Referat Victima Si Victimologia

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Victima Si Victimologia si de asemenea puteti face Download Referat victima si victimologia

Citeste fragmente din Referat Victima Si Victimologia

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU FACULTATEA DE DREPT „SIMION Barnutiu” psihologie judiciara victima si victimologia CUPRINS SECŢIUNEA I – Victimologia ca ştiinţă ........................................................................ ............. 3 §1. Noţiunea şi obiectul victimologiei ........................................................................ ................................. 3 §2. Istoricul victimologiei ........................................................................ .................................................... 3 §3. Metode şi tehnici de cercetare în victimologie ........................................................................ .............. 4 SECŢIUNEA A II-A – Noţiuni introductive privind victima .................................................. 6 §1. Conceptul de „victimă” ........................................................................ ................................................. 6 §2. Clasificarea victimelor ........................................................................ ................................................... 6 §3. Reacţiile societăţii faţă de victimă: acuzarea şi apărarea sa ................................................................. 9 SECŢIUNEA A III-A – Cuplul penal victimă-agresor ............................................................ 10 §1. Contradicţie privind existenţa cuplului agresor – victimă .................................................................. 10 §2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind agresorul şi victima ....................................... 10 2.1. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind pe agresor ................................................ 11 2.2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind victima .................................................... 11 §3. Rolul victimei în comiterea infracţiunii ........................................................................ ...................... 12 §4. Victima ca sursă de identificare a agresorului ........................................................................ ............. 14 SECŢIUNEA A IV-A – Victima - analiză victimologică ........................................................ 15 §1. Cauzalitatea victimală ........................................................................ ................................................. 15 §2. Conştientul, inconştientul şi stilul victimal ........................................................................ ................. 16 §3. Particularităţi ale grupelor şi subgrupelor victimale ........................................................................ .... 17 3.1. Victimizarea femeii ........................................................................ ............................................... 17 3.2. Victimizarea copilului ........................................................................ ........................................... 18 3.3. Victimizarea persoanelor vârstnice ........................................................................ ....................... 19 3.4. Autovictimizarea ........................................................................ ................................................... 19 §4. Protecţia şi autoprotecţia împotriva victimizării ........................................................................ .......... 22 SECŢIUNEA A V-A – Corelaţia victimologiei cu celelalte ştiinţe sociale ............................ 23 Bibliografie ........................................................................ .......................................................... 25 SECŢIUNEA I VICTIMOLOGIA CA ŞTIINŢĂ §1. Noţiunea şi obiectul victimologiei Noţiune. Conceptul de „victimologie” derivă din latinescul victima (victimă) şi logos (ştiinţă), adică ştiinţa care studiază victima. În literatura de specialitate victimologia a primit mai multe definiţii. Astfel ea reprezintă ştiinţa comportamentului şi personalităţii victimei raportată la conceperea, realizarea şi consecinţele directe ale actului agresional asupra victimei. J. A. R. Calderon defineşte victimologia ca fiind disciplina care, în explicarea cauzelor, studiază victima fără a planifica şi realiza o politică a victimei. Conceptul de victimologie defineşte acţiunile victimei ca unic mod de reparare, de recuperare a intereselor individuale, noile reguli şi principii comportamentale adoptate de victimă, actele de voinţă, simţămintele, constrângerea morală, fundamentele morale, dificultăţile de adaptare, sinteza cauzalităţii agresionale, conexiunile în acţiunile agresivo-victimologice precum şi conflictul acestora. Întrucât victima există alături de un act agresional, determinarea acestuia va releva identitatea manifestărilor victimale, evoluţia singulară a acestora şi efectul social al victimizării. Modul în care victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are valoare pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. Expunerea exactă a elementelor şi laturilor actului agresional, a efectelor acestuia asupra victimei reprezintă forme specifice de definire a victimologiei. Obiectul de studiu. Potrivit lui G. Gulotta victimologia asigură studiul victimei unui delict, al personalităţii sale, al caracteristicilor biologice, psihologice, morale şi socio-culturale, al relaţiilor sale cu delincventul şi al rolului pe care l-a jucat în geneza delictului. Ea relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei, ordinea în care se produc actele agresionale şi limita reducerii acestora, respectiv actele agresionale cu un conţinut clar: lezarea intereselor unei victime identificate sau care se va individualiza în perioada producerii actului agresional prin legătura de cauzalitate şi efectul victimal. E. A. Fattah consideră că victimologia are ca obiect elaborarea printr-un studiu aprofundat al victimei, al unui ansamblu de reguli generale, de principii comune şi de un alt tip de cunoştinţe, putând contribui la dezvoltarea, evoluţia şi progresul fenomenului criminal, al procesului criminogen, a personalităţii şi caracterului periculos al delincventului. Obiectul victimologiei este reprezentat de tulburările psiho-fizice (cu excepţia celor de tip maladiv) – efecte ale actului agresiv care afectează în mod direct echilibrul dinamic (biologic şi psihologic) al victimei. Analiza victimologică se referă la situaţiile când agresorul are capacitatea de comportare neafectată de boli (fizice sau psihice) în sensul că este conştient şi responsabil de actul agresiv produs, dovedeşte o corectă auto-percepţie, o capacitate bună de relaţionare socială, de rezolvare a conflictelor, de a trăi vinovăţia. Dincolo de această situaţie interesează psihopatologia sau psihiatria. §2. Istoricul victimologiei Studiul sistematic al victimei a fost propus, pentru prima oară, de către avocatul român Beniamin Mendelshon în anul 1940 care, în lucrarea sa „The Victimology” propune constituirea unei noi discipline ştiinţifice numite victimologie. Mendelshon îşi începe cercetările în acest nou domeniu pornind de la studiul victimelor infracţiunii de viol, adoptând conceptele şi teoria psihanalizei freudiene. El pleacă de la constatarea că toate disciplinele care au legătură cu delincvenţa studiază numai parţial realitatea pentru că au în vedere doar agresorul, nu şi victima. Or, victima există, de multe ori independent de infractor. Autorul introduce noţiunea de „complex criminogen” care se compune din studiul criminalului în corelaţie cu studiul victimei, şi cea de „cuplu penal”, format din cuplul antagonist criminal-victimă în permanent conflict şi adversitate. Cea mai interesantă teză introdusă de Mendelshon este „receptivitatea victimală” a unor persoane, adică predispoziţia înnăscută a unora de a deveni victime. Profesorul german de drept penal Hans von Hentig în volumul „The Criminal and His Victim”, apărut în anul 1948, şi în lucrările sale ulterioare s-a ocupat de vulnerabilitatea presupusă a unor categorii de indivizi cum ar fi cei foarte tineri, cei foarte bătrâni, imigranţi recenţi, membrii unor grupuri minoritare, cei cu tulburări mentale. El a analizat fenomenul concret al victimei, stabilind prenoţiuni şi concepte utilizate în victimologie, evidenţiind posibilităţile de interacţiune dintre infractor şi victimă, precum şi rolul victimei în desfăşurarea acţiunii infracţionale. Din aceste cosiderente unii autori îl consideră pe H. von Hentig iniţiatorul victimologiei ca ştiinţă distinctă. Între 1947-1961, Şcoala de la Mainz dezvoltă caracteristicile victimale, conţinutul specific al individualităţii victimale, esenţa etică a conflictului agresional desprins din acţiunile comunităţii, necesitatea reintegrării sociale a victimei, cercetarea caracteristicilor infractorilor. În anul 1961, italianul Filippo Gramatica, în volumul „Principi di difesa sociale”, elaborează profilaxia victimală după gradul de victimizare şi capacitatea de recuperare individuală, restabilirea unor relaţii sociale şi a interacţiunii noi stabilite cu comunitatea, edificarea unei structuri pentru aplicarea sistematică a tratamentului victimal. În anul 1966, Ezzat Abdel Fattah, în studiul „Quelques problemes posés à la justice pénale par la victimologie”, evidenţiază modul în care actul agresional exercită o presiune constantă şi puternică asupra victimei, obligând-o să participe, în orice mod, la actul agresional. Cercetările în domeniu au continuat şi s-au diversificat, victimologia devenind, cu adevărat, o şiinţă individuală. În 1973 are loc, în Israel, primul Colocviu Internaţional de Victimologie, după care au urmat şi altele, punându-se bazele acestei ştiinţe noi. Cercetările continuă şi individual, remarcându-se nume importante ca: T. Sellin şi M. Wolfgang – „The Resurement of Delinquency” (1970), S. Schafer – „Victimology. The Victim and His Criminal” (1977), W. Middendorf – „Die Opfer des Betruges” (1988) etc. Şcoala românească de victimologie continuă drumul început de Mendelshon. Astfel, în 1985 criminologul Vasile Stanciu publică la Paris volumele „Les droits de la victime” şi „Criminalitatea Parisului”. El consideră că există victime prin definiţie: săracii, bolnavii, imigranţii, persoanele cu un instinct slab de conservare şi propune o strategie de prevenire a crimei prin preceptul defensivei şi al revendicării drepturilor deoarece indivizii sunt victime ale mediului social. În anul 1988, psihologul Tiberiu Bogdan editează, în colaborare, volumul „Analiza psihologică a victimei. Rolul ei în procesul judiciar”. Aici analizează pe larg conceptele de victimă, victimizare şi riscuri victimale, şi elaborează o concepţie structurală despre identificarea agresorilor. Cercetările de specialitate sunt continuate de alte nume importante din domeniu, criminologi, psihologi, medici legişti, profesori universitari în ştiinţe juridice, magistraţi etc.: Aurel Dincu, Ion Gheorghiu-Brădet, Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Constantin Păunescu, Iancu Tănăsescu, Rodica Mihaela Stănoiu, Gheorghe Nistorescu, Costică Păun şi alţii, dovedind că victimologia este o ştiinţă aflată în permanentă evoluţie. §3. Metode şi tehnici de cercetare în victimologie Victimologia este o ştiinţă care foloseşte procedeele de investigare comune celorlalte ştiinţe sociale, pentru o cercetare juridică interdisciplinară. Metodele de cercetare vor prezenta complexele interindividuale dintre victimă şi agresor, acţiunea grupurilor sociale asupra fiecăruia dintre aceştia şi chiar relaţiile dintre grupurile sociale cunoscute, scopurile acestor grupuri. Consecinţele metodologice constau în explicarea fenomenelor globale, corelaţia acestora şi perceperea evoluţiei stării agreso-victimale, creându-se posibilităţi de previziune care definesc această stare. Metoda logică. Metoda logică este reprezentată de procedeele şi operaţiile specifice utilizate pentru stabilirea genezei şi a structurii raporturilor interindividuale sau sociale apărute în sistemul de fenomene agreso-victimale ca realităţi obiective. Orice acţiune-inacţiune agresională se referă la un principiu de identitate, de apărare a unor interese care vor califica acţiunea ca fiind pozitivă sau negativă, a cărui finalitate o individualizează. Rezultă că la conflicte de valori şi atitudini asemănătoare vor apărea efecte victimale asemănătoare. Când acţiunile-inacţiunile agresive se degradează sau se amplifică, pentru a permite apariţia altor atitudini din partea agresorului, acest fenomen se va repercuta şi la nivelul efectelor victimale, păstrând conţinutul agresiunii. Metoda tipologică. Această metodă stabileşte o mulţime de trăsături constante existente permanent în cadrul fenomenului agreso-victimal, analizând diferenţierea calitativă şi cantitativă a acestora şi eliminând trăsăturile neesenţiale. Metoda stabileşte prototipuri de victimă în funcţie de diferite criterii: mediul socio-cultural, tipologia valorilor afectate (fizic, material, psihic, moral, religios, politic), modul de viaţă şi tipul de civilizaţie frecventat, calculul coeficientului de intensitate al participării victimei la agresivitate, volumul şi dinamica victimizărilor (global şi pe sectoare de victimizare). Procesele de interacţiune agresor-victimă şi comportamentele de grup ale victimelor vor fi apreciate şi delimitate în categorii de victime dependente de: acţiunile-inacţiunile victimelor, particularităţile actelor şi mijloacelor utilizate, consecinţele actelor victimizatoare, structura de ansamblu a fenomenului victimal. Metoda clinică. Metoda explică fenomenul victimal ca fiind expresia generalizată a cazurilor individuale de victimizare pentru a se stabili un diagnostic şi a se prescrie tratamentul corespunzător fiecărei victime. Această formulă se aplică pornind de la anamneza cazului de victimizare pentru a se înţelege diversitatea cauzelor şi condiţiilor concrete pornind de la trăsăturile de personalitate ale victimei. În baza diagnosticului se va stabili un tratament de natură psiho-socială pentru reducerea efectelor victimale sau pentru eradicarea lor prin evitarea antagonismelor dintre agresori şi victime urmând ca, într-o fază ulterioară, să se identifice şi aplice măsuri de integrare a victimei în raporturi normale, de natură familială, socială, juridică şi religioasă. Metoda comparativă. Această metodă propune ca după observarea, înţelegerea şi discutarea elementelor şi factorilor incluşi în două fenomene, acte, evenimente, să se procedeze la evidenţierea asemănărilor sau deosebirilor dintre ele. Metoda se bazează pe ipoteza că esenţa elementelor sau factorilor care compun un fenomen rezidă în asemănarea sau deosebirea relativă sau radicală de un alt fenomen, în cadrul mai larg al relaţiilor umane. Pentru explicarea fenomenului victimal potrivit acestei metode se recurge la următoarele procedee: procedeul concordanţei presupune depistarea acelor elemente care se regăsesc în două sau mai multe fenomene agreso-victimale, constituind cauza generatoare sau condiţia lor favorizantă; procedeul diferenţelor identifică acele elemente specifice ale unui anumit act sau fenomen, care nu se regăsesc în celelalte, constituind cauza generatoare sau condiţia favorizantă unică; procedeul variaţiilor concomitente impune investigarea evenimentelor anterioare producerii unui rezultat după criteriul că, ori de câte ori fenomenul anterior se modifică în acelaşi mod cu rezultatul său, înseamnă că primul este cauza secundului. Metoda statistică. Metoda statistică apreciază fenomenul victimal în funcţie de repetabilitatea cantitativă şi numerică a anumitor categorii determinate de cauze, condiţii, evenimente etc. Studiind cazurile individuale din care va rezulta modul cum s-a produs efectul victimal, se ajunge la o cauzalitate singulară. Scopul metodei este de a culege informaţii pentru compararea lor. Prin identificarea acestora se determină o anumită concluzie statistică privind coeficienţii de dependenţă a fenomenului victimal de actele agresionale. În acest mod se vor cunoaşte dimensiunile fenomenului victimal, intensitatea şi structura efectelor victimale, periodizarea sau mutaţiile acestora pentru un anumit cadru socio-teritorial. SECŢIUNEA A II-A NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND VICTIMA §1. Conceptul de „victimă” Din punct de vedere lingvistic cuvântul „victimă” are mai multe semnificaţii: persoană care suferă chinuri fizice sau morale din partea unei persoane, a societăţii etc.; persoană care suferă urmările unei întâmplări nenorocite, cum ar fi boală, accident, catastrofă etc.; în antichitate victima era un animal sau un om care urma să fie sacrificat unei zeiţe. Pornind de la trăsătura definitorie a noţiunii, indiferent de disciplina care o abordează – consecinţa negativă pe care o persoană o suportă în urma unei întâmplări nefericite –, victimologia are propria ei definiţie prin care explică noţiunea supusă analizei de faţă. Astfel, prin victimă se înţelege orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale. Analizând definiţia se pot constata mai multe aspecte. Unul dintre ele ar fi acela că victimă poate fi doar o fiinţă umană. Nu pot fi considerate victime obiecte distruse de răufăcători sau instituţiile prejudiciate de activităţile acestora. Însă nu orice fiinţă umană care suferă o consecinţă a unui act criminal poate fi considerată victimă, pentru această calitate fiind necesar să mai fie îndeplinită o condiţie: persoana care a suferit consecinţa să nu îşi fi asumat conştient riscul, deci să ajungă jertfă în urma unei acţiuni sau inacţiuni criminale fără să vrea. De aceea nu pot fi considerate victime poliţiştii, care sunt răniţi sau îşi pierd viaţa în misiunile specifice, militari, pompieri, iniţiatorul actului criminal sau infractorul care îşi pierd viaţa în urma derulării lui, etc. Pe de altă parte definiţia introduce o serie de elemente preţioase pentru înţelegerea fenomenului victimal, precizând pe lângă consecinţele directe şi pe cele indirecte, pe lângă consecinţele fizice sau materiale şi pe cele morale, adesea mult mai importante ca primele. De asemenea este de remarcat cuprinderea posibilităţii ca totul să se realizeze şi ca urmare a unei inactivităţi de tip criminal. Preocupări pentru victimă se întâlnesc în cadrul culturilor antice, atunci când exista un sistem de compensaţii şi răscumpărări cu scopul de a menţine echilibrul între situaţia înfractorului şi a victimei. Ulterior justiţia va părăsi aceste forme incipiente, pe măsura perfecţionării ei, figura centrală devenind infractorul. Legea urmăreşte în cea mai mare parte depistarea şi pedepsirea infractorului, victima având doar un rol secundar, acela de a se constitui ca parte civilă, căci procesul sub aspect penal continuă chiar dacă victima nu se constituie ca parte vătămată. §2. Clasificarea victimelor Încercarea de a clasifica sigur victimele nu este deloc uşoară. Principalele dificultăţi care stau în calea unui asemenea demers pot fi sistematizate astfel: marea diversitate a infracţiunilor şi, în consecinţă, a victimelor; victimele aparţin, chiar dacă cu ponderi diferite, tuturor categoriilor de variabile: vârstă, sex, pregătire socio-profesională, pregătire culturală, rol-status social, rol-status economic etc.; diferenţe mari interindividuale în grupurile de victime în ceea ce priveşte responsabilităţile şi rolul jucat de acestea în comiterea infracţiunii. Cu toate acestea numeroşi autori au realizat diverse clasificări în funcţie de numeroase criterii. Un prim criteriu îl reprezintă categoria infracţională care generează victime. Din acest punct de vedere putem avea victime ale infracţiunii de omor, victime ale infracţiunii de vătămare corporală, victime ale infracţiunii de lovituri sau alte violenţe cauzatoare de moarte, victime ale infracţiunii de viol, victime ale infracţiunii de furt etc. Nu are importanţă natura infracţiunii, dacă este prevăzută într-o lege generală sau specială etc. Folosind relativ aceleaşi criterii A. Karmen identifică următoarele categorii de victime: 1. copii dispăruţi; 2. copii maltrataţi fizic şi sexual; 3. persoane în vârstă – victime ale crimei; 4. femei maltratate; 5. victime ale actului sexual; 6. victime ale şoferilor aflaţi în stare de ebrietate. Cele mai multe clasificări au în vedere criteriul privind gradul de implicare şi de responsabilitate al victimelor în comiterea infracţiunii. Astfel, Mendelshon diferenţiază următoarele categorii: 1. victima total nevinovată (pruncuciderea); 2. victimă mai puţin vinovată decât infractorul (ignorantă, imprudentă); 3. victimă tot atât de vinovată ca şi infractorul (provocatoare); 4. victimă mai vinovată decât infractorul; 5. victima care poartă responsabilitatea totală (agresoare); 6. victima înnăscută, simulatoare, imaginară. Folosind acelaşi criteriu E. A. Fattah (1967) elaborează următoarea clasificare: 1. victimă participantă, dispusă să suporte orice consecinţă din spirit de aventură; 2. victimă latentă, lipsită de iniţiativă va aprecia desfăşurarea agresivităţii într-un mod imprevizibil, putând reacţiona oricând pentru a evita sau accepta eşecul actului victimizant; 3. victimă predispusă, cu reacţii spre înclinaţii schimbătoare, rigide şi complexe care contrazice şi încearcă să revină la vechile atitudini; 4. victimă provocatoare, fidelă unor concepţii în care dispreţul şi sfidarea regulilor comportamentale îndeamnă la acţiuni nesocotite, la schimbări de atitudini periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice; 5. victimă neparticipantă, care adoptă posibilitatea de a-şi controla comportarea, acceptând doar actele cu semnificaţii cunoscute. Aproximativ tot în baza acestui criteriu, L. Lamborn (1968) identifică următoarele tipuri de întâlnire victimă-infractor: 1. iniţiere; 2. facilitare; 3. provocare; 4. comitere, săvârşire; 5. cooperare; 6. instigare. O interesantă clasificare la această categorie o realizează J. Sheley (1979): 1. infractor activ –victimă; 2. infractor activ – victimă semiactivă; 3. infractor activ – victimă activă; 4. infractor semipasiv – victimă activă; 5. infractor pasiv – victimă activă. Această clasificare scoate în evidenţă foarte clar care este rolul pe care îl poate juca victima în comiterea infracţiunii. În anul 1977, criminologul american S. Schafer, în volumul „Victimology. The Victime and His Criminal”, clasifică victimele astfel: 1. victime fără relaţii anterioare cu criminalul, deci fără a-l cunoaşte, fapta fiind imputabilă doar agresorului; 2. victime provocatoare, doar provoacă, cu intensităţi deferite de la un caz la altul; 3. victime citatoare, când victima iniţiază şi participă la actul agresional; 4. victime slabe sub aspect biologic, conformarea executării acţiunii agresionale este rezultatul neputinţei biologice de a se împotrivi; 5. victime slabe sub aspect social; 6. alte victime; 7. victime politice. Hans von Hentig elaborează următoarea clasificare pornind de la rolul unor elemente situaţionale specifice victimelor în comportamentul lor: 1. victime nevârstnice, psihologia acestora fiind afectată de lipsa de experienţă socială şi de lipsa forţei fizico-morale care să le permită opunerea de rezistenţă agresorului; 2. victime femei, care devin cu precădere subiectul pasiv al infracţiunilor sexuale dacă sunt tinere sau al infracţiunilor motivate material dacă sunt mai în vârstă; 3. victime vârstnice, care depind de sănătatea mentală, de modul de implicare în realitatea înconjurătoare, de gradul de adecvare a relaţiilor individuale psiho-voliţionale; 4. dependenţii de alcool şi stupefiante, cei din urmă fiind expuşi în primul rând autovictimizării; 5. imigranţii, psihicul acestora fiind afectat de probleme de ordin comunicaţional, de lipsa mijloacelor materiale şi de ostilitatea băştinaşilor; 6. etnicii care se confruntă cu problema integrării sociale din partea lor, şi a discriminării rasiale din partea majoritarilor; 7. indivizii normali dar cu inteligenţă redusă, nu au capacitatea de a anticipa rezultatele acţiunilor lor în raport cu influenţele mediului; 8. indivizii temporar deprimaţi la care prezenţa scopului în plan mental este redusă datorită lipsei de voinţă şi a sentimentului de inferioritate; 9. indivizii achizitivi, starea de relaţionare a acestora cu mediul fiind determinată de voinţa de a realiza profituri în orice context se iveşte o oportunitate; 10. desfrânaţii şi destrăbălaţii care devin vulnerabili faţă de manevrele infractorilor datorită indiferenţei şi dispreţului relativ faţă de legi; 11. singuraticii, care ajung să îşi modifice comportamentul prin absolutizarea izolării în interpretarea tuturor proceselor psihice, suportând greu singurătatea sunt foarte vulnerabili; 12. chinuitorii, care participă la un flux de fapte psihice prin care denaturează regulile şi raporturile interindividuale, devenind victimele acestora, fenomenul fiind mai des întâlnit în relaţiile de familie unde unul din membrii, de regulă bărbat, îi victimizează pe ceilalţi până când aceştia ajung la o stare de saturaţie şi ripostează; 13. indivizii „blocaţi” şi cei nesupuşi. Primii sunt cei datornici, care nu îşi mai pot achita datoriile pe căi legale, acceptând cu uşurinţă soluţiile ilicite ale unor infractori. Nesupuşii sunt acei indivizi care nu se lasă uşor victimizaţi atunci când sunt atacaţi. Ei reprezintă „victimele dificile” aflate în antiteză cu „victimele uşoare”. În anul 1970, în lucrarea „The Resurement of Deliquency”, T. Selling şi M. Wolfgang, clasificând infractorii după gradul de victimizare, consideră că există următoarele tipuri de victimizare: 1. victimizare primară, urmarea oricărei agresiuni; 2. victimizare secundară, vizează situaţiile de păgubire a unor societăţi comerciale; 3. victimizare terţiară, reflectă delictele care au ca obiect convieţuirea socială sau administraţia publică; 4. participarea mutuală, când infracţiunea se produce prin iniţiativa infractorului dar victima adoptă fie o manieră relativ pasivă, fie o atitudine voluntară de a păstra secretul victimizării: adulter, avort; 5. victimizarea juvenilă, priveşte minorii. Criminologul german Wolf Middendorf în lucrarea „Victima înşelăciunilor”, publicată în anul 1988, prezintă tipologia victimelor în funcţie de gradul de implicare a victimei în activitatea economică şi afectivă astfel: 1. victimă generoasă, este dependentă de modul în care infractorul reuşeşte să o impresioneze, punând accentul pe naivitatea şi disponibilitatea materială a victimei; 2. victima „ocaziei bune”, când infractorul oferă pentru comercializare, la preţuri modice, bunuri şi valori sustrase sau devalorizate; 3. victima afectivităţii şi devoţiunii presupune tendinţa primei categorii de a crede că psihicul său se află în relaţie cu divinitatea astfel încât procedează la efectuarea de donaţii pentru purificare. Cealaltă categorie de victime ia în considerare realitatea adiacentă a oricăror simptome pentru realizarea mariajului sau a aventurii intime; 4. victima lăcomiei, cade pradă necesităţilor sale materiale. Îmbinând criteriul gradului de responsabilitate a victimei în comiterea infracţiunii cu cel al reacţiei societăţii în raport cu victimele, A. Karmen stabileşte două categorii de victime: acuzate şi apărate. În categoria victimelor acuzate intră victimele împotriva cărora sunt dovezi de vinovăţie împărţită cu infractorul. Tipurile de comportament de care pot fi făcute vinovate victimele sunt în special cele de facilitare, precipitare şi provocare. În cealaltă categorie se află victimele împotriva cărora nu există dovezi de vinovăţie comună cu agresorul. În sfârşit, în funcţie de poziţia şi situaţia victimei după comiterea infracţiunii, putem diferenţia următoarele tipuri de victime: 1. victime dispărute, sesizarea organelor judiciare fiind făcută de persoane cunoscute victimei sau chiar de infractor; 2. victime decedate dar care nu sunt dispărute, acestea furnizează informaţii despre autor în funcţie de modul în care a fost comisă fapta, obiectele folosite, atitudinea victimei în timpul actului agresional şi urmările vizibile ale acesteia etc.; 3. victime ce supravieţuiesc agresiunii dar nu pot identifica infractorul din motive obiective (fapta s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat etc.), ele pot oferi unele informaţii în legătură cu unele caracteristici fizice sau psihice ale infractorului cum ar fi vocea, nervozitatea lui, precipitarea etc.; 4. victime ce supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul dar nu îl denunţă din teama de răzbunare a acestuia; 5. victime care supravieţuiesc agresiunii şi cunosc infractorul dar nu îl denunţă din motive ce ţin de viaţa lor particulară (de exemplu agresorul e concubinul victimei căsătorite); 6. victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc pe infractor dar refuză să îl denunţe, încercând să-i găsească o justificare, inclusiv autoacuzându-se; 7. victime care supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc pe infractorul adevărat dar denunţă o altă persoană pe care vor să se răzbune; 8. victime care supravieţuiesc infracţiunii, cunosc infractorul şi, profitând de situaţie, pune pe seama lui fapte pe care nu le-a comis (de exemplu victima unui viol reclamă că făptuitorul i-a furat şi nişte bunuri, deşi el nu a făcut-o); 9. victime care, profitând de o anumită situaţie, reclamă o infracţiune care nu a avut loc, din dorinţa de răzbunare faţă de pretinsul infractor sau pentru a profita de pe urma acestuia. Practica judiciară a dovedit că tipologia victimelor este mult mai complexă, iată de ce eforturile de sistematizare a acestei tipologii nu corespund întrutotul. §3. Reacţiile societăţii faţă de victimă: acuzarea şi apărarea sa Societatea îşi creează şi ea o părere cu privire la victima unui fapt reprobabil, părere ce va fi împărţită în două tabere: una acuzatoare, care va reproşa victimei că a facilitat, precipitat sau provocat actul agresional, şi alta protectoare, ce va incrimina doar pe infractor considerând că nu există scuză pentru actul agresional. De altfel fenomenul a fost observat de către specialiştii victimologi, propunându-se şi o clasificare după acest criteriu. Acuzarea victimei. Procesul de acuzare a victimei parcurge mai mulţi paşi. În primul rând acuzatorii victimei presupun că există ceva rău cu victimele, pentru că ele diferă în mod semnificativ de celelalte persoane care nu au fost victimizate: fie atitudinea lor, fie conduitele, fie ambele se disting în mare măsură de cei neafectaţi. În al doilea rând, acuzatorii presupun că aceste diferenţe prezumate sunt sursa stării şi conduitei victimei, căci, dacă ar fi fos ca şi ceilalţi, ele nu ar fi fost alese pentru atac.În al treilea rând, acuzatorii argumentează că dacă victimele vor să evite suferinţe viitoare trebuie să îşi schimbe modul lor de a gândi şi de a acţiona, să renunţe la comportamentul licitativ care favorizează procesul victimizării lor. Acuzarea victimei poate apărea în triplă ipostază: Ca o explicare individualistă pentru problemele sociale, promovată de doctrina „responsabilităţii personale”. Teoria pleacă de la convingerea că indivizii umani au un anumit grad de control asupra evenimentelor petrecute în viaţa lor. Victimele sunt condamnate pentru că au comis erori grave care au dus la consecinţe negative. Aşa cum infractorii sunt condamnaţi pentru încălcarea legii, şi victimele trebuie să răspundă pentru comportamentul lor greşit. Ca proces psihologic. Acuzarea victimei rezultă din credinţa într-o „lume justă”, un loc în care indivizii obţin ceea ce merită şi merită ceea ce obţin. Lucruri şi întâmplări rele apar numai pentru persoanele rele, oamenii buni sunt recompensaţi pentru că ei respectă regulile. Deci, dacă cineva este vătămat de un infractor, victima trebuie să fi făcut ceva rău de a meritat o asemenea soartă. Acuzatorii din această categorie condamnă victimele pentru a-şi asigura liniştea interioară căci imaginarea unei lumi în care acte brutale şi fără sens pot fi produse de către oricine şi în orice moment este deconcertantă şi ameninţătoare. Ca un mod de a vedea al infractorilor. Infractorii recurg la acuzarea şi denigarea victimei pentru a-şi justifica şi legitima actul agresiv, dar şi ca un proces de desensibilizare care reduce sau chiar elimină în totalitate sentimentele şi stările de vinovăţie, ruşine, remuşcare, mustrări de conştiinţă, inhibiţii morale. Actele gresive devin posibile când victima este văzută ca fiind fără valoare, sau ceva inferior umanului, ca o ţintă pentru ostilitate şi agresiune, ca un proscris ce-şi merită maltratarea sau ca un act de justiţie bazată pe răzbunare şi care trebuie apreciat, nu condamnat. Apărarea victimei reprezintă o respingere a concepţiilor privind acuzarea victimei. În primul rând, apărătorii consederă că acuzatorii exagerează măsura în care facilitarea, precipitarea sau provocarea contribuie la comiterea infracţiunii. În al doilea rând, apărătorii consideră că acuzatorii confundă excepţia cu regula în ceea ce priveşte vinovăţia victimelor în săvărşirea agresiunilor. „Vinovăţia” unui procent relativ mic de victime este generalizată pentru toate victimele unei anumite categorii de infracţiuni. În al treilea rând, apărătorii consideră că acuzatorii victimelor cer în mod neraţional ca acestea să îşi schimbe modul de viaţă, fapt imposibil de cele mai multe ori din diferite motive de natură financiară, socială, culturală, de poziţionare în spaţiu etc. Astfel, celor mai mulţi indivizi le lipsesc posibilităţile şi resursele pentru a-şi schimba mijloacele de călătorie, orele de lucru, şcolile frecventate, vecinătăţiile în care trăiesc etc.De asemenea e absurd să ceri renunţarea la libertăţile personale îndrăgite „de dragul” infractorilor. În al patrulea rând, apărătorii au obiecţii legate de soliditatea conceptelor acuzării privind deosebirile categorice dintre victime şi nonvictime. În cadrul apărării victimei pot fi identificate două perspective: Blamarea criminalului. Acuzatorii infractorului neagă orice încercare a acestuia de a schimba povara responsabilităţii actului reprobabil de pe spatele lui pe umerii victimei. La fel ca acuzarea victimei, şi apărarea victimei adoptă doctrina responsabilităţii personale pentru conduita delictuală, dar această responsabilitate revine exclusiv făptuitorului, nu şi victimei. Acuzarea sistemului. Teoria acuzării sistemului nu vizează atât contracararea acuzării victimei cât acuzarea sistemului social în care trăiesc victima şi agresorul. În acord cu principiile blamării sistemului, nici infractorul şi nici victima nu sunt vinovaţi, ambii, în grade diferite, sunt „victime” ale culturii lor şi mediului înconjurător. În funcţie de acest punct de vedere, rădăcinile problemei crimei sunt de găsit în instituţiile de bază pe care este construit sistemul social. SECŢIUNEA A III-A CUPLUL PENAL VICTIMĂ–AGRESOR §1. Contradicţie privind existenţa cuplului agresor – victimă Majoritatea doctrinei acceptă existenţa unui cuplu penal agresor-victimă aflat în permanent conflict şi adversitate. Cuplul are două aspecte: în faza preinfracţională, elementele cuplului sunt sau indiferente sau (iar asta se întâmplă în majoritatea cazurilor) se atrag reciproc (în cazul crimei pasionale, a escrocheriei, a bigamiei etc.); în faza postinfracţională, cele două elemente se resping reciproc, devenind elemente antagoniste. Soluţionarea corectă a unei cauze penale se poate face numai prin analiza bilaterală a acestui cuplu, în caz contrar orice soluţie corectă se va da numai din eroare. Teorie nu este acceptată în mod unanim, fiind criticată sub mai multe aspecte ce vor fi expuse în continuare. Teza este criticată pentru că presupune existenţa unei victime personale în orice infracţiune, sau altfel spus presupune că oricărui act antisocial îi corespunde o persoană fizică ce va suferi consecinţele actului. Or, e cunoscut că numai o parte din infracţiuni au această caracteristică, şi anume cele îndreptate împotriva persoanei. Infracţiunile îndreptate împotriva bunurilor, dar mai ales cele îndreptate împotriva bunurilor unei colectivităţi nedeterminate (omenirea) sau ale statului, ori infracţiunile fără subiect pasiv (cum ar fi portul ilegal de însemne, falsificarea unor valori etc.) sunt lipsite de o victimă personală. Pe de altă parte, însă, nu orice acţiune care produce victime poate fi socotită ca fiind voit provocată din partea altei persoane ce ar putea fi considerată drept infractor. Cazurile de sinucidere, unele cazuri de accidente etc., provoacă victime fără ca acestea să fie o urmare a unei acţiuni sau inacţiuni din partea unei alte persoane. În consecinţă, există acţiuni infracţionale fără victimă personală, aşa cum există şi victime fără infractori. Întâlnirea dintre victimă şi infractor – cu toată frecvenţa cazurilor – formează o categorie de cazuri speciale, nicidecum cazul general. §2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind agresorul şi victima Agresiunea şi fenomenul de victimizare pot fi analizate şi sub aspect psihologic, al trăirilor individuale ce se regăsesc în comportamentul agresorului şi al victimei, acestea fiind, în mod evident, diametral opuse. Scopul analizei psihologice este circumscris şi el în cadrul scopului general al victimologiei, şi anume determinarea cauzelor şi condiţiilor favorizante ale fenomenului agreso-victimal şi adoptarea de măsuri potrivite pentru protejarea victimei şi prevenirea fenomenului. 2.1. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind pe agresor. Aceste implicaţii sunt foarte complexe şi presupun o tratare interdisciplinară a subiectului. Datorită specificului lucrării de faţă vor fi analizate doar acele implicaţii psihologice care au în vedere interrelaţia agresor-victimă. Studiul integral al implicaţiilor psihologice ale actului agresional cu privire la agresor este asigurat de alte două discipline: criminologia şi agresologia. Forma acţiunii agresionale este dependentă de conştiinţa individuală a infractorului, de perspectiva sa asupra actului executat şi asupra cosecinţelor sociale pe care el le va produce. Experienţa individuală agresională determină şi ea adoptarea unor prototipuri acţionale, şi îndepărtarea altora, în funcţie de găndirea sistematică a făptuitorului şi de sensibilitatea lui. Intensitatea executării actului criminogen este dată de analiza, reflecţia psihologică privind reuşitele şi defectele constatate în activitatea agresională. Justificarea, contemplarea sau explicarea actului criminogen reprezintă o formă de evaluare a propriilor posibilităţi pentru a stabili un modus operandi. Astfel, fiecare infractor îşi crează un stil propriu de acţiune care îl identifică. Cunoscând că agresivitatea este rezultatul gândirii şi experienţei individuale rezultă că în cadrul concepţiei agresionale se regăsesc şi influenţele factorilor sociali. Sub un prim aspect societatea, cu regulile ei, influenţeză, mai mult sau mai puţin, gândirea şi comportamentul oricărui individ, le formează. Deci actul agresional va avea trăsături specifice mediului socio-teritorial în care se produce. Dar factorii sociali influenţează şi conduita infracţională din timpul desfăşurări activităţii delictuale şi de după aceea. Agresorul adoptă tactica dedublării pentru a atenua rivalitatea cu victima şi cu mediul social. Se recurge şi la repetarea unor false greşeli pentru a schimba înţelesul actelor şi rezultatului acestora. O altă conduită de adaptare la factorii sociali este aceea de schimbare a viziunii iniţiale despre agresiune, pentru a obţine protecţia sau clemenţa societăţii şi abandonarea tendinţei recuperării prejudiciului de către victimă. În cazul în care între criminal şi victimă sunt stabilite reguli obişnuite de convieţuire, agresorul va încerca statutul precis de comportare (format din reguli, principii, obiceiuri) cu victima, în sensul impunerii normei de forţă, prin care să se prelungească supunerea necondiţionată a victimei. Fireşte că agresorul îşi poate adapta multe conduite la factorii sociali, aici fiind prezentate doar câteva dintre ele. Agresorul îşi planifică şi realizează activitatea infracţională în funcţie de experienţa şi gândirea individuală. Dar nu întotdeauna ceea ce se planifică se poate transpune exact în realitate. Contradicţiile dintre intenţia agresională şi rezultatele acesteia pot avea diverse cauze: modul în care a fost gândit actul criminogen, necesitatea de a realiza acţiunea numai în anumite limite, comportamentul victimei etc. Astfel, determinat de stările afective ale victimei (voluptatea, pasiunea, exaltarea), care transced excitaţiei individuale, agresorul poate fi depăşit de iniţiativa unor acţiuni perverse ale victimei, care determină reacţiile macabre şi de sadism din partea agresorului. Noile sinteze agresionale nu ar fi posibile dacă sensibilitatea individului, structura sa interioară nu ar fi fost provocată de şocul colaborării sau participării victimei la actul criminogen. În aceste momente apar mânia, deznădejdea, o stare la limita dintre raţional şi instinctual. Referitor la motivaţiile actului criminal, acestea pot fi dintre cele mai diverse: dorinţa de răzbunare, agresorul considerând fapta ilicită ca pe un act de justiţie; ura, dusă la extrem; gelozia, motivul fiind preluat mai ales de agresorii bărbaţi; motivaţia materială; discriminarea pe diverse criterii; instinctul sexual necontrolat, uneori chiar patogen; rivalitatea dublată sau nu de dorinţa de afirmare etc. 2.2. Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind victima. Pentru victimă a reacţiona nu înseamnă doar a înţelege şi a evalua forma agresiunii şi intenţia agresorului. Reflectarea actului agresional în planul psiho-volitiv al victimei determină dereglări de comportament, agitaţie, lipsa de voinţă în acţiune. În plan afectiv emoţiile pozitive sunt înlocuite, total sau parţial, cu reacţia de ură, dispreţ sau umilinţă. Comportarea victimei este dominată de ideea că agresorul urmăreşte doar agresiunea în sine pentru satisfacerea unor interese individuale. Ulterior victima îşi motivează propria tendinţă prin tratarea cu simpatie sau emoţii altruiste faţă de agresor. Unul din efectele victimizării este şi imposibilitatea psihică de a se opune, inhibiţia. Efectul psihologic rezultat din lipsa de împotrivire a victinei poate fi dăunător, experienţa individuală a victimei fiind înlocuită cu o nouă stare subiectivă determinată de unele tulburări incomunicabile. Personalitatea se va identifica cu evenimentul afectiv şi chiar dacă nu cunoaşte nimic despre agresor, victima va putea identifica unele procedee de acţiune agresională după elemente ca: figura infractorului, ritmul acţiunilor sale, contradicţiile de comportament etc. Perceperea şi reflectarea fenomenului agresional de către victimă se produce sub trei aspecte: afectiv, intelectual şi volitiv. Reacţia victimei la actul agresional se caracterizează prin atenuarea valenţelor intelective, prin scăderea puterii de a preîntâmpina efectele agresionale, iar în plan afectiv, prin trăirea unor stări ca frica, dezorientarea, ura, dispreţul, umilinţa. Aceste trăiri pot declanşa reacţii care scapă raţionalului, determinând trecerea de la o stare afectivă la alta, parţial sub influenţa instinctului de conservare. Cunoaşterea fenomenului agresional nu se reduce doar la percepţii, ci depinde şi de relaţiile victimei cu mediul care reflectă stilul şi finalitatea agresională, de calităţi intelectuale, de perspicacitate, de tăria clităţilor psihice (voinţă, curaj, caracter), de forţa fizică, de modul declanşării efectelor actului violent etc. Adeziunea spontană, admiraţia, în special reacţiile instinctului sexual, implorarea sau exorcismul determină decizia victimei de a suporta autoritatea agresorului. Totalitatea cuvintelor, lumina, întunericul, singurătatea generează confuzie, anulând reacţiile instinctuale, deducţiile logice şi judecata victimei. Naivitatea determină o anumită necesitate a reîntâlnirii cu agresorul şi uneori se poate ajunge la o adeziune nejustificată a victimei faţă de agresivitate (cum ar fi împăcarea victimei cu agresorul). Se poate constata că, spre deosebire de agresiune, care poate fi un act iresponsabil şi individual, reacţia victimei este dependentă de o mulţime de condiţionări şi justificată, în mod confuz, de o anumită formă de reflectare a conştiinţei individuale. Rezultă că, între agresiune şi reacţia victimei nu există un echilibru deoarece apar reacţiile instinctuale ale victimei, care sunt supuse incoerenţei şi greşelii. Spaima victimei devine dispreţ faţă de agresor, ferocitate în actul de apărare pentru ca după un timp să se atenueze şi să se convertească în acceptarea agresivităţii şi resemnarea în acţiune. Victima nu poate înţelege agresiunea decât în limitele suferinţei biologice şi psihice, iar trecerea timpului va distinge ceea ce este semnificativ şi ceea ce este secundar în evenimentul criminogen. În sfârşit, o altă caracteristică psihologică privind victimele este sentimentul de solidaritate care se naşte pentru toate victimele unui singur agresor care prin faptele criminogene a înfrânt demnitatea individuală a acestor persoane. Victima are certitudinea că poate realiza prin propria experienţă, prin propriul exemplu un motiv de apărare a mediului social în care trăieşte, stimulând pentru aceasta solidaritatea împotriva agresivităţii. §3. Rolul victimei în comiterea infracţiunii Unul dintre cele mai importante aspecte ale victimologiei care ţin de relaţia victimă – agresor se referă la faptul dacă victimele pot să împartă responsabilitatea într-o anumită măsură cu agresorul în ceea ce priveşte comiterea actului agresiv. Sub acest aspect opiniile în literatura de specialitate sunt împărţite. B. Mendelshon consideră că există o „receptivitate victimală”, adică receptivitatea, predispoziţia înnăscută de a deveni victimă, adoptând teoria biologicului a lui C. Lombroso cu privire la comportamentul uman deviant. Aşa cum există diverse tipologii de personalităţi ale psihicului delincvent, există şi personalităţi cu particularităţi victimale. Din punct de vedere psiho-social corelaţia dintre delincvent şi victimă are patru aspecte: victima este cauza delictului, de exemplu în cazul infracţiunii comise de soţ când constată adulterul în flagrant delict; victima este pretextul infracţiunii, cum ar fi cazul escrocheriilor; victima este rezultatul unui consens între ea şi delincvent, de exemplu în cazul unei sinucideri în doi; victima este rezultatul unei coincid