Referat Aoptaelegie

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Aoptaelegie si de asemenea puteti face Download Referat Aoptaelegie

Citeste fragmente din Referat Aoptaelegie

ELEGIA A OPTA, HIPERBOREEANA / N. Stănescu I. Ea mi-a spus atunci, văzând lucrurile fixe / ale alcătuirii mele:/ Aş vrea să fugim în Hiperboreea / şi să te nasc viu,/ asemenea cerboaicei, pe zăpadă,/ în timp ce aleargă şi urlă / cu sunete lungi atârnate de stelele nopţii.// La frig cu noi şi la gheaţă!/ Îmi voi dezbrăca trupul / şi voi plonja în ape, cu sufletul neapărat,/ luându-şi drept limită / animalele mării.// Oceanul va creşte, desigur, va creşte / până când fiecare moleculă a lui / cât un ochi de cerb va fi,/ sau / cu mult mai mare,/ cât un trup de balenă va fi.// Voi plonja într-o astfel de apă mărită,/ izbindu-mă de brownienele privelişti,/ într-o mişcare de spor, disperată,/ voi face zigzaguri: lovită / de mari, întunecate, reci molecule,/ adeptele lui Hercule.// Fără putinţă de-înec şi fără / putinţă de mers şi de zbor -/ numai zigzag şi zigzag şi zigzag,/ înrudindu-mă cu feriga / printr-un destin de spor...// Aş vrea să fugim în Hiperboreea / şi să te nasc viu,/ urlând, alergând, zdrobită de zimţii / cerului vineţiu,/ pe gheaţa crăpată în iceberguri / risipite sub cer vineţiu.// II. Ea aprinse deodată-o lumină,/ de lângă genunchiul ei, verticală,/ sub o pălărie roşie / virginală./ Aruncă lângă glezna mea o carte / scrisă în cuneiforme./ Îngeri presaţi ca florile / se scuturau sfărâmaţi, pe platforme.// Îngeri înnegriţi între litere,/ între pagina de deasupra şi cea de jos,/ subţiaţi, fără apă în ei şi răcoare,/ cu tăiş fioros...// Ca să mă tai cu ei de privirile / care fără să le-nvoiesc, mi-au crescut -/ când, togă virilă, tristeţea mea aspră / cu o fibulă de gheaţă mi-o prind.// La Hiperboreea, acolo - ea mi-a spus,/ şi luându-ne unul pe altul de ceafă / cu braţul drept, cel nezburând,/ ne vom cufunda pe sub gheaţă în apă.// Hiperboreea, zonă mortală / a mai marilor minţii,/ loc al naşterilor de copii de piatră,/ din care sculptaţi sunt doar sfinţii.// Hiperboreea, alb, - negru,/ aur-argint,/ revelaţie, nerevelaţie, tristeţe / alergând şi orbecăind.// III. Ea îşi ridică deodată capul:/ deasupra ei aleargă globuri albe / şi norii se destramă în fâşii verzui.// Se-arată-o sferă cu întunecimi ca munţii,/ pe care păsările stând înfipte-n ciocuri,/ cu pocnet greu de aripi, o rotesc.// Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici./ Putem vedea mari berze-nfipte-n stânca / mişcându-se încet. Putem vedea / vulturi imenşi, cu capul îngropat în pietre,/ bătând asurzitor din aripi, şi putem vedea / o pasăre mai mare decât toate,/ cu ciocul ca o osie albastră,/ în jurul căreia se-nvârte,/ cu patru anotimpuri, sfera.// Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici,/ şi-o aură verzuie prevesteşte / un mult mai aprig ideal.// *** Ultimele cinci elegii alcătuiesc un alt ciclu, iar tema se circumscrie unei anumite concepţii privind naşterea, evoluţia, moartea şi ciclicitatea Creaţiei, a Universului. Potrivit acestei concepţii, nimicul n-a existat niciodată. Toate au existat dintotdeauna şi vor exista mereu. Doar forma şi alcătuirea sunt mereu schimbătoare. Creaţia are două forme fundamentale de manifestare: activă şi pasivă. Creaţia activă este forma de manifestare dinamică a Universului - suntem martori şi contemporani ai acestui fenomen. Creaţia pasivă este starea de hibernare a elementelor constitutive (timpul, spaţiul şi materia). Trecerea de la manifestarea pasivă la cea activă a creaţiei corespunde cu momentul numit „naşterea universului” (Big Bang-ul), iar trecerea de la manifestarea activă la cea pasivă a creaţiei corespunde cu momentul numit „moartea universului” (sfârşitul lumilor). Creaţia, în virtutea legii ciclicităţii, trece de la o manifestare la alta în mod periodic. Universul este un sistem viu, o entitate. El s-a născut murind şi va muri născându-se. El trebuie să se nască pentru a muri şi va trebui să moară ca să se nască. Universul e profund masculin şi feminin deopotrivă. El creşte şi va descreşte, contractându-se în cele din urmă. Din praful stelelor ce mor, el va naşte alte stele. Aceleaşi elemente ale materiei într-o altă alcătuire. Aceeaşi energie a atomilor într-o altă stare. Într-un anumit moment al evoluţiei - starea, aproape fluidă sau mai mult decât fluidă, subtilă, a energiei devine capabilă să proceseze informaţiile, generând fenomenul numit viaţă. Elegia a opta propune o radiografie a manifestării pasive a creaţiei. Aceasta corespunde cu staticul, nemişcarea, iarna, starea de sămânţă (sămânţă născătoare de alt univers); e cifra zero, punctul, anterior cercului; e sacrul pur, profund şi nedezvăluit; e starea latentă a creaţiei, starea de germene a ideii, starea de boboc a florii, starea de sămânţă a ierbii, orizontul în aşteptarea răsăritului, somnul bântuit de vise profetice, e repausul şi odihna, infinitul şi eternitatea, absolutul. Manifestarea pasivă este Universul dinaintea Big-Bang-ului. Nu zborul, ci idealul zborului; nu soarele, ci lumina, esenţa sa. E lumina cuibărită în găoacele întunericului, în coji negre de ouă. Şi dacă tărâmul în care aceste „seminţe” ar purta un nume, cel mai nimerit ar fi să-i spunem Hiperboreea. (boala şi durerea sunt specifice acestui spaţiu), iar a unsprezecea elegie dezvoltă tema aratului, a muncilor de primăvară, expansiunea - apogeul - colapsul universului şi din nou starea de sămânţă. Toată această panoramare nu este posibilă fără dezvăluirea misterului ascuns în mitul literei Aleph, care „reprezintă punctul din Univers în care, dacă eşti plasat, realizezi tot universul în mod global” (Respirări, 1982, p.115). * Acestui spaţiu şi timp genuin, Nichita i-a dat un nume legendar: Hiperboreea, maternitate divină, ţara în care se nasc zeii. Întinderea de gheaţă, solemnă, e un teritoriu comun unde îşi au sălaş somnul şi trezirea, moartea şi naşterea: „Astfel ne trecea viaţa, astfel muream, deveneam transparenţi, de gheaţă” (Cântec, Oul şi sfera, 1967). În alt loc, acelaşi spaţiu încremenit şi friguros e platforma pe care naşte iubita: „O, totul se azvârle spre Nord, să facem loc în jurul nostru, liber, sub sori iconoclaşti. Iar eu voi sta în mijloc, la plete dându-mi foc să fie luminată casa în care ai să naşti” (Plonjeu, vol. Oul şi sfera, 1967). Hiperboreea e spaţiul sacru în care se moare şi se naşte. Dincolo, în sud, e bucla vieţii, zona profană a existenţei. Hiperboreea e un ţinut al cristalelor de gheaţă şi de lumină, al începutului şi sfârşitului de lume, e ţara celor nemuritori, viteji şi drepţi: „Nu-ţi fie frică de moarte. Adu-ţi aminte de cum erai înainte de a te naşte. Aşa vei fi şi după ce vei muri” (Lupta lui Iacob cu îngerul, vol. Necuvintele, 1969), ne spune Nichita. * Nu e exclus ca Nichita să fi gestat poezia preţ de un an şi jumătate, impresionat fiind de splendoarea nopţilor albe din Finlanda, ţară pe care o vizitează în iunie 1964, pentru a participa la manifestări prilejuite de comemorarea a 75 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu. Declicul s-a produs în decembrie 1965, în timpul autoexilului în „casa cu pământ pe jos”. Nichita povesteşte: „Venise iarna şi Gabriela, care avea cei mai frumoşi dinţi şi mai ostentativi din lume, avea un talent să clănţăne din ei aprig” (Antimetafizica, 1985, p.104). Cu certitudine că şi dinţii lui Nichita au clănţănit la fel de aprig, iar gura lui a exclamat: „La frig cu noi şi la gheaţă!”. Atunci, ea, Gabriela, văzând lucrurile fixe ale alcătuirii sale, i-a spus: „Aş vrea să fugim în Hiperboreea şi să te nasc viu, asemenea cerboaicei, pe zăpadă, în timp ce aleargă şi urlă cu sunetele lungi atârnate de stelele nopţii.” Camera se umple de „iceberguri risipite sub un cer vineţiu”, aidoma culorii buzelor celor doi îndrăgostiţi. Se înserează devreme. Ea aprinde o lumină de lângă genunchiul ei şi aruncă lângă glezna lui „o carte scrisă în cuneiforme”, plină de mistere şi legende, precum cea despre Hiperboreea, „zona mortală a mai marilor minţii, loc al naşterilor de copii de piatră”. Gabriela îşi ridică deodată capul: „deasupra ei aleargă globuri albe”, căci se naşte o lume, un univers. Planetele, sferele se prind în constelaţii şi galaxii, legile se pun în mişcare. Undeva, o sferă cu osia albastră îşi desface patru anotimpuri, ca patru felii de portocală. Şi-acolo, pe Pământ, în casa cu pământ pe jos, Nichita îşi îmbracă din nou trupul, trezindu-se şi exclamând: „Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici...” Gabriela, cu degetele paralizate de frig, notează pe o coală de hârtie ultimele cuvinte ale poemului Elegia a opta, hiperboreeana. *** Poemului i s-a acordat o atenţie sporită din partea criticii, textul cucerind, în special prin invocarea acelui ţinut mitic - Hiperboreea. „În acest spaţiu simbolic - gnoseologic - are loc, de fapt, o nouă naştere a fiinţei ca fiinţă cunoscătoare; nu o naştere «absolută» ca până acum, ci ulterioară zămislirii propriu-zise, din «neant»: sinele «ştiutor» este (re)născut viu”, afirmă Cristian Moraru. În schimb, Eugen Simion îi atribuie poetului paternitatea acestui ţinut, atunci când afirmă că în a opta elegie, „una dintre cele mai frumoase, (Nichita) creează o ţară nouă, Hiperboreea, locuită de ideile pure şi uriaşe, un fel de peşteră platoniciană, unde sunt primiţi şi poeţii”. Despre „o nouă naştere a făpturii” a vorbit şi Ion Pop, în monografia din 1980, apelul fiind rostit de Ea - „prezenţă anonimă, poate emblemă a maternităţii”. Altfel spus, „Hiperboreea este de fapt o zonă-limită între material şi spiritual”, iar „elegia a opta (...) construieşte (...) modelul unui act de iniţiere angajat de acea voce anonimă - Ea – care e însuşi principiul existenţei, Muma arhetipală, mitică...”. Alex. Ştefănescu conchide: „Elegia a opta este un poem frumos luat în sine, fără apartenenţă la ansamblul elegiilor. Poetul exprimă un avânt către un Nord abstract”. Cristian Moraru, Nichita Stănescu - sistemul poetic, postfaţă la vol. Nichita Stănescu: Poezii, Editura Minerva, 1988, p. 358 Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, 1978, p.181 Ion Pop, monografia, 1980, p. 62-63, 66 Alex Ştefănescu, Introducere…, 1986, p. 107 쥁`