Referat Imperiul Soarelui3

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Imperiul Soarelui3 si de asemenea puteti face Download Referat Imperiul Soarelui3

Citeste fragmente din Referat Imperiul Soarelui3

Regiunea universului în care se află Pământul depinde de Soare . Din acest motiv ea se numeşte sistemul solar. Acesta cuprinde Soarele , planete , comete , meteoriţi şi pulberi . Soarele Soarele este steaua cea mai apropiată de Pământ . Acesta este motivul pentru care astronomii au studiat-o mai mult decât pe celelalte . Astfel , ei îi pot cunoaşte compoziţia şi modul în care acţionează asupra planetei noastre . Planetele şi asteroizii Principalele corpuri ale sistemului solar sunt cele care , asemenea Pământului , se învârtesc în jurul Soarelui şi reflectă lumina acestuia ; ele se numesc planete. De la cea mai apropiată de soare până la cea mai îndepartată , cele noua planete sunt : Mercur , Venus , Pământ , Marte , Jupiter , Saturn , Uranus , Neptun , şi Pluto . Cinci dintre acestea pot fi urmărite pe cer cu ochiul liber , şi din acest motiv , au fost Observate încă din Antichitate , pe timpul verii : Mercur , Venus , Marte, Jupiter şi Saturn . Celor nouă planete principale li se adaugă o mulţime de planete mici numite asteroizi , majoritatea concentrate între Marte şi Jupiter. Diametrul celui mai mare asteroid Ceres este de aproximativ de 1000 km. Diametrul celui mai mic nu depăşeşte câteva sute de metri . Soarele exercită asupra planetelor o atracţie puternică pentru că este de aproape de 1000 de ori mai greu decât toate planetele la un loc . Sateliţi , comete şi meteoriţi Cele mai mari dintre planete sunt la rândul lor înconjurate de sateliţi : este cazul Pământului şi al satelitului său Luna . Din sistemul solar mai fac parte cometele , mici aştri formaţi din roci şi gheaţă care atunci când se apropie de Soare degajă mari cantităţi de gaz şi pulberi . Ciocnirea unor asteroizi şi divizarea lor în comete care se apropie prea mult de Soare sau de planetele mari dau naştere unor fragmente de dimensiuni diferite . Aceste fragmente circulă în spaţiul interplanetar şi sfârşesc prin a cădea pe suprafaţa planetelor sau a sateliţilor lor : ele sunt meteoriţii . Dimensiunile sistemului solar Planetele sunt repartizate în jurul Soarelui într-o zonă în formă de disc , cu o rază de aproximativ 6 miliarde de kilometri , pe care lumina Soarelui o strabate în sase ore . Chiar dacă ar parea întins , la scara Universului , adică a întregii lumi sistemul solar este cu adevarat minuscul . Situat la circa 150 de milioane km de planeta noastră Soarele ne apare pe cer ca un disc orbitor . Lumina lui ajunge la noi în 8 minute . Ea acoperă lumina tuturor celorlalţi aştri . Traversată de razele sale luminoase , atmosfera terestră dă cerului frumoasa culoare albastră . Să presupunem că am reduce Soarele la dimensiunea unei portocale : la această scara Pluto nu ar fi decât o gămălie de ac care s-ar învârti la o distanţă de 400 m de porocală , iar steaua cea mai apropiată s-ar situa la 3000 km de portocală ! Văzut de pe Pluto de la o distanţă de aproximativ 40 de ori mai mare decât cea care îl separă de Pământ , Soarele apare doar sub forma unei stele strălucitoare sub un cer veşnic negru . Istoria sistemului solar Timp de secole s-a crezut că Pământul stă nemişcat în centrul Universului , iar Soarele şi planetele se învârtesc în jurul lui . Acesta este sistemul lumii după cum îl descria savantul grec Ptolemeu în secolul al II-lea î. Cr. În secolul al XVI-lea astronomul polonez Copernic a afirmat ca Pământul şi celelalte planete se învârtesc în jurul Soarelui . După inventarea lunetei , în secolul următor s-a putut dovedi că el avea dreptate . Prin studierea planetelor şi a stelelor astronomii au putut să reconstituie istoria sistemului solar şi să prevadă viitorul acestuia . Formarea sistemului solar Soarele s-a format într-un imens nor de gaz şi pulberi . Din motive încă puţin cunoscute , poate în urma unei perturbaţii create de explozia unei stele mai mari , situate destul de aproape acest nor a început să se prabuşească sub propria greutate şi să se învârtească pe loc . Puţin câte puţin a luat forma unui disc mai dens şi mai cald în centru decât spre exterior . Apoi , în centrul discului , materia a devenit suficient de densă şi de caldă ca Soarele să înceapă să strălucească : aceasta s-a petrecut în urmă cu 4.6 miliarde de ani . În imensul nor de gaz şi pulberi particulele solide s-au aglomerat în mod progresiv , pe parcursul a mai puţin de 100 milioane de ani , pentru a forma planetele . În apropierea Soarelui unde era mai cald planetele s-au născut din aglomerarea unor blocuri de rocă . Astfel s-au format Mercur , Venus , Pământ ţi Marte . În regiunile exterioare mai reci centrul planetelor mai mari s+a format din roci amestecate cu gheaţă . Acestea au atras apoi mari cantităţi de gaz din norul din care proveneau . Este cazul lui Jupiter , Saturn , Uranus şi Neptun . Viitorul sistemului solar Sistemul solar este menit să dispară . De fapt , de când Soarele a început să strălucească energia sa (lumina şi căldura) rezultă din reacţiile nucleare care transformă hidrogenul într-un gaz ceva mai greu , heliul . Dar în mai puţin de 5 miliarde de ani tot hidrogenul aflat în centrul său va dispărea . Noi fenomene se vor declanşa şi Soarele va creşte în dimensiuni : se va transforma într-o stea gigantică rosie . Pământul va deveni atunci un adevarat cuptor : temperatura de la suprafaţă va atinge în jur de 2000 grade Celsius şi din această cauză rocile se vor transforma în rocă fierbinte ! Cu mult înainte de acestea oceanele vor fi secat şi întreaga viaţă va fi dispărut . După ultimele tresăriri , Soarele va înceta să mai crească . Materia se va contracta pentru a da nastere unei stele mici , de dimensiune Pământului , dar cu o densitate deosebită ; o pitică albă care se va stinge treptat lăsând sistemul solar în frig şi întuneric . Alte sisteme solare În 1984 astronomii au descoperit un imens disc de pulberi în jurul stelei Beta Pictoris . Discul a fost detectat datorită observaţiilor în infraroşu . Acesta ar putea fi un sistem solar în curs de formare . Se crede că numeroasele stele sunt înconjurate de una sau mai multe planete . Dar , cu mijloacele de astăzi , este aproape imposibilă detectarea directă a altor planete . De fapt observarea de pe Pământ a unei planete de mărimea lui Jupiter , care se învârteşte în jurul uneia dintre cele mai apropiate stele , ar fi ca încercarea de a distinge de la Paris o lumânare situată la o distanţă de 10 m de un far puternic din New York ! Cu toate acestea astronomii au putut stabili prezenţa a două planete în jurul unei stele situate la 1600 ani-lumină . Pământul şi mişcările sale Prin distanţa sa faţă de Soare , Pământul este a treia planetă a sistemului solar , după Mercur şi Venus . Pământul nu este perfect rotund . El este o sferă uşor turtită la poli şi bombată la ecuator ; raza masoară 6378.136 km la ecuator , însă 6356.751 km la poli . Pământul este acoperit în proporţie de 71% de apă şi este înconjurat de un înveliş gazos numit atmosferă . Aceasta este formată din aer , un amestec dintre azot şi oxigen . În spaţiu atmosfera este cea care dă Pământului nuanţa sa albastră . Mişcarea de revoluţie a Pământului Asemenea tuturor planetelor din sistemul solar Pământul se învârteşte în jurul Soarelui . Pământul se învârteşte în jurul Soarelui o dată cu efectuarea unui tur complet , o revoluţie se scurge într-un an ceea ce reprezintă aproape 365.25 zile de zile . Distanţa medie de la Pământ la Soare este de aproximativ 149,6 milioane de kilometri . Astronomii numesc aceasta distanţă unitate astronomică (prescurtat u.a.) . Ei folosesc deseori această unitate de masură în locul kiometrilor pentru a exprima distanţele între aştri în interiorul sistemului solar . În realitate distanţa de la Pământ la Soare variază în cursul anului de la 147.1 milioane de kilometri minimum ( periheliul în jur de 3 ianuarie ) , până la afeliu în maximum de 152.1 milioane de kilometri ( jur de 6 iulie ) . În ceea ce priveşte viteza cu care se învârteşte Pământul în jurul Soarelui , aceasta este în medie de 29.8 km pe secundă , adică în jur de 108000 km/h şi creşte când planeta noastră se apropie de Soare iar când se îndepartează scade. Mişcarea de rotaţie a Pământului O dată cu deplasarea în jurul Soarelui , Pământul se roteşte şi în jurul propriei sale axe , de la vest spre est . Axa sa de rotaţie numită şi axa polilor este o axă imaginară care pătrunde în suprafaţa terestră chiar prin cei doi poli geografici , Polul Nord şi Polul Sud . Aceasta axă de rotaţie are o înclinaţie de 66 grade şi 34 de minute faţă de planul orbitei Pământului . Rotaţia Pământului în jurul propriei sale axe determină alternanţa zi / noapte , datorită faptului că prin această rotaţie cele două emisfere ale globului nu sunt expuse la Soare în acelaşi timp . Această mişcare de rotaţie explică de ce vedem Soarele răsărind , urcând pe cer , apoi coborând spre orizont şi apunând . Nu Soarele se deplasează ci Pământul este cel care se mişcă faţă de Soare . În raport cu stelele rotaţia Pământului în jurul proprie sale axe are loc în 23 h 56 min 4 sec ; aceasta este durata unei zile siderale . Masurată în raport cu miscarea aparentă a Soarelui pe cer ( ziua solară) , durata este mai mare cu aproape 4 min . Pentru necesitaţile vieţii curente este folosită ziua civilă care are o durată de 24 h . Anotimpuri , echinocţii şi solstiţii Dacă Pământul s-ar învârti în jurul propriei sale axe în mod perpendicular faţă de planul orbitei sale ar fi luminat de Soare în acelaşi fel pe tot parcursul anului şi nu ar mai exista anotimpurile . Dar înclinarea axei sale face ca Pământul să fie mai mult sau mai puţin expus razelor Soarelui, în funcţie de perioada anului . Astfel în timpul mişcării sale în jurul Soarelui, Pământul trece prin 4 poziţii deosebite , opuse două câte două , echinocţiile şi solstiţiile , care , în zonele temperate împart anul în 4 anotimpuri . La echinocţii ( pe 20 sau 21 martie şi 22 sau 23 septembrie ) , linia care separă emisfera terestră luminată de Soare de emisfera cufundată în noapte trece pe la poli . La toate latitudinile condiţiile de a primi lumina Soarelui sunt aceleaşi : ziua şi noaptea sunt peste tot egale . La solstiţii ( pe 21 sau 22 iunie şi 22 sau 23 decembrie ) linia care separă emisfera Pământului luminată de Soare de emisfera aflată în întunericul nopţii trece prin cercul polar ( 66 grade 34 minute latitudine nordică sau sudică ) şi are o înclinaţie mai mare faţă de poli : atunci , diferenşa de durată dintre zi şi noapte este maximă . Unul dnitre poli este luminat de Soare şi emisfera terestră corespunzătoare înregistrează zilele cele mai lungi ; în cealaltă este noapte şi emisfera inregistrează nopţile cele mai lungi . Echinocţiul din martie marchează începutul primăverii în emisfera nordică şi al toamnei în emisfera sudica ; echinocţiul din septembrie marcheaza inceputul toamnei în emisfera nordică şi al primăverii în cea sudică . Solstiţiul din iunie marchează începutul verii în emisfera nordică şi al iernii în emisfera sudica ; solstiţiul din decembrie marchează inceputul iernii în emisfera nordică şi al verii în cea sudică . Precesia şi miscarea spre apex Axa polilor se ănvârteşte ca axa unui titirez , în aproape 26000 de ani . În urma acestei mişcări numită precesie steaua polară nu este mereu aceaşi . Soarele se îndreaptă cu o viteză de 72000 km/h spre apex , un punct situat în constelaţia Hercule . Planetele care se învârtesc în jurul lui descriu în spaţiu o elice . Luna Luna este astrul cel mai apropiat de Pământ ( distanţa care îl separă este de aproximativ 384000 km ) . Acesta este şi motivul pentru care ea ne apare ca fiind mare . Având un diametru de 3476 km ea este totuşi mai mică decât Statele Unite . Faţa vazută şi faţa nevazută Luna nu produce lumină . Ea reflectă lumina primită de la Soare . Ea are o faţă luminată ( cea care se află spre Soare ) şi o faţă întunecată ( cea care se află în partea opusă Soarelui ) . Cum luna se învârteşte în jurul propriei sale axe în acelasi ritm cu care se învârteşte în jurul Pamntului ( în decurs de 4 săptămâni ) , ea ne arată mereu aceeaşi faţă : faţa vizibilă a Lunii . Cealaltă este numită faţa invizibilă . Fazele Lunii Fazele sunt rezultatul schimbării pozitiei Lunii faţă de Soare . Când Luna se află între Soare şi Pământ noi nu o vedem . Aceasta este luna nouă . Peste două sau trei zile ea apare la vest sub forma unui corn subţire , luminos . Acest corn se mareşte zi de zi ; la sfârşitul unei săptămâni Luna a parcurs un sfert din orbita sa în jurul Pământului şi ne arata jumătate din faţa sa luminată :primul patrar , vizibil seara . Ea apare apoi ovală : aceasta este luna cocosată . În sfârşit , după ce a parcurs jumătate din orbita ea se află intr-o pozitie opusă Soarelui în raport cu Pământul . Faţa sa rotundă straluceşte înreaga noapte . Aceasta este luna plină. Apoi observăm cum fazele se desfăşoara invers . Luna apare din nou cocoşată , apoi nu distingem decât jumătate din discul lunar : ultimul patrar vizibil dimineata . Câteva zile mai tarziu acesta capătă din nou forma unui corn , la est. În cele din urma dispare complet : este luna noua şi începutul unui nou ciclu al fazelor . Între două faze de luna se scurg aproape 29.5 zile . Acest interval se numeşte lunaţie . Eclipsele de Luna Uneori , când este lună plină o umbră invadează încetul cu încetul suprafaţa Lunii şi îi acoperă lumina timp de o ora sau chiar mai mult . Aceasta este eclipsa de lună . Umbra care acoperă Luna este cea a Pământului . Cand Luna este umbrită în intregime eclipsa este totală . Dacă doar o parte a Lunii este umbrită eclipsa este parţială . În timpul eclipsei de Lună putem observa că umbra Pământului are contur rotund . Cel mai adesea Luna trece puşin mai jos de umbra Pământului sau pe sub aceasta . Din acest motiv eclipsa de lună nu are loc la fiecare lună plină ; doar de două sau de trei ori pe an , câteodată chiar deloc . Eclipsele de soare Luna este de aproximativ 400 de ori mai mică decât Soarele , dar ea este tot de 400 de ori mai aproape de Pământ . Acesta este şi motivul pentru care cei doi aştri par a avea pe cer aceeasi mărime . Când Luna trece între Pământ şi Soare , ea acoperă Soarele pentru câteva momente : aceasta este o eclipsa de Soare . În timpul eclipsei totale de Soare , în plina zi se face noapte şi , în jurul discului negru al lunii se distinge un cerc luminos neregulat numit coroana solară . În timp ce eclipsele de lună sunt vizibile de pe intreaga jumatate a Pământului unde este noapte , cele de Soare nu pot fi văzute decât pe o fâşie îngustă a suprafeţei terestre . În plus , fiindcă Luna se învârteşte în jurul Pământului cu peste 3500 km/h , ele nu vor dura decât câteva minute . În fiecare an au loc între două şi cinci eclipse de Soare . Cu mici excepţii una singură este o eclipsă totală . Relief şi explorare Când privim luna printr-un binoclu descoperim la suprafaţa sa munţi , şesuri , şi cratere . Dar mai ales după ce sondele şi astronauţii au pornit sa cucerească Luna relieful acesteia a ajuns sa fie cunoscut mai bine . Relieful Lunii Şesurile formează pete întunecate care conturează ochii , nasul şi gura de pe chipul pe care îl vedem când privim luna plină cu ochiul liber . Odinioară se credea ca acestea sunt mari şi li s-au dat nume poetice : Marea Serenitatii , Marea Linstii , Lacul Viselor ... Aceste nume au fost păstrate chiar daca se ştie că pe Lună nu există apă . Cei mai inalţi munţi ating 8200 m – o altitudine cu puţin mai mică decât cea a Everestului , în timp ce Luna este cu mult mai mică decât Pământul . Luna este acoperită de cratere de mărimi diferite . Ele au fost formate de meteoriţi care au căzut pe Lună în urmă cu miliarde de ani . Cele mai mici au dimensiuni cu totul minuscule . Cele mai mari depăşesc 200 km . Unele dintre ele au striaţii albe dispuse ca spiţele unei roţi : acestea sunt urmele lăsate pe sol de impactul unor meteoriţi . Explorarea Lunii Începând cu anul 1959 , zeci de sonde automate au fost lansate spre Lună . Primele erau destinate simplei fotografieri a suprafeţei , în timp ce o survolau sau înainte de a se prabuşi pe întinderea ei . În ocombrie 1959 , sonda ruseasca Luna 3 a transmis primele imagini ale „feţei nevăzute” a Lunii . Ulterior sondele au aterizat pe Lună şi au furnizat informaţii mai precise despre suprafaţa acesteia . Mai târziu sateliţii plasaţi pe orbită în jurul Lunii au studiat-o şi fotografiat-o timp de mai multe luni . În cele din urmă omul insuşi a păşit pe Lună . Între anii 1969 şi 1972 şase zboruri efectuate de Apollo au permis ca 12 astronauţi americani sa păşească pe Lună . Primii doi care au ajuns pe Lună au fost Neil Armstrong şi Edwin Aldrin , pe 20 iulie 1969 , în timpul zborului efectuat de Apollo 11 . Astronauţii misiunilor Apollo au făcut mii de fotografii ale Lunii , au instalat pe suprafaţa acesteia instrumente ştiintifice , au efectuat deferite măsuratori şi au adus pe Pământ aproape 400 kg de roci selenare . Suprafaţa Lunii Cu toate că este aproape , Luna reprezintă o lume complet diferită de cea a noastră , fară apă şi fară urma de viaţă . Solul lunar este plin de fragmente de roci scufundate mai mult sau mai puţin într-un strat gros de pulberi cenuşii . Omul nu poate trăi pe Luna fără un echipament adecvat , fiindcă spre deosebire de Pământ Luna nu are atmosferă . Ponderabilitatea la suprafaţa Lunii (de 6 ori mai slabă decât cea a Pământului ) este prea redusă pentru a reţine un înveliş gazos . Fără atmosferă care să o protejeze Luna primeşte din plin ploaia de meteoriţi şi de radiaţii venite din spaţiu . Ea este supusă direct razelor Soarelui ; în plina zi temperatura la suprafaţa Lunii depaseste 100 de grade . Noaptea , dimpotrivă , aceasta poate scădea sub –170 de grade . Aceste enorme variaţii de temperatură sunt accentuate de faptul că ziua şi noaptea sunt mult mai lungi decât pe Pământ : fiecare dintre ele durează aproximativ 2 săptămâni ( Luna se învârteşte în jurul propriei sale axe în decurs de 4 saptamani ) . Cerul vazut de pe Lună este mereu negru chiar daca Soarele străluceşte . Şi pe Pământ ar fi la fel dacă nu ar exista atmosfera care difuzează lumina Soarelui . Munţi selenari Existenţa munţilor pe Lună a fost remarcată încă din secolul al XVII-lea , după inventarea lunetei . Majoritatea munţilor selenari au primit numele unor munti tereştri : Alpi , Apemini , Carpati , Caucaz … Altitudinea acestora a putut fi estimată după lungimea umbrei acestora pe solul lunar , având în vedere ca ei sunt luminaţi oblic de către Soare . Cele mai înalte culmi se află în apropierea polului sud al Lunii . Înainte ca vehiculele spaţiale să se apropie de Lună se credea ca munţii acesteia au culmi semeţe . Explorările spaţiale au demonstrat că se aseamenea vechilor munţi de pe Pământ , cu pantele line şi crestele tesite . Calendarele Observarea naturii a dezvăluit trei fenomene care au fost folosite pentru măsurarea timpului : alternanţa zi/noapte , succesiunea fazelor Lunii , şi ciclul anotimpurilor . Astfel s-au impus trei unităţi naturale de timp : ziua , legată de rotatia Pământului în jurul propriei sale axe ; luna , legată de mişcarea Lunii în jurul Pământului ; anul , legat de miscarea Pământului în jurul Soarelui . Au fost inventate sisteme de împarţire a timpului în zile , luni şi ani : acestea sunt calendarele . Ele pot fi impartite în trei mari categorii : calendarele soalre , calendarele lunare şi calendarele lunisolare . Calendarele solare Acestea se bazează pe timpul necesar ca Pământul sa realizeze o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui . Astfel anul are 365 de zile grupate în 12 luni . În mod periodic este nevoie să se adauge încă o zi ţinându-se cont că Pământul se învârteşte în jurul Soarelui nu în 365 de zile exact ci în 365 de zile , 5 ore , 48 de minute , şi 45.975 de sedunde . În America înaintea sosirii lui Cristofor Columb , mayasii şi aztecii foloseau un calendar solar . Calendarul gregorian Calendarul folosit astăzi pe scara largă este un calendar solar. Supus în 1853 unei reforme de către Papa Grigore al XIII-lea , el se numeşte “calendar gregorian” . În general el este compus din 365 de zile grupate în 12 luni . Dar cum Pământul realizează mişcarea de revoluţie în jurul Soarelui în 365 de zile ¼ , este nevoie ca la fiecare 4 ani lunii februarie să i se adauge o zi în plus . Anul va avea astfel 366 de zile şi se va numi an bisect . Anii care se termină în 00 nu sunt bisecţi , când rezultatul împarţirii lor la 400 este un număr întreg : anul 2000 este bisect iar anul 1900 nu a fost bisect . Calendarul gregorian nu a fost adoptat simultan în toate ţările . În Italia , Spania şi Portugalia el a fost aplicat din octombrie 1852 : ziua următoare celei de joi 4 ocombrie a fost vineri , 15 ocombrie ceea ce corespunde unui decalaj de 10 zile . În Franta , reforma papei Grigore al XIII-lea a fost adoptată în decembrie 1852 . Statele catolice din Germania şi Elveţia s-au aliat la acest calendar în 1854 , Polonia în 1586 , iar Ungaria în 1587 . Provinciile protestante din Olanda , Germania şi Elvetia l-au adoptat abia prin 1790 . În Marea Britanie şi Suedia reforma nu a fost aplicată decât în 1852 , în Japonia în 1873 şi în China în 1911 . Ţările cu tradiţie ortodoxă au adoptat acest calendar chiar mai târziu , de exemplu URSS în 1918 , iar Grecia în 1923 . Calendarele lunare Ele au la bază ciclul fazelor lunii numit lunaţie . Anul cuprinde exact 12 lunaţii : el este împărţit în luni alcătuite alternativ din 29 şi 30 de zile pentru a corespunde duratei unei lunaţii . În cele din urmă acesta cuprinde un total de 354 sau 355 de zile . Astfel lunile se decalează în fiecare an cu 11 zile faţă de ritmul anotimpurilor . În trei ani decalajul este de o lună . Calendarul musulman este de tip lunar . Fata de calendarul gregorian el se decalează în fiecare an cu 10 până la 12 zile . Vechii egipteni foloseau un calendar care , în functie de creşterea apelor Nilului era imparţit în 3 anotimpuri : akhet (inundaţia) ,peret (iarna) şi shemou (seceta verii) . Calendarele lunisolare Acestea sunt calendare ce combină cele doua tipuri anterioare . Anul este format din 365 de zile , ca în calendarele solare , dar lunile sunt ajustate în funcţie de ciclul fazelor lunii . Astfel în calendarul evreiesc lunile sunt lunare (29 şi 30 de zile) iar anii sunt solari . Cum 12 luni lunare nu înseamnă decât 354 de zile , din când în când este necesară adăugarea unei a treisprezecea luni întregi pentru a recupera decalajul . Calendarele tradiţionale ale extremului Orient sunt tot lunisolare . Data de început a calendarelor Calendarele diferitelor civilizaţii încep de la date diferite . Majoritatea popoarelor încep numerotatrea anilor pornind de la un eveniment religios sau legendar pe care îl considera fundamental . În calendarul musulman anii sunt număraţi începând cu fuga profetului Mahomed la Medina pe 16 iulie 622 d.Chr. În calendarul evreiesc anii sunt număraţi începând cu data la care se consideră ca a fost creata lumea : 3761 î.Chr. Anii calendarului gregorian sunt număraşi începând cu anul naşterii lui Isus Cristos stabilit în secolul al VI-lea de calugărul scit Dionisie cel Mic . Aceasta este era creştină . Soarele Datorită faptuluii că este atât de aproape aceasta este steaua cea mai bine cunoscută . Astronomii disting chiar detalii de la suprafaţa sa ( cele mai mici au o întindere de 150 km ) . În comparaţie cu Pământul Soarele este gigantic . Volumul său ar putea cuprinde 1300000 de planete ca a noastră , iar de-alungul diametrului s-ar putea alinia 109 . Soarele este o imensă sferă de gaz , foarte cald , a cărui masă depaşeşte de 300000 de ori pe cea a Pământului . La suprafaţă ponderabilitatea este de aproximativ 28 de ori mai puternică decât cea de pe Pământ . Totuşi , Soarele nu este decât o stea foarte obisnuită . Pentru astronomi este o adevarată şansă să poată studia o stea atat de banală : tot ce aflăm din studierea Soarelui îi ajută sa ănţeleagă mai bine celelalte stele . Fotosfera Lumina Soarelui provine de la un învelşs de grosime mai mică de 300 km , fotosfera . Aceasta este cea care da impresia ca Soarele are o margine bine delimitată . Temperatura sa este de aproximativ 6000 de grade . Vazută prin telescop ea se prezinta ca o reţea de celule mici , strălucitoare , sau granule aflate într-o permanentă agitaţie . Fiecare granulă este o bulă de gaz de mărimea unei ţări ca Franţa . Ea apare , se transformă şi dispare în aproximativ 10 minute . Pe alocuri suprafaţa Soarelui prezintă nişte pete întunecate , numite pete solare , care au fost foarte studiate după inventarea lunetei şi a telescopului . Petele solare au aspect întunecat pentru ca ele sunt mai puţin calde decât regiunile din jur . Ele sunt adeseori asociate în perechi care se comport ca polii unui enorm magnet . Numarul petelor care pot fi observate pe Soare variază după un ciclu de aproximativ 11 ani . Odată cu inventarea lunetei a fost creat un mijloc simplu de urmărire a petelor solare . Acesta consta în proiectarea imaginii Soarelui pe un ecran alb , în focarul unei lunete sau al unui telescop . Petele apar pe ecran sub forma unor mici unor mici puncte întunecate . Cromosfera şi coroana v x ¨ À ¶ º v x ¨ ª < T < > 萎Ȝ萏Ȝ葝Ȝ葞Ȝ摧ࡾ(ᰀncolo de aceasta un halo argintat , mai mult sau mai putin neregulat , coroana . Cromosfera si coroana sunt învelişurile exterioare ale Soarelui . Ele formează atmosfera solară . În mod obişnuit nu le vedem pentru că sunt mult mai puţin luminoase decât fotosfera . Cromosfera se ridică până la 5000 km de la suprafaţă Soarelui . Ea este acoperită de mici jeturi de gaz foarte cald , spiculii . Temperatura sa creste odată cu altitudinea : in vârf are 20000 grade . Coroana care îmbracă atmosfera se diluează treptat în spaţiu şi nu are o limită exterioară bine definită . Ea este foarte rarefiată dar extrem de caldă : temperatura sa depaşeţte 1 milion de grade . Cu ajutorul instrumentelor speciale se observă din timp in timp că anumite regiuni ale Soarelui devin deodată foarte strălucitoare : acestea sunt erupţiile solare . În urma acestora jeturi imense de gaz , protuberanţele se ridică în cromosferă şi coroană . Când apar proiectate pe Soare protuberanţele au aspectul unor filamente întunecate . În permanenţă un flux de particule foarte rapid părăseşte Soarele prin coroană . Acestea sunt vanturile solare . Interiorul Soarelui Desigur interiorul Soarelui nu poate fi văzut dar studierea suprafeţei şi a straturilor sale exterioare oferă astronomilor informaţii despre stuctura sa internă . Ea conţine toate elementele simple identificate pe Pământ , dar 98% din masa sa este formată din hidrogen si heliu . Spre centrul Soarelui este din ce in ce mai cald , iar materia este din ce in ce mai comprimată . Chiar in centru temperatura ajunge la 15 milioane de grade iar presiunea este de 100 de milioane de ori mai mare decât cea din centrul Pământului . În acest cuptor atomii de hidrogen se aglomerează câte patru şi se transforma ăn atomi de heliu . În urma acestei reacţii se degajă caldură si lumină . Acest lucru permite Soarelui sa stralucească . În fiecare minut 400 de milioane de tone de hidrogen se transformă în heliu in centrul Soarelui . Zona unde se produc aceste reacţii nu reprezintă decât un sfert din raza Soarelui , dar ea cuprinde jumătate din masa acestuia . Lumina emisă din această zonă nu ajunge la suprafaţă decât după 2 milioane de ani , pentru că ea se ciocneşte fără încetare de atomii de gaz din interiorul Soarelui . Activitatea solară şi observarea Soarelui Cu timpul , pe masură ce instrumentele astronomice s-au perfecţionat oamenii au putut observa perturbaţiile Soarelui : petele solare ale fotosferei , erupţiile solare protuberanţele si filamentele cromosferei ; jeturile de gaz ale coroanei . Astăzi se stie că aceste fenomene sunt in strânsa legatură . Ele constitiue activitatea solară . Frecvenţa şi intensitatea lor variază într-o perioadă de aproximativ 11 ani . În tipul acestei perioade numărul petelor solare înregistrează un minimum şi un maximum . Activitatea solara a rămas suficient de învăluită în mister dar se ştie că ea este legată de magnetism si de rotaţia Soarelui . Relaţiile Soare-Pământ Cand Soarele devine mai activ suprafaţa sa se acoperă de pete şi se observă mai multe erpţii . Acestea eliberează in spaţiu raze X , ultraviolete si unde radio . Ele sunt însoşite de producerea unui fkux imens de particule atomice incarcate electric : vântul solar . Cele care au mai multă energie ajung până la Pământ in câteva ore şi se strâng în jurul planetei noastre formând centuri de radiaţii . Celelalte au nevoie de o zi sau două pentru a ajunge la noi ; ele sunt deviate de scutul magnetic al Pământului , magnetosfera si sunt atrasi de polii magnetici . Căzând în atmosferă ele produc raze frumos colorate : aurorele polare . In emisfera nordică acestea sunt aurorele boreale iar in cea sudică aurorele australe . Ele au aspectul unor perdele mai rosiatice sau verzi care unduiesc pe cer . Influenţa asupra climatului Se pare că variaţiile activităţii solare infuenţează clima de pe Pământ . Astfel din 1645 până în 1715 nu s-a observat nici o pată pe cer şi această perioadă a corespuns cu anii cei mai friguroşi ai “micii ere glaciare” o perioadă in care temperaturile au fost anormal de scazute în Europa . Din contra , de la începutul secolului al XX-lea Soarele este mai activ si temperatura medie a Pământului a crescut uşor . Au fost descoperite multe legături asemănatoare între activitatea solară şi perioadele de frig sau de caniculă de pe Pământ . Dar nu se cunoaşte înca exact modul în care aceste variaţii actionează asupra climatului . Observatoarele solare Pe tot parcursul Pământului există observatoare pentru studierea Soarelui : în Statele Unite ( Kit Peak , Sacramento Peak , Big Bear ) , în Spania (Canare) , în Franta (Meudon) , în Cehia (Ondrejov) , în Ucraina (Crimeea) , în Japonia ( Mitaka , Norikura şi Toyokawa ) în Australia (Culgora) etc. Ele sunt echipate cu instrumente concepute pentru observarea şi analizarea luminii Soarelui . Telescoapele destinate studierii Soarelui au o distantă focală foarte mare , putând atinge chiar 100 m , pentru a furniza imagini ale Soarelui cu un diametru de zeci de centimetrii . Ele sunt instalate în interiorul unor tunuri solare ce permit captarea luminii Soarelui la zeci de metri deasupra solului . De fapt în apropierea solului căldura provoacă o agiţatie dezordonată a aerului care bruiază imaginile . Un sistem de oglinzi permite urmărirea Soarelui pe cer şi transmiterea în permanenţă a luminii acestuia spre telescop . Planetele şi sateliţii lor Cele 9 planete principale ale sistemului solar se învârtesc în jurul Soarelui în sensul acelor de ceasornic , la distanţe cuprinse între minimum 45.9 milioane de km în cazul planetei Mercur şi maximum 7.4 miliarde de km în cazul planetei Pluto . Planetele telurice sunt cele mai apropiate de Soare . Planetele gigant se afla mai departe iar şi mai departe , planetele îndepartate . Mercur , Venus , Pământ şi Marte , cele patru planete situate cel mai aproape de Soare sunt planetele telurice : ele sunt alcatuite din roci destul de dense . Suprafaţa lor - numită crustă sau scoarţă – este solidă . Ele sunt de talie mijlocie : diametrul lor este până la 5000 km în cazul celei mai mici (Mercur) şi sub 13000 în cazul celei mai mari (Pământul) . Aceste planete au evoluat mult de când s-au format . Ele au pierdut învelisul iniţial de gaz usor , iar atmosfera lor actuală provine de la gazul din interiorul acestor planete . Relieful lor s-a modificat pe parcursul timpului . Planetele gigant , situate dincolo de Marte , Jupiter şi Saturn sunt mai voluminoase decât planetele telurice . Ele reprezinta adevărte planete gigant . Diametrul lui Jupiter este de aproape 11 ori mai mare decât cel al Pământului ; cel al lui Saturn de 9 ori mai mare . Dar densitatea lor este mult mai mică : aceste planete sunt în esenţa sfere de gaz . Aceste planete nu au o suprafaţă solidă ci doar un nucleu de roci şi gheaţa . Ele au evoluat puţin de când s-au format şi şi-au păstrat învelisul iniţial : o atmosferă densă pe bază de hidrogen şi heliu ( doua gaze uşoare ) . Au o miscare rapidă de rotatie ( în 10 până la 16 h ) şi sunt înconjurate de inele de materie . După Jupiter şi Saturn urmează cele trei planete care sunt cel mai departe de Soare : Uranus , Neptun , şi Pluto . Uranus şi neptun nu sunt atât de mari ca Jupiter . Ele sunt formate în principal din gaze uşoare şi sunt înconjurate de inele . Se crede că interiroul lor conţine o cantitate însemnată de gheaţa . Pluto , cea mai îndepartată este un caz aparte : ea se aseamana planetelor telurice prin dimensiunea ei mică (un diametru de 2300 km ) şi planetelor mari prin densitate scazută . Cu excepţia lui Mercur şi a lui Venus , principalele planete ale sistemului solar au unul sau mai mulţi sateliţi . Astăzi se cunosc în total 61 . Dintre aceştia 27 au fost descoperiţi datorită fotografiilor realizate de sondele spaţiale . În funcţie de dimensiune sateliţii pot fi clasificaţi în trei categorii . Cei mai mari sunt Luna , cei patru sateliti ai lui Jupiter ( Io , Europa , Ganimede şi Calisto ) , satelitul cel mai mare al lui Saturn (Titan) şi principalul satelit al lui Neptun (Triton) . Ei au un diametru de peste 3000 de km . Unii ca Luna şi Calisto sunt formati din roci ; altii dintr-un amestec de gheaţă şi roci . Sateliţii de dimensiuni mijlocii au un diametru între 200 şi 1600 km . Ei se află în jurul planetelor Saturn , Uranus , Neptun şi Pluto . Majoritatea sunt formaţi dintr-un amestec de gheaţă şi roci . În sfârşit minisateliţii , cu formă neregulată şi o mărime mai mică de 200 km ( cei mai mici chiar de cativa km ) , constituie a treia categorie . Cei mai cunoscuţi sunt cei doi sateliţi ai planetei Marte : Phobos şi Deimos . Planetele telurice Chiar dacă la prima vedere cele 4 planete telurice ( Mercur , Venus , Pământul şi Marte ) sunt diferite , ele se aseamană prin dimensiuni şi structură . Încă de la inceputul anilor ’60 , sondele spaţiale au fost trimise spre Venus şi Marte pentru a le studia . Mercur Mercur se afla la 58 milioane de km de Soare şi face înconjurul acestuia în 88 de zile . Cum această planeta este situata aproape de Soare şi se învârteşte lent în jurul propriei sale axe ziua este foarte cald (până la 400 de grade) , iar noaptea foarte frig . Aceasta este cea mai mică dintre planetele telurice ( 4880 km în diametru ) . Mercur este practic lipsit de atmosferă pentru că la fel ca Luna nu este suficient de greu pentru a reţine un înveliş de gaz . Absenţa atmosferei a facut ca , pe parcursul a miliarde de ani , să fie lovit de mici corpuri care circulau în spatiu . Mercur nu are nici un satelit cunoscut . Venus Situată la 108 milioane km de Soare , Venus îşi parcurge orbita în 225 de zile . Rotaţia în jurul propriei sale axe este foarte lentă , dureaza 243 de zile şi are loc de la est la vest , în sens invers faţă de rotaţia celorlalte planete . Cu un diametru de 12100 km Venus este cu foarte puţin mai mică decât Pământul , dar atmosfera sa este foarte diferită : în principal aceasta este compusa din 96% gaz carbonic şi 3.5% azot . Este înconjurată de un val gros de nori repartizaţi în 3 straturi situate la o altitudine între 50 şi 70 km . Unii dintre aceştia provoacă ploi de acid sulfuric , o substantă chimica foarte periculoasă . Pe Venus temperatura este foarte ridicată . De fapt , gazul carbonic acumulat în atmosferă actionează sub efectul razelor Soarelui ca geamurile unei sere : temperatura la sol ajunge până la 460 grade . Suprafaţa lui Venus este plină de platouri vulcanice . Se pare ca mulţi vulcani sunt înca activi . La fel ca Mercur , Venus nu are sateliţi . Pământul Pământul se află la aproximativ 150 de milioane de km de Soare . El efectuează miscarea de revoluţie în aproape 365.25 zile , iar cea de rotaţie în jurul propriei sale axe în 23h 56min 4sec . Aceasta este cea mai voluminoasă dintre cele patru planete telurice : ea are un diametru puţin mai mare de 12700 km . În jurul Pământului se află aer , un amestec de gaz conţinând 78% azot şi 21% oxigen . Specificul Pământului constă în faptul că este singura planetă pe care apa poate ramâne lichidă , favorizând astfel aparitia şi dezvoltarea vieţii . Această apa , care erodează treptat rocile contribuie şi la modificarea reliefului pe suprafaţa terestră. Temperatura cea mai ridicată pe Pământ este de +58 grade în Libia , iar cea mai scăzută de –89.9 grade în Antarctica . Pământul are un singur satelit : Luna . Marte Planeta Marte este situată la aproximativ 228 milioane km de Soare . Ea înconjoară Soarele în 687 de zile şi se învârteste în jurul propriei sale axe în 24 h 37 min . Diametrul său (6800 km) reprezintă puţin mai mult decât jumătate din diametrul Pământului . Din cauza slabei ponderabilităţi ( o treime din cea a Pământului ) ea nu a mai putut reţine decât un înveliş atmosferic neînsemnat . Acesta conţine 95.6% gaz carbonic , 2.7% azot , 1.6% argon şi urme de oxigen . Fiind mai departe de Soare decât Pământul , Marte este o planetă mai rece : temperatura la sol scade în mod curent la –50 grade şi nu depăşeşte niciodată 20 de grade . La fel ca Venus Marte păstrează urmele unei intense activitati vulcanice : aici pot fi observaţi cei mai mari vulcani ai sistemului solar , cu o înălţime de peste 20 km . Suprafaţa deşertică şi stâncoasă prezintă o frumoasă culoare rosiatică . De fapt rocile contin un oxid de fier care le dă o culoare oarecum asemănătoare cu cea a ruginei . Uneori au loc furtuni violente care ridică nori de praf . În jurul lui Marte se învârtesc doi sateliţi de dimensiuni mici : Phobos şi Deimos . Planetele gigant Dincolo de Marte se află două panete gigant : Jupiter şi Saturn . Uşor vizibile şi cu ochiul liber , ele au fost urmărite înca din antichitate . Cele mai concrete informaţii în privinţa lor au fost furnizate de sondele americane Voyager care le-au survolat între 1979-1981 . Spre deosebire de Pământ , Jupiter şi Saturn nu au o suprafaţă solidă : aceste două planete sunt două imense sfere de gaz . Jupiter Jupiter este cea mai mare dinte toate planetele sistemului solar : are un diametru de 11 ori mai mare decât cel al Pământului , o masa de 318 ori mai mare şi un volum de 1300 de ori mai mare . Jupiter se află la 778 milioane km de Soare . Acest gigant este înconjurat de o atmosferă densă pe bază de hidrogen şi heliu , în care circulă nori formaţi tot din gaze solidificate sau lichefiate : în special metan şi amoniac . Cum el se învârteşte foarte repede în jurul propriei sale axe ( mai putin de 10 h ) aceşti nori se întind la ecuator şi îl acoperă ca nişte brâuri . Norii aflaţi la exteior au aspect strălucitor , ceilalţi , în schimb , sunt intunecaţi . Aceste formaţiuni noroase sunt foarte turbulente : s-au observat turbioane enorme , care se modifică mai mult sau mai putin rapid . Unele dintre ele formează o imensa pată rosie , care i-a intrigat mult timp pe astronomi : este un uragan permanent , de patru ori mai mare decât Pământul . Nivelul superior al norilor este foarte rece ( -148 grade ) , dar cu cât se coboară spre interiorul planetei , temperatura şi presiunea cresc . În centrul lui Jupiter , temperatura atinge 30000 grade iar presiunea de 100 de milioane de ori mai mare decât la suprafaţa Pământului . Jupiter are 16 sateliti cunoscuţi . Patru dintre aceştia sunt sateliţi mari , cu o talie comparabilă cu cea a lunii : Io , Europa , Ganimede şi Callisto . Ceilalti sunt sateliţi , cu un diametru de câteva zeci de kilometri . Sondele americane Voyager au produs o adevarată surpriza dezvăluind faptul ca pe Io , unul din cei patru sateliti principali ai lui Jupiter , exista numerosi vulcani activi , chiar dacă suprafaţa sa este îngheţată . Atrasă , pe de-o parte de planeta gigant Jupiter şi , pe de alta de trei sateliţi mari ai acestei planete materia situată în interiorul satelitului Io este în permanentă deformată şi încalzită . Ea ţâşneşte periodic la suprafaţă prin nişte vulcani mari , cum este vulcanul Pele . Uneori lava de sulf este aruncată cu peste 3000 km/h la o inalţime mai mare de 200 km. Saturn Alt gigant , Saturn , are un diametru de 9,5 ori mai mare decât cel al Pământului , de 95 de ori masa acestuia şi de 750 de ori volumul lui . Saturn este situat la 1,4 miliarde de kilometri de Soare . La fel ca Jupiter , acesta este o sferă gazoasă care se învîrteşte foarte repede în jurul propriei sale axe ( în puţin mai mult de 10 ore ) . Dar Saturn este mai puţin des deoarece conţine mai mult hidrogen : Saturn ar putea să plutească pe apă ! Norii care îl inconjoară sunt animaţi de miscări foarte violente : adevarate cicloane . La fel ca Jupiter , Saturn are o sursă de caldură internă : el emite aproape de trei ori mai multă enrgie decât cea primită de la Soare . În jurul lui Saturn s-au descoperit 18 sateliti , printre care unul gigantic numit Titan , mai mare decât planeta Mercur . Inelele lui Saturn Marea particularitate a lui Saturn constă în sistemul de inele care îl înconjoară ; acesta este atât de amplu încât poate fi perceput chiar şi cu o lunetă de amatori . Galileo Galilei îl întrezăreşte încă din 1612 , dar abia olandezul Huygens va fi cel care va înţelege pentru prima oară fenomenul , în 1659 . De pe Pământ nu s-u descoperit decât sase inele , dar fotografiile realizate de sonda Voyajer au demonstrat ca ele sunt de ordinul miilor . Ele formeaza în jurul lui Saturn , în planul ecuatorului sau , un fel de disc imens , cu diametrul de 300000 km , dar cu o grosime de numai un kilometru . După pozitia lui Saturn în functie de pamint şi de soare , noi vedem aceste inele mai mult sau mai putin inclinate . Atunci când ele apar pe muchie sunt atat de subtiri incit nu le mai vedem . Aceste inele sunt alcatuite din blocuri de gheata şi pulberi care seinvirt în jurul planetei ca niste sateliti mici . Inelele lui Jupiter Sunt mai putin spectaculoase decât cele ale lui Saturn . Inelul principal are marginea exterioara la aproximativ 57000 kmde cei mai inalti nori ai atmosferei . Cu o inaltime de aproximativ 6000 km , el se prelungeste spre planeta intr-un halo difuz şi , în partea opusa printr-un inel exterior mare Planetele indepartate Dincolo de planetele gigant au fost descoperite alte planete de mari dimensiuni : Uranus şi Neptun . Foarte indepartate , aceste planete sunt greu de studiat de pe Pământ . Ele sunt cunoscute mai bine de când au fost survolate de sonda americana Voyajer 2 : Uranus în 1986 , Neptun în 1989 . În privinta lui Pluto , de acesta nu s-a apropiat nici o sonda spaţiala , raminind astfel destul de misterioasa. Uranus În 1781, Uranus a fost observat prin telescop din intamplare de catre astronomul englez William Herschel , care a crezot la inceput ca este o cometa . El are de 4 ori masa pamintului şi de 15 ori masa acestuia . Se afla la 2,8 miliarde de km de soare . Mai mic şi mai dens decât Jupiter şi Saturn , Uranus este inconjurat la fel ca acestia de o atmosfera densa , pe baza de hidrogen şi heliu . Insa atmosfera lui contine şi un gaz care ii da o frumoasa culoare albastra : metan . Uranus este un adevarat ghetar : temperatura lui coboara sub –200 grade . Se crede ca nu contine hidrogen lichid metalic ci un nucleu de roci acoperit de un invelis dens de gheata . El este inconjurat de 10 inele de pulberi intunecate , care se desfasoara la o distanta intre 42000 şi 51000 km de centrul planetei . În jurul lui Uranus au fost reperati 15 sateiti : cei mai mari , în numar de 5 au fost observati de pe Pământ , ceilalti au fost descoperiti de catre sonda Voyajer 2 . Neptun Neptun a fost descoperit în anul 1846 , chiar în locul în care astronomul francez Urbain Le Verrier a calculat ca ar trebui sa se afle , fiindca numai prezenta sa putea explica anumite anomalii ale miscarilorlui Uranus . Neptun se afla la o distanta medie de 4,5 miliarde de km de Soare . Prin aspectul talia şi masa sa , Neptun este o adevarata sosie a lui Uranus , dar atmosfera lui estemai agitata . La diferite altitudini s-au observat nori deplasati de vanturi de peste 1000 km/h . Formatiunea cea mai spectaculoasa este o pata mare , intunecata , de marimea Pământului . Ea aminteste de marea pata rosie a lui Jupiter . Aceasta este un uragan enorm , al carui turbion are peste 600 km/h . La altitudine mai mare circula nori luminosi , foarte rapizi , formati fara indoiala din cristale de gheata di metan . Din cauza indepartarii mari faţă de Soare , Neptun primeste de 900 de ori mai putina enrgie solara decât Pământul . În acelasi timp , s-a constatat ca el emite de 2,7 ori mai multa energie decât primeste . Nu se cunoaste sursa acestei calduri interne , dar ea explica vilentele miscari ale atmosferei . Datorita lui Voyajer 2 , au fost identificate în jurul lui Neptun 3 inele cufundate intr-un disc de pulberi ; particularitatea celui din exterior este aceea ca reprezinta 3 arcuri mai conturate , de-a lungul carora exista mai multa materie . Neptun are 8 sateliti cunoscuti . Cel mai mare , Triton , este corpul cel mai rece observat vreodata în sistemul solar . Temperatura la sol este de –228 grade . Pluto Cand a fost descoperi , în 1930 , Pluto era cea mai indepartata planeta din sistemul solar . Dar , cum orbita sa are forma unei elipse foarte alungite , distanta de soare variaza intre 4,4 şi 7,4 miliarde de km . Astfel , din 1979 , Pluto se afla mai aproape de Soare decât Neptun iar acest lucru a durat până în martie 1999 . Cu un diametru mai mic de 2500 km , el este de proportii mai reduse decât Luna . Vazut de pe Pământ , dimensiunile sale sunt echivalente cu cele ale unei monede vazute de la o distanta de zeci de km ! Nu a fost survolat de nici o sonda şi ramane prea putin cunoscut . Se crede ca este format dintr-un nucleu de roci , inconjurat de un invelis de gheata . Suprafaţă sa ar putea fi acoperite cu azot şi metan inghetate . Planeta ar avea o atmosfera rarefiata care contine metan . Unii cred ca aceasta planeta este un fost satelit al lui Neptun . Ea ar fi devenit libera I urma coliziunii cu un alt corp . În 1978 i s-a descoperit un satelit : Charon . Diametrul sau , de ordinul a 1200 km , reprezinta aproape jumatate din cel al lui Pluto . În sistemul solar , nu exista alte exemple de satelit proportional atat de mare în raport cu planeta sa . Asteroizi şi comete Spatiul care separa principalele planete nu este gol : prin el circula o multime de astri mai mici , de dimensiuni foarte diferite . Acestea sunt micile planete sau asteroizii ; cometele care devin uneori vizibile cu ochiul liber în apropierea Soarelui ; blocuri de roca şi pulberi . Astrul care ar fi obtinut prin adunarea laolalta a tuturor acestor corpuri ar fi mult mai mic decât Pământul . Asteroizi Asteroizii sunt corpuri mici de roca . Cel mai mare Ceres are un diametru sub 1000 km . Cei mai mici au forme neregulate . Astronomii cred ca asteroizii sunt urme ale nebuloasei din care a aparut sistemul solar , care nu s-au putut aglomera pentru a forma o singura planeta din cauza puternicei atractii exercitate de Jupiter . Au fost deja inventariati peste 5000 de asteroizi dar , în fiecare an sunt descoperiti altii noi . Cei mai multi se observa intre orbita lui Marte şi ce a lui Jupiter , la distante cuprinse intre 320 şi 495 milioane de km de la Soare . Unii circula intr-o zona mai indepartata , dincolo de Neptun şi Pluto . Altii au orbite foarte alungite şi se apropie foarte mult de Pământ : astfel în 1937 Hermes , o stanca de mai putin de 1 km , a trecut la 780000 km de planeta noastra , respective la o distanta de aproape de doua ori mai mare decât cea dintre Pământ şi Luna . Sonda spaţiala americana Galieo , lansata spre Jupiter este prima care a fotografiat de aproape asteroizi : Gaspa , care masura 19/12 km în 1991 şi Ida , care masura 52/30 km în 1993 . Ambii au suprafete acoperite de cratere formate de impactul cu meteoriţi . În jurul asteroidului Ida a fost descoperita o mini-luna de numai 1.5 km . Cometele Ele au un nucleu de cativa km , format dintr-un amestec de gheata , blocuri de roca şi pulberi . Cand se apropie de Soare , acest nucleu se incalzeste şi emana gaze şi pulberi : atu