Referat Cererea De Chemare In Judecata

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Cererea De Chemare In Judecata si de asemenea puteti face Download Referat Cererea de chemare in judecata

Citeste fragmente din Referat Cererea De Chemare In Judecata

Cererea de chemare in judecata În afara unor situaţii de excepţie, instanţa nu se sesizează din oficiu. Cu alte cuvinte, de regulă, judecata presupune o iniţiativă din partea aceluia care va avea calitatea de reclamant în proces. Această iniţiativă este ceea ce numim “cerere introductivă de instanţă” sau “cerere iniţială”. Este o cerere “introductivă de instanţă” sau “iniţială” pentru că, pe de-o parte, exprimă iniţiativa reclamantului, iar pe de alta, întrucât ea iniţiază judecata. În acest sens, art. 109 C. proc. civ. precizează că: “Oricine pretinde un drept împotriva unei alte personae trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente”. Acest text nu oferă el însuşi o definiţie a cererii de chemare în judecată. Totodată sunt de făcut cel puţin alte două observaţii: a) O cerere înaintea instanţei poate fi făcută nu numai atunci când titularul el “ pretinde un drept împotriva unei alte persoane”, ci şi în situaţii necontencioase sau pentru constarea inexistenţei unui drept; b) Textul ar putea conduce la interpretarea greşită că cererea adresată unei instanţe necompetente nu este valabilă. Or, în realitate, numai dacă s-ar costata că n-au fost respectate regulile de competenţă generală,cererea va fi respinsă ca inadmisibilă. În celelalte cazuri de necompetenţă, cererea produce unele dintre efectele ei, dar, prin admiterea excepţiei de necompetenţă, ea va fi soluţionată de organul jurisdicţional în favoarea căruia s-a pronunţat declinarea de competenţă (art. 158 alin. 1 C. proc. civ.). În sens generic, prin cerere ar urma să se înţeleagă formularea unei pretenţii în faţa justiţiei, în vederea satisfacerii ei. Şi tot într-un asemenea sens, pentru a cuprinde toate formele prin care se deschide judecata, s-ar putea vorbi despre “actul introductiv de instanţă”. Cererea de chemare în judecată nu trebuie confundată nici cu acţiunea, nici cu sesizarea instanţei. Cererea este actul procedural prin care se pune în mişcare acţiunea civilă; ea nu este însă chiar acţiunea civilă. Adeseori, cererea de chemare în judecată îndeplineşte şi funcţia de sesizare a instanţei. Totuşi, uneori sesizarea instanţei reprezintă un act procedural distinct de cerere. Această constatare este evidentă în situaţia în care legea instituie obligatoriu o procedură prealabilă de conciliere între părţi, în “procedura graţioasă”, precum şi în acele situaţii, altele decât cele ce aparţin “procedurii graţioase”, când instanţa este solicitată, printr-o cerere comună a părţilor, să statueze asupra unor elemente de fapt sau de drept dintre ele. Aşadar, cererea de chemare în judecată este actul procedural prin care reclamantul, punând în mişcare acţiunea civilă şi, totodată, de regulă, învestind instanţa cu soluţionarea ei, îşi formulează pretenţiile faţă de cel chemat în judecată, solicitând concursul instanţei pentru satisfacerea lor. Între raţiunile cererii de chemare în judecată pot fi înscrise şi următoarele: ea semnifică abandonarea ideii de “justiţie individuală”, primitivă – în care partea se confundă cu judecătorul şi se manifestă voluntarist – în favoarea “justiţiei sociale”, independentă şi parţială; întrucât, în principiu, judecata nu se poate realiza din oficiu, cel mai adesea cererea este aceea care învesteşte instanţa; judecătorul neputând da părţii ceea ce ea nu a cerut, nici, de regulă, mai mult decât ea a cerut (ne eat ultra petita partium), cererea este aceea care determină obiectul pretenţiilor şi mijloacele pentru justificarea lui, precum şi limitele judecăţii sub aspectul întinderii pretenţiilor şi sub aspectul părţilor; cererea constituie şi actul de somare a pârâtului, fie pentru anchiesa, fie pentru a-şi pregăti apărarea. Forma şi conţinutul cererii de chemare în judecată Cererea trebuie făcută în scris (art. 82, alin. 1 şi art. 113, alin. 1 C. proc. civ.) şi în limba română (art. 127, alin. 1, din Constituţie şi art. 6, alin. 1 din Legea nr. 94/1992). În contextul condiţiilor generale privitoare la cereri (art. 82-84 C. proc. civ. ) şi observând exigenţele legale în materie (art. 112-114 C. proc. civ.), cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă următoarele: 1. Arătarea instanţei căreia cererea i-a fost adresată. Această menţiune prezintă interes sub două aspecte: a) potrivit art. 109 C. proc. civ., cererea celui care pretinde un drept trebuie făcută “înaintea instanţei competente”. Or, numai prin indicarea instanţei poate fi verificată competenţa acesteia. Pe de altă parte, numai o instanţă competentă se poate considera valabil învestită prin sesizarea ei; b) în toate cazurile de competenţă terotorială alternativă sau facultativă, reclamantul numai poate reveni asupra alegerii instantei, iar alegerea instanţei se face tocmai prin indicarea acesteia. 2. Identificarea părţilor. În această privinţă, actuala reglementare este nu numai laconică, dar şi lacunară, atât art. 82 alin. 1, cât şî art. 112 alin. 1, pct. 1 C. proc. civ. vorbim doar de “numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor”. Chiar în lipsa unor texte adecvate, identificarea părţilor – persoane fizice – trebuie să se facă şi prin prenume, naţionalitate, data naşterii, iar în cazul persoanelor morale prin denumire sau firmă, naţionalitate, sediu, organelle care le reprezintă legal – asemenea elemente putând prezenta deosebit interes în desfaşurarea judecăţii. Reclamantul se poate afla în imposibilitatea de a face unele dintre menţiunile arătate, dar aceasta nu trebuie să anuleze dezideratul identificării părţilor cât mai complet posibil. Identifivarea părţilor, prin atributele menţionate, poate prezenta importanţă, între ele, pentru: a) stabilirea limitelor litigiului sub raportul subiectelor procesuale; b) verficarea calităţii şi a capacităţii procesuale; c) verficarea competenţei instanţei; d) stabilirea locului unde urmează să se facă comunicarea actelor de procedură; e) asigurarea condiţiilor necesare pentru exercitarea dreptului la apărare, precum şi pentru sancţionarea încercării de disimulare frauduloasă a unora dintre elementele procesului. 3. Calitatea juridică în care părţile stau în judecată, atunci can dele nu stau în numele lor propriu. Părţile stau în judecată într-o dublă ipostază: în calitatea ce le derivă din raportul juridic substanţial (de exemplu, creditor şi debitor); în calitate ce le derivă din raportul juridic procesual (de exemplu, reclaman şi pârât, intervenient principal, intervenient accesoriu, chemat în garanţiei). Interesează însă, mai ales, calitatea ce derivă dintr-un raport de reprezentare (mandatar convenţional ad litem, reprezentant legal, mandatar judecătoresc). Reprezentantul trebuie să-şi arate calitatea şi să o probeze. Altminteri, se va presupune că el acţionează în nume propriu. De asemenea, arătarea calităţii trebuie să se facă şi atunci când persoana acţionează atât în nume propriu, cât şi ca reprezentant. Menţionarea calităţii, atunci când părţile nu stau în judecată în numele lor propriu, se dovedeşte a fi esenţială în unele situaţii. 4. Obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea nu este cu putinţă. În cazul bunurilor imobile vor fi menţionate elementele necesare pentru identificarea lor (comună, judeţ, stradă, număr, număr de carte funciară, numărul topografic etc.). Este vorba deci despre pretenţia concretă a reclamantului. Determinarea obiectului trebuie să fie clară, completă, cât mai exactă cu putinţă, întrucât şi acest reper are multiple semnificaţii şi implicaţii între care: indicarea exactă a obiectului (quod petitur, quod desideratur şi care poate fi dare, facere, pati) pune părţile dintr-un început pe poziţii de egalitate, pârâtul putând deja opta între recunoaşterea pretenţiilor sau formularea apărărilor, raportat la obiect se va verfica respectarea normelor privitoare la competenţa instanţei, legalitatea alcătuirii completului de judecată, taxa de timbru, admisibilitatea unor probe, eventuala modificare sau completare ulterioară a cererii; obiectul constituie elementul indispensabil al dispozitivului şi criteriul de apreciere a situaţiilor de minus, plus sau ultra petita; obiectul – sau, mai correct spus material litigioasă – constituie unul dintre elementele autorităţii lucrului judecat; 5. Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea. În esenţă şi atât cât este posibil în acestă primă etapă a procesului civil, reclamantul trebuie să indice împrejurările de ordin material din care derivă pretenţia sa, titlu juridic pe care se sprijină acea pretenţie şi cauza juridică – în convenţii acesta înseamnă echivalentul unei îndatoriri, iar în procedură fundamental juridic al pretenţiei. Cât priveşte motivele de drept, nu este necesar să se recurgă la formele sacramentale, nici să se indice exact textele de lege, ci să se indice principiile de drept care fundamentează cererea. Sub ambele aspecte – al motivelor de fapt şi de drept – arătarea acestora, chiar sumară, este indeniabilă pentru a permite pârâtului să-şi formuleze excepţiile, apărările sau explicaţiile, pentru fixarea cadrului procesului şi pentru prefigurarea fondului acestuia, dar şî – în cele din urmă – pentru verificare unuia dintre elementele autorutăţii lucrului judecat: cauza juridică; 6. Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Simplele alegaţii nu pot conduce la admiterea cererii; ele trebuie să se sprijine pe probe. Probele sunt o instituţie dinamică; utilitatea sau inutilitatea lor se remarcă în chiar cursul desfăşurării procesului civil. Toate probele – mai ales cele ce susţin obiectul şi valoarea cererii, motivele de fapt şi titlu juridic – trebuie indicate. Aceasta, pentru relevarea temeiniciei cererii, aprecierea admisibilităţii mijloacelor probatorii, celeritatea justiţiei, prevenirea surprinderii adversarului, respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare. Art. 112 alin. 1, pct. 5 C. proc. civ. aduce câteva precizări în plus: - Când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii, câţi pârâţi sunt, precum şi câte o copie de pe fiecare înscris pentru instanţă; copiile vor fi certificate de reclamant că sunt la fel cu orginalul; - Se poate depune şi numai o parte dintr-un înscris privitor la pricină, rămânând ca instanţa să dispună, la nevoie, înfăţişarea înscrisului în întregime; - Dacă înscrisurile sunt scrise într-o limbas străină sau cu litere vechi, se vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte; - Când reclamantul voieşte să-şi dovedească cererea sau vreunul din capetele cererii sale prin interogatoriul pârâtului, se va cere înfăţişare în persoană a acesteia, cu menţiunea “la interogatoriu”; - Când se va cere dovada cu martori, se va arăta numele şî domiciliul acestora. Pentru acest stadiu al procedurii, legea nu prevede sancţiunea care poate interveni în cazul nerespectării exigenţelor prevăzute la art. 112 C. proc. civ. Prin corelarea însă cu alte dispoziţii, eventuala sancţiune care poate interveni se prefigurează: preşedintele, primind cererea, va dispune citarea pârâtului la termenul fixat pentru judecată şi comunicarea copiilor de pe cerere şi înscrisuri, aşadar fixarea termenului este condiţionată, implicit, de depunerea copiilor de pe înscrisuri (art. 114 alin. 3 C. proc. civ.); preşedintele îi va pune în vedere reclamantului lipsurile cererii de chemare în judecată, spre a le întregi înainte de comunicare (art. 114 alin. 2 C. proc. civ.); în afara excepţiilor prevăzute de lege, dovezile care nu au fost cerute în condiţile art. 112 C. proc. civ., nu vor mai putea fi invocate în cursul judecăţii; sub sancţiunea decăderii, partea este obligată, în cazul amânării judecăţii, ca înainte cu cel puţin cinci zile de termenul fixat pentru judecată să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate (art. 138 C. proc. civ.); dacă partea refuză să răspundă la interogatoriu sau dacă refuză să înfăţişeze înscrisul, instanţa va putea considera ca dovedite pretenţiile formulate (art. 174 şi art. 225 C. proc. civ.) etc. h¾ h¾ h¾ h¾ 萎l萑͈葝l葠͈摧呗Lᨀart. 82 alin. 1 şi art. 112 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.). Acest element este indiscutabil necesar, deoarece tocmai semnătura constituie certificarea manifestării de voinţă a reclamantului. De altfel, art. 133 C. proc. civ. – într-o formulare paradoxală îsă – precizează că cererea de chemare în judecată nesemnată va fi declarată nulă. 8. Data cererii de chemare în judecată nu este menţionată ca element necesar al acesteia, nici de art. 82 C. proc. civ., nici de art. 112 C. proc. civ. Totuşi, datarea trebuie considerată ca necesară. Cu totul adecărat că cele mai multe şî mai semnificative consecinţe sunt corelate datei de introducere a cererii de chemare în judecată, dar şi data cererii poate atrage unele indicaţii (de exemplu, cât priveşte capacitatea procesuală a părţii). Art. 133 alin. 1 C. proc. civ. sancţionează cu nulitate cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura. Textul art. 133 C. proc. civ. rămâne vulnerabil sub mai multe aspecte: a) Ar rezulta, fiind vorba de sancţionarea “nulităţii”, că dispoziţiile privitoare la elementele cererii de chemare în judecată au caracter imperativ, deşi, în realitate, ele au caracter dispozitiv; b) Ar rezulta, de asemenea, că lipsurile cererii pot fi invocate de oricare parte şi oricând, cu toate că numai pârâtul poate invoca excepţia având ca obiect viciile cererii, şi nu pentru prima dată în dezbateri de fond, în apel sau în recurs; c) Termenul “nulitate” poate evoca ideea imposibilităţii acoperirii ulterioare a lipsurilor cererii de chemare în judecată, ceea ce contrazice chiar art. 133 alin. 2 C. proc. civ., cu privire la lipsa semnăturii; d) În fine, s-ar putea deduce, greşit îsă, că nulitatea nu operează atunci când lipsesc alte elemente din cererea de chemare în judecată decât numele, obiectul sau semnătura. Textul trebuie deci interpretat circumspect. Potrivit cu natura unor cereri de chemare în judecată, acestea trebuie să îndeplinească unele condiţii complementare. Timbrarea cererii de chemare în judecată Acţîunile sau cererile – inclusiv cererea de chemare în judecată – introduce la instanţele judecătoreşti, executorii judecătoreşti şi serviciile de publicitate imobiliară, cererile pentru exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, precum şi eliberarea copiilor de pe acte de către instanţele judecătoreşti, executorii judecătoreşti şi serviciile de publicitate imobiliară, se taxează diferenţiat, după criteriul evaluării sau al neevaluării lor în bani. Timbrarea cererii de chemare în judecată trebuie şă se facă anticipat. Altminteri, ea va fi anulată. Preşedintele, primind cererea de chemare în judecată, va stabili ziua îfăţişării şi va cita părţile înaintea instanţei de judecată, numai după ce constată plata taxei de timbru. Câteva ipoteze practice prezintă importanţă sub raportul modului diferenţiat de rezolvare: dacă cererea este introdusă în comun de mai multe persoane pentru acelaşi obiect ori dacă obiectul litigiului este un drept sau o obligaţîe comună, taxa se datorează în solidar şi se plăteşte o singură dată; dacă reclamantul se adresează instanţei cu mai multe capete de cerere, iar legea nu prevede o altă soluţie, taxa se datorează distinct pentru fiecare capăt de cerere; când, după sesizarea instanţei, reclamantul îşi modifică cererea de chemare în judecată, în sensul majorării pretenţiilor sau a valorii acestora, instanţa va oblige partea – sub sancţiunea nulităţii plusului de pretenţii sau a cererilor ulterioare netimbrate – să achite taxa până la cuantumul legal, cel mai târziu până la următorul termen de judecată; dacă, dimpotrivă, după înregistrarea cererii se micşorează obiectul acesteia, taxa se percepe la valoarea iniţială, fără a se ţine seama de reducerea ulterioară. Unele categorii de cereri sunt scutite de taxa de timbru. Netimbrarea cererii se invocă de către pârât pe cale de excepţie, înaintea oricăror alte excepţii de procedură. Efectele introducerii cererii de chemare în judecată Cererea de chemare în judecată se depune fie direct la instanţă, fie se transmite acesteia prin poştă, fie se depune la registratura instanţei, primind dată certă. Primind cererea şi constatând plata timbrului, precum şi îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de lege, preşedintele va fixa ziua înfăţişării şi va cita părţile în faţa instanţei. Cand reclamantul este de faţă la fixarea termenului, el ia termenul în cunoştinţă. Preşedintele, dacă este cazul va sesiza reclamantului lipsurile cererii de chemare în judecată, pentru ca acesta să le înlăture, înainte de comunicare cererii către pârât. Introducerea cererii de chemare în judecată produce atât efecte procedurale, cât şi unele efecte substanţiale, asupra fondului dreptului. A) Efectele procedurale. Introducerea cererii de chemare în judecată provoacă, în esenţă, două efecte procedurale, care se răsfrâng asupra părţilor şi asupra instanţei: 1. Cererea de chemare în judecată “creează instanţa”, în sensul că ea deschide judecata care, de regulă, se finalizează printr-o hotărâre judecătorească. Există deci între părţi o situaţie juridică nouă, de natură procedurală, precum şî un raport juridic determinat între părţi şi instanţă, din care decurg câteva consecinţe: a) Părţile dobândesc drepturi şi obligaţii subiective procesuale, a căror exercitare sau îndeplinire sunt garantate prin sancţiuni specific procesuale, statuate sau validate de instanţă; b) Cererea de chemare în judecată delimitează cadrul procesual în care se va desfăşura judecata (părţile, obiectul şi cauza litigiului), aşa încât: obiectul acţiunii fiind precizat deja, acesta nu mai poate fi schimbat decât modificând cererea în condiţiile prevăzute de lege; competenţa generală a instanţei, precum şi competenţa ei materială şi teritorială vor fi validate ca atare, pe parcursul judecării, în raport de obiectul acţiunii; în acele cazuri în care, potrivit art. 12 C. proc. civ., recxlamantul are a alege între mai multe instanţe deopotrivă competente, cererea îi materiaslizează irevocabil voinţa de a se judeca la o anumită instanţă; potrivit cu obiectul cererii se va aprecia legalitata compunerii completului de judecată; în raport de elementele cererii, eventual se va justifica sau nu excepţia litispendenţei; obiectul cererii va fi criteriu de apreciere a motivelor de apel sau revizuire, întrucât instanţa s-ar fi pronunţat minus, ultra sau plus petita; modul de transpunere a elementelor cererii în hotărâre definitivă sau irevocabilă va justifica sau nu eventuala excepţie a autoritaţii lucrului judecat; c) Părţile sunt obligate să compare în faţa instanţei, în care scope ele vor fi citate. Altminteri, se poate ajunge, după caz, la respingerea cererii ca nesusţinută (art. 616 C. proc. civ.), supendarea judecăţii (art. 242 pct. 2 C. proc. civ.) sau judecarea în lipsă (art. 242 alin. ultim C. proc. civ.); d) Părţile sunt obligate să stăruie în judecată, altfel putând intervene sancţiune perimării (art. 248 C. proc. civ.); e) Părţile – mai întâi reclamantul şi apoi pârâtul – sunt obligate să pună concluzii în fond (art. 128 şi art. 146 C. proc. civ.), căci, în caz contrar, instanţa va putea statua asupra fondului litigiului numai în considerarea elementelor cererii şi, eventual, ale întâmpinăriii; f) De la data introducerii cererii de chemare în judecată se produce efectul conservator de drepturi al acesteia, socotindu-se – în cazul hotărârilor declarative sau constitutive de drepturi – că procesul a fost câştigat de la acea dată; 2. Cererea de chemare în judecată, dacă ea este făcută nemijlocit, direct în faţa instanţei, semnifică sesizarea sau investirea acesteia cu soluţionarea litigiului. B.Efectele substanţiale, asupra fondului dreptului. Cererea de chemare în judecată conservă şi consolidează drepturile subietive alegate. În acest vsens pot fi consemnate ca asemenea efecte: întreruperea prescripţiei sau a forcluziunii; punerea în întârziere; transmiterea acţiunilor exclusive ataşate persoanei decedatului. 1. Întreruperea prescripţiei sau a termenului pentru a acţiona (termenul de forcluziune) este supusă câtorva exigenţe: a) Cererea de chemare în judecată, chiar dacă poartă o denumire greşită, trebuie să fie o veritabilă cerere introductivă de instanţă, având ca obiect recunoaşterea unui drept litigious; b) Cererea de chemare în judecată trbuie să fie efectivă, adică făcută în scopul de a fi admisă; c) Cererea să fie admisă, printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă. Întinderea efectului interrupt de prescripţie este limitată sub un întreit aspect: I) Întreruperea prescripţiei priveşte acţiunea ataşată dreptului subiectiv alegat prin cererea de chemare în judecată, nu însă şi alte acţiuni, pe care se sprijină alte drepturi subiective, exceptând situaţia când cele două acţiuni, chiar dacă având cause distincte, tind spre un singur şi acelaşi scop, astfel încât cea de-a doua acţiune este virtualmente compromisă prin cea dintâi; II) Întreruperea prescripţiei poate profita numai titularului dreptului alegat şi numai împotriva aceluia care a fost chemat în judecată sau a terţilor care au intervenit voluntar în favoarea lui. Aşa fiind, întreruperea prescripţiei nu profită: pârâtului, cât priveşte acţiunea acestuia pentru ocrotirea propriului său drept; celorlalţi reclamanţi aflaţi în situaţia de coparticipare procesuală activă; nici reclamantului împotriva altor pârâţi, aflaţi în situaţia de coparticipare procesuală pasivă. Totuşi, legea civilă prevede câteva excepţii: în cazul solidarităţii active, astfel cum rezultă din art. 1035 C. civ., întreruperea prescripţiei realizată de unul dintre creditorii solidari profită şi celorlalţi creditori aflaţi în solidaritate; în cazul solidarităţii pasive, în sensul art. 1045 C. civ., acţiunea intentată împotriva unuia dintre debitorii solidari întrerupe prescripţia faţă de ceilalţi debitori aflaţi în solodaritate; III) Întreruperea prescripţiei operează cât timp durează judecata – actions quae tempore perimuntur semel iudicio inclusae salve permanent – încetând odată cu ultimul act de procedură, după care urmează perimarea sau începerea unei noi prescripţii. 2. Cererea de chemare în judecată operează punerea în întârzierea a pârâtului. Rezultă de aici câteva consecinţe: a) Întrucât cererea de chemare în judecată este asimilată unei somaţii de plată, pârâtul poate fi obligat la plata de daune – interese moratorii, chiar dacă reclamantul nu a introdus cererea la instanţa competentă sau dacă, ulterior, el a renunţat la judecată. Dacă cererea are ca obiect plata unei sume – neproducătoare de dobânzi – sau egularizarea unui cont, daunele moratorii încep să curgă de la data introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât, pe de-o parte, aceasta constituie o somaţie, iar pe de alta, pentru că creanţa este anterioară cererii. În caz de condamnare la despăgubiri, daunele moratorii încep să curgă de la data când hotărârea a fost pronunţată, indifferent de natura datoriei, dacă legea nu a fixat un alt punct de plecare; b) Dacă litigiul are ca obiect un lucru frugifer, posesorul trebuie să-l predea cu toate fructele lui. Cu alte cuvinte, chiar dacă posesorul este de bună credinţă, el nu poate conserva fructele percepute posterior cererii de chemare în judecată; c) Când litigiul are ca obiect predarea unui lucru cert, riscul pieirii bunului se strămuţa asupra pârâtului (art. 1074 alin. 2 C. civ.), chiar dacă lucrul a pierit în caz fortuit. El va fi scutit de riscul pieirii fortuite a bunului dacă va putea dovedi că acesta ar fi pierit şi la creditor, atunci când şi-ar fi executat obligaţia de predare la termen (art. 1756 alin. 2 C. civ.). 3. Cererea de chemare în judecată transmite moştenitorilor unele dintre acţiunile exclusiv ataşate persoanei decedatului. Altfel spus, unele dintre acţiunile lui de cuius nu pot fi pornite de moştenitorii săi, dar pot fi continuate de aceştia. PAGE PAGE 6 쥁`