Referat Ruralul - Concept

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ruralul - Concept si de asemenea puteti face Download Referat Ruralul - concept

Citeste fragmente din Referat Ruralul - Concept

RURALUL-CONCEPT, CARACTERISTICI Introducere Etimologic cuvântul rural provine din latinescul rurs, ruris şi semnificã culturã, câmpuri, teritoriu ocupat, locuit, amenajat şi muncit de om. În sensul cel mai larg al noţiunii, rural defineşte câmpurile ( ţara ), ţãranii şi în general toate teritoriile şi activitãţile neurbane. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române dã adjectivului rural sensul de : sãtesc , referitor la sat. Ruralul este mai mult decât o ‘’stare de spirit ‘’, el evocã o parte a spaţiului terestru unde predominã pãdurile, câmpurile, culturile, spaţiile verzi. El mai evocã de asemenea, o formã de ocupare a acestui spaţiu şi un tip de societate, predominant agricolã. Spaţiul rural – este expresia efortului îndelungat al omului pentru a pune în serviciul sãu componentele fizico-geografice ale spaţiului, ale naturii. Este un spaţiu pe care omul l-a modelat de-a lungul timpului, în funcţie de nevoile sale, pe care l-a creat prin munca sa şi l-a umplut cu creaţiile sale de naturã antropicã, fiind deci, o adevãratã “capodoperã rusticã “ a omului. Ruralul are capacitatea de a conserva şi reconstrui cadrul natural, ca urmare a unei presiuni antropice mai reduse, asociată cu tipul exploatării economice şi nivelul general de dezvoltare al forţelor de producţie. Cîmpurile extinse de culturi, absenţa căilor principale de comunicaţie, prezenţa insulară a cadrului construit de dimensiuni mai mici şi aturmelor de animale, trădează fără tăgadă prezenţa ruralului. Spaţiul rural, în sensul banal, dar real al termenului, a apãrut pe suprafaţa pãmântului o datã cu sedentarizarea omului şi apariţia primelor locuinţe şi a primelor amenajãri ăşi în primul rând în vederea realizãrii unor producţii agricole (în primul rând). În timp istoric, între societãţile rurale şi pãmântul luat în exploatare s-au creat o serie de relaţii durabile, întãrite prin tradiţii, obiceiuri şi interese, exprimate în peisaj prin diferite tipuri de spaţii rurale. Îndeosebi în secolul al XX-lea (îndeosebi), sub impactul urbanizãrii, spaţiul rural a cunoscut modificãri structurale evidente, amenajãri şi ameliorãri pentru creşterea capacitãţii de producţie a pãmântului, pentru modernizarea habitatului rural. Expansiunea spaţiului urban, dezvoltarea cãilor de comunicaţie, implantarea unor activitãţi neagricole, introducerea unor tehnici şi tehnologii au dus la încãrcarea spaţiului rural cu noi elemente şi noi relaţii, îmbogãţindu-l calitativ şi cantitativ. Desigur, pentru a face o analizã cât mai exactã a ceea ce înseamnã spaţiu rural, cu toate elementele sale caracteristice, nu putem sã delimitãm ruralul de urban. Cel mai adesea, spaţiul rural întreţine relaţii cu spaţiul urban. Cunoaşterea ruralului, în toate dimensiunile sale, reclamã, din multe puncte de vedere, o analizã comparativã ‘’rural-urban’’. Diferenţele dintre zonele rurale şi cele urbane, din punct de vedere al organizãrii economice şi sociale, precum şi a problemelor dezvoltãrii, sunt rezultatul distincţiei ‘’rural-urban’’, un criteriu universal folosit pentru caracterizarea populaţiei. CAPITOLUL 1 Conceptul de rural Definirea ruralului Problema definirii ruralului nu este nouã. Găsirea unei persoane care nu a călătorit niciodată în afara oraşului s-ar putea dovedi un exerciţiu destul de dificil. Turismul, călătoriile, amintirile din tinereţe, toate acestea formează impresiile noastre individuale despre ceea ce înseamnă ruralitatea. Din păcate ruralitatea rareori înseamnă chiar acelaşi lucru pentru diferiţi oameni. Oamenii ştiu când se aflã în spaţiul rural sau cã ei sunt rurali , însã aceastã percepţie nu satisface demografii, politicienii, statisticienii, sociologii, geografii sau economiştii. În viaţa de zi cu zi percepţia ruralului este adesea mai importantã decât definiţiile formulate. Mulţi oameni asociazã zonele rurale cu ideea de mari spaţii libere, strâns legate de tradiţie şi prudente in faţa schimbãrii, frumoase şi de asemenea sãrace. Când spunem rural ne gândim la ferme, munca la câmp, zone mai puţin populate, naturã, valori tradiţionale. Sunt foarte rare, sau aproape inexistente cazurile când nu distingem mediul rural, atunci când ne aflãm în acest mediu. Astfel, toată lumea cunoaşte termenul de rural, dar nimeni nu poate defini termenul foarte precis. Rãmâne totuşi întrebarea : cum se poate realiza acest lucru şi prin ce metodã se poate cristaliza conceptul de rural. Spaţiu rural nu constituie un ansamblu omogen, dar nu este nici un spaţiu abstract. Rural este umano-geografic şi de douã ori heterogen. O primã heterogenitate este datã de teren ( subsol, topografie, sol şi microclimat ). A doua heterogenitate provine din densitatea demograficã puternic diferenţiatã în puncte polarizatoare de la mici oraşe la oraşe cu vocaţie regionalã şi de capitalã. Luat în considerare chiar şi numai din punct de vedere agricol sub aspectul capitalului funciar, spaţiul rural conţine terenuri de calitãţi foarte diferite şi care, în funcţie de climat, sunt favorabile unor culturi şi nefavorabile altora. Spaţiul rural poate, în anumite ipoteze, atunci când este un spaţiu închis, de exemplu, sã aibã o semnificaţie prin sine însuşi. Există anumite trăsături care creează o distincţie între zonele rurale şi urbane. Să luăm de exemplu folosire terenului. În zonele rurale, proporţia predominantă a terenului continuă să rămână mai mult sau mai puţin într-o stare naturală şi este folosită în principal pentru agricultură, silvicultură, turism, minerit, pescării, etc. O proporţie mult mai mică din teren este folosită pentru locuinţe. Densitatea populaţiei în zonele rurale este prin urmare mai mică decât în mediul urban. În zonele urbane,regăsim pe de altă parte o mare concentrare de clădiri cu diferite întrebuinţări, fabrici, magazine, birouri, blocuri, terenuri sportive, zone rezidenţiale în mare parte suprafeţe de teren într-un fel sau altul artificiale – ca în cazul drumurilor şi a trotuarelor. Robert Badouin, în cursul sãu de ‘’Economie Rurale’’, defineşte spaţiul rural în opoziţie cu spaţiul urban, desemnând prin acest concept ’’...zone caracterizate printr-o populare de o densitate relativ slabã şi prin preponderenţa activitãţilor agricole. Spaţiul rural, contrar spaţiului urban, nu comportã puternice concentrãri de oameni. Aglomerãrile sunt limitate la dimensiunile satului sau ale burgului. El este reprezentat printr-un habitat dispersat sub formã de cãtune sau de ferme diseminate in naturã. Spaţiul rural se preteazã pentru activitãţi de tip agricol... Pe de altã parte, dacã spaţiul rural privilegiazã pãmântul ca factor de producţie, el nu se confundã cu existenţa unui sol capabil sã suporte culturile şi sã hrãneascã animalele. Spaţiul rural este în acelaşi timp întindere şi mediu înconjurãtor.’’ Conceptul de rural poate fi definit în diferite moduri. Nu existã o definiţie generalizatã a acestui concept. Ruralul poate fi definit în termeni demografici, socio-economici, ecologici,şi culturali. Demografic, ruralul poate fidefinit în opoziţie cu spaţiul urban. Trebuie menţionat însã cã definiţiile care au la bază mărimi cantitative au un caracter arbitrar. Totuşi, criteriul cel mai frecvent utilizat pentru definirea celor douã spaţii este numãrul populaţiei din cadrul localitãţilor. Organizaţia Naţiunilor Unite propune o clasificare a localitãţilor în funcţie de numãrul populaţiei, în douã categorii: Localităţi cu populaţie aglomeratã, sau a oraşelor, care cuprinde: cel puţin 12.500.000 locuitori - superconurbaţiile,; cel puţin 2.000.000 locuitori - oraşele plurimilionare; cel puţin 500.000 locuitori - oraşele foarte mari; cel puţin 20.000 locuitori - populaţia aglomeratã,; B. Localităţi cuprinzând populaţia oraşelor mici şi mijlocii şi populaţia ruralã, care cuprinde : Oraşele mici : localităţi cu mai puţin de 20.000 locuitori, dar considerate ’’urbane’’ în definiţiile naţionale ; Localităţi rurale : aşezãrile pe care definiţiile naţionale nu le-au considerat drept urbane. Alain Marcoux- consultant FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agriculturã), precizeazã cã  ’’criteriul adaptat pentru a defini accesul la categoria urbanã este adesea numãrul de 2000 locuitori. Acest numãr variazã însã foarte mult, luând valori extreme de 100 locuitori în Uganda şi 20.000 locuitori în Nigeria.’’ În studiile publicate de Departamentul de Politicã Economicã şi Socialã al FAO, se specificã existenţa unui ’’prag de 2.000 de locuitori, ce permite accesul unei localitãţi în categoria oraşelor, în ţãri ca : Franţa, Angola, Argentina, Cuba, etc., prag ce variazã însã în limitele unor valori de 200 locuitori în Danemarca , Islanda, Suedia, de 1.000 locuitori în Elveţia şi Spania, peste 2500 locuitori in Japonia, peste 5.000 în Austria, 10.000 în Italia şi Grecia şi 20.000 în Mauritania şi Nigeria’’. În S.U.A termenul de rural a fost pentru prima datã folosit de cãtre U.S. Bureau of Census ( Biroul de Recensãmânt al S.U.A), în anul 1874. Ruralul a fost definit ca fiind, populaţia din afara oraşelor cu 8.000 sau mai mulţi locuitori. La recensãmântul din 1990, nu a mai fost datã o definiţie termenului rural. În schimb, a fost definit urbanul. Biroul de Recensãmânt defineşte urbanul, ca fiind alcãtuit din teritoriul şi populaţia din zonele urbanizate, şi localitãţile din afara acestora cu 2.500 de persoane sau mai mult. În consecinţă teritoriile şi populaţia neclasificate ca zonã urbanã, constituie ’’ruralul’’. Naţiunile Unite (1967 ) au adoptat principiile şi recomandările pentru recensăminte în funcţie de diferenţele naţionale între caracteristicile care deosebesc zonele urbane de cele rurale, distincţia dintre populaţia urbană şi cea rurală neputând fi influenţată de o singură definiţie care să fie aplicabilă în toate tările. Din acest motiv fiecare ţară ar trebui să hotărască pentru sine care zone sunt rurale şi care urbane. Totuşi, Programul Naţiunilor Unite pentru recensãmântul mondial al populaţiei, pentru Europa, prevede a include în populaţia urbanã, numai localitãţile cu peste 10.000 locuitori, iar cele cu populaţie semi-urbanã sã cuprindã între 2.000 şi 9999 locuitori. În tabelul 1.1 sunt prezentate criterii naţionale care stau la baza clasificărilor aşezărilor rurale. Tabel 1.1 Criterii naţionale folosite în clasificarea aşezărilor rurale Ţara Criterii naţionale folosite în clasificarea aşezărilor rurale Austria Comunităţi cu mai puţin de 5000 de locuitori Danemarca Aglomeraţiile cu mai puţin de 200 de locuitori Franţa Comune conţinând o aglomeraţie de mai puţin de 2000 de locuitori , locuind în case învecinate sau la distanţă de nu mai mult de 200 de metri unele de altele Grecia Populaţia municipalităţilor şi comunelor în care cel mai mare centru de populaţie are mai puţin de 2000 de locuitori Islanda Localităţi cu mai puţin de 200 locuitori Irlanda Aşezări cu mai puţin de 500 locuitori Luxemburg Comune având mai puţin de 2000 de locuitori în centrul administrativ Olanda Municipalităţi cu o populaţie mai mică de 2000 de locuitori dar cu mai mult de 20% din populaţia activ economică angajată în agricultură, excluzănd anumite municipii rezidenţiale de navetişti Norvegia Localităţi cu mai puţin de 200 de locuitori Portugalia Aglomeraţii şi alte zone administrative cu mai puţin de 10.000 de locuitori Suedia Localităţi cu mai puţin de 200 locuitori. Scoţia Aglomeraţii si alte zone administrative cu mai puţin de 1000 de locuitori Spania Municipalităţi cu mai puţin de 2000 de locuitori Elveţia Comune cu mai puţin de 10.000 de locuitori Sursa : Anuarul Demografic al Naţiunilor Unite (United Nations Demographic Yearbooks) În România, o localitate poate fi consideratã oraş ( potrivit normelor statisticii populaţiei şi a reglementãrilor pe linia administraţiei centrale), dacã are un anumit numãr de locuitori, de regulã peste 5.000, dar nu se specificã cu exactitate şi îndeplineşte concomitent anumite standarde privind dezvoltarea economicã, dotãrile edilitare şi o anumitã infrastructurã. Prin legea nr.351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional, se face o ierarhizare a localitãţilor pe ranguri astfel : a) rangul 0 - Capitala Romaniei, municipiu de importanţã europeanã; b) rangul I - municipii de importanţã nationalã, cu influenţã potenţialã la nivel european; c) rangul II - municipii de importanţã interjudeţeanã, judeţeanã sau cu rol de echilibru în reţeaua de localitãţi; d) rangul III - oraşe; e) rangul IV - sate reşedinţã de comunã; f) rangul V - sate componente ale comunelor şi sate aparţinând municipiilor şi oraşelor. Tot în legea prezentatã mai sus, se fac o serie de precizãri cu privire la 0 serie de termenii utilizaţi precum : ‘ Localitate - forma de aşezare stabilã a populaţiei în teritoriu, alcãtuind un nucleu de viaţã umanã, cu structuri şi mãrimi variabile, diferenţiate în funcţie de specificul activitãţilor de producţie dominante ale locuitorilor, caracteristicile organizãrii administrativ-teritoriale, numãrul de locuitori, caracterul fondului construit, gradul de dotare social-culturalã şi de echipare tehnico-edilitarã. În funcţie de specificul şi de ponderea activitãţii economice dominante, de numãrul de locuitori, caracterul fondului construit, densitatea populaţiei şi a locuinţelor, de nivelul de dotare social-culturalã şi de echipare tehnicã, localitãţile se împart în doua mari grupe: localitãţi urbane şi localitãţi rurale. Localitate urbanã - localitate în care majoritatea resurselor de muncã este ocupatã în activitãţi neagricole cu un nivel diversificat de dotare şi echipare, exercitând o influenţã socio-economica constantã şi semnificativã asupra zonei înconjuratoare. Localitate ruralã - localitate în care: a) majoritatea forţei de muncã se aflã concentratã în agriculturã, silviculturã, pescuit, oferind un mod specific şi viabil de viaţã locuitorilor sãi, şi care prin politicile de modernizare îşi va pãstra şi în perspectivã specificul rural; b) majoritatea forţei de muncã se aflã în alte domenii decât cele agricole, silvice, piscicole, dar care oferã în prezent o dotare insuficientã necesarã în vederea declarãrii ei ca oraş şi care, prin politicile de echipare şi de modernizare, va putea evolua spre localitãţile de tip urban. Unitãţi administrativ-teritoriale - potrivit legii unitãţile administrativ-teritoriale sunt comunele, oraşele şi judeţele. Unitãţile administrativ-teritoriale de bazã sunt oraşele şi comunele care cuprind una sau mai multe localitãţi. Oraş - unitate administrativ-teritorialã de bazã alcatuitã fie dintr-o singurã localitate urbanã, fie din mai multe localitãţi, dintre care cel puţin una este localitate urbanã. Ca unitate administrativ-teritorialã de bazã şi ca sistem social-economic şi geografic oraşul are doua componente: a) componenta teritorialã - intravilanul, care reprezintã suprafaţa de teren ocupatã sau destinatã construcţiilor şi amenajãrilor (de locuit, social-culturale, industriale, de depozitare, de producţie, de circulaţie, de recreere, de comerţ etc.) şi extravilanul care reprezintã restul teritoriului administrativ al oraşului; b) componenta demograficã socio-economicã, care constã în grupurile de populaţie şi activitãţile economice, sociale şi politico-administrative ce se desfasoarã pe teritoriul localitãţii. Dimensiunile, caracterul şi functiile oraşului prezintã mari variaţii, dezvoltarea sa fiind strâns corelatã cu cea a teritoriului caruia îi aparţine. Oraşele care prezintã o însemnatate deosebitã în viaţa economicã,social-politicã şi cultural-ştiinţificã a ţãrii sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii sunt declarate municipii. Comuna - unitate administrativ-teritorialã de baza care cuprinde populaţia ruralã reunitã prin comunitatea de interese şi tradiţii, alcatuitã din unul sau mai multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice. Satele în care îşi au sediul autoritãţile publice ale comunei sunt sate reşedinţã. Teritoriu administrativ - suprafaţa delimitatã prin lege pentru judeţe, municipii, oraşe şi comune. Este constituit din suprafaţa agricolã (teren arabil, paşuni şi fâneţe, vii şi livezi), suprafaţa fondului forestier, suprafaţa ocupatã de construcţii şi amenajãri de infrastructurã (cãi de comunicaţie, altele decât cele aparţinând domeniului public al statului, echipare energeticã, lucrãri de gospodãrire a apelor), ape şi bãlţi şi suprafaţa aferentã intravilanului (construcţii şi amenajãri), delimitatã prin planurile urbanistice.’’ Aplicarea criteriului privind efectivul populaţiei unei localitãţi, creeazã însă probleme de ordin metodologic în definirea spaţiilor rurale şi urbane. Sunt considerate ca urbane, toate aglomeraţiile având mai mult de 40.000 de mii de locuitori în Coreea şi 250 de locuitori numai, în Danemarca. Limita este de 10.000 în Suedia, 5.000 în Belgia şi 2.500 în Statele Unite. În Franţa, în 1946, erau consideraţi ca urbani, toţi locuitorii care trãiau pe teritoriul unei comune al cãrei centru (chef-lieu) depãşea 2.000 de locuitori. Dacă noţiunea de spaţiu semnificã o întindere limitatã, un interval de la un punct la altul, atunci se poate pune problema : de unde începe şi unde se terminã fiecare ? În mediul rural aşezãrile umane nu ocupã decât o micã parte din spaţiu, care este dominat de culturi şi de ecosisteme naturale. În mediul urban, habitatul uman este preponderent şi nu lasã decât un loc mic din spaţiu pentru vegetaţie. Un criteriu care propune acceptarea unui sens mai larg al celor doi termeni (rural şi urban) şi anume, ca spaţiu, nu ca aşezare îl reprezintã densitatea populaţiei. Densitatea populaţiei este un element cu mare viabilitate în spaţiu, fiind un rezultat al condiţiilor geografice, istorice, economice şi sociale, specifice fiecãrei zone ; densitatea populaţiei explicã multe probleme din teritoriu ( de locuire, de ocupare), dar care condiţioneazã aspectele privind dotarea cu infrastructurã, echipamente colective, servicii publice dintr-o anumitã zonã. Indicatorul economic folosit pentru exprimarea densitãţii este numãrul de locuitori/Kmp şi exprimã distribuţia populaţiei pe teritoriul aferent localitãţii la un moment dat. Acest indicator permite perceperea modului cum este populat teritoriul, indicând zonele de concentrare a populaţiei şi zonele cu o populaţie rarã, dispersatã. Densitatea populaţiei este un indicator adesea folosit în Uniunea Europeanã pentru a defini graniţa dintre ariile urbane şi rurale. În cadrul regiunilor din Uniunea Europeanã, densitatea populaţiei este extrem de variatã, mergând de la mai puţin de 20 locuitori pe Kmp., în multe zone din Finlanda şi Suedia, mai multe regiuni din Spania, Grecia şi centrul Franţeişi pânã la mai mult de 100 locuitori pe Kmp., în unele regiuni cu puternice trãsãturi rurale (sudul Germaniei, sudul Italiei). Regiunile în care densitatea populaţiei este redusã şi regiunile cu o densitate ridicatã sunt redate în figurile 1.1 şi 1.2. Trebuie menţionat faptul cã aceste valori ale densitãţii populaţiei se referã la regiuni geografice sau administrative care cuprind în ele atât rural cât şi urban iar o asemenea grupare nu rezolvã problema de delimitare. Ele pot caracteriza mai degrabã, gradul în care regiunile au un caracter mai pronunţat urban sau rural. Pentru a recunoaşte configuraţia spaţialã a oraşelor INSEE ( Institutul Naţional de Statisticã şi Studii Economice din Franţa) a inclus pentru definirea mediului urban pe lângã criteriul : densitatea populaţiei, o normã care se referă la distanţa dintre case de maximum 50 de metri. Ulterior, INSEE, a stabilit, o altă normă care se referă la distanţa între localităţi şi anume maximum 200 de metri distanţã pentru ca o locuinţã sã nu se lipeascã la o altã localitate învecinatã. În lucrarea sa ’’Le rural en question’’, Maryvone Bodiguel – sociolog la Centrul Naţional de Cercetãri Ştiinţifice din Paris, aduce o serie de elemente noi, care contribuie la clarificarea conceptelor de spaţiu rural şi spaţiu urban. ’’În 1962, metoda de bazã aleasã pentru definirea urbanului este precizatã de INSEE, ca fiind : toate localitãţile care au o continuitate şi cuprind mai mult de 2000 de locuitori, putând fi identificate prin urmãtoarele criterii : efectivul total al populaţiei localitãţii, densitatea populaţiei, sporul populaţiei (1936-1954), procentul populaţiei care trãieşte din agriculturã. La acestea se adaugã distanţa maximã de 200 de metri între case’’. Sursa : Regio database from Eurostat ;latest statistical yearbook Figura 1.1 Zone cu densitatea cea mai scãzutã din Europa(locuitori/kmp) Sursa: Regio database from Eurostat; latest statistical yearbook Figura 1.2 Zone cu densitatea cea mai ridicatã din Europa(locuitori/kmp) Pentru ambele figuri (hãrţi) s-au luat în considerare 1315 regiuni de nivel NUTS 3 sau echivalente. În România, nivelul mediu al densitãţii populaţiei este de 94,7 locuitori pe Kmp. Pentru a vedea care este densitatea în spaţiul rural trebuie sã ne raportãm la teritoriul rural din suprafaţa totalã a ţãrii noastre. Conform legii 2/1968 privind organizarea administrativ – teritorialã, spaţiul rural din România este format în prezent din suprafaţa administrativã a celor 2685 de comune existente pe teritoriul ţãrii,care reunesc mai multe sate, existând în total 12751 de sate în spaţiul rural. Trebuie menţionat cã pe teritoriul administrativ al unor oraşe şi municipii - care, conform legii de organizare administrativã a teritoriului ţãrii, alcătuiesc mediul urban - se afla încã 341 de localitãţi care au caracteristici rurale, numite chiar sate, dar ele intrã numai din punct de vedere administrativ, în componenţa spaţiului urban. Totodatã , existã 67 de localitãţi cu populaţie sub 10.000 de locuitori care au rangul de oraş, dar şi 33 de comune, a cãror populaţie depãşeşte numãrul de 10.000 de locuitori, şi nu au statut de oraş fiind considerate teritorii rurale. Suprafaţa spaţiului rural, astfel delimitat, însumeaza 212,7 mii kmp, reprezentând peste 89% din suprafaţa ţãrii. Populaţia care trãieşte pe acest teritoriu numãrã 10,14 milioane locuitori (la 1.01.1999) şi reprezintã 45% din populaţia ţãrii, rezultând o densitate relativ slabã, de sub 48 locuitori/kmp. În spaţiul rural densitatea medie este de douã ori mai scãzutã decât pe ansamblul ţãrii, iar comparativ cu densitatea medie din urban, care este de 484.4 locuitori / Kmp., populaţia ruralã este de 10 ori mai rarã. Aceastã delimitare a noţiunii de teritoriu rural este justificatã de urmãtoarele considerente: sistemul statistic de informaţii este organizat în cadrul diviziunii administrative, prin urmare comuna este nivelul cel mai de jos la care se pot obţine date statistice oficiale ; la nivelul administaţiei teritoriale locale este posibilã formarea unei structuri instituţionale, care poate deveni un factor activ al dezvoltãrii rurale. Utilizarea unei astfel de abordãri în delimitarea spaţiului rural , permite identificarea inegalitãţilor în dezvoltarea economico-socialã şi realizarea unei zonãri mult mai nuanţate decât se poate realiza la nivelul administrativ-teritorial de judeţ, deoarece limitele teritoriale de manifestare a unor procese sau fenomene particulare, nu coincid decât rareori cu limitele judeţelor. Avantajul abordãrii ce porneşte de la entitatea administrativ- teritorialã de bazã, comuna, constã şi în posibilitatea de a înscrie şi menţine dezvoltarea preconizatã a spaţiului rural în coordonatele oferite de regionalismul rural tradiţional, exprimat prin funcţionarea administrativã, prin istorie, tradiţii şi cultura localã din comunã ; acesta este mai bine surprins la un nivel detaliat de analizã. Dezavantajul îl reprezintă faptul că localităţile care intră din punct de vedere administrativ în componenţa oraşelor nu sunt cuprinse în spaţiul rural românesc. Diferenţa între zonele urbane şi rurale din aceeaşi tarã, se sprijină pe supoziţia că zonele urbane au un mod de viaţã şi un nivel de trai, în general mai ridicat decât zonele rurale. În numeroase ţãri industrializate aceastã deosebire este într-o oarecare mãsurã estompatã. Diferenţele între modurile de viaţã şi nivelul de trai din urban şi rural rãmân semnificative, doar în ţãrile în curs de dezvoltare. Densitatea populaţiei nu constituie un criteriu suficient de delimitare, mai ales atunci când existã localitãţi mari, caracterizate încã de un mod de viaţã rural. Din acest motiv, este necesarã utilizarea unor criterii suplimentare de clasificare, mai performante decât cele amintite în care se face doar o simplã diferenţiere între rural şi urban. Ca şi criterii suplimentare se pot enumera : procentajul populaţiei economice active ocupate în agriculturã ; prezenţa echipamentului colectiv şi de servicii precum : reţele electrice, reţele de apã curentã şi canalizare în cartierele locuite, facilitatea accesului la instituţiile sanitare, de învãţãmânt şi culturã, etc. În S.U.A., în funcţie de procentajul populaţiei agricole se disting categoriile de rural agricol şi neagricol ( rural farm, rural non farm ). În Uniunea Europeanã, la definirea spaţiului rural, pe lângã numãrul şi densitatea populaţiei, se mai iau în considerare şi alte criterii ca: modificarea în timp a spaţiului natural şi migraţia; ponderea agriculturii în P.I.B., rata şomajului, etc. În acest fel sunt luate în calcul şi se ţine cont de mai multe aspecte ale vieţii economico-sociale ale localitãţii. Criteriile avute in vedere la definirea unei localitãţi urbane pot rezulta din diferite asocieri precum : numãrul populaţiei şi distanţa între imobile. ’’ În acest sens avem exemplul Suediei, unde numãrul populatiei este fixat la cel puţin 200 locuitori, iar distanţa dintre case sã nu fie mai mare de 200 de metri’’ ; dotãrile edilitare şi serviciile de tip urban, în : Nepal, Chile ; activitãţi economice non-agricole, în : Rusia, Cehia, Israel, Slovacia ; dotãrile edilitare şi activitãţile non-agricole : România ; - densitatea populaţiei şi procentajul populaţiei agricole : Franţa. Utilizarea acestor asocieri este necesarã, deoarece, o aşezare cu o populaţie relativ mare şi densitate apreciabilã, dar cu o echipare ( strãzi asfaltate, iluminat public, reţele de apã potabilã şi canalizare, servicii de transport, etc.) proastã, nu va avea acces la statutul de urban numai atunci când acestea vor fi ca cele ale unui oraş. Toate aceste asocieri denumite în literatura de specialitate caracteristici umane, conturează şi un anumit tip de comportament al populaţiei. Un oraş lipsit de caracteristici umane specifice nu este altceva decât o localitate mare. Un caz interesant este cel al Indoneziei. În anul1999, populaţia acestei ţări era de 216.108.345. Insula Java din Indonezia are o populaţie de 122,6 milioane de locuitori şi o densitate medie de 929 locuitori/Kmp. Ţinând cont de aceste date întreaga insulă ar trebui să fie clasificată ca fiind urbană. În realitate, după definiţia Indoneziei despre urban, două treimi din populaţia insulei este clasificată ca fiind rurală. În Indonezia, o localitate (desa) este categorisită drept urbană dacă: - are o densitate a populaţiei mai mare de 5000 locuitori/Kmp; - proporţia gospodăriilor angajate în producţia agricolă este mai mică de 25% ; - cel puţin 8 din cele 15 facilităţi desemnate ca fiind urbane, trebuie să fie disponibile în desa. Aceste facilităţi se referă la: şcoală primară, gimnazială şi liceu, cinematograf, spital, maternitate, clinică medicală, şosea accesibilă vehiculelor motorizate cu patru roţi, oficiu poştal şi telefonic, centru comercial, bancă, fabrică, restaurant, electricitate publică. În Anexa II a legii 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional sunt prezentaţi principalii indicatori cantitativi şi calitativi de definire a localitãţilor urbane din România. În tabelul 1.2 sunt prezentaţi aceşti indicatori minimali. Tabel 1.2 Principalii indicatori cantitativi si calitativi minimali de definire a localitatilor urbane* Nr.crt. Indicatori minimali Municipiu Oraş 1 Numãr de locuitori 25.000 5.000 2 Populaţia ocupatã în activitãţi neagricole (% din totalul populaţiei ocupate) 85 75 3 Dotarea locuinţelor cu instalaţii de alimentare cu apă (% din totalul locuinţelor) 80 70 4 Dotarea locuinţelor cu baie şi W.C. în locuinţã (% din totalul locuinţelor) 75 55 5 Numãr de paturi în spitale la 1.000 de locuitori 10 7 6 Numãr de medici care revin la 1.000 de locuitori 2,3 1,7 7 Unitãţi de învãţãmânt Postliceal liceal sau altã forma de învãţãmânt secundar 8 Dotãri culturale şi sportive sãli de spectacol, eventual teatre,instituţii muzicale, biblioteci publice, stadion, sãli de sport sãli de spectacol, biblioteci publice, spaţii pentru activitãţi sportive 9 Locuri in hoteluri 100 50 10 Strãzi modernizate (% din lungimea totalã a strãzilor) 60 50 11 Strãzi cu reţele de distribuţie a apei (% din lungimea totalã a strãzilor) 70 60 12 Strãzi cu conducte de canalizare (% din lungimea totalã a strãzilor) 60 50 13 Epurarea apelor uzate Staţie de epurare cu treaptã mecanicã şi biologicã Staţie de epurare cu treaptã mecanicã 14 Strãzi cu reţele de hidranti exteriori pentru stingerea incendiilor (% din lungimea totalã a strãzilor) 70 60 15 Spaţii verzi (parcuri, grãdini publice, scuaruri) - m2/locuitor 15 10 16 Depozit controlat de deşeuri, cu acces asigurat parc public gradinã publicã * În prezent existã municipii şi oraşe în care nu sunt încã atinşi indicatorii cantitativi şi calitativi minimali Dacã unele criterii precum: mãrimea localitãţii, activitatea preponderentã, densitatea, pot asigura o distincţie între cele douã medii, alte criterii, privind fondul de locuinţe şi dotãrile edilitare, servicile, etc., complicã situaţia, deoarece caracteristicile rurale şi cele urbane se întrepãtrund pe acelaşi spaţiu, fãrã a se putea face o delimitare strictã. Pornind de la sat şi ajungând la metropolã, acestea reprezintã diferite tipuri de comunitãţi ce pot fi considerate un continuum pe care se aflã trãsãturile definitorii pentru fiecare tip de localitate, reprezentând mãsura ruralitãţii sau urbanitãţii. De aceea până când ele sunt definite în spaţiul social comunităţi de tip rural sau comunităţi de tip urban, trebuie cunoscute şi studiate ca realităţi. Se cunosc douã filiere ale şcolii de sociologie care şi-au adus contribuţia la clarificarea acestor probleme : filiera americanã şi filiera europeanã. Cercetãtorii americani, au definit ruralul privindu-l mai mult ca pe un spaţiu geografic. Şi în Europa, de multe ori ruralul a fost considerat ca fiind un spaţiu rezidual acordându- i-se o atenţie scãzutã în teoria generalã, termenul de rural fiind considerat o categorie empiricã, nu sociologicã, mai mult o expresie geograficã. Profesorul Robert Redfield, reprezentant al şcolii americane de sociologie descrie ruralul ca “ localitãţi mici, izolate, omogene, cu un puternic simţ al identitãţii de grup ’’. Sociologul englez, Howard Newby, dã în esenţã o altă definiţie, considerând ruralul ’’acele localitãţi geografice unde mãrimea şi densitatea populaţiei este relativ joasã’’. Concluzia la care s-a ajuns integrând teoriile europene privind ruralul, cu cele americane , a fost cã ruralitatea este expresia unui sistem social local. M. Castells ( Marea Britanie ) deosebeşte urbanul de rural prin modul de consum: cel urban fiind de naturã colectivã, iar în rural producţia şi consumul coincid ( în agriculturã ). În aceeaşi idee, Howard Newby îi considerã pe rurali, ca fiind ’’ cei care locuiesc în sate şi se ocupã de producerea alimentelor ’’. Termenii de rural şi urban, reprezentau iniţial diviziunea socialã între agriculturã şi industrie. Mediul rural este considerat, în general ca fiind cel care produce alimente în condiţii tradiţionale, creându-se astfel relaţii sociale bazate pe legãturi de rudenie şi vecinãtate, pe un înalt grad de solidaritate socialã. Aceste relaţii tradiţionale s-au impus printr-o ierarhie, bazându-se pe autoritate, generând patriarhalism şi paternalism (relaţii de senioritate nãscute în feudalism, autoritatea capului de familie), dar care au contribuit astfel la menţinerea tradiţiilor, a identitãţii ţãranului, care a constituit secole de-a rândul clasa socialã cea mai numeroasã din mediul rural şi din societatea globalã. Încercarea de a defini ‘’ruralitatea’’ a dus la formularea unui număr de modele teoretice. Halfacree postula două aspecte de bază ale ruralului : Localitatea – ca un spaţiu distinctiv la nivel local ; Reprezentarea socială – ca o construcţie mentală a ideii de ruralitate. Mai articulată pare a fi descrierea ruralităţii de către Jacob şi Luloff (1995 ), care văd trei aspecte importante într-o definiţie a ruralităţii : - ecologic- unde ruralul este alcătuit din mici comunităţi separate de zone largi de peisaj deschis ; - ocupaţional – bazat pe legătura zonelor rurale cu un model de angajare în agricultură silvicultură, pescuit şi minerit. În ulimul timp, odată cu creşterea productivităţii în sectorul primar, forţa de muncă în exces este treptat absorbită de pieţele non – agricole ale muncii ; - socio-cultural – unde ruralul este caracterizat printr-o aderenţă mult mai conservatoare la valorile tradiţionale ale populaţiei rurale. ‘’Reprezentarea socială ‘’ a lui Halfacree şi cea ‘’ socio-culturală ‘’a lui Jacob şi Luloff, se raportează foarte îndeaproape la zona cadrului comunităţii rurale din secolul XIX a lui Tonnies . Termenul de Gemeinshaft utilizat de Tonnies nu este uşor de tradus. Cuvântul community ( comunitate ) este adesea oferit ca echivalent, dar complexitatea înţelesului dat de Tonnies nu este destul de bine redată de o traducere atât de simplă. Ideea de Gemeinshaft, este cel mai bine ilustrată prin sugerarea unor legături interpersonale care sunt incluse în termen. Se poate spune că membrii unei anumite localităţi rurale, sunt caracterizaţi de Gemeinshaft. Organizarea Gemeinshaft este una în care oamenii sunt foarte legaţi unul de altul prin tradiţie, rudenie prietenie, sau datorită unui alt factor social de coeziune. Gemeinshaft se referă la un sentiment reciproc de legătură, care face ca oamenii să rămână împreună ca membri ai unui întreg. Acel întreg poate fi o familie, un clan, un sat, sau chiar o întreagă societate, care are la bază pentru unitatea sa acest fel special de relaţie socială între membrii săi. Probabil că au existat puţine societăţi ale căror legături sociale s-au bazat complet pe astfel de sentimente intense de comunitate în înţelesul de Gemeinshaft. Totuşi, chiar ca o construcţie abstractă, acest tip ideal poate servi drept cadru teoretic pentru discutarea schimbărilor în organizarea socială şi a noilor legături între membri, care au loc dacă societatea evoluează sub o altă formă. O altă construcţie teoretică a lui Tonnies a fost Gesellschaft. Condiţia esenţială în cadrul Gesellschaft- ului este contractul. Contractul în sensul larg este o relaţie socială voluntară, convenită în mod raţional, în cadrul căreia cele două părţi convin să îndeplinească anumite obligaţii una pentru alta sau să se recurgă la anumite penalităţi dacă contractul este încălcat. În timp ce contractul este o relaţie oficială ( adesea în scris ) relaţia socială Gesellschaft este neoficială. Deşi nici o societate nu a fost şi probabil nu va fi niciodată exclusiv de tip Gesellschaft, acest tip de legătură socială s-a extins pretutindeni. Gesellschaft implică o concepţie diferită desprte modul în care indivizii privesc membrii unei societăţi, în comparaţie cu tipul Gemeinshaft. Gesellschaft plasează individul în cadrul unui sistem social care este impersonal şi anonim. Gesellschaft-ul este un sistem de relaţii competitive în care indivizii caută să maximizeze ceea ce obţin din schimburi şi să minimizeze ceea ce oferă, învătând în acelaşi timp să fie prudenţi faţă de ceilalţi. În acest context, o viaţă simplă în Gemeinshaft, într-o comunitate rurală este identificată ca fiind bună, în timp ce Gesellschaft-ul impersonal din zona urbană este definit ca rău. Acest punct de vedere asupra comunităţilor rurale şi a societăţilor urbane a fost reiterat în atitudini ulterioare în legătură cu urbanul contra ruralului fie ca dihotomie, fie ca poli ai unui continuum rural-urban. Referitor la cele expuse mai sus se poate desprinde următoarea concluzie : societatea urbană şi societatea rurală utilizează în acelaşi timp spaţiul geografic şi îşi proiectează propria structură socială, conferindu-i dimensiuni originale. În acest sens există mai curând o gradaţie continuă de la rural la urban decât o simplă dihotomie rural-urbană. Menţinerea identităţii fiecărei comunităţi sociale nu presupune şi actul izolării lor individuale şi nici circumscrierea existenţei lor particulare într-un cadru închistat în sine. Considerăm că în permanenţă, există o desfăşurare efectivă a schimbului de valori şi simboluri, precum şi transmiterea continuă de atribute şi elemente dinspre oraş către sat şi invers. Aceasta face ca cele două tipuri de comunităţi să-şi dureze existenţa lor reală nu într-o postură fragmentară şi fărâmiţată şi nici într-o opoziţie esenţială izolată şi neutră, ci într-o continuă conjugare de direcţii şi tendinţe, într-un consens unitar de semnificaţii şi elemente, care conferă societăţii în ansamblul său unitate şi echilibru. Chiar dacã cea mai importantã componentã a ruralului este agrarul şi cele mai multe activitãţi rurale sunt cele agrare, cele douã noţiuni nu se confundã, nu se suprapun. Sensul cuvântului rural este întotdeauna mai larg decât al celui de agricol. Spaţiul rural nu este numai sediul activitãţilor agricole, dar şi al industriei, artizanatului şi comerţului rural. Ar trebui sã ne oprim, în treacãt, la caracterul imprecis al terminologiei care mai dãinuie încã şi care se referã la “spaţiu rural“ şi “spaţiu agrar“, “activitate ruralã“ şi “activitate agrarã“ sau, mai simplu, “rural-agrar“. Cele douã noţiuni, deşi relativ apropiate, nu pot fi confundate sau considerate sinonime. Termenul de rural cuprinde în sine atât termenul de agrar sau de ţãrãnesc, cât şi celelalte realitãţi sociale din cuprinsul unui sat. Eugen Meves, încearcã sã lãmureascã interferenţa noţiunilor agrar-agricol-rural, realizând urmãtoarele grupe de relaţii : ,,1. Relaţia rural-urban ( care reprezintã mediul social şi locul geografic al existenţei colectivitãţilor umane ) tinde spre integrare în ambele sensuri: rural în urban precum şi urban în rural. Fenomenul agrar are o bazã obiectivã: pãmântul, deci este suma activitãţilor legate de aceeaşi sursã. Fenomenul agrar totuşi, nu se suprapune cu mediul rural, o parte a activitãţilor din acest mediu neavând aceeaşi bazã, pământul Fenomenul agrar cuprinde o parte variabilã a mediului urban propriu-zis putând ajunge pânã acolo încât sã-i determine caracterul. Agricultura ( ca proces de producţie vegetalã şi animalã ) joacã un rol deteminant, dar reprezintă doar o parte a fenomenului agrar Agricultura este indisolubil legatã de mediul rural, dar nu neapãrat de mediul urban. Raportul agrar / agricol este raportul dintre întreg şi parte. Raportul agrar / rural este raportul dintre parte şi întreg Raportul rural – agricol este raportul dintre întreg şi parte. În proiecţie ruralã, raportul între cei trei termeni merge descrescând : rural – agrar – agricol . ’’ Din argumentaţia prezentatã mai sus, este bine de reţinut, că punctul de vedere al autorului citat privind raportul dintre rural ca un ansamblu sau un întreg, cum spune acesta şi sectorul agricol, nu este decât o parte a mediului sau a spaţiului rural. Aceastã distincţie pe care Meves a facut-o în 1981, când toatã lumea confunda ruralul cu agricultura, meritã sã fie reţinutã şi apreciatã. Trebuie precizat faptul cã noţiunile de rural şi agrar, deşi sunt relativ apropiate, nu pot fi confundate sau considerate sinonime. Sfera noţiunii de rural este mai largã, cuprinzând în interiorul sãu şi noţiunile de agrar şi activitate agrarã. Desigur, aşa cum am spus la început, ruralul poate fi definit în diferite moduri neexistând o definiţie generalizatã a acestui concept. Diferite organizaţii internaţionale au încercat sã defineascã ruralul prin prisma activitãţii acestora. Organizaţia pentru Comerţ şi Dezvoltarea Economicã (OCDE) a dezvoltat o definiţie simplă a spaţiului rural, cu scopul de a face comparaţii internaţionale ale condiţiilor şi tendinţelor rurale. OCDE dã conceptului de rural o accepţiune strict geograficã, aceasta desemnând mai degrabã teritorii, decât comune şi oraşe, cu o slabã densitate a populaţiei şi cu o activitate economicã diversã şi dispersatã, relativ independentã de influenţa directã a zonelor metropolitane. Definiţia s-a dovedit folositoare în ciuda marilor diferenţe care există în mediul rural, în perspectiva politicilor rurale la nivel naţional. Definiţia distinge două nivele ierarhice ale unităţilor teritoriale: local şi regional. La nivelul comunităţilor locale, OCDE identifică zonele rurale, drept comunităţi cu o densitate a populaţiei sub 150 locuitori pe kilometru pătrat. La nivel regional OCDE distinge unităţi funcţionale sau administrative mai mari, gradul lor de ruralitate depinzând de procentul populaţiei care locuieşte în comunităţile rurale. Pentru a uşura analiza, regiunile sunt grupate în trei categorii: predominant rurale - populaţie rurală peste 50%; semnificativ rurale - populaţie rurală între 15 - 50%; predominant urbane - populaţie rurală sub 15%. În consecinţã, un spaţiu (o regiune) este considerat rural dacã ponderea populaţiei care trãieşte în aşezãri rurale depãşeşte 15%. Spre deosebire de OCDE, Eurostat ( Oficiul Statistic al Uniunii Europene ) propune pentru definirea spaţiului rural o densitate a populaţiei de 100 de locuitori / kilometru pãtrat. Conform acestei definiţii şi clasificând populaţia rurală conform OCDE populaţia ruralã din Europa ( EU-15) se prezintã conform tabelului 1.3 Tabelul 1.3 Populaţia rurală şi populaţia pe tip de regiuni Populaţia rurală Populaţia pe tip de regiuni Populaţia din comunitãţi* predominant semnificativ predominant rurale rurale rurale urbane (% din populaţia naţionalã) Belgia 4,9 3,4 4,9 91,7 Danemarca 32,4 39,6 31,3 29,1 Germania 12,0 5,4 25,2 69,3 Grecia 30,8 28,1 28,3 43,6 Spania 24,4 12,7 41,5 45,8 Franţa 23,7 10,5 56,5 32,9 Irlanda 43,1 46,6 15,1 38,8 Italia 14,1 4,1 27,1 68,8 Luxemburg 19,3 n.a. 100,0 n.a. Olanda 3,1 0,0 6,7 93,3 Austria 34,6 30,2 28,9 41,0 Portugalia 21,2 18,1 22,8 59,1 Finlanda 50,6 58,9 41,1 0,0 Suedia 66,8 63,2 17,7 19,1 Marea Britanie 8,7 1,0 18,7 80,3 EUR_15 17,5 9,7 29,8 60,5 EUR_15 suprafaţã 80,90% 47,00% 37,40% 15,60% * Populaţia comunitãţilor locale cu o densitate a populaţiei mai micã de 100 locuitori/km Sursa: Eurostat Aşa cum se poate obseva din tabelul de mai sus, dacă se compară proporţia populaţiei ce locuieşte în cele trei tipuri diferite de regiuni, rezultă aşa cum se poate observa din tabel, modele/exemple diferite. Conform practicii OCDE, aproximativ 10% din populaţia Uniunii Europene locuieşte şi munceşte în zonele predominant rurale, care sunt adesea zone rurale îndepărtate, acoperind 47% din suprafaţă. În contrast, 60% din populaţie este concentrată în zone urbane reprezentând mai puţin de 16% din teritoriul Uniunii. În Suedia, Finlanda şi Danemarca, procentul celor care locuiesc în zone predominant urbane este cel mai mic, dar creşte în categoriile intermediară şi predominant rurală ale regiunii. În ţările cele mai urbanizate, Olanda, Belgia, Marea Britanie, Germania şi Italia fenomenul este în sens invers. Irlanda, Austria, Grecia şi Portugalia sunt caracterizate de o structură duală, cu un procent crescut al populaţiei în cele două extreme: predominant rurală şi predominant urbană. În Franţa şi Spania, cei mai mulţi oameni locuiesc în categoria intermediară, în regiunile semnificativ rurale. Experţii Uniunii Europene, au dat conceptului de rural o accepţiune mai largă:’’noţiunile de spaţiu sau de lume rurală implică mai mult decât o simplă delimitare geografică; ele se referă la un întreg ţesut economic şi social, care cuprinde un ansamblu de activităţi dintre cele mai diverse’’ În afara funcţiei sale de cadru de viaţă şi de activitate economică, pornind de la opiniile specialiştilor Uniunii Europene, se poate considera că spaţiul rural prezintă funcţii vitale pentru întreaga societate. Ca zonă tampon şi spaţiu de regenerare, spaţiul rural este indispensabil echilibrului ecologic şi el va trebui să fie din ce în ce mai mult un loc de destindere şi recreare. Din punctul de vedere al Uniunii Europene, care se bazează pe o accepţiune generalmente admisă în ţările Europei occidentale, spaţiul rural ar acoperi regiuni şi zone având activităţi diverse şi ar cuprinde,