Referat Concursul De Infractiuni

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Concursul De Infractiuni si de asemenea puteti face Download Referat Concursul de infractiuni

Citeste fragmente din Referat Concursul De Infractiuni

Instituţii de drept penal general aprofundat Cuprins Secţiunea I - Asemănări între concursul de infracţiuni, infracţiunea unică şi infracţiunea continuată ...................................... 4 §1. Preliminarii şi terminologie ........................................................................ .......................................... 4 1.1. Preliminarii ........................................................................ ............................................................. 4 1.2. Terminologie ........................................................................ ........................................................... 4 §2. Asemănări privind subiecţii infracţiunii ........................................................................ ........................ 5 2.1. Unitatea de subiect activ ........................................................................ ......................................... 5 2.2. Unitatea sau pluralitatea de subiect pasiv ........................................................................ ............... 5 §3. Asemănări privind latura obiectivă ........................................................................ ................................ 6 3.1. Pluralitatea şi unitatea de fapte materiale ........................................................................ ................ 6 3.2. Modalităţi alternative de realizare ........................................................................ .......................... 7 3.3. Caracterul penal al faptelor materiale ........................................................................ ..................... 8 §4. Asemănări privind încadrarea şi reglementarea juridică ...................................................................... 10 4.1. Unitatea de încadrare juridică ........................................................................ ............................... 10 4.2. Aspecte privind reglementarea juridică ........................................................................ ................ 10 §5. Asemănări privind tratamentul sancţionator ........................................................................ ................ 11 5.1. Faptele concurente şi continuate – cauze de agravare a pedepsei ................................................. 11 5.2. Reguli comune de aplicare a sporului de pedeapsă ....................................................................... 12 5.3. Înlocuirea răspunderii penale ........................................................................ ................................ 13 §6. Asemănări privind latura subiectivă şi formele faptelor penale ........................................................... 13 6.1. Mobilul şi scopul ........................................................................ ................................................... 13 6.2. Tentativa şi faptul consumat ........................................................................ ................................. 14 §7. Asemănări procesuale ........................................................................ .................................................. 14 Secţiunea a II-a – Deosebiri între concursul de infracţiuni, infracţiunea unică şi infracţiunea continuată .............................. 15 §1. Deosebiri privind subiecţii infracţiunii ........................................................................ ....................... 15 1.1. Participaţia penală ........................................................................ ................................................. 15 1.2. Unitatea sau pluralitatea subiecţilor pasivi ........................................................................ ........... 16 §2. Deosebiri privind latura obiectivă a infracţiunii ........................................................................ .......... 16 2.1. Unitatea şi pluralitatea de acte materiale ........................................................................ .............. 16 2.2. Conţinutul infracţional omogen şi eterogen ........................................................................ .......... 17 2.3. Deosebiri privind angajarea răspunderii penale ........................................................................ ... 17 2.4. Infracţiuni care nu pot fi săvârşite în mod continuat .................................................................... 18 2.5. Aspecte care privesc rezultatul infracţiunilor ........................................................................ ....... 19 2.6. Consumarea şi tentativa infracţiunii unice ........................................................................ ............ 19 §3. Deosebiri privind latura subiectivă a infracţiunii ........................................................................ ......... 20 3.1. Unitatea şi pluralitatea de rezoluţie ........................................................................ ....................... 20 3.2. Formele de vinovăţie incidente ........................................................................ ............................. 22 §4. Deosebiri privind încadrarea juridică ........................................................................ .......................... 22 §5. Deosebiri privind tratamentul sancţionator ........................................................................ .................. 23 5.1. Sporul de pedeapsă ........................................................................ ................................................ 23 5.2. Aplicarea actelor de clemenţă ........................................................................ ............................... 24 5.3. Individualizarea executării pedepsei ........................................................................ ..................... 24 §6. Deosebiri procesuale ........................................................................ .................................................... 26 Secţiunea a III-a – Alte aspecte privind concursul de infracţiuni, infracţiunea unică şi infracţiunea continuată ............................. 27 §1. Aplicarea legii penale în spaţiu ........................................................................ .................................... 27 §2. Aplicarea legii penale în timp ........................................................................ ...................................... 28 Legea penală mai favorabilă ........................................................................ ................................. 30 §3. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ........................................................................ ............ 31 §4. Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării ............................................ 32 Bibliografie ........................................................................ ......................................... 34 Secţiunea I Asemănări între concursul de infracţiuni, infracţiunea unică şi infracţiunea continuată §1. Preliminarii şi terminologie 1.1. Preliminarii. Problema analizării comparate a unor instituţii juridice de drept penal se regăseşte relativ frecvent abordată în literatura de specialitate, lucru firesc dacă avem în vedere importantele consecinţe de ordin practic ce derivă din încadrarea activităţii infracţionale a unei persoane într-o pluralitate de fapte penale sau într-o unitate infracţională. Delimitarea dintre concursul de infracţiuni, infracţiunea unică şi cea continuată este importantă pentru aplicarea corectă a unor instituţii juridice, cum ar fi: pedeapsa, actele de clemenţă, aplicarea legii penale mai favorabile, soluţionarea conflictelor de legi în timp şi spaţiu, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sau răspunderea penală a făptuitorului, curgerea termenului de prescripţie sau de decădere etc. Studiul comparat prezintă interes şi pentru asemănările dintre ele. Astfel, este important de ştiut că fiecare faptă poate fi săvârşită în farme de participare diferită, fără ca o atare situaţie să transforme infracţiunea continuată în concurs de infracţiuni. Un alt exemplu îl reprezintă aplicarea sporului de pedeapsă după aceleaşi reguli pentru faptele concurente şi cele continuate etc. Având în vedere că atât concursul de infracţiuni cât şi infracţiunea unică sau continuată se raportează la aceeaşi instituţie fundamentală a dreptului penal – infracţiunea –, lucrarea de faţă analizează asemănările şi deosebirile dintre cele trei categorii de fapte penale urmărind, ca principiu, structura infracţiunii, fără să excludă, însă, şi alte aspecte la fel de importante. Datorită caracterului de cercetare ştiinţifică al acestei lucrări, s-au avut în vedere mai multe asemănări şi deosebiri posibile, chiar dacă acestea nu reprezintă trăsături definitorii ale celor trei categorii juridice. Totuşi, nu s-au reţinut aspecte inerente dreptului penal, fără de care nu poate fi concepută instituţia infracţiunii (de exemplu, toate cele trei categorii au latură obiectivă şi subiectivă, unul sau mai multe obiecte juridice, sunt reglementate de articole diferite din Codul penal etc.). 1.2. Terminologie. Conform prevederilor art. 33 C. pen. există concurs de infracţiuni în două situaţii: a) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte să fi fost condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există concurs chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni (această din urmă ipoteză fiind denumită în literatura de specialitate concurs real); b) când o acţiune-inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele constitutive ale mai multor infracţiuni (numit în doctrină concurs ideal). Conform art. 41 alin. 2 C. pen. infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii (hotărâri) infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul eceleiaşi infracţiuni. În mod obiectiv, din punct de vedere material, există mai multe fapte, dar, din voinţa legiuitorului, ele sunt reunite în conţinutul unei singure infracţiuni. Pot fi amintite, cu titlu de exemplu, delapidarea de către gestionar a unei sume de bani prin sustrageri repetate de sume mai mici, furtul unei cantităţi mari de cereale din magazia unei ferme prin sustrageri repetate de cantităţi mai mici, infracţiunea de înşelăciune prin inducerea în eroare a mai multor persoane la diferite intervale de timp etc. Codul penal nu defineşte infracţiunea unică sau simplă. Dar trăsăturile sale specifice rezultă din textele care definesc infracţiunea în general (art. 17-18), precum şi din cele ce caracterizează alte forme ale unităţii infracţionale. În literatura de specialitate infracţiunea simplă este definită drept aceea la care este suficientă o singură acţiune sau inacţiune pentru realizarea conţinutului ei, adică atunci când ea se constituie dintr-un act unic. Majoritatea infracţiunilor pot fi săvârşite în formă unică, de exemplu, omorul, violul, un singur furt etc. §2. Asemănări privind subiecţii infracţiunii 2.1. Unitatea de subiect activ. Atât faptele concurente cât şi faptele continuate sunt săvârşite de acelaşi subiect activ, adică de acelaşi făptuitor. Fără îndeplinirea acestei condiţii nu poate exista unitate de infracţiune, dar nici concurs de infracţiuni. Pentru a fi îndeplinită condiţia unităţii de subiect activ nu este importantă calitatea pe care o au făptuitorii la comiterea actelor de executare (autor, coautor, instigator sau complice), fiind posibil ca unele fapte să fie săvârşite în calitate de autori, iar altele de instigatori sau complici, ori să îşi schimbe pe parcurs rolurile. În ipoteza în care un subiect a participat la săvârşirea actelor componente în calităţi diferite, el va răspunde penal pentru calitatea care atrage răspunderea cea mai gravă, răspunderea fiind limitată, binenţeles, la contribuţia lui efectivă. În doctrină s-a exprimat şi opinia potrivit căreia nu poate exista infracţiune continuată în caz de participaţie intre autorii activi. Se argumentează că trăsătura esenţială a infracţiunii continuate este unitatea de rezoluţie, din care rezultă că autorul tuturor acţiunilor componente trebuie să fie una şi aceeaşi persoană, având aceeaşi calitate. Nu este posibilă participaţia întrucât participantul nu face altceva decât sau să-l determine pe autorul acelei acţiuni la luarea unei rezoluţii infracţionale şi la infăptuirea acesteia, sau să contribuie la realizarea unei rezoluţii infracţionale ce nu îi este proprie. Într-o astfel de situaţie avem un concurs real de infracţiuni şi nu o infracţiune continuată. Pentru infracţiunea simplă unitatea de subiect activ rezultă în mod evident. Neexistând decât o singură faptă, nu poate exista decât un singur autor, ceilalţi ar putea fi doar participanţi. Infracţiunea unică şi unitatea naturală de infracţiune nu este afectată de participaţie deoarece Codul nostru penal nu a adoptat teoria potrivit căreia fiecare participant săvârşeşte o infracţiune distinctă (teoria participaţiei delict distinct), ci a consacrat teza unităţii de infracţiune indiferent de numărul participanţilor. Infracţiunea nu se va scinda în două activităţi infracţionale distincte, una săvârşită de autor singur, şi alta în participaţie, nici atunci când acţiunea infracţională este alcătuită din mai multe acte succesive, care se unesc în mod natural, indiferent dacă infracţiunea are un singur conţinut sau mai multe conţinuturi alternative, iar activitatea de coautorat sau complicitate a intervenit după ce autorul a executat unele acte ale elementului material al infracţiunii. 2.2. Unitatea sau pluralitatea de subiect pasiv. Toate categoriile de fapte analizate aici pot viza acelaşi subiect pasiv (victima) ori subiecţi pasivi diferiţi. Dacă în cazul concursului de infracţiuni nu există dubii în acest sens, aceeaşi victimă putând suferi mai multe vătămări din partea aceluiaşi agresor (de exemplu, viol şi furt) sau, dimpotrivă, faptele concurente pot viza victime diferite, în cazul unităţii de infracţiune, naturală sau legală, problema este controversată. Potrivit unui prim punct de vedere, majoritar în doctrină şi jurisprudenţă, trebuie făcută distincţie între infracţiunile contra persoanei şi cele contra patrimoniului. În cazul primei categorii existenţa infracţiunii unice şi continuate presupune în mod necesar unitatea de victimă, ca o excepţie de la regula generală a compatibilităţii unităţii de rezoluţie cu pluralitatea de subiecţi pasivi. Excepţia se justifică prin faptul că în cazul acestor infracţiuni ocrotirea legii penale se adresează fiecărei persoane în individualitatea sa. În plus, textele care incriminează infracţiuni contra persoanei conţin elemente prin care se limitează câmpul incriminării la un singur subiect pasiv, de exemplu "uciderea unei persoane" (art. 174 şi 178 C. pen.). În cazul infracţiunilor contra patrimoniului pluralitatea subiecţilor pasivi nu determină un concurs de infracţiuni, căci legea ocroteşte relaţiile sociale privitoare la patrimoniu, privit ca entitate distinctă, iar nu cele privitoare la titularii patrimoniului. Mai mult, în acest caz, faptele nu vizează persoana titulară a patrimoniului, ci bunurile sau valorile economice în sine. Pe de altă parte, în situaţia unor infracţiuni contra persoanei care nu au subiect pasiv, există, totuşi, posibilitatea unei unităţi infracţionale. Este vorba despre infracţiunile de perversiuni sexuale şi incest, atunci când se comit cu acordul ambilor parteneri. În acest caz nu se mai poate reţine un concurs de infracţiuni, deoarece nu mai este vorba de rezultate distincte suportate de de diferiti parteneri, ei nefiind subiecţi pasivi. Într-o altă opinie se consideră că unitatea de subiect pasiv este o condiţie generală de existenţă a infracţiunii unice şi continuate. Se argumentează că, în cazul infracţiunilor contra patrimoniului, e posibil ca elementul care a stat la baza hotărârii infracţionale să nu fie bunul care constituie elementul material al infracţiunii, ci persoana subiectului pasiv, ca în cazul distrugerii comise în scop de răzbunare. Pe de altă parte, legea penală nu are în vedere noţiunea de patrimoniu în sens general, ci în sensul unui drept subiectiv ce aparţine unei anumite persoane fizice sau juridice. De altfel, Codul penal conţine numeroase exprimări care arată legătura dintre o anumită persoană şi un bun: "luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia fără consimţământul acestuia" (art. 208), "însuşirea unui bun al altuia" (art. 213) etc. §3. Asemănări privind latura obiectivă a infracţiunii 3.1. Pluralitatea şi unitatea de fapte materiale. Criteriul pluralităţii de fapte penale constituie un element de asemănare numai între concurs şi infracţiunea continuată. E drept că şi infracţiunea unică presupune, uneori, o succesiune de fapte în timp. De altfel orice activitate umană presupune o curgere a timpului, motiv pentru care, din acest punct de vedere, şi infracţiunea unică presupune o pluralitate de acţiuni, ca de exemplu, cel care intră într-o încăpere pentru a fura mai multe bunuri va efectua o serie de acte succesive de luare a bunurilor. Însă, datorită intervalelor foarte scurte de timp, unirea acestora în mod natural, producerea unui rezultat unic ce se consumă instantaneu, fără să se prelungească în timp, unitatea de rezoluţie, fapta rămâne unitară chiar sub aspect obiectiv. Din această cauză unitatea faptei materiale a infracţiunii unice este un element de deosebire fată de concursul de infracţiuni şi infracţiunea continuată. Din definiţiile legale prevăzute de art. 33 şi 41 alin. 2 C. pen. rezultă că atât concursul de infracţiuni cât şi infracţiunea continuată se realizează printr-o pluralitate de fapte penale care, în cazul concursului de infracţiuni, sunt sancţionate ca fapte distincte, iar în cazul infracţiunii continuate ele sunt incluse, din voinţa legiuitorului, în conţinutul eceleiaşi infracţiuni însă, în mod obiectiv, ele ar putea fi privite şi ca infracţiuni unice. De altfel doctrina este unanimă în ceea ce priveşte pluralitatea de acţiuni materiale ca o condiţie de existenţă a celor două instituţii juridice. În ceea ce priveşte natura acestor acţiuni, ele pot fi de aceeaşi natură pentru faptele concurente, determinând concursul omogen, sau de natură diferită, determinând concursul eterogen. Acest lucru este posibil şi la infracţiunea continuată dar, având în vedere cerinţa legală ca fiecare acţiune, privită izolat, să îndeplinească condiţiile aceleiaşi infracţiuni, ipoteza este întâlnită doar atunci când conţinutul unei infracţiuni prezintă modalităţi alternative de realizare. Cu toate că fapta materială unică a infracţiunii simple este criteriu de diferenţiere faţă de concursul de infracţiuni şi infracţiunea continuată, totuşi există o situaţie de asemănare între infracţiunea unică şi faptele concurente, aşa-zisa unitate naturală colectivă. Ipoteza presupune comiterea mai multor acte omogene, identice, şi cvasiconcomitente cu aceeaşi ocazie, în aceleaşi împrejurări, şi care sunt reunite în mod natural. De exemplu, s-a considerat că există infracţiunea unică de omor în caz de lovire cu intensitate a victimei cu pumnii şi picioarele în torace şi cap, care a avut drept urmare fracturi costale, rupturi pulmonare şi hematom, leziuni care au dus la deces. Dacă actele săvârşite în aceste condiţii, prin rezultatele produse, caracterizează o pluralitate de infracţiuni, nu se va mai putea reţine o infracţiune unică, ci un concurs real de infracţiuni, atunci când faptele, în concret, se pot autonomiza în raport cu rezultatele produse, stabilindu-se că unele dintre ele au produs un anumit rezultat, caracteristic unei anumite infracţiuni, iar altele au produs un alt rezultat, caracteristic altei infracţiuni, ori un concurs ideal de infracţiuni, atunci când actele nu se pot disocia, ele producând simultan două rezultate distincte, caracteristice a două infracţiuni diferite. 3.2. Modalităţi alternative de realizare. Se impun câteva precizări legate de semnificaţia noţiunii "conţinuturi alternative". Aşa cum s-a remarcat în doctrină trebuie făcută distincţie între infracţiuni cu modalităţi alternative de realizare a laturii obiective şi infracţiuni cu conţinuturi alternative propriu-zise. În prima categorie se regăsesc infracţiunile care au două sau mai multe modalităţi alternative de comitere sau chiar urmări alternative. Prin urmări alternative se înţelege nu doar urmările prevăzute la acelaşi paragraf al normei de incriminare, ci şi cele ce se găsesc în alte paragrafe ale aceluiaşi articol sau chiar în articole diferite, dacă ele sunt prevăzute alternativ. Se pune problema dacă săvârşirea mai multor modalităţi constituie tot atâtea infracţiuni. Soluţia este dată de două criterii – unitatea incriminării şi echivalenţa juridică a diferitelor conţinuturi. Din acest punct de vedere se poate afirma că toate modalităţile fac parte din ansamblul unei activităţi infracţionale unice şi că ele nu generează o pluralitate de infracţiuni. Aşa, de pildă, s-a decis în practica judiciară că există o singură infracţiune de violare de domiciliu, şi nu un concurs de infracţiuni, atunci când inculpatul a pătruns forţat în locuinţa victimei, iar apoi a refuzat să o părăsească deşi acest lucru i-a fost cerut explicit. Pentru ca actele aparţinănd modalităţilor alternative să se poată integra într-o unitate naturală de infracţiune este necesar ca ele să fie săvârşite cu aceeaşi ocazie. Dar există situaţii când scurgerea unui interval de timp între faptele delictuale nu afectează unitatea infracţiunii. O asemenea situaţie există atunci când conţinuturile alternative reprezintă trepte succesive, forme distincte, dar legate între ele, de realizare a unui iter criminis, sau atunci când modalităţile alternative sunt prevăzute sub forma unor rezultate diferite pe care le produce aceeaşi acţiune, dar la diferite intervale de timp. Problema se pune în mod similar şi pentru infracţiunea continuată, cu condiţia să existe o rezoluţie unică. Unitatea infracţiunii nu este afectată nici atunci când unele fapte sunt realizate în forma tip, iar altele în forma calificată deoarece, pe de o parte, forma calificată absoarbe forma de bază a infracţiunii, iar, pe de altă parte, pluralitatea de acte se integrează în acţiunea unică a aceluiaşi tip de infracţiune, vizând acelaşi obiect juridic, motive pentru care se menţine unitatea infracţională. În cea de a doua categorie se găsesc infracţiunile care, sub aceeaşi denumire, regrupează conţinuturi distincte, specifice unei infracţiuni distincte, fiecare dintre acestea sau numai unele dintre ele putându-se realiza prin modalităţi alternative sau avea urmări alternative. Un exemplu în acest sens îl reprezintă infracţiunea de înşelăciune – art. 215 C. pen. care, în alineatele 1, 3 şi 4 consacră, de fapt, trei infracţiuni distincte: inducerea în eroare a unei persoane (alin. 1); inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu ocazia încheierii sau executării unui contract (alin. 3); emiterea unui bilet de cec fără acoperire, retragerea proviziei după emitere sau interzicerea trasului de a plăti (alin. 4). Un alt exemplu este oferit de infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti – art. 271, care conţine patru infracţiuni individuale: împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti (alin. 1); împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă deţinută în baza unei astfel de hotărâri (alin. 2); sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă (alin. 4); neexecutarea, cu rea-credinţă, a pedepselor complementare de către persoana juridică (alin. 5). Spre deosebire de cazul anterior, aceste infracţiuni, având conţinuturi distincte în forma de bază, iar uneori şi limite de pedeapsă distincte, nu se pot integra în structura unei unităţi naturale sau legale de infracţiune. Prin urmare, în cazul comiterii mai multora dintre aceste modalităţi alternative, va exista un concurs de infracţiuni, iar nu o infracţiune unică sau continuată. 3.3. Caracterul penal al faptelor materiale. Faptele concurente şi cele continuate pot sau nu să prezinte caracter penal fiecare în parte. Pentru a se putea reţine un concurs de infracţiuni sau o infracţiune continuată trebuie să existe cel puţin două fapte materiale cu caracter penal. Dacă făptuitorul a săvârşit mai multe fapte, din care se poate reţine doar una ca având caracter penal, deci doar una constituind infracţiune, el va răspunde pentru un delict unic, chiar dacă, în mod obiectiv, a comis mai multe acte materiale. În sfârşit, mai trebuie menţionat că există trei categorii de cauze care ar putea împiedica realizarea unui concurs de infracţiuni sau a unei infracţiuni continuate: aplicarea art. 181 C. pen., respectiv lipsa gradului de pericol social al faptei, chiar dacă ea întruneşte celelalte condiţii ale unei infracţiuni; aplicarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei sau care înlătură răspunderea penală. La acestea se mai adaugă situaţiile prevăzute în Codul de procedură penală, la articolul 10. Aceleaşi efecte le produce intervenţia unor cauze generale de nepedepsire (de exemplu, desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului – art. 22 C. pen., împiedicarea săvârşirii faptei – art. 30 C. pen.) sau a unor cauze speciale (de exemplu, retragerea mărturiei mincinoase – art. 260 alin. 2 C. pen.). O asemenea problemă nu se pune şi în situaţia infracţiunii simple, întrucât ea presupune un singur act material. Lipsa caracterului penal al acestuia ar atrage lipsa infracţiunii şi, deci, imposibilitatea de a aplica legea penală şi de a angaja răspunderea penală. 3.4. Intervalul de timp dintre faptele materiale. Criteriul vizează doar faptele concurente şi cele continuate, pentru infracţiunea unică fiind element de diferenţiere. Actele de executare din structura laturii obiective a fiecărei fapte concurente şi continuate trebuie să fie comise de subiectul activ la diferite intervale de timp. Raţiunile acestei condiţii sunt diferite. Pentru concurs intervalul de timp are rolul de a dezvălui existenţa unei pluralităţi de rezoluţii. Dacă faptele ar fi săvârşite într-o succesiune prea apripiată nu s-ar mai putea constata existenţa mai multor hotărâri infracţionale, ceea ce ar transforma concursul de infracţiuni într-o unitate naturală sau legală de infracţiune. E posibilă, totuşi, săvârşirea simultană a faptelor fără a se înlătura concursul de infracţiuni. Este cazul concursului ideal reglementat de art. 33 lit. b C. pen. Simultaneitatea se poate realiza şi în cazul în care una din infracţiunile concurente este continuă (de exemplu, autorul unei sechestrări de persoane loveşte pe o alta, care venise să elibereze victima), sau chiar în cazul comiterii unor infracţiuni instantanee (de exemplu, cineva loveşte şi insultă în acelaşi timp). Dimpotrivă, pentru infracţiunea continuată intervalul de timp este necesar pentru existenţa rezoluţiei unice. Intervalele de timp prea mari fac să fie greu de conceput o singură hotărâre infracţională, ipoteză în care se va reţine un concurs de infracţiuni, iar nu o infracţiune continuată. Astfel, s-a considerat că furtul a două autoturisme la un interval de aprope un an reprezintă concurs de infracţiuni, deoarece este greu de presupus unitatea de rezoluţie. În sens contrar, această condiţie este necesară pentru a deosebi infracţiunea continuată de infracţiunea simplă, în al cărei element material sunt absorbite în chip natural două sau mai multe acte sau acţiuni, care sunt săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu aceeaşi ocazie (de exemplu, uciderea prin mai multe lovituri, sau furtul mai multor bunuri care a presupus acte repetate de sustragere şi transport cu aceeaşi ocazie). §4. Asemănări privind încadrarea şi reglementarea juridică 4.1. Unitatea de încadrare juridică. De regulă această trăsătură diferenţiază concursul de infracţiunea continuată. Art. 41 alin. 2 C. pen. dispune ca acţiunile sau inacţiunile componente să prezinte, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, textul legal având în vedere conţinutul aceluiaşi tip particular de infracţiune (furt, distrugere, fals, omor etc.). Este important ca fiecare acţiune sau inacţiune să prezinte elementele esenţiale ale conţinutului, fără de care infracţiunea tip nu ar putea exista. Prezenţa în plus a unor elemente circumstanţiale, ce ar fi de natură să le dea o formă calificată (agravată sau atenuată), nu are nici o influenţă asupra caracterului continuat al infracţiunii. De asemenea, faptele componente pot fi comise în forme alternative ale infracţiunii, ori în formă consumată, doar tentativă sau acte pregătitoare dacă sunt pedepsibile. În ceea ce priveşte concursul de infracţiuni regula o reprezintă pluralitatea obiectelor juridice lezate. Existând mai multe obiecte juridice vătămate, există mai multe infracţiuni care pot intra în concurs. Ca excepţie, faptele concurente pot viza şi acelaşi obiect juridic, cu condiţia ca ele să aibă la bază rezoluţii infracţionale diferite. Cu alte cuvinte, infracţiunile aflate în concurs pot fi de aceeaşi natură, pot primi aceeaşi încadrare juridică, dar ele trebuie să fie săvârşite în baza unor rezoluţii diferite, altfel, în cazul unei singure hotărâri infracţionale, se va reţine o infracţiune continuată. Un asemenea tip de concurs se numeşte concurs omogen. 4.2. Aspecte privind reglementarea juridică. Asemănările dintre concursul de infracţiuni, infracţiunea unică şi cea continuată se pot analiza sub două aspecte: toate categoriile au primit o reglementare expresă a legii penale, iar reglementarea este doar generică. Într-adevăr, concursul de infracţiuni este reglementat expres de art. 33-36 C. pen., articole în care sunt precizate cazurile de existenţă a concursului, regulile de sancţionare, cele de aplicare a pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă, precum şi cele care vizează contopirea pedepselor pentru faptele concurente. Infracţiunea continuată este reglementată de art. 41 alin. 2-art. 43, care precizează condiţiile infracţiunii, sancţionarea şi recalcularea pedepsei pentru faptele continuate. În Codul penal nu există o definiţie a infracţiunii simple, dar explicaţia acesteia rezultă din dispoziţiile art. 17: "infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală", iar din cuprinsul art. 18 rezultă că în noţiunea de "faptă" intră "orice acţiune sau inacţiune" sancţionată de Codul penal. Stabilirea unor reguli precise între cele trei categorii de fapte penale prezintă importanţă nu doar sub aspect teoretic, ci şi practic, pentru stabilirea răspunderii penale, individualizarea şi aplicarea pedepsei, curgerea termenului de prescripţie sau decădere, aplicarea amnistiei şi graţierii etc. Distincţia este importantă şi pentru problematica gravă pe care o aduce în politica penală săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană. Este vorba, în acest sens, nu doar despre modul cum trebuie să fie sancţionată o asemenea persoană, cât mai ales de caracterul simptomatic, sub raportul periculozităţii sociale a făptuitorului, pe care-l are pluralitatea de infracţiuni, chiar aparentă, faţă de unitatea de infracţiune. Cu toate că există o reglementare expresă, aceasta este una generică, în sensul că nu sunt menţionate decât condiţiile de existenţă ale celor trei instituţii juridice, fără să le fie delimitat sau rezervat un conţinut anume. Cu alte cuvinte, concursul de infracţiuni şi infracţiunea continuată nu au un conţinut, o latură obiectivă de sine stătătoare, nu reprezintă o infracţiune individualizată printr-un obiect juridic aparte, ci o creaţie a legiuitorului realizată prin însumare. Aşa cum de altfel s-a remarcat în doctrină, orice infracţiune poate fi săvârşită în formă concurentă sau continuată. Totuşi, în cazul celei din urmă există şi unele excepţii: infracţiunea din culpă, infracţiuni al căror obiect nu poate fi divizat (de exemplu, cea de omor) şi infracţiunea de obicei. În cazul infracţiunii unice situaţia poate părea diferită. Dar, în realitate, chiar dacă în partea specială sunt reglementate expres o serie de infracţiuni simple, această instituţie juridică nu îşi pierde caracterul generic, întrucât nu are un singur obiect juridic propriu, ci ea se poate regăsi în majoritatea faptelor prevăzute de partea specială a Codului penal, la fel ca infracţiunea continuată sau concursul de infracţiuni. De altfel, art. 17-18 C. pen. se vor aplica şi pentru acele fapte care nu sunt sancţionate în partea specială a Codului, ci în alte dispoziţii legale speciale cu caracter penal. §5. Asemănări privind tratamentul sancţionator 5.1. Faptele concurente şi continuate – cauze de agravare a pedepsei. În literatura de specialitate există o părere unanimă în ceea ce priveşte gradul de pericol social crescut al faptelor concurente şi continuate faţă de infracţiunea unică, iar de aici rezultă şi necesitatea unui tratament sancţionator mai aspru. Într-adevăr, Codul penal sancţionează mai sever concursul de infracţiuni şi infracţiunea continuată, acordând instanţelor posibilitatea de a aplica pedeapsa cea mai grea, de a o majora până la maximul ei special şi de a adăuga un spor de pedeapsă (art. 34 şi 42), astfel: când pentru infracţiunile concurente s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoarea sau amenda, se va aplica numai pedeapsa detenţiunii pe viaţă (lit. a); când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită pâna la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate aduăga un spor de până la 5 ani (lit. b); acelaşi algoritm se respectă şi atunci când toate pedepsele constau în amendă (lit. c); când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi o pedeapsă cu amenda, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în tot sau în parte (lit. d); când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea şi mai multe pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la lit. b, la care se poate adăuga amenda, potrivit dispoziţiei de la lit. c (lit. e). La fel, şi în cazul pedepselor complementare şi măsurilor de siguranţă: dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă complementară/măsură de siguranţă, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii (alin. 1); dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare/măsuri de siguranţă de natură diferită, sau chiar de aceeaşi natură dar cu conţinut diferit (interzicerea mai multor drepturi diferite), acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii (alin. 2); când s-au stabilit mai multe pedepse complementare/măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică pedeapsa/măsura cu durata cea mai lungă (alin. 3). Regulile mai sus amintite se aplică şi în cazul infracţiunii continuate (art. 42 trimite expres la art. 34), dar şi în cazul faptelor concurente sau continuate săvârşite de persoana juridică, cu unele deosebiri (art. 401 şi art. 42). Dar tratamentul sancţionator mai sever este redat şi prin intermediul altor mijloace, cum ar fi condiţii mai restrictive de acordare a suspendării executării pedepsei sau a executării pedepsei la locul de muncă. Astfel, în cazul pedepsei rezultante suspendarea condiţionată se poate dispune numai dacă pedeapsa închisorii nu depăşeşte 2 ani (faţă de 3 ani în cazul infracţiunii unice), iar suspendarea sub supraveghere poate fi acordată dacă pedeapsa nu depăşeşte 3 ani (faţă de 4 ani pentru infracţiunea unică), iar de executarea pedepsei la locul de muncă în caz de concurs de infracţiuni autorul poate beneficia dacă pedeapsa este de cel mult 3 ani (faţă de 5 ani pentru infracţiunea unică). Atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic, există o deosebire cantitativă şi calitativă între cele două ipoteze. Aceste deosebiri pot fi explicate sumar astfel: în cazul unităţii de infracţiune se are în vedere pericolul social al unei singure fapte penale, pe când în cazul pluralităţii de fapte penale se reţine pericolul fiecăreia dintre ele; sub aspect subiectiv comiterea unei pluralităţi de infracţiuni, chiar aparente, indică o nesocotire repetată a legii penale din partea făptuitorului, a regulilor de convieţuire socială; impactul social al unor fapte penale multiple se traduce printr-o temere crescută în rândul colectivităţii în raport cu o infracţiune unică. Aceste consideraţii de ordin subiectiv şi obiectiv justifică aplicarea unui tratament sancţionator mai sever. 5.2. Reguli comune de aplicare a sporului de pedeapsă. Din cele arătate mai înainte rezultă că stabilirea şi aplicarea sporului de pedeapsă, în cazul faptelor concurente şi continuate, cunoaşte aceleaşi reguli. Aplicarea unei pedepse faptelor continuate peste maximul special trebuie să ţină seama şi de dispoziţia alin. ultim al art. 34 C. pen., care stabileşte ca limită maximă a agravării suma pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente, ceea ce face, în multe cazuri, imposibilă agravarea cu până la 5 ani peste maximul pedepsei. Dimpotrivă, într-o altă opinie se susţine că înfracţiunea continuată nu intră sub incidenţa acestei reguli privind suma pedepselor datorită prevederilor exprese ale art. 42 şi 43 C. pen. E normal, dacă avem în vedere că instanţa nu va stabili o pedeapsă pentru fiecare faptă continuată, apoi va alege una dintre ele, ci va stabili o pedeapsă unică în raport de gradul de pericol social care rezultă din aprecierea tuturor faptelor ce alcătuiesc infracţiunea continuată. În consecinţă, instanţa nu are ce însuma, pentru a putea aplica dispoziţiile art. 34 alin. 2 C. pen. Deci, mecanismul de aplicare a sporului pentru infracţiunea continuată e diferit faţă de concursul de infracţiuni. La infracţiunea continuată pedeapsa nu se stabileşte în doi timpi – fixându-se mai întâi o pedeapsă pentru fiecare faptă concurentă şi apoi aplicarea sporului la pedeapsa rezultantă –, ci într-un singur timp, stabilindu-se de la început o pedeapsă unică, în care se include, eventual, şi sporul, după următorul mecanism: instanţa va determina pedeapsa de bază după regula expusă la alineatul precedent, apoi va aprecia dacă este necesar să o majoreze până la maximul ei special, iar dacă nici maximul special nu este îndestulător va aplica şi un spor de pedeapsă. 5.3. Înlocuirea răspunderii penale. Săvârşirea unei infracţiuni are drept consecinţă angajarea răspunderii penale a infractorului şi sancţionarea lui. Angajarea răspunderii penale nu are caracter absolut, fiind posibile şi situaţii de excepţie: cauzele care înlătură răspunderea penală sau înlocuirea râspunderii penale cu sancţiuni administrative, atunci când se apreciază că restabilirea ordinii de drept penal este mai eficientă prin stabilirea altei forme de constrângere juridică. Regulile privind înlocuirea răspunderii penale sunt identice atât pentru concursul de infracţiuni, cât şi pentru infracţiunea continuată. Se pune întrebarea dacă fiecare faptă va putea fi supusă înlocuirii răspunderii penale sau doar fenomenul infracţional ca întreg. Înlocuirea răspunderii penale în cazul concursului de infracţiuni poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite condiţiile acestei operaţiuni juridice pentru fiecare infracţiune concurentă. Nu poate fi concepută înlocuirea pedepsei doar pentru una din faptele concurente întrucât ar apărea ca nonsens ca acelaşi făptuitor să se poată îndrepta în parte, numai pentru unele infracţiuni, fără aplicarea unei pedepse, iar pentru altele să se îndrepte doar prin executarea unei astfel de sancţiuni. Cu atât mai mult, mutatis mutandis, se poate aplica un asemenea argument infracţiunii continuate, care reprezintă o infracţiune unică săvârşită prin multiple acte de executare. §6. Asemănări privind latura subiectivă şi formele faptelor penale 6.1. Mobilul şi scopul. Latura subiectivă a infracţiunii cuprinde mai multe elemente: vinovăţie, mobil şi scop. Dintre toate acestea doar mobilul şi scopul prezintă asemănări între unitatea (naturală sau legală) şi pluralitatea de fapte penale. Mobilul este motivul infracţiunii, de aceea a fost numit şi cauza internă a actului de conduită. La infracţiunea continuată mobilul este acelaşi pentru toate faptele componente, fiind dat de rezoluţia infracţională unică. Schimbarea afectelor în continuitatea infracţională (gelozia, ura, lăcomia, răzbunarea etc.) nu schimbă caracterul unitar al pluralităţii infracţionale, dacă rezoluţia nu este autonomă pentru fiecare faptă componentă. Si infracţiunile concurente pot fi legate între ele prin unitatea de mobil, deşi nu este o regulă obligatorie. Un astfel de exemplu îl reprezintă infracţiunile de aceeaşi natură, dar săvârşite în baza unor rezoluţii diferite (concursul omogen), ori chiar a unor infracţiuni de natură diferită, dacă ele sunt săvârşite având la bază acelaşi mobil. Prin scopul infracţiunii se înţelege rezultatul dorit de făptuitor în urma săvârşirii faptei penale. Dacă în cazul infracţiunii continuate autorul urmăreşte un rezultat global, căci în prezenţa unor scopuri diferite cu greu s-ar putea reţine o rezoluţie infracţională unică. în cazul concursului de infracţiuni scopul este, de regulă, plural, fiind dat de rezultatul fiecărei infracţiuni. Totuşi, există posibilitatea unui scop unic, atât în situaţia unui concurs omogen, când rezultatele vizate sunt de aceeaşi natură, identice, cât şi în cazul unui concurs eterogen. De exemplu, autorul comite mai multe infracţiuni – răpirea unei persoane, furtul unui autoturism pentru a-şi asigura retragerea şi lipsirea de libertate a acelei persoane – în scopul unic de viol. 6.2. Tentativa şi faptul consumat. Infracţiunea are o structură complexă, care cuprinde acte preparatorii, tentativa, acte de executare, faptul consumat, urmările infracţiunii şi epuizarea ei. Pentru lucrarea de faţă prezintă interes tentativa şi faptul consumat. Forma consumată există atunci când se realizează în întregime conţinutul infracţiunii (pentru infracţiunile formale sau de pericol) sau se produce rezultatul specific (pentru infracţiunile de rezultat). Tentativa presupune punerea în executare a hotărârii de a săvârşi o infracţiune, executare care a fost întreruptă de o altă persoană sau care nu şi-a produs rezultatul. Există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că, în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. Se poate stabili o paralelă între concursul de infracţiuni, infracţiunea unică şi cea continuată în sensul că toate acestea pot fi săvârşite atât sub forma tentativei pedepsibile, cât şi sub forma faptului consumat, astfel încât să angajeze răspunderea penală a făptuitorului. Tentativa nu alterează unitatea de încadrare juridică a infracţiunii continuate. Dacă, însă, după comiterea tentativei făptuitorul continuă activitatea infracţională în realizarea aceleiaşi rezoluţii, ajungând la consumarea infracţiunii, nu va răspunde pentru un concurs format din tentativă şi fapta consumată, ci pentru o singură infracţiune – fapta consumată – în care se absorb activităţile anterioare. De asemenea, tentativa nu poate fi element al concursului de infracţiuni, dar nici al unităţii infracţionale, dacă autorul se desistează sau împiedică producerea rezultatului înainte de a fi descoperită fapta sau de a fi împiedicată de o cauză independentă de voinţa făptuitorului (conform art. 22 C. pen.), afară de cazul în care faptele comise până la momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o infracţiune autonomă (art. 22 alin. 2 C. pen.). §7. Asemănări procesuale Problema aspectelor procesuale poate fi analizată din mai multe puncte de vedere, astfel: a) Hotărârea instanţei de judecată cu privire la infracţiunea unică, faptele concurente sau continuate se bucură de autoritate de lucru judecat sub trei aspecte: existenţa faptelor, caracterul penal sau nepenal al acestora şi identitatea autorului lor. În cazul în care după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive se descoperă şi alte fapte care formează structura aceleiaşi infracţiuni continuate sau aceluiaşi concurs de infracţiuni, instanţele au posibilitatea de a le judeca din nou în raport de întregul ansamblu infracţional, căci autoritatea de lucru judecat se referă doar la faptele existente şi descoperite, fără a certifica inexistenţa altora. De altfel, art. 355 C. proc. pen. dispune că instanţa sesizată cu judecarea unor acte materiale nou descoperite va reuni cauza cu aceea în care s-a dat hotărâre definitivă, va pronunţa o nouă hotărâre în raport cu toate actele materiale care intră în structura infracţiunii continuate sau concursului şi va desfiinţa hotărârea anterioară. Prevederi similare se regăsesc şi în art. 36 şi 43 ale Codului penal. În caz de infracţiune continuată, deşi din punct de vedere al calificării juridice avem o singură infracţiune, nu se poate spune că prin noua judecată s-ar încălca principiul procesual non bis in idem, deoarece prin această nouă judecată nu se urmăreşte pedepsirea faptei pentru a doua oară, ci stabilirea unei pedepse corespunzătoare întregului conţinut al infracţiunii continuate săvârşite. b) Sub aspectul competenţei teritoriale a instanţelor de judecată, pentru toate categoriile de fapte este competentă instanţa care a fost mai întâi sesizată. Aceasta poate fi instanţa din orice loc în care s-a produs una din faptele penale sau unul din rezultate. De asemenea, dacă competenţa după natura faptelor sau calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa revine instanţei superioare în grad, iar dacă una dintre instanţe este civilă şi cealaltă militară, competenţa revine instanţei militare, însă numai pentru faptele săvârşite exclusiv de cadre militare. Dacă cel condamnat se află în stare de deţinere, este competentă instanţ