi „variantele literare libere” ale cuvintelor lider-leader, vizavi – vis-a-vis, spicher – speaker , etc. Ne punem însă întrebarea , unde să le scriem , la cuvinte străine sau la împrumuturi ? Pe de o parte , cuvintele sunt destul de frecvente , ceea ce ne-ar permite să le includem în categoria „împrumut”, pe de altă parte , oscilaţiile de formă, iar uneori şi de conţinut impun includerea în categoria „cuvînt străin”. Cuprinderea lor într-o categorie aparte şi găsirea unui termen care să le denumească comportă numeroase dificultăţi, întrucît între „cuvînt străin” şi „împrumut” nu există nici un hotar tranşant , nici criterii general valabile pentru gruparea lor. La trecerea cuvîntului străin în împrumut : din punct de vedere fonetic cuvintele continuă să rămînă în forma lor firească încălcînd regulile fonetice ale limbii – receptor ; de exemplu , song, single, summit. Aceste cuvinte încearcă să se adapteze la normele literare prin anumite trăsături . De exemplu , apare pluralul specific limbii române : song-uri , single-uri , summit-uri. De fapt, aici nu este vorba de o adaptare propriu-zisă , întrucît cuvîntul trebuie să aibă în mod necesar anumite categorii gramaticale . E vorba , mai bine zis , de o încercare de a se încadra morfologic. Din punct de vedere semantic , aceste cuvinte se adaptează perfect prin dezvoltarea unor sensuri noi. De exemplu speaker cu sensurile cunoscute deja , mai înregistrează un altul , unic cel de „preşedinte al parlamentului” , atestat doar la noi în Republica Moldova. Probabil a venit la noi din limba engleză , unde spicher înseamnă şi „preşedinte al parlamentului unicameral ”. Din păcate, în ultimul timp are loc un proces de neologizare excesivă a lexicului . Acest fapt face posibilă dublarea numărului de cuvinte în l. română , ducînd la dezvoltarea unui raport nedorit de sinonimie şi chiar de omonimie . De exemplu , shop – magazin , prăvălie , dugheană , mai recent market , minimarket , supermarket . Un caz fals de omonimie este : ghem I – fire înfăşurate şi ghem II – termen sportiv , pronunţat şi scris greşit . Corect game , în engleză , pronunţat [geim]. Neologismele limbii române contemporane sunt de origine foarte variată , dar provin mai ales din limbile clasice – greaca şi latina - , din limbile romanice – mai ales din franceză - , din limba rusă şi din limbile germanice – germana şi engleza. Ca orice împrumuturi , presupun un anumit contact între limba română şi limba de origine , adică existenţa unor situaţii de bilingvism , a unui număr mai mult ori mai puţin însemnat de vorbitori bilingvi care să asigure un contact de-ajuns de puternic , un climat socio-cultural şi lingvistic adecvat , pentru a asigura introducerea în limba română a cuvintelor străine . Împrumuturile din limba franceză reprezintă un procent ridicat în DEX. Explicaţia se află în importanţa tot mai mare pe care o are scrisul , cartea tipărită , a cărei răspîndire asigură contacte lingvistice trainice la distanţă şi nu mai e necesar ca un vorbitor să stăpînească cea de-a doua limbă , pentru a introduce cuvintele ei în limba scrisă şi poate provoca o inovaţie în domeniul vocabularului . Altă problemă a bilingvismului o constituie aprecierea bazei socio-culturale în care se desfăşoară comportamentul bilingvilor , ceea ce determină şi poziţia faţă de neologisme. Româna a primit unele împrumuturi din limba rusă în perioada 1806 – 1812, dar şi mai înainte , mai ales însă după Pacea de la Adreanopole . Aşa sunt termeni legaţi de organizarea armatei : infanterie , cavalerie , artilerie, de administraţie şi politică , în general : administraţie , comitet , constituţie , carantină . Neologismele latine şi greceşti pătrund în scrisul românesc încă din secolul al XVII – lea : capitan , filosof(ie) , teatru , tiran , astrolog ... Problema neologismelor e pusă însă principial şi de reprezentanţii şcolii Ardelene şi a curentului latinist , chiar cu întrebarea de unde trebuie luate : din latină sau din limbile neolatine. În general , s-au păstrat puţine pătrunse direct din latină , cele mai multe venind din franceză. De aceea se vorbeşte de neologisme latino-germanice. Fiind greu să distingem uneori ce s-a luat direct din latină şi ce anume din franceză , italiană ,spaniolă, etc. , aceste împrumuturi au fost numite latino-romanice. Puţine sunt inovaţiile lexicale prin împrumut care îţi păstrează statutul fonetico-fondologic şi lexical avut în limba de origine şi care , mai ales , nu se încadrează într-o paradigmă morfologică. De cele mai multe ori are loc adaptarea pentru că vorbitorii români au anumite deprinderi articulatorii , o anumită bază de articulare , după care se modelează şi forma cuvintelor împrumutate , depărtîndu-le de pronunţarea din limba bază. De aceea , în adaptarea cuvintelor străine, un mare rol îl are analogia , adică apropierea de aspectul formal al cuvintelor existente în limba în care împrumută. Adaptarea este un proces de oarecare durată, cu perioade de fluctuaţii, pînă cînd cuvîntul îşi găseşte forma potrivită care să-l fixeze în sistemul existent. Durata perioadei de adaptare depinde mai ales de frecvenţa în circulaţie a cuvîntului. În cele mai multe cazuri adaptarea nu se face de la sine , ci este determinată şi de unele dezbateri teoretice , de intervenţia cercurilor cointeresate în acţiunea de cultivare a limbii. Heliade-Rădulescu a avut un rol important în stabilirea unor normative principale pentru adaptarea neologismelor . El spune că : „Trebuie să ne împrumutăm , dar trebuie foarte bine să băgăm seama să nu păţim ca negustorii aceia care nu îţi iau bine măsurile şi rămîn bancruţi. Trebuie să luăm numai acelea ce ne trebuie şi de acolo de unde ne trebuie şi cum trebuie.” Heliade se ridică împotriva celor ce nu vor să împrumute (creînd vorbe româneşti cuvîntelnic pentru dicţionar), critică p cei care împrumută cuvintele fără să le adapteze (ocazion – fr. , patriotismos , cliros – gr. ) „vorbele străine trebuie să se înfăţişeze în haine româneşti şi cu mască de rumîn înaintea noastră.” Cuvintele străine sunt asimilate de sistemul fondologic şi morfologic al limbii care face împrumutul , dar în acest proces de asimilare forma prototipurilor joacă un rol hotărîtor în stabilirea formei cuvintelor împrumutate . De aceea , pătrunderea într-o limbă a unuia şi aceluiaşi termen prin filiere diferite , duce adesea la existenţa , pe terenul limbii împrumutătoare a mai multor variante lexicale neologice. Adesea fiecare dintre formele sub care circulă un neologism reflectă două sau mai multe filiere , încrucişarea sau combinarea mai multor etimoane , diverse analogii etc. Aşa şi se explică , cel puţin în parte , de ce multe variante lexicale neologistice din limba română , deşi relativ recente , nu au origine fermă , indiscutabilă. O altă cauză importantă care determină existenţa variantelor lexicale neologistice stă în „noutatea” pe care o reprezintă împrumuturile recente. procesul de adaptare a neologismelor în limba română este atît de complex , încît a putut duce la afirmaţia evident exagerată , exprimată de Sextil Puşcariu , că „în privinţa „îmbrăcăturii neologismelor în haină românească” nu există o regulă.” Este adevărat că , datorită noutăţilor relative a neologismelor , procesul de adaptare în sfera amintită nu se manifestă întotdeauna sub forma unui sistem evident de reguli generale, valabile pentru fiecare caz în parte . Există numeroase studii care au urmărit problema adaptării neologismelor în limba română , dar Puşcariu însuşi , printre cei dintîi a semnalat numeroase corespondente fonetice cu caracter semantic care rezultă din trecerea unui cuvînt străin în limba română , din transformarea cuvîntului străin în cuvînt românesc. În toate din aceste studii s-a pus în discuţie problema adaptării sunetelor nespecifice limbii române şi stabilirea unor liste de corespondenţe fonetice între limba furnizoare şi cea împrumutătoare. Din punct de vedere al bogăţiei lor formale şi în raport cu etimonul , se pot stabili în limba română mai multe tipuri de neologism. a) Neologisme cu o singură formă şi cu etimologie unică Este bine cunoscut faptul că o bună parte din neologismele limbii române vin din limba franceză. Această situaţie se explică prin înrudirea dintre cele două limbi , precum şi prin aceea că limba franceză a fost principala furnizoare de neologisme a limbii române , cauza fundamentală trebuie căutată , credem în faptul că influenţa franceză asupra lexicului limbii noastre este , din punct de vedere istoric , ultima dintre influenţele de mari proporţii . Datorită acestei împrejurări , multe dintre neologismele limbii române , după cum am mai constatat , provin exclusiv din limba franceză , iar absenţa etimologiei multiple - sau , altfel spus, existenţa unei singure filiere – a putut duce mai uşor , în unele cazuri , la o singură formă a neologismului în limba română. Drept exemple avem : acetat , acustică , aerometru , agronom, alpin , ambiant , anal , ar , arcadă etc. Exemplele citate arată mai întîi că nu este absolut obligatoriu ca trecerea unui cuvînt dintr-o limbă în alta să aibă loc printr-o adaptare treptată , la început toate trec printr-o singură fază de adaptare. b) Neologisme cu o singură formă şi cu etimologie multiplă S-a arătat , în mod , just , că adesea „un cuvînt nu are o origine ... net delimitată” , deoarece „în istoria lui se împletesc fapte numeroase care fac ca , pe lîngă cuvîntul luat ca bază pentru etimologie, în dezvoltarea cuvîntului studiat să mai intervină şi alte cuvinte , din aceeaşi limbă sau din alte limbi.” aşa-numita etimologie multiplă. În mod obişnuit , etimologia multiplă a fost identificată fie în adaosul de sensuri adus unui cuvînt de filierele sale succesive , fie în formele diferite sub care se prezintă unul şi acelaşi cuvînt. Văzută astfel , sfera de acţiune a etimologiei multiple este incompletă , deoarece ea poate fi identificată adesea şi la cuvinte cu o singură formă şi un singur sens. Împrejurările istorice concrete în care au putut pătrunde asemenea cuvinte în limba noastră ne îndreptăţesc , şi uneori chiar ne obligă , să le legăm , pe fiecare în parte , de mai multe filiere . Numeroase neologisme , considerate , de obicei , în dicţionarele române contemporane , de origine exclusiv franceză, sunt în realitate , şi de origine latină , şi au pătruns în limba noastră prin latinişti. Astfel , balsamis , baza sau calmant pot fi legate în egală măsură de etimoane franceze şi italiene ; boreal , botanică, capsulă, carnivor, claviculă , caniculă se explică atît prin franceză cît şi prin latină ; climatic şi clinic , prin franceză şi germană ; carat , prin italiană , franceză şi germană ; castra , prin franceză, latină şi germană , etc. c) Neologisme cu mai multe forme şi cu etimologie unică Este cunoscut faptul că unul şi acelaşi neologism poate fi împrumutat din una şi aceeaşi sursă pe două căi paralele : „pe cale scrisă şi pe cale orală”. Adaptarea unui cuvînt dintr-o limbă cu ortografie etimologică se face ţinîndu-se seama fie de forma scrisă , fie de forma pronunţată a termenului străin. Pătrunderea neologismelor dintr-o limbă în alta pe cale orală e , de obicei , puţin p