Referat Drept Notarial 2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Drept Notarial 2 si de asemenea puteti face Download Referat drept notarial 2

Citeste fragmente din Referat Drept Notarial 2

I. Consideraţii generale asupra dreptului notarial 1. Noţiunea şi importanţa dreptului notarial Dreptul notarial este constituit din ansamblul normelor juridice care reglementează modul de organizare a activităţii notariale, statutul notarului public şi procedura de întocmire a actelor notariale. Enunţarea acestei definiţii sintetice relevă existenţa unor norme juridice cu caracter diferit: unele sunt norme ce privesc doar organizarea activităţii notariale şi structura organelor care o exercită sau o coordonează; altele se referă la procedura de întocmire a diferitelor acte notariale. Activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice, astfel cum precizează chiar art. 1 din Legea nr. 36/1995, „constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea". Din aceste dispoziţii legale se poate desprinde şi importanţa deosebită a activităţii notariale şi, implicit, a dreptului notarial. într-adevăr, societăţile moderne şi cu o solidă economie de piaţă se caracterizează printr-o multiplicare accentuată a raporturilor juridice la care participă persoanele fizice şi tot mai multe persoane juridice. Participarea la viaţa juridică implică, cu necesitate, respectarea unei anumite ordini de drept şi a valorilor ocrotite de aceasta. Datorită acestui fapt actele juridice nu se pot întocmi fără respectarea unor condiţii legale, fie ele de formă, fie de fond. Unul din marile principii ale dreptului civil este fără îndoială acela al consen-sualismului. Aceasta înseamnă că, în general, simplul acord de voinţă al părţilor este generator de drepturi şi obligaţii corelative. Prin urmare, părţile nu sunt ţinute să recurgă la constatarea raporturilor lor civile sau comerciale printr-un act întocmit în faţa unui notar public. Cu toate acestea, siguranţa circuitului civil recomandă constatarea unor atare raporturi printr-un act scris, respectiv chiar printr-un înscris întocmit şi autentificat de un specialist al dreptului, adică de un notar public. întocmirea unui înscris autentic, care să constate raportul juridic civil sau comercial realizat de părţi, este dorit şi solicitat adeseori de părţi, ceea ce reprezintă o garanţie solidă a conservării drepturilor lor. Alteori, forma autentică a actului reprezintă chiar o condiţie de valabilitate a contractului sau operaţiei juridice întocmite de părţi. Formalismul reprezintă o caracteristică a actelor notariale. Dar formele nu sunt un scop în sine ci o necesitate determinată tocmai de necesitatea garantării circuitului juridic civil şi comercial. în epoca modernă, se poate constata chiar şi o anumită renaştere a formalismului juridic1. Dreptul notarial se constituie, în ultimul timp, într-unui din domeniile juridice cele mai dinamice. Activitatea notarială este implicată azi nu numai în domeniile tradiţionale, ca: dreptul contractelor, succesiuni, drepturi reale, ci şi în dreptul afacerilor şi în dreptul comercial. O expresie a acestei realităţi o constituie şi numărul mare de notari publici care-şi desfăşoară azi activitatea în ţara noastră, precum şi în alte ţări democratice. Astfel, de pildă, în prezent în România există un număr de cea. 1.000 de notari publici, iar în Franţa, la începutul anului trecut, existau peste 7.700 de notari, iar profesiunea de notar este considerată ca fiind prima dintre profesiile juridice2, cu o cifră de afaceri de 45%. Numărul notarilor publici este relativ mare şi în alte state, cum este cazul Canadei, unde în urmă cu câţiva ani doar în provincia Quebec se înregistrau cca. 2.700 de notari3. 2. Obiectul dreptului notarial Din definiţia deja enunţată şi din ansamblul reglementărilor în vigoare se poate desprinde cu uşurinţă şi obiectul dreptului notarial. Acesta este format din normele juridice privitoare la organizarea activităţii notariale, statutul notarului public şi la procedura de întocmire a actelor notariale. Obiectul dreptului notarial este constituit şi din normele privitoare la procedura succesorală notarială. Obiectul dreptului notarial coincide şi cu obiectul disciplinei aferente acestui domeniu. Aceasta nu înseamnă că obiectul de interes al dreptului notarial este cantonat la instituţiile deja enunţate şi care au esenţialmente un caracter organizatoric şi procedural. Domeniul de interes al dreptului notarial este însă mult mai larg şi cuprinde varii domenii juridice. Avem în vedere, în primul rând, instituţii importante ale dreptului civil, cum sunt cele privitoare la: contracte, una din materiile predilecte ale dreptului notarial, succesiuni, drepturi reale şi publicitate imobiliară. Dreptul familiei, îndeosebi prin instituţiile privitoare la capacitatea persoanelor fizice şi juridice şi la reprezentarea lor, este şi el implicat în activitatea notarială. Dreptul comercial este şi el tot mai mult implicat în activitatea notarului public. Din această sferă de interes, pentru dreptul notarial, nu trebuie ignorate nici normele dreptului internaţional privat şi ale dreptului comerţului internaţional, căci circuitul valorilor materiale se înscrie, în epoca în care trăim, în cadrul unor tendinţe de accelerare a procesului de integrare economică regională şi chiar de globalizare accentuată. lată de ce disciplina pe care o studiem - Dreptul notarial - ar trebui să formeze obiect de studiu la toate facultăţile de profil juridic din România. Pentru a fi riguroşi trebuie să recunoaştem că Uniunea Naţională a Notarilor Publici -prin Consiliul său - a făcut deja demersuri pentru cuprinderea în planurile de învăţământ a acestei discipline juridice, astfel cum ea se studiază şi în alte ţări democratice. Soluţia nu a fost însă promovată, până în prezent, la toate facultăţile de profil juridic din România. Lipsa de interes pentru studiul dreptului notarial se justifică, cel puţin în parte, prin faptul că normele care-l alcătuiesc nu se constituie într-o ramură de drept tradiţională. Dar, pentru noi, întrebarea cardinală este tocmai aceea de a cunoaşte dacă dreptul notarial este sau nu o ramură de drept. în doctrina românească această problemă nu a fost supusă unei analize riguroase şi nici nu există puncte de vedere divergente în materie. In dreptul francez autonomia dreptului notarial ca ramură de drept este controversată, în pofida faptului că civilişti de mare prestigiu consideră că ne aflăm în prezenţa unei „ramuri speciale de drept" (A. Colin, H. Capitant, Cours de droit civil frangais, 1924)1. în ceea ce ne priveşte, socotim şi noi, alături de alţi autori, că problema este doar de un interes practic limitat2, sau mai de grabă de un interes strict doctrinar. Totuşi, este de observat, astfel cum am arătat deja, că normele dreptului notarial au un caracter organizatoric şi procedural şi sunt supuse unor reglementări speciale. Este adevărat însă că raporturile dintre persoanele care se înfăţişează în faţa notarului public se întemeiază pe egalitatea părţilor, caracteristică care este prezentă în cazul raporturilor de drept civil şi a altor ramuri ale dreptului privat. De aceea, aceste raporturi chiar dacă sunt consfinţite printr-un act notarial sunt şi rămân raporturi de drept civil. Raportul de drept substanţial dintre părţile actului notarial nu se converteşte, prin operaţiunea autentificării, într-un raport special, de drept notarial. Obiectul dreptului notarial include regulile care se aplică notarului în exerciţiul funcţiilor sale şi în raporturilor lui cu părţile (clienţii notarului)3. Aceste raporturi au un caracter particular şi generează drepturi şi obligaţii inerente unei profesii liberale, dar şi exerciţiului unui act de autoritate publică. în această perspectivă, apreciem că dreptul notarial trebuie considerat ca o disciplină juridică importantă, dar şi ca o ramură de drept autonomă. 3. Izvoarele dreptului notarial Izvoarele dreptului notarial sunt diverse şi sunt cuprinse în acte normative de natură diferită. în mod incontestabil, însă, principalul izvor al dreptului notarial este Legea4 notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36 din 12 mai 1995. Ea a fost adoptată ţinând seama atât de experienţa dobândită de notarii din ţara noastră, în perioada anterioară, cât şi de evoluţiile legislative din ţările democratice europene. Legea nr. 36/1995 se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă. Drept urmare, dispoziţiile codurilor menţionate constituie şi ele izvor de drept notarial, în materiile care interesează activitatea notarială. Cu acelaşi titlu de izvor de drept trebuie menţionată şi Legea nr. 178 din 4 noiembrie 1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de Ministerul Justiţiei1. Ordonanţele Guvernului pot constitui şi ele izvor al dreptului notarial. Până în prezent atare acte normative au fost elaborate în scopul determinării taxelor de timbru pentru activitatea notarială. Avem în vedere îndeosebi O.G. nr.12 din 29 ianuarie 1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială2, prin care a fost abrogată O.G. nr.37/1995. De asemenea, au caracter de izvor de drept notarial şi unele din dispoziţiile cuprinse în O.G. nr.32 din 18 august 1995, privind timbrul judiciar3. în fine, tot cu titlu de izvor de drept notarial trebuie amintită şi Ordonanţa nr. 30 din 29 ianuarie 1999, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi a Ordonanţei Guvernului nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială. Un izvor de drept cu o valoare incontestabilă este reprezentat de Regulamentul, adoptat în temeiul art. 107 din Legea nr. 36/1995, de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale, nr. 36/1995. Regulamentul a fost adoptat prin Ordinul nr. 710/C din 5 iulie 19954. 4. Scurte secvenţe istorice asupra instituţiei notariatului Subiectul principal al dreptului notarial este notarul public, iar istoria instituţiei este legată de apariţia pe scena istoriei a activităţii de întocmire a înscrisurilor constatatoare a diferitelor operaţii juridice şi a persoanelor care le întocmeau. Apare întru totul firesc ca majoritatea autorilor să plaseze germenii instituţiei notariatului chiar în Antichitate5. Istoria notariatului şi apariţia notarului este legată de descoperirea şi folosirea scrisului de populaţiile sumeriene. Primele testamente, contracte de vânzare-cum-părare sau de închiriere au fost scrise în Mesopotamia cu mii de ani în urmă. Consemnarea în scris a operaţiilor juridice a contribuit astfel, cum remarcabil nota un autor mexican, ia garantarea ordinii şi a păcii în cadrul tranzacţiilor private „de o manieră atât de eficientă, încât cinci mii de ani după aceasta, în epoca computerelor şi a sateliţilor, continuăm să o utilizăm"1. Adeseori, originea notariatului este căutată în instituţia romană a „tabelionilor", deşi nu se poate afirma că la sfârşitul epocii republicane au fost create toate condiţiile social-economice pentru transformarea scribului2 într-un adevărat funcţionar public. în dreptul roman, mult timp înscrisul a constituit numai un simplu mijloc probator al unor acte ce se îndeplineau după un anumit ceremonial. Propagarea treptată a documentelor scrise a determinat apariţia unei profesii liberale, anume aceea a tabelionului, persoanele ce o exercitau fiind specializate în redactarea documentelor juridice. Tabelionii au devenit treptat experţi în cunoaşterea legilor şi a formulelor juridice, funcţiile lor depăşind pe aceea de simplă redactare a unor documente juridice; ei au devenit adevăraţi asesori juridici ai părţilor nu numai în materia convenţiilor private, ci şi în privinţa redactării unor petiţii, atestări sau certificări solicitate de tribunale3. O dată cu dezvoltarea oraşelor medievale şi înflorirea comerţului, convenţiile private au început să fie tot mai mult redactate de persoane ce posedau o calificare corespunzătoare, obţinută în diferite şcoli ale timpului. Dezvoltarea comerţului în secolele XI-XIII a contribuit la transformarea scribului - scriptor sau notarius - în notar public. Gândirea juridică a epocii a fost marcată în mod esenţial de două şcoli importante - a glosatorilor şi a canoniştilor -, iar aceasta a contribuit la transformarea tabelionilor în veritabili funcţionari publici, în sensul modern al cuvântului. Contribuţia unei celebre universităţi italiene a fost remarcabilă în evoluţia dreptului notarial. Este vorba de Universitatea din Bologna, una dintre cele mai vechi instituţii de învăţământ superior europene, şi unde trei jurişti s-au ilustrat prin lucrările elaborate în domeniul dreptului notarial. Astfel, primul autor, care a elaborat un tratat în domeniul notarial, între anii 1222-1234, a fost profesorul Rainiero de Perugia. Tratatul său era intitulat „Ars notariae" şi cuprindea trei părţi: contractele, dispoziţii de ultimă voinţă şi înscrisuri procesuale. O altă lucrare remarcabilă, intitulată tot „Ars notariae", a aparţinut lui Salatiel, profesor la aceeaşi universitate italiană. Tratatul este format şi el din trei părţi: contracte şi pacte; dispoziţii testamentare şi regimul succesoral; formulare procesuale. Principiile lui „Ars notariae" au fost răspândite apoi în Italia şi în întreaga Europă4, prin lucrările profesorului Rolandino, de la aceeaşi celebră universitate. In ţara noastră, originea notariatului este plasată, de unii autori, în secolul al Xll-lea (în Transilvania) şi al XlV-lea (în Ţara Românească şi Moldova)1. Timp îndelungat, activitatea notarială era îndeplinită de instanţele judecătoreşti, care aveau atribuţii în materie necontencioasă. Astfel, prin Legea pentru autentificarea actelor din 1 septembrie 1886 autorităţile competente a legaliza actele sub semnătură privată şi a le autentifica erau: a) Tribunalele de judeţ în mod general şi fără restricţiune; b) Judecătoriile de ocol; c) Judecătoriile comunale; şi d) Poliţaii şi comisarii de poliţie, numai în mod excepţional şi după distinc-ţiunile prescrise la vale". De menţionat faptul că potrivit acestui act normativ competenţa de drept comun în materie aparţinea tribunalelor de judeţ. în acest sens, art. 1 din Legea din 1 septembrie 1886 preciza că „Tribunalele de judeţ sunt competente a legaliza sau învesti cu forma autentică orice acte de orice valoare, şi între orice persoane domiciliate sau nu în cuprinsul circomscripţiunei lor". Toate celelalte instanţe şi autorităţi publice aveau o competenţă de excepţie în materie de legalizare şi autentificare de acte. Acest sistem nu se aplica în Ardeal, unde activitatea notarială se realiza prin intermediul notarilor publici. Prin Decretul nr. 79 din 31 martie 1950 a fost organizată în ţara noastră instituţia notariatului de stat. La început atribuţiile notariatelor au fost restrânse la autentificarea înscrisurilor, legalizărilor de acte şi la trimiterile în posesie a moştenitorilor2. Ulterior, în special prin Decretul nr. 377/1960, atribuţiile notariatelor de stat au fost lărgite în mod considerabil. Procedura succesorală a fost reglementată prin Decretul nr. 40/1953 şi era de competenţa notariatelor de stat. în acelaşi mod s-a procedat şi în privinţa publicităţii imobiliare, anume în sensul că aceasta a fost trecută în competenţa notariatului de stat. După modelul sovietic, notariatele de stat au fost organizate şi în România ca organe administrative cu atribuţii specifice procedurii necontencioase. Activitatea notarială era coordonată de Ministerul Justiţiei, iar notarii de stat au fost consideraţi ca funcţionari publici. Descentralizarea economică şi tranziţia spre o economie de piaţă a impus o nouă organizare notarială. Ea s-a realizat prin Legea nr. 36/1995 şi prin Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale. 5. Principiile activităţii notariale Principiile de bază ale activităţii notariale pot fi desprinse din chiar prevederile primului capitol al Legii nr. 36/1995. Unele din aceste principii derivă din prevederile constituţionale, reprezentând o aplicare particulară a acestora. Alte principii sunt, desigur, specifice activităţii notariale. Vom examina, pe scurt, principiile de bază ale activităţii notariale. 5.1. Principiul legalităţii Legalitatea constituie un principiu de valoare constituţională a cărei importanţă şi semnificaţie într-un stat de drept nici nu trebuie să mai fie demonstrată. Aplicarea acestui principiu1 implică, în primul rând, constituirea birourilor notariale în conformitate strictă cu legea, precum şi respectarea tuturor normelor de competenţă statornicite de reglementările în vigoare. Respectarea formelor procedurale este, de asemenea, deosebit de importantă în activitatea notarială, căci numai actul ce întruneşte toate cerinţele legale se bucură de „autoritate publică". O aplicaţie particulară a principiului legalităţii este făcută în art. 6 din Legea nr. 36/1995. Dispoziţiile înscrise în acest text sunt deosebit de sugestive pentru întreaga activitate notarială şi nu doar sub aspectul analizat. Ele reprezintă şi veritabile norme de deontologie notarială. De aceea le şi reproducem în cele ce urmează: „Notarii publici şi celelalte instituţii prevăzute la art. 5, care desfăşoară activitate notarială, au obligaţia să verifice ca actele pe care le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare legii şi bunelor moravuri, să ceară şi să dea lămuriri părţilor asupra conţinutului acestor acte spre a se convinge că le-au înţeles sensul şi le-au acceptat efectele, în scopul prevenirii litigiilor. In cazul în care actul solicitat este contrar legii şi bunelor moravuri, notarul public va refuza întocmirea lui. Dacă înscrisul prezentat are un conţinut îndoielnic, iar notarul public nu poate refuza instrumentarea actului, va atrage atenţia părţilor asupra consecinţelor juridice la care se expun şi va face menţiune expresă în act. Dacă partea se opune la inserarea menţiunii, notarul public va refuza întocmirea actului". Aşadar, textul citat consacră îndatorirea notarului de a verifica legalitatea actelor pe care le instrumentează. în opinia noastră, art. 6 din Legea nr. 36/1995 conferă notarului public şi un rol activ. Această regulă poate fi desprinsă din îndatoririle pe care textul menţionat le impune notarului public. Respectarea legalităţii şi rolul activ al notarului public sunt de natură să înfăptuiască funcţia preventivă a activităţii notariale. Această funcţie este enunţată, în mod expres, în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 36/1995. 5.2. Principiul egalităţii de tratament în faţa organelor notariale Potrivit art. 7 din Legea nr. 36/1995 „activitatea notarială se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială". Consacrarea acestui principiu în Legea nr. 36/1995 este o consecinţă firească a dispoziţiei constituţionale înscrise în art. 16 alin. (1) din Constituţie, privitoare la egalitatea cetăţenilor „în faţa legii şi a autorităţilor publice". Valoarea principiului egalităţii de tratament este incontestabilă. Aşa fiind, un notar public nu ar putea refuza întocmirea actului notarial prezentat de părţi pe vreunul din motivele enunţate în art. 6 din Legea nr. 36/1995 (rasă, naţionalitate, origine etnică etc). 5.3. Activitatea notarială constituie monopol al notarilor publici în majoritatea statelor occidentale activitatea notarială se realizează de către birourile notarilor publici1. Notarii îndeplinesc imensa majoritate a actelor cu caracter notarial. Situaţia este similară şi în sistemul legislaţiei noastre. Principiul potrivit căruia activitatea notarială constituie monopol al notarilor publici comportă unele excepţii importante. Potrivit art. 5 din Legea nr. 36/1995: „Actele notariale pot fi efectuate şi de misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, precum şi de alte instituţii, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege". La rândul său, art. 12 din acelaşi act normativ determină competenţa notarială a secretarilor consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale notarilor publici. în considerarea acestor prevederi legale s-ar putea susţine că notarii publici nu beneficiază de un veritabil monopol asupra activităţii notariale. Susţinerea nu ar fi totuşi, după părerea noastră, pertinentă. într-adevăr, art. 10 din Legea nr. 36/1995 recunoaşte notarilor publici o competenţă generală. Pe de altă parte, activitatea notarială a organelor administrative şi a misiunilor diplomatice ori a oficiilor consulare este limitată, astfel cum rezulta chiar din prevederile art. 12-13 din Legea nr. 36/1995. De asemenea, anumite proceduri notariale pot fi realizate numai în cadrul birourilor notarilor publici (procedura succesorală notarială etc). 5.4. Principiul păstrării secretului profesional Activitatea notarului, ca şi a avocatului, implică cunoaşterea unor fapte sau împrejurări pe care părţile nu doresc, din diferite motive, să le facă publice. De aceea notarul este îndatorat să respecte confidenţialitatea lucrărilor întocmite şi să nu divulge datele sau informaţiile ce i-au fost încredinţate. Legea nr. 36/1995 consacră în mod expres obligaţia notarilor publici de a păstra secretul profesional. în acest sens, art. 36 din legea menţionată anterior cantonează această obligaţie la „actele şi faptele" despre care notarii au luat cunoştinţă „în cadrul activităţii lor". Obligaţia notarilor de a păstra secretul profesional subzistă şi după încetarea funcţiei, cu excepţia cazurilor în care legea sau partea interesată îl eliberează pe notar de această îndatorire. Potrivit art. 36 din Legea nr. 36/1995 aceeaşi obligaţie de a păstra secretul profesional revine şi „personalului birourilor notariale". Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale consacră această obligaţie în art. 29. Potrivit acestui text, obligaţia de a păstra secretul profesional le impune notarilor „interdicţia de a da informaţii, precum şi de a permite accesul la actele notariale altor persoane în afara părţilor, succesorilor şi reprezentanţilor acestora, precum şi acelora care justifică un drept sau un interes legitim". Dispoziţiile legale cuprinse în art. 29 alin. (1) din Regulament au un caracter extrem de restrictiv, dar întru totul justificat. în opinia noastră un terţ nu ar putea justifica, în principiu, un drept sau un interes legitim pentru cunoaşterea conţinutului actelor întocmite de către părţi. Obligaţia de păstrare a secretului profesional funcţionează şi în cazul în care notarul este chemat în faţa unui organ judiciar pentru a depune mărturie. în acest sens, art. 29 alin. (3) din Regulament precizează că notarul chemat ca martor în faţa unei instanţe sau a unui organ de urmărire penală poate fi scutit de păstrarea secretului profesional doar de cei interesaţi în apărarea secretului. Arhiva notarului public poate fi cercetată numai de un magistrat şi pe baza delegaţiei emise în acest scop de autoritatea judiciară competentă. Dacă înscrisurile notariale sunt cercetate pentru fals, ele pot fi ridicate şi rămân în dosarul cauzei dacă sunt declarate ca false, cu obligaţia comunicării hotărârii sau a ordonanţei procurorului; în caz contrar înscrisurile trebuie restituite [art. 29 alin. (4) din Regulament]. 5.5. Principiul realizării unui serviciu de interes public Activitatea notarilor publici se materializează în acte şi consultaţii notariale. Scopul acestei activităţi este, aşa cum rezultă şi din art. I din Legea nr. 36/1995, „constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase" ale persoanelor fizice şi juridice. Prin intermediul notarilor publici persoanele interesate (fizice sau juridice) îşi pot satisface unele necesităţi determinate de inevitabilitatea participării lor la viaţa juridică. De aceea, activitatea notarială este organizată pentru satisfacerea unor interese private. Ordinea de drept nu poate fi indiferentă faţă de modul de efectuare a operaţiilor juridice notariale. Legea conferă actului notarial forţa probantă şi caracterul unui act „de autoritate publică" (art. 4 din Legea nr. 36/1994). în aceste condiţii, este firesc ca activitatea notarială să fie considerată că întruneşte caracteristicile unui serviciu de interes public. Acest principiu este consacrat, în mod expres, în art. 3 din Legea nr. 36/1995, text care dispune explicit că: „Notarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome". 5.6. Principiul desfăşurării activităţii notariale numai la cererea persoanelor interesate Acest principiu este situat în Capitolul V al Legii nr. 36/1995, intitulat: „Procedura actelor notariale". Potrivit art. 43 alin. (1) din actul normativ amintit: „Toate actele notariale se îndeplinesc la cerere". Aşa fiind, s-ar putea susţine că ne aflăm în faţa unui principiu strict procedural. Totuşi, apreciem că principiul enunţat are incidenţă asupra întregii activităţi notariale. Aşadar, sesizarea reprezintă o premisă a activităţii notariale, chiar şi în cazul îndeplinirii altor operaţii decât înscrisurile notariale, inclusiv cu prilejul acordării de consultaţii juridice. Ne aflăm în prezenţa unei situaţii similare cu cea a disponibilităţii care guvernează activitatea judiciară în materie civilă. Prin urmare, mutatis mutandis, am putea vorbi de principiul disponibilităţii notariale. II. Organizarea activităţii notariale Structurile organizatorice notariale Elementul structural aflat la baza activităţii notariale este biroul notarului public, în acest sens, art. 14 din Legea nr. 36/1995 dispune că: „Activitatea notarilor publici se desfăşoară în cadrul unui birou, în care pot funcţiona unul sau mai mulţi notari publici asociaţi, cu personalul auxiliar corespunzător". Legea statorniceşte regula că, prin asociere, notarul public nu-şi pierde dreptul la birou notarial individual. Raporturile dintre notarii asociaţi se stabilesc în temeiul unui contract de societate civilă. Această soluţie este prevăzută în mod expres în art. 1 din Regulament. Legea nr. 36/1995 nu conţine nici o prevedere în acest sens. Complinirea dispoziţiilor Legii nr. 36/1995 prin norma înscrisă în art. 1 din Regulament ne apare întru totul raţională. Titularul unui birou notarial poate angaja notari stagiari, traducători, personal de specialitate, personal administrativ şi de serviciu necesar activităţii notariale. In circumscripţia unei judecătorii pot funcţiona unul sau mai multe birouri de notari publici. Numărul notarilor publici şi al birourilor în care aceştia îşi desfăşoară activitatea se stabileşte de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici [art. 15 alin. (1) din Legea nr. 36/1995]. Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, numărul notarilor publici se actualizează anual de către ministrul justiţiei, pe baza propunerilor formulate de camerele notarilor publici. O dispoziţie diferită este înscrisă în art. 2 alin. (2) din Regulament. Acest text precizează că „actualizarea numărului notarilor publici şi al birourilor notariale" se face „la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici". Aşa cum s-a observat1, în mod judicios, dispoziţiile Regulamentului adaugă la lege atât prin statuarea privitoare la reactualizarea numărului birourilor notariale, cât şi prin indicarea altui organ îndreptăţit a formula propuneri (Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, în loc de camerele notarilor publici). Biroul notarial se înregistrează la curtea de apel în circumscripţia căreia îşi are sediul. Această operaţie trebuie realizată în termen de 60 de zile de ia numirea notarului public. In cazuri temeinice, ministrul justiţiei poate să prelungească termenul de 60 de zile. Sancţiunea neînregistrării biroului notarial în termenul legal este „revocarea numirii notarului public" [art. 18 alin. (3) din Legea nr. 36/1995]. înregistrarea biroului notarial se face, la cererea notarului public, într-un registru special, ţinut de primul-grefier al curţii de apel. în caz de absenţă a primului-grefier, preşedintele curţii de apel va desemna un alt grefier care să efectueze înregistrarea. La cererea de înregistrare se ataşează, în mod corespunzător, dovezi privitoare la: existenţa sediului biroului notarial, confirmarea colegiului director al camerei notarilor publici, în cazul în care activitatea se desfăşoară pe baza unui contract de societate civilă şi la existenţa spaţiului necesar pentru conservarea arhivei în condiţii adecvate [art. 8 alin. (3) din Regulament]. La înregistrarea biroului notarial, notarul public va prezenta specimenul de semnătură şi modelul sigiliului. Documentaţia prezentată de notar, cu prilejul înregistrării, se păstrează în dosare distincte pentru fiecare birou notarial. în termen de 3 zile de la înregistrare primul-grefier al curţii de apel eliberează certificatul care atestă realizarea acestei operaţii. In registrul special al biroului notarial se consemnează şi următoarele operaţiuni: modificările privitoare la modul de desfăşurare a activităţii în cadrul biroului notarial; schimbarea sediului biroului notarial; radierea biroului notarial; înregistrarea şi radierea sediilor secundare. Notarii publici care funcţionează în circumscripţia teritorială a unei curţi de apel se constituie în camera notarilor publici. Ea are personalitate juridică, sigiliu propriu şi este condusă de un colegiu director format dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi 3-5 membri. Colegiul director este ales de adunarea generală a membrilor camerei, pentru un mandat de 3 ani1. Colegiul director are următoarele atribuţii: a) primeşte cererile solicitanţilor pentru ocuparea posturilor de notari publici, împreună cu documentaţia necesară, pe care le înaintează Consiliului Uniunii cu cel puţin 10 zile înainte de data stabilită pentru concurs, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege; b) primeşte contestaţiile formulate împotriva rezultatelor concursului şi le înaintează Consiliului Uniunii; c) întocmeşte recomandările şi confirmările prevăzute de regulament privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru numirea notarului public şi înregistrarea biroului notarial; d) primeşte certificatul de înregistrare a biroului notarial, eliberat de primul grefier al curţii de apel, şi îl comunică de îndată Consiliului Uniunii şi compartimentului de specialitate din Ministerul Justiţiei; e) avizează cererile de angajare a notarului stagiar de către notarul public şi verifică semestrial stadiul pregătirii şi al formării profesionale a notarilor stagiari; f) soluţionează sesizările împotriva notarilor publici şi propune, după caz, luarea măsurilor legale şi statutare; g) deleagă, în cazurile prevăzute de lege şi de regulament, un notar public, cu acordul acestuia, din aceeaşi circumscripţie, care să asigure funcţionarea unui birou notarial pentru îndeplinirea actelor ce sunt de competenţa teritorială a acelui birou; h) avizează cererile notarilor publici de schimbare a sediilor birourilor lor în cadrul aceleiaşi circumscripţii şi face recomandări Consiliului Uniunii de avizare a cererilor de schimbare a sediilor în circumscripţia altor judecătorii; i) reprezintă camera în relaţiile cu terţii, prin preşedinte, iar în lipsa acestuia, prin vicepreşedinte; j) difuzează Buletinul notarilor publici; aduce la cunoştinţa notarilor publici din circumscripţia sa măsurile privind unificarea practicii notariale; k) exercită acţiunea disciplinară împotriva notarilor publici; I) în vederea exercitării controlului profesional administrativ desemnează notarii publici care vor verifica birourile notariale din circumscripţie o dată pe an; m) desemnează biroul notarial din circumscripţia fiecărei judecătorii, care va ţine opisul de evidenţă a procedurilor succesorale înregistrate în întreaga circumscripţie teritorială, registrul de renunţări la succesiune şi care primeşte sesizările secretarilor consiliilor locale pentru deschiderea procedurilor succesorale, cu excepţia municipiului Bucureşti şi a altor circumscripţii în care se va stabili ca aceste registre să fie păstrate la cameră; n) stabileşte modul de repartizare a cauzelor succesorale vacante; o) stabileşte organigrama secretariatului, schema de funcţii şi de salarizare, precum şi condiţiile de angajare a personalului de specialitate şi administrativ; p) prezintă adunării generale rapoarte privind modul în care au fost realizate veniturile şi cheltuielile prevăzute în bugetul camerei şi informează în acest sens birourile notariale; q) asigură, prin personalul de specialitate şi administrativ, efectuarea lucrărilor de personal, a dosarelor de pensie, concedii şi alte drepturi de asistenţă socială privind personalul angajat al camerei; r) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament şi de prezentul statut. Adunarea generală a camerei are următoarele atribuţii principale: a) alege pentru un mandat de 3 ani colegiul director compus din preşedinte, vicepreşedinte şi 3-5 membri şi stabileşte indemnizaţia acestora; b) îi alege şi îi revocă pe membrii colegiului director, pe reprezentantul camerei şi pe supleantul acestuia în Consiliul Uniunii; c) stabileşte anual numărul notarilor stagiari din circumscripţia sa şi condiţiile de încheiere a contractului individual de muncă, la propunerea colegiului director; d) propune Consiliului Uniunii numărul notarilor publici din circumscripţia fiecărei judecătorii din raza sa de activitate, precum şi actualizarea anuală a acestuia, potrivit criteriilor prevăzute la art. 20 lit. I) din statut şi la art. 26 lit. c) din lege; e) alege Comisia de cenzori a camerei şi stabileşte indemnizaţia cenzorilor; f) aprobă bugetul anual şi raportul comisiei de cenzori şi de descărcare de gestiune; g) îi alege şi îi revocă pe reprezentantul camerei şi pe supleantul acestuia în Consiliul de disciplină al Uniunii; h) îi alege şi îi revocă pe reprezentantul camerei şi pe supleantul acestuia în Consiliul de administraţie al Casei de Asigurări a Notarilor Publici; i) analizează anual activitatea colegiului director; j) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament şi de statut. Adunarea generală se întruneşte trimestrial în şedinţă ordinară şi, ori de câte ori este nevoie, în şedinţă extraordinară, la convocarea preşedintelui colegiului director, la cererea unei treimi din numărul membrilor săi sau la solicitarea Consiliului Uniunii. Ea este legal constituită în prezenţa majorităţii membrilor săi şi adoptă hotărâri cu majoritatea voturilor celor prezenţi. Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici determină şi atribuţiile preşedintelui Colegiului director şi ale reprezentantului camerei în Consiliul Uniunii (art. 39-40 din Statut). Notarii publici din România se constituie în Uniunea Naţională a Notarilor Publici1. Ea reprezintă o organizaţie profesională cu personalitate juridică. Uniunea Naţională a Notarilor Publici are ca principal deziderat „asigurarea condiţiilor necesare pentru perfecţionarea profesională a notarilor publici şi pentru întărirea autorităţii instituţiei notarului public" [art. 8 alin. (1) lit. e) din Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici]. Organele de conducere ale Uniunii sunt: Congresul notarilor publici, Consiliul Uniunii, Biroul executiv al Consiliului Uniunii şi Preşedintele. Congresul este constituit din toţi membrii Uniunii. El lucrează valabil în prezenţa majorităţii membrilor săi şi adoptă hotărâri cu votul majorităţii celor prezenţi. Congresul2 notarilor publici se întruneşte în sesiune o dată la trei ani şi în sesiune extraordinară la cererea Consiliului Uniunii sau a camerelor, dacă acestea reprezintă cel puţin o treime din numărul notarilor publici. El are următoarele atribuţii: a) adoptă Statutul Uniunii şi completările sau modificările ce i se aduc; b) adoptă Codul deontologic al notarului public şi completările sau modificările ce i se aduc; c) aprobă Statutul de organizare şi funcţionare a Casei de Asigurări a Notarilor Publici şi completările şi modificările ce i se aduc; d) verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de statut pentru notarii publici desemnaţi ca reprezentanţi ai camerelor în Consiliul Uniunii şi în Consiliul de disciplină şi constată incompatibilităţile, după caz; după verificare, validează în bloc reprezentanţii în Consiliul Uniunii şi în Consiliul de disciplină; e) alege preşedintele şi vicepreşedinţii dintre reprezentanţii desemnaţi de Camere; f) alege Comisia de cenzori a Uniunii; g) alege preşedintele Casei de Asigurări a Notarilor Publici; h) stabileşte plafonul cotelor de contribuţie a notarilor publici la camere şi Uniune; i) analizează şi aprobă raportul de activitate al Consiliului Uniunii; j) analizează şi aprobă raportul de activitate al comisiei de cenzori; k) ratifică între congrese completările şi modificările aduse statutului de către Consiliul Uniunii ca urmare a hotărârilor camerelor; I) adoptă însemnele Uniunii; m) îndeplineşte orice alte atribuţii date în competenţa sa prin lege, regulament sau statut (art. 16 din Statut). Potrivit art. 28 din Legea nr. 36/1995 Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici este constituit din câte un membru titular reprezentant al fiecărei camere a notarilor publici. Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi dintre membrii titulari ai Consiliului Uniunii numai prin vot secret. Consiliul Uniunii se întruneşte trimestrial şi ori de câte ori este convocat de preşedinte. El îşi desfăşoară activitatea cu participarea a 2/3 din membrii săi şi adoptă hotărâri cu majoritatea voturilor exprimate. Principalele atribuţii ale Consiliului Uniunii sunt prevăzute în art. 28 din Legea nr. 36/1995 şi se referă la: a) propune ministrului justiţiei numirea, suspendarea, revocarea ori încetarea calităţii de notar public; b) propune ministrului justiţiei numărul necesar al birourilor de notari publici şi condiţiile de desfăşurare a examenelor de notari publici; c) stabileşte, cu aprobarea ministrului justiţiei, onorariile minimale pentru serviciile prestate de notarii publici; d) aprobă cotele de contribuţie ale birourilor notarilor publici la cameră şi ale camerelor la Uniunea Naţională a Notarilor Publici; e) reprezintă Uniunea Naţională a Notarilor Publici în raporturile cu terţii, pe plan intern şi internaţional. Menţionăm că art. 28 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 îndreptăţeşte Consiliul Uniunii să îndeplinească şi alte atribuţii prevăzute de lege sau de regulament. Unele atribuţii ale Consiliului Uniunii sunt determinate însă şi prin Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România. Aceste atribuţii sunt precizate în art. 19 din Statut. Constatăm o extindere a atribuţiilor Consiliului Uniunii prin intermediul dispoziţiilor statutare, deşi legea legitimează stabilirea acestora numai la nivel „de lege sau de regulament* [art. 28 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 36/1995]. Consiliul Uniunii constituie şi următoarele comisii permanente: a) Comisia pentru stabilirea numărului notarilor publici, a numărului notarilor stagiari şi a tarifului onorariilor minimale pentru serviciile prestate de notarii publici; b) Comisia de învăţământ şi formare profesională a notarilor publici; c) Comisia de control al activităţii notarilor publici, de unificare a practicii notariale şi de aplicare unitară a legii; d) Comisia de organizare a colaborării interne şi externe; e) Comisia de disciplină, mediere şi deontologie profesională; f) Comisia de pregătire a congreselor şi reuniunilor cu caracter ştiinţific; g) Comisia pentru activitatea financiară, statistică şi logistică. Statutul legitimează Consiliul să înfiinţeze şi alte comisii speciale [art. 23 alin. (2) din Statut]. Componenţa comisiilor permanente se stabileşte de Consiliul Uniunii pe baza acordului prealabil al notarilor publici propuşi, urmărindu-se, pe cât posibil, ca membrii fiecărei comisii să fie desemnaţi astfel încât să fie reprezentate toate camerele. Comisiile permanente îşi desfăşoară activitatea continuu pe baza unor norme proprii aprobate de Consiliul Uniunii. în cadrul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici funcţionează şi o casă de asigurări pentru garantarea responsabilităţii civile a notarilor publici. Statutul Casei de Asigurări este aprobat de Uniunea Naţională a Notarilor Publici. Biroul executiv se compune din preşedinte, cei doi vicepreşedinţi şi doi membri aleşi de Consiliul Uniunii. El se întruneşte în şedinţă ordinară o dată pe lună, iar în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar. Menţionăm doar că biroul executiv are atribuţii care vizează: asigurarea activităţii permanente a Consiliului; întocmirea proiectelor de documente ce vor fi prezentate spre dezbatere şi aprobare Consiliului Uniunii; întocmirea proiectului tarifului minimal de onorarii; aducerea la îndeplinire a hotărârilor Consiliului Uniunii etc.1. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii principale: a) reprezintă Uniunea în raporturile cu autorităţile publice din România, cu organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, cu cele profesionale şi cu alte persoane juridice, iar în plan extern, cu organizaţiile naţionale şi internaţionale ale notarilor publici şi oriunde va fi invitat oficial în calitate de preşedinte al Uniunii; b) angajează personalul de specialitate şi administrativ al Uniunii; c) convoacă şi conduce şedinţele Consiliului Uniunii şi ale Biroului executiv al acestuia; d) ordonă cheltuielile bugetare ale Uniunii; preşedintele poate delega această atribuţie unuia dintre vicepreşedinţi; e) comunică notarilor publici, prin intermediul camerelor, toate actele cu caracter normativ adoptate de Consiliul Uniunii şi, după caz, de Biroul executiv; f) în absenţă, preşedintele este înlocuit de unul dintre vicepreşedinţi pe care îl desemnează în acest scop; în lipsa unei astfel de desemnări, atribuţiile preşedintelui vor fi preluate de vicepreşedintele mai în vârstă. 2. Organizarea şi evidenţele biroului notarial Biroul notarial reprezintă structura organizatorică de bază a activităţii notariale. Este locul unde se prestează activitatea notarială. De aceea, legea impune obligaţii privitoare la organizarea şi funcţionarea birourilor notariale. Potrivit art. 36 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, biroul notarial trebuie să deţină spaţii corespunzătoare pentru desfăşurarea activităţii. De asemenea, acelaşi text impune obligaţia afişării numelui notarului public sub care a fost înregistrat biroul, iar în caz de asociere, numele stabilit prin contractul de societate civilă. Legea reglementează şi situaţia juridică a notarilor asociaţi. Astfel, în cazul în care în cadrul biroului funcţionează mai mulţi notari publici asociaţi, fiecare îşi exercită personal profesiunea şi răspunde individual pentru activitatea sa (art. 37 din Regulament). Prin urmare, în mod firesc notarii publici desfăşoară o activitate proprie şi răspund tot astfel pentru actele îndeplinite. Răspunderea individuală, la care se referă art. 37 din Regulament, poate fi determinată de încălcarea obligaţiilor profesionale ale notarului în cauză. Raporturile civile dintre notarii asociaţi sunt supuse regimului juridic al contractelor de societate civilă. Notarul public poate încheia şi contracte de muncă cu unul sau mai mulţi secretari, precum şi cu alt personal auxiliar [art. 38 alin. (1) din Regulament]. Aceste contracte sunt cârmuite de regulile dreptului muncii. De asemenea, notarul public poate încheia şi contracte civile cu colaboratori externi. Biroul notarului public funcţionează în toate zilele lucrătoare. Notarul public trebuie să asigure posibilitatea efectuării serviciului notarial şi în afara orelor de program, în acele cazuri ce reclamă urgenţă. Pentru funcţionarea corespunzătoare a biroului notarial este obligatorie şi organizarea unei evidenţe riguroase. Aceasta este necesară atât pentru conservarea şi materializarea activităţii notariale, cât şi pentru exercitarea controlului profesional prevăzut de lege. In acest sens, art. 40 din Regulament impune obligativitatea organizării următoarelor registre: a) registrul general; b) opisul registrului general; c) registrul de succesiuni; d) opisul succesiunilor; e) registrul special de renunţări la succesiune; f) opisul renunţărilor la succesiune; g) registrul de termene succesorale; h) registrul de depozite; i) registrul de proteste; j) registrul de consultaţii juridice notariale; k) registrul de traduceri; I) registrul de corespondenţă. Toate evidenţele menţionate mai sus se ţin separat în ipoteza organizării unui sediu secundar al biroului notarial. In registrul general se înregistrează toate lucrările notariale, cu excepţia celor privind procedura succesorală, primirile în depozit de înscrisuri, documente şi valori, precum şi protestele. Fiecare lucrare va avea un număr distinct de înregistrare, înscrisurile autentice sunt înregistrate separat după obiectul lor; ele vor avea un număr special de autentificare. Opisul registrului general are ca scop consemnarea numelui şi prenumelui tuturor părţilor ce au figurat în actul notarial. Această consemnare se face în ordine alfabetică. In registrul de succesiuni se înregistrează toate dosarele succesorale. Pentru evitarea unei duble proceduri succesorale este obligatorie verificarea din oficiu a existenţei unui alt dosar cu acelaşi obiect. Poziţia din registrul succesoral se închide doar la finalizarea procedurii prin eliberarea certificatului de moştenitor, în caz de suspendare a procedurii sau în alte cazuri de închidere a procedurii succesorale. în caz de repunere pe rol se face o nouă înregistrare a dosarului. Opisul succesoral are o finalitate asemănătoare cu cea a opisului registrului general. în el se evidenţiază, aşadar, numele şi prenumele autorului succesiunii, precum şi numărul de înregistrare al dosarului. Un opis de evidenţă a procedurilor succesorale se ţine la biroul notarial desemnat de colegiul director al camerei notarilor publici. Această evidenţă se realizează doar în cazul în care în circumscripţia teritorială a unei judecătorii funcţionează mai multe birouri notariale, în registrul de renunţări la succesiune se consemnează toate declaraţiile de renunţare, precum şi cele de acceptare sub beneficiu de inventar. Opisul renunţărilor la succesiune cuprinde numele şi prenumele persoanelor care au făcut declaraţiile menţionate anterior (inclusiv cele de acceptare sub beneficiu de inventar). Aceste documente se ţin de un singur birou notarial pentru întreaga circumscripţie teritorială a unei judecătorii în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu. Registrul de termene succesorale evidenţiază şedinţele şi soluţiile adoptate în cauzele succesorale. Regulamentul cuprinde dispoziţii importante privitoare la înregistrările din registrul de termene succesorale. Astfel, certificatele de moştenitor au un număr evidenţiat în ordinea soluţionării cauzelor. La sfârşitul fiecărei luni secretarul biroului notarial înscrie în registrul de termene succesorale situaţia dosarelor existente pe rol, a celor rezolvate, cu soluţiile date, taxele şi onorariile stabilite, precum şi cauzele rămase nesoluţionate