Referat Drept Roman - Curs

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Drept Roman - Curs si de asemenea puteti face Download Referat Drept roman - curs

Citeste fragmente din Referat Drept Roman - Curs

DREPT ROMAN NOŢIUNI DE BAZĂ, AUTOTESTARE ŞI BIBLIOGRAFIE Obiectivele fundamentale ale cursului sunt: cunoaşterea de către studenţii anului I a modului de apariţie şi evoluţie a dreptului şi ştiinţei dreptului în cadrul sitemului de drept care şi-a pus amprenta asupra culturii juridice europene: dreptul roman; abordarea comparatvă a instituţiilor şi principiilor dreptului civil românesc cu cele ale dreptului roman; formarea unui vocabular juridic necesar abordării dreptului privat român. I. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A STATULUI ROMAN Cetatea Romei a fost edificată material de către etrusci în sec. al VII-lea î.Hr.. Înlăturând organizarea gentilică, statul a apărut la jumătatea sec. al VI-lea î.Hr. în timpul regelui Servius Tullius. Sub aspectul formei de guvernământ, Roma a cunoscut trei epoci: epoca regalităţii (750-509 î.Hr.), epoca republicii (509-27 î.Hr.) şi epoca imperiului (27 î.Hr.- 565 d.Hr.). Epoca imperiului se împarte, la rândul ei, în două perioade: perioada principatului (27î.Hr.-284d.Hr.) şi perioada dominatului (284-565). În cadrul fiecărei epoci statul a cunoscut o organizare specifică. În epoca regalităţii puterea politică era împărţită între rege, senat şi comitia curiata. În epoca republicii un rol esenţial pe lângă senat, comitia curiata şi comitia centuriata l-au jucat magistraţii superiori – cenzorii, consulii, pretorii, guvernatorii de provincie- şi magistraţii inferiori – edilii, questorii etc. Pe măsură ce puterea împăratului va creşte, atribuţiile şi importanţa diverselor instituţii ale statului roman vor scădea. În schimb, vor creşte rolul şi imprtanţa diveselor organe auxiliare ale împăratului: consiliul imperial, birourile şi funcţionarii imperiali. Întrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen: 1) Care era organizarea statală în epoca regalităţii? (manual, Vol. I, pp. 7-9) 2) Care era organizarea statală în epoca republicii? (idem, pp. 9-19) 3) Care era organizarea statală în epoca imperiului? (idem, pp. 19-29) II. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI ROMAN 1. Apariţia şi evoluţia istorică a dreptului roman mărturisesc cel mai bine despre modul în care dreptul s-a conturat treptat în societatea umană ca obiect al unei ştiinţe juridice autonome (jurisprudentia). Într-o societate romană arhaică, profund marcată de religios şi impregnată de ideea de morală, acest proces a dobândit forma unei disocieri lente dar sigure între drept (jus) şi divin (fas), între drept (jus) şi normele morale (mores). 2. Doctrinei dreptului roman şi, în special, lui Ulpian îi aparţine acea summa divisio ce stă astăzi la baza diviziunii dreptului în familia juridică romano-germanică: drept public şi drept privat. Publicum jus est quod ad statum rei Romanae spectat, privatum jus est quod ad singulorum utilitatem pertinet. Acelaşi Ulpian precizează că fiecare mare diviziune cuprinde, la rândul ei, trei subdiviziuni. Dreptul public cuprinde cultul (in sacris), sacerdoţiile (in sacerdotibus) şi magistraturile (in magistratibus). Dreptul privat cuprinde trei mari grupe de drept: dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul natural. Raportat la întreg dreptul privat roman în evoluţia şi cu izvoarele sale, dreptul civil are mai multe sensuri: 1)drept aplicabil în exclusivitate cetăţenilor romani (jus proprium civium romanorum); 2) legea sau dreptul interpretat de către jurisconsulţi în activitatea lor de aplicare a dreptului scris, mai ales a Legii celor XII Table, la cazuri concrete ; 3) dreptul pretorian (jus pretorium) cunoscut şi sub denumirea de jus honorarium. Dreptul ginţilor era, în esenţă, acel drept roman creat de către magistraţi pentru a se aplica raporturilor, mai ales comerciale, dintre cetăţenii romani şi peregrini. În aceste condiţii, jus gentium era un drept aplicat tuturor popoarelor în măsura în care-l înţelegem ca drept aplicat tuturor popoarelor care locuiau pe teritoriul Imperiului roman. Dreptul natural ar trebui înţeles la romani ca acele norme de conduită care se impun de la sine raţiunii umane în anumite situaţii date. Natural reprezenta pentru jurisconsulţii romani atât ceea ce rezulta din calităţile fizice ale oamenilor şi lucrurilor cât şi, înăuntrul acestei viziuni, ceea ce se potrivea cu ordinea normală şi rezonabilă a intereselor umane care, de aceea, nu avea nevoie de nici o dovadă suplimentară. 3. Etapele de dezvoltare ale dreptului roman nu sunt identice cu etapele de dezvoltare ale statului roman. Astfel, o primă etapă de dezvoltarea a dreptului roman, numită şi a dreptului roman vechi, cuprinde epoca dintre întemeierea cetăţii şi sfârşitul Republicii (aprox. jumătatea sec. II – sec. I î.Hr.), o a doua etapă –numită a dreptului clasic- se întinde de la sfârşitul Republicii până la începutul domniei lui Diocleţian (284 d.Hr.) iar a treia etapă –numită a dreptului postclasic- cuprinde epoca Dominatului. Întrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen: 1) Care era relaţia dintre ius şi fas la romani? (idem, pp. 30-31) 2) Care era relaţia dintre ius şi mores la romani? (idem, pp. 32-33) 3) Care sunt diviziunile dreptului roman? (idem, pp. 33-37) 4) Care sunt etapele de dezvoltare ale dreptului roman? (idem, pp. 37-40) III. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN 1. Fără a fi o distincţie proprie ştiinţei dreptului roman, din considerente pedagogice se poate face o distincţie între izvoarele formale ale dreptului roman şi izvoarele materiale ale dreptului roman. Izvoarele formale ale dreptului roman reprezintă forma pe care normele juridice o îmbracă în momentul în care produc efecte juridice. Această formă este strâns legată în opinia romanilor de organul care a emis respectivele norme juridice: cutumele provin de la strămoşi (quod dicitur moribus constitutum), legile provin de la întregul popor (quod populus iubet atque constituit), plebiscitele provin doar de la plebe (quod plebs iubet atque constituit), senatul-consultul de la Senat (quod senatus iubet atque constituit), constituţia imperială de la împăraţi (quod imperator decreto vel edicto vel epistula constituit), edictele de la magistraţi (praetorum urbani et peregrini, aedilium curulium) iar jurisprudenţa (responsa prudentium) de la jurisconsulţi (juris prudentes). În funcţie de sursa lor de validitate şi de nevoile epocii, toate acestea s-au constituit într-o adevărată ierarhie a izvoarelor formale ale dreptului. Izvoarele materiale ale dreptului roman reprezintă acel întreg context economic, social şi spiritual care a stat atât la baza apariţiei normelor juridice cât şi a formei pe care au luat-o aceastea într-o epocă dată. De aici şi concluzia că fiecărei mari perioade de dezvoltare a dreptului roman îi corespund anumite izvoare formale ale dreptului. 2. În epoca vechiului drept roman, cutumele au fost cel mai important izvor de drept, în epoca clasică au devenit un izvor formal subsidiar legii iar în epoca postclasică ele au revenit în forţă sub forma dreptului vulgar. 3. Alături de cutumă şi, treptat, deasupra acesteia începe să se afirme ca izvor de drept legea (lex). Lex are mai multe semnificaţii în dreptul roman. Din punctul de vedere al întinderii efectelor lor juridice, existau leges privatae ce vizau fie clauzele introduse de particulari într-un contract (lex contractus) fie statutul unei corporaţii (lex colegii) şi leges publicae ce formulau reguli de conduită obligatorii cu caracter general. Din punctul de vedere al organului ce a legiferat, lex se referea la legile votate de poporul roman (patricieni şi plebe) care erau diferenţiate de plebiscite ce erau votate doar de către plebe. Leges publicae se împărţeau, la rândul lor, în două categorii: leges rogatae şi leges datae. Leges rogatae erau acele legi publice care erau votate de cetăţeni în adunările populare în baza unei proceduri legislative strict reglementate. Leges datae erau legi emise de magistraţi în baza unei delegaţii venite din partea poporului sau a Senatului. Ele aveau în vedere organizarea teritoriilor nou cucerite, înfiinţarea de colonii şi acordarea cetăţeniei romane. Legea celor XII Table a reprezentat cea mai importantă lege a dreptului roman reprezentând conform tradiţiei baza dreptului privat chiar şi în epocile în care prevederile sale căzuseră de mult în desuetudine. Ea a reprezentat o aşezare în scris a acelor cutume în vigoare pe care patricienii au dorit să le aducă la cunoştinţa plebeilor. 4. Edictul magistratului era o declaraţie publică pe care magistratul, în baza lui jus edicendi, o făcea la intrarea sa în funcţie. Având un caracter pur politic la început, el dobândeşte, pe măsură ce atribuţiile judiciare ale magistraţilor se dezvoltă, caracterul unui program ce stabilea dispoziţiile pe care aceştia urmau să le ia cu privire la organizarea instanţelor şi la modul în care înţelegeau să soluţioneze pricinile dintre cetăţeni. Redactat pe album, el era afişat în For şi urma să fie aplicat de-a lungul întregului an al mandatului. Având în vedere importanţa activităţii pretorului urban, edictul magistratului ca izvor al dreptului roman a fost identificat mai mult cu edictul pretorului urban iar dreptul creat de către acesta a primit denumirea de drept pretorian. Edictul pretorului urban a servit ca model pentru edictele pretorului peregrin şi al guvernatorului de provincie, magistraturi ce au apărut în timp după cea a pretorului urban. Totalitatea normelor şi instituţiilor de drept ce au izvorât din activitatea acestor magistraţi învestiţi cu onoruri (honores) a purtat adesea denumirea de jus honorarium. Parte a acestui jus honorarium a fost şi dreptul emanat de pretorul peregrin aplicat raporturilor dintre cetăţeni şi peregrini, cunoscut sub denumirea de jus gentium. 5. În epoca republicană, senatus-consultele emise de Senat nu repezentau un izvor de drept. Acordându-le însă putere de lege, împăratul Hadrian nu a urmărit decât să transforme senatus-consultele într-o modalitate proprie, indirectă, de legiferare. Cu timpul, având în vedere sursa lor reală, senatus-consultele au început să se numească oratio principis. Pe măsură ce autoritatea imperială a sporit, în sec. III senatus-consultul, ca mijloc indirect de legiferare al împăratului, va dispărea în favoarea legislaţiei imperiale. 6. Existând o vreme alături de cutume, legi, senatus-consulte şi edicte ale magistraţilor, constituţiile imperiale devin la sfârşitul Principatului singurul izvor de drept în Imperiul roman. În această epocă, constituţiile imperiale erau de patru feluri: edicte, mandate, decrete şi rescripte. În epoca Dominatului, creşterea considerabilă a puterii imperiale a asigurat constituţiilor imperiale întâietatea în rândul izvoarelor dreptului roman. Ele încep să fie tot mai des întâlnite cu denumirea de lege (lex). 7. Prin jurisprudenţă, în sensul roman al termenului, se înţelege atât cunoaşterea dreptului, cât şi aplicarea acestuia la cazuri concrete. În consecinţă, jurisprudenţa (juris prudentia) reprezintă în acelaşi timp o ştiinţă şi o artă. Ea reprezintă, pe de o parte, ştiinţa dreptului: cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, a ceea ce este drept şi nedrept. Ea face apel la înţelepciunea (prudentia) şi la raţiunea umană, fiind o muncă intelectuală, de savant. Pe de altă parte, ea nu este o ştiinţă abstractă, ea este şi o artă a aplicării dreptului în scopul atingerii idealurilor lui boni et aequi. Această strânsă legătură între ştiinţă şi practică reprezintă emblema jurisprudenţei romane. Întrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen : 1) Prezentaţi cutuma ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 45-47) 2) Prezentaţi legea ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 47-51) 3) Prezentaţi edictul magistratului ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 52-55) 4) Prezentaţi senatus-consultele ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 55-56) 5) Prezentaţi constituţiile imperiale ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 56-59) 6) Prezentaţi jurisprudenţa ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 59-64) IV. TRĂSĂTURILE GENERALE ALE DREPTULUI ROMAN 1. Din toate cele prezentate până acum, două importante trăsături ale dreptului roman pot fi identificate: în primul rând, dreptul roman a fost direct sau indirect rezultatul activităţii jurisconsulţilor şi, în al doilea rând, dreptul roman a reprezentat o totalitate de grupe sau pături de norme juridice pe care nimeni nu a avut interesul să le sistematizeze. 2. Lipsa unei abordări sistemice a dreptului roman a constituit întotdeauna o dificultate pentru expunerea didactică a dreptului privat roman în cadrul facultăţilor de drept. Plecând însă de la experienţa jurisconsulţilor lui Justinian care, în manualul lor numit Instituţiile au făcut apel la modul în care Gaius grupa materia dreptului privat roman, s-a încetăţenit tradiţia de a se aborda instituţiile acestuia în ordinea stabilită de celebrul jurisconsult: persoanele, bunurile şi acţiunile. Acţiunile, reprezentând dreptul procesual, îşi găsesc locul, în mod firesc după logica modernă, în urma dreptului material. Având, însă, în vedere rolul fundamental al jurisprudenţei şi edictului magistratului în conturarea dreptului roman ca un drept cazuistic format în cadrul instanţei de judecată prin crearea de noi mijloace procedurale, s-a considerat necesar a se expune dreptul procesual înaintea dreptului material. Lucrarea de faţă va urma acelaşi algoritm: expunerea dreptului privat roman va debuta cu dreptul său procedural (acţiunile) urmat de expunerea dreptului material grupat în persoane, bunuri, succesiuni şi obligaţii. Întrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen: 1) De ce dreptul roman are un caracter jurisprudenţial? (idem, pp. 66-67) 2) De ce dreptul roman se caracterizează prin lipsa sistematizării? (idem, pp. 67-68) V. PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ – PROCEDURA LEGISACŢIUNILOR 1. Procedura de judecată reprezintă totalitatea regulilor care stabilesc modul în care trebuie acţionat în vederea recunoaşterii unui drept în justiţie. În dreptul roman, ideea de procedură era redată prin sintagma “acţiuni ale legii” sau “dreptul acţiunilor” (jus actionum). Într-o accepţiune mai largă, conceptul de acţiune desemna aici toate acele formalităţi cerute pentru derularea unui proces. Într-un sens restrâns, conceptul de acţiune desemna acel mijloc procedural pus la dispoziţie cetăţeanului roman pentru a-şi ocroti dreptul în justiţie. Importanţa acestui mijloc procedural era considerabilă în dreptul roman, în condiţiile în care un drept exista doar dacă era ocrotit printr-o astfel de acţiune. De aceea, fiecărui drept îi corespundea o acţiune, de unde şi numărul mare şi diversitatea considerabilă a acestora. Numărul acţiunilor a crescut continuu pe măsură ce au fost create de pretori în vederea recunoaşterii de noi drepturi. 2. Cea mai veche procedură civilă de judecată a fost cea a legis-acţiunilor. Aplicată în cea mai mare parte a epocii Republicii, ea corespundea nevoilor unei societăţi arhaice, impregnată de religios, care practica o economie autarhică şi ale cărei raporturi juridice erau rare. Din acest context se pot desprinde câteva trăsături esenţiale ale procedurii legis-acţiunilor. Era o procedură legală, deoarece era creată şi recunoscută (pentru acele acţiuni de sorginte cutumiară) prin lege şi, în special, prin Legea celor XII Table. Era o procedură formalistă deoarece formele prevăzute prin lege trebuiau respectate cu stricteţe. Modificarea unui cuvânt sau a unui gest ritualic atrăgea nulitatea procedurii şi pierderea procesului. Era o procedură judiciară deoarece se desfăşura în faţa unui magistrat. Nu în cele din urmă, trebuie remarcat că această procedură se desfăşura în două faze: o fază in jure, desfăşurată în faţa magistratului însărcinat să organizeze instanţa şi o fază in judicio (sau apud judicem), desfăşurată în faţa unui judecător însărcinat să cerceteze faptele şi să dea o sentinţă. 3. Gaius, în Instituţiile sale (IV.12), stabileşte existenţa a cinci astfel de acţiuni ale legii: sacramentum, judicis postulatio, condictio, manus iniectio şi pignoris capio. Doar primele trei acţiuni ale legii reprezintau proceduri propriu-zise de judecată în cadrul cărora se urmărea stabilirea unui drept contestat. Toate se desfăşurau prin cele două faze amintite: in jure şi in judicio. Ultimele două erau proceduri de executare: prima decurgea din sentinţa dată de judecător iar ultima, având un caracter extrajudiciar, era o reminiscenţă a vechii justiţii private. Întrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen: 1) Care sunt caracteristicile procedurii legisacţiunilor? (idem, p. 71) 2) Expuneţi etapele fazei in iure în procedura legisacţiunilor (idem, pp. 73-77) 3) Expuneţi etapele fazei in iudicio în procedura legisacţiunilor (idem, pp. 77-78) 4) Cum se executa sentinţa în procedura legisacţiunilor? (idem, pp. 78-80) VI. PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ – PROCEDURA FORMULARĂ 1. Apărută treptat în practica instanţelor romane, noua procedură ordinară numită procedura formulară a fost legalizată de legea Aebutia apărută în sec. II î.Hr. (undeva între 149 şi 126 î.Hr.). Această lege nu a abrogat procedura legis-acţiunilor ci a permis folosirea celor două proceduri în paralel, la alegerea părţilor. Avantajele noii proceduri au determinat însă căderea în desuetudine a procedurii legis-acţiunilor astfel că o lege Iulia judiciaria din anul 17 î.Hr. a abrogat-o. Sacramentum se mai putea folosi doar în faţa tribunalului centumvirilor şi în procesele de reclamare a unei succesiuni. Procedura formulară este legală, deoarece decurge şi ea din lege. Ea este o procedură suplă, fiind lipsită de formulele şi gesturile ritualice specifice procedurii legis-acţiunilor. Ea avea acum la bază o formula pe care magistratul o redacta împreună cu părţile litigante în baza pretenţiilor ridicate liber de către acestea. În acelaşi timp, ea era o procedură maleabilă nefiind limitată la cazurile strict prevăzute de lege. În baza rolului activ pe care-l dobândeşte acum, pretorul putea crea noi acţiuni, dând naştere prin aceasta unor noi drepturi. Având în vedere strânsa legătură dintre acţiune şi drept, se ajunge ca fiecărui drept să-i corespundă o acţiune specifică. Fiecare acţiune avea caracterul ei propriu, un nume şi o formulă proprii. Procedura formulară are şi un caracter judiciar deoarece se desfăşoară în faţa unei instanţe. Ea îşi menţine şi structura în două faze – in jure şi in judicio- ca expresie a menţinerii încă vii a urmelor vechii justiţii private. Întrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen: 1) Ce reprezenta formula în procedura formulară şi ce structură avea ea? (idem, pp. 84-87) 2) Care erau acţiunile de judecată în procedura formulară? (idem, pp. 87-89) 3) Cum se desfăşura procesul în procedura formulară? (idem, pp. 89-96) VII. PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ – PROCEDURA EXTRAORDINARĂ 1. Noua procedură de judecată civilă a apărut şi s-a dezvoltat în condiţiile instaurării Imperiului şi creşterii treptate a puterii imperiale. Ea îşi avea originea în procedura de judecată aplicată de magistraţi în materie administrativă. După instaurarea Imperiului, rolul acestei proceduri extraordinare a sporit, pe măsură ce numărul şi importanţa funţionarilor imperiali au crescut. Însărcinaţi cu atribuţii de judecată în materie civilă, în defavoarea vechilor magistraţi republicani, funcţionarii imperiali au extins procedura extraordinară şi în materie de judecată civilă. Justiţia imperială utiliza şi ea, la rândul ei, noua procedură în materie civilă. În aceste condiţii, vechea ordo judiciorum privatorum a fost înlocuită treptat cu noua procedură extra ordinem, pentru ca în epoca Dominatului ea să dispară complet. Procedura extraordinară diferea fundamental de celelalte două. Ea era lipsită de formalităţi excesive de-a lungul întregii sale desfăşurări. Procedura de judecată era acum în întregime etatizată: judecătorul avea mijloacele necesare pentru a asigura prezenţa pârâtului în instanţă şi executarea sentinţei. Ea şi-a pierdut caracterul public, devenind secretă: procesul nu se mai desfăşura în Forum, ci într-o clădire unde aveau acces doar părţile şi reprezentaţii lor. Cea mai importantă diferenţă rezida în caracterul unitar al noii proceduri: procesul nu se mai desfăşura în două faze, ci decurgea în întregime în faţa aceluiaşi judecător. Acesta organiza instanţa şi dădea în final o sentinţă. Întrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen: 1) Cum se desfăşura procesul în procedura extraordinară? (idem, pp. 100-103) VIII. PERSOANE ŞI CAPACITATE 1. Într-un sens larg, romanii înţelegeau prin conceptul de persoană orice fiinţă umană, indiferent că era vorba de un om liber sau de un om aflat în proprietatea unui alt om. Într-un sens mai restrâns, se poate concepe că romanii înţelegeau prin persoană (mai ales în epoca postclasică) doar pe oamenii liberi, cu excluderea sclavilor. Acest concept roman de persoană se identifică cu conceptul juridic modern de persoană, ca om dotat cu o serie de drepturi şi de obligaţii. Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor de care se bucură o fiinţă umană ca subiect de drept (persoană) formează personalitatea juridică a acestuia. La romani, însă, personalitatea juridică nu era legată în mod automat şi expres de fiinţa umană liberă. Avea personalitate juridică doar acea fiinţă umană ce se bucura de un anume status. Când vorbeau, în consecinţă, despre existenţa sau inexistenţa unor drepturi sau obligaţii pe seama unei fiinţe umane, romanii se refereau la status. Status nu se identifica cu personalitatea juridică. Spre deosebire de personalitatea juridică ce desemnează prezenţa unor drepturi şi obligaţii, status putea însemna şi lipsa unor asemenea drepturi şi obligaţii, deci lipsa personalităţii juridice. Când o fiinţă umană avea un anume status, ea putea avea sau nu personalitate juridică. Un om liber avea un anume status aşa cum un sclav avea obligatoriu un anume status. În consecinţă, nu orice om avea personalitatea juridică dar orice om avea un status. Status desemna generic, cu alte cuvinte, condiţia juridică a unei fiinţe umane în cadrul dreptului roman. 2. Status-ul unei fiinţe umane se stabilea în dreptul roman în funcţie de trei elemente: libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitatis) şi familia (status familiae). Lipsa sau inexistenţa acestor elemente pe seama unei anumite fiinţe umane îi conferea un anume status. În funcţie de libertate, oamenii puteau fi liberi sau sclavi. În funcţie de cetăţenie, oamenii puteau fi cetăţeni, latini sau peregrini. În funcţie de familie, existau, pe de o parte, oameni care nu se aflau sub puterea (potestas) unei alte persoane (pater familias): bărbaţii pater familias şi femeile sui juris. Pe de altă parte, existau cei care se aflau sub puterea unui pater familias: femeile alieni juris şi fii şi ficele de familie (filii et filiae familias). Deţinerea tuturor celor trei elemente acorda fiinţei umane personalitate juridică deplină. Lipsa lor, mai ales a lui status libertatis, de care depindea şi existenţa celorlalte două, însemna lipsa personalităţii juridice. Între status-ul celor care deţineau toate cele trei elemente şi al celor care nu deţineau pe nici unul se situau cei care deţineau una sau două din ele (d.ex. doar libertatea şi cetăţenia). Prin statusul său o fiinţă umană se integra, în consecinţă, unui anume grup juridic: al sclavilor, al celor aflaţi în semi-sclavie, al cetăţenilor, al lui pater-familias, al peregrinilor, al latinilor, al celor aflaţi sub putere (alieni juris) etc. Status-ul unei persoane putea fi îmbunătăţit sau înrăutăţit (mutatio status). În contextul modificărilor survenite în status-ului unei persoane, romanii au acordat subiectului de drept dotat cu personalitate juridică denumirea de caput. Pierderea unui element din status conducea la o capitis deminutio. Aceasta putea să fie maxima dacă se pierdeau libertatea şi cetăţenia, putea fi media dacă se pierdea doar cetăţenia şi putea fi minima dacă se pierdea statutul familial. În măsura în care o fiinţă umană pierdea sau câştiga una din cele trei condiţii, ea trecea într-un alt grup uman cu un alt status. 3. Dobândirea personalităţii juridice avea loc la naşterea copilului cu condiţia ca acesta să se nască viu, viabil şi fără malformaţii. De asemenea, el trebuia să dobândească statutul de om liber. Personalitatea juridică a unei persoane se stingea prin moartea fizică a acesteia şi, în anumite cazuri, prin moartea sa civilă (capitis deminutio). 4. Capacitate juridică deplină aveau doar bărbaţii pater familias, cetăţeni romani şi liberi. Capacitate de exerciţiu deplină aveau doar bărbaţii pater familias, majori şi sănătoşi mental. 5. Pe lângă personalitatea juridică recunoscută individului uman, romanii concepeau existenţa unor drepturi şi obligaţii şi pe seama unor colectivităţi umane. Existenţa acestor colectivităţi sau grupuri umane era evidentă: viaţa îi aduna pe oameni laolaltă în funcţie de nevoile lor economice, religioase, politice şi recreative. Din aceste grupuri umane se distingea o voinţă unică ce exprima anumite interese. Aceste interese trebuiau satisfăcute şi, în acest scop, erau necesare mijloace, spaţii şi finanţe. Aceste grupări umane şi-au găsit inerent expresia lor juridică fiind dotate treptat cu personalitate juridică. Pe lângă grupările umane, romanii au acordat calitatea de subiect de drept şi unor bunuri afectate unui scop determinat. Aşa au apărut ceea ce în dreptul modern se va numi fundaţie. Întrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen: 1) Cum se dobândea şi cum se stingea personalitatea juridică? (idem, pp. 105-107) 2) Ce reprezenta capacitatea juridică în dreptul roman? (idem, pp. 107-109) IX. STATUS LIBERTATIS 1. Summa divisio în materie de dreptul persoanelor era aceea între oameni liberi şi sclavi (Gaius I.9). Oamenii liberi se împărţeau, la rândul lor, în ingenui şi liberţi (Gaius I.10). Ingenui erau cei care se născuseră liberi, iar liberţii erau cei care fuseseră eliberaţi dintr-o sclavie legală (Gaius I.11). 2. Cunoscuţi sub denumirea de servi, mancipia sau homines, sclavii sunt prezenţi în societatea romană încă din cele mai vechi timpuri. Izvorâţi în principal din războaiele duse cu vecinii italici, sclavii epocii arhaice erau puţini la număr şi, de aceea, trataţi foarte bine. Ei făceau parte din familia stăpânului, mâncau la masa acestuia şi participau la cultul familial. Pe măsură ce războaiele au devenit tot mai dese şi numărul sclavilor tot mai mare, tratamentul acestora a devenit tot mai rău. Relaţia domestică între stăpân şi sclavi a încetat, aceştia fiind folosiţi acum pe scară largă în economie, la diverse munci, ca nişte simple unelte vorbitoare. Lipsiţi complet de personalitate juridică la început, ei au dobândit treptat o capacitate de a fi proprietari din interesul economic al stăpânilor lor. Sub influenţa ideilor stoicismului grec, condiţia sclavilor s-a îmbunătăţit treptat ca urmare a intervenţiei imperiale. În epoca Dominatului, influenţele creştine, deşi nu au determinat dispariţia completă a sclaviei, au determinat o scădere importantă a numărului sclavilor. Scăderea numărului lor s-a datorat şi crizei economice grave parcursă de Imperiu în această perioadă. Deşi pare improbabil, în rândul sclavilor existau diferenţe de statut. Sclavii particulari folosiţi de stăpânii lor ca instructori, medici sau în comerţ aveau o condiţie mult mai bună decât sclavii folosiţi la muncile câmpului sau în manufacturi. Pe de altă parte, sclavii publici şi sclavii imperiali aveau o condiţie mult mai bună decât cei privaţi, având acces la diversele birouri şi şansa unei eliberări mai rapide. Statutul de sclav izvora atât din naştere, cât şi din evenimente ulterioare naşterii. De jure, sclavul era considerat a fi un lucru (res mancipi). El făcea obiectul unui drept de proprietate exercitat de stăpânul său. În baza acestuia, stăpânul putea să-l pună să muncească unde şi ce dorea, putea să-l pedepsească fără limite şi să dispună de el după voinţă: putea să-l vândă, doneze, închirieze şi chiar să-l omoare. Ca urmare a statutului său juridic, sclavul nu avea personalitate juridică. Începând cu epoca sfârşitului Republicii pretorul a permis sclavului să-şi facă stăpânul debitor în cazul în care acţiona cu acordul acestuia. Au apărut astfel mai multe cazuri în care sclavul acţiona în numele şi pentru stăpânul său făcându-l atât creditor cât şi debitor. Statutul de sclav înceta: a) ca urmare a acordării libertăţii de către stat: ea survenea fie ca răsplată pentru un serviciu realizat în interesul public fie, din motive umanitare ce aveau ca scop ocrotirea sclavului de abuzurile stăpânului său. b) prin prescripţia achizitivă a libertăţii: dacă un sclav se comporta cu bună-credinţă vreme de 20 de ani ca un om liber, după scurgerea acestui termen el devenea şi de jure liber. c) prin eliberarea sclavului de către stăpânul său (manumissio): era cea mai importantă şi mai des întâlnită modalitate de stingere a sclaviei. 3. După eliberare, fostul sclav dobândeşte denumirea de libert iar fostul său stăpân devine patron. Denumirea de patron a fostului stăpân scotea în evidenţă persistenţa după eliberare a unor numeroase legături cu fostul sclav. 4. Existau în dreptul roman numeroase cazuri de persoane care, fără a-şi pierde de jure libertatea sau cetăţenia, se găseau de facto într-o stare vecină cu sclavia : omul liber ce se credea sclavul altei persoane, debitorul insolvabil deferit (addictus) de către magistrat creditorului său fie în baza unui proces (judicati), fie în baza unui contract (nexum), cei răscumpăraţi de la duşman de către un terţ, persoanele care contractau cu un antreprenor de jocuri de circ (lanista) în vederea apariţiei în arenă ca gladiatori, fii de familie care erau trecuţi de şeful lor de familie prin mancipatio în puterea unui alt pater familias, oameni liberi ce munceau pământurile marilor latifundiari în baza unui contract de arendă (colonii). Întrebări/cerinţe pentru autoevaluarea minimală şi examen: 1) Care era statutul juridic al sclavilor? (idem, 114-116) 2) Care se realiza eliberarea sclavului prin manumissio? (idem, pp. 117-118) 3) Care era statutul juridic al liberţilor? (idem, pp. 118-120) X. STATUS CIVITATIS 1. În Antichitate, aproape fiecare om liber era legat de o anume cetate al cărei cetăţean era şi de al cărei drept i se aplica în exclusivitate. De aceea, erau cetăţeni romani doar locuitorii Romei, care se bucurau singuri de drepturile şi obligaţiile oferite de dreptul roman. În baza acestui principiu (principiul statutului personal), oriunde se afla, cetăţeanului roman i se aplica dreptul roman. 2. Cetăţenia romană se putea obţine în primul rând prin naştere. În al doilea rând, cetăţenia romană se putea obţine după naştere. Cetăţenia se putea obţine prin concesiune, prin îndeplinirea anumitor condiţii legale şi prin eliberarea sclavilor. Cetăţenia era unul din elementele indispensabile pentru deţinerea unei personalităţi juridice depline. De aceea, doar cetăţenii romani se bucurau de jure sau de facto de totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care dreptul roman le reglementa. Cetăţeanul roman se bucura de drepturi civile şi drepturi politice. Pierderea cetăţeniei avea loc dacă cetăţeanul roman suferea o capitis deminutio media. Pierderea cetăţeniei survenea şi în cazul naturalizării într-o altă cetate, deoarece romanii nu acceptau existenţa dublei cetăţenii. În fine, pierderea statutului de cetăţean survenea ca urmare a aplicării unor condamnări penale. 3. Latinitatea era un statut juridic inferior celui de cetăţean roman, dar mult superior celui de peregrin. statututul de latin se va menţine pentru locuitorii cetăţilor din zona Latium care vor fi denumiţi latini veteres sau latini prisci. De asemenea, au primit acest statut locuitorii coloniilor latine înfiinţate până în anul 268 î.Hr.. Statutul juridic al latinilor veteres se distingea de cel acordat latinilor coloniari (latini coloniarii). Aceştia erau locuitorii acelor colonii înfiinţate de romani după 268 î.Hr. pe teritoriile nou cucerite şi care se bucurau de jus latium. Statutul juridic al latinilor coloniari era inferior celui al latinilor veteres: ei nu aveau jus conubium şi toate drepturile ce decurgeau din acesta. Dreptul lor marital era reglementat de legislaţia naţională a fiecărui latin în parte. Latinii puteau accede la statutul de cetăţean prin beneficiul legii sau în baza lui jus migrandi. 4. Locuitorii teritoriilor cucerite de Romani primeau statutul juridic de peregrin. Peregrinii erau de două feluri: peregrini oblişnuiţi şi peregrini dediticii. Peregrinii obişnuiţi erau locuitorii cetăţilor învinse de către romani dar care nu fuseseră desfiinţate din punct de vedere politic. Peregrinii dediticii erau locuitorii care se opuseseră prin forţă armată cucerii romane şi, ca urmare a capitulării, cetatea lor fusese desfiinţată din punct de vedere politic. Întrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen: 1) Care era statutul juridic al cetăţeanului? (idem, 123-124) 2) Care era statutul juridic al latinului? (idem, p. 125) 3) Care era statutul juridic al peregrinului? (idem, pp. 125-126) XI. STATUS FAMILIAE 1. Familia romană s-a conturat treptat ca celula de bază a societăţii romane, pe măsură ce ea s-a disociat de ginta din care făcea parte alături de alte familii. Familia romană arhaică era o familie patriarhală dominată de autoritatea unui pater familias. Asupra tuturor acestor persoane şi bunuri, pater familias exercita o putere reglementată juridic. În funcţie de cum se aflau sau nu sub puterea unui pater familias, membrii familiei erau fie alieni juris –soţia căsătorită cum manu, fii şi fiicele de familie- fie sui juris –pater familias. 2. Familia romană era de două tipuri: agnatică şi cognatică. Erau agnaţi toţi cei care se găseau la un moment dat sub puterea lui pater familias indiferent că erau sau nu rude de sânge (familia proprio iure): soţia căsătorită cum manu, fii şi ficele de familie naturali sau adoptaţi, copii legitimaţi, soţiile fiilor săi căsătorite cum manu, copii fiilor săi etc. Erau, de asemenea, rude agnatice, toţi aceia care fuseseră sub puterea aceluiaşi pater familias (familia communi iure): după moartea lui pater familias rudenia agnatică nu dispărea. Fii săi, deveniţi acum sui juris, rămâneau în continuare agnaţi. În fine, erau rude agnatice şi cei care s-ar fi aflat sub puterea lui pater familias dacă acesta ar mai fi trăit: copii născuţi sau intraţi în familie după moartea lui pater familias erau agnaţi. La baza familiei cognatice stătea nu puterea lui pater familias ci legătura de sânge. 3. Ca peste tot în societatea umană, şi familia romană avea la bază căsătoria. Conform unei definiţii celebre a lui Modestin (D.23,2,1) căsătoria este unirea bărbatului şi a femeii, o comuniune pentru toată viaţa, împărtăşirea dreptului divin şi uman. Căsătoria romană se încheia în baza consimţământului viitorilor soţi, dacă aceştia erau sui juris, sau al celor doi pater familias dacă viitorii soţi erau alieni juris. Pentru a exista o căsătorie legitimă, cei doi soţi trebuiau să îndeplinească cerinţele de vârstă impuse de morală şi condiţiile necesare cerute de jus conubium. Neîndeplinirea tuturor acestor condiţii conferea uniunii dintre cei doi soţi statutul unui simplu concubinaj. Încheierea căsătoriei romane putea fi însoţită de formalităţi juridice specifice (conventio in manu) destinate să introducă femeia sub puterea (manus) soţului ei. În aceste condiţii, căsătoria se încheia cum manu. Lipsa acestor formalităţi aşezau soţia în afara puterii soţului ei iar căsătoria se realiza sine manu. Căsătoria dădea naştere unor raporturi personale şi patrimoniale specifice între soţi. Fiind o comuniune pentru toată viaţa, căsătoria se desfăcea, în principiu, în momentul morţii unuia dintre soţi. Pe lângă fenomenul morţii naturale, desfacerea căsătoriei era determinată de o serie de cauze independente de voinţa soţilor (moarte civilă, absenţa soţului militar) sau de manifestarea de voinţă a acestora (divorţ). 4. Convieţuirea a două persoane de sex diferit care nu îndeplineau condiţiile cerute de lege pentru a putea realiza un legitimum matrimonium era considerată concubinaj. 5. Patria potestas reprezenta puterea pe care pater familias o exercita asupra descendenţilor săi agnatici indiferent că erau erau născuţi în familie sau proveneau dintr-o adopţie. Se aflau sub patria potestas atât fetele cât şi băieţii până la a doua sau chiar a treia generaţie desemnaţi cu toţii prin expresia filii familiae. Patria potestas, ca legătură juridică între pater familias şi copii, conferea acestuia puteri extraordinare. În principiu nelimitată, această putere a început să fie îngrădită pe măsură ce viziunea asupra familiei romane s-a schimbat iar raporturile rigide de putere au fost înlocuite prin sentimente de afecţiune şi ideea de sprijin reciproc. Copii dobândeau din momentul naşterii lor personalitate juridică diferenţiată după cum erau băieţi sau fete. Capacitatea de folosinţă a băieţilor cuprindea atât o capacitate extrapatrimonială cât şi una patrimonială. Deoarece singurul titular al patrimoniului familial era pater familias, fii de familie nu aveau capacitate patrimonială (de exerciţiu). Ei nu puteau dobândi nimic pentru sine şi nu puteau compărea în faţa instanţei. Tot ceea ce dobândeau, achiziţionau în numele şi pentru pater familias. În aceste condiţii, situaţia lor era asemănătoare cu a unui sclav. Ca şi acesta, ei nu puteau face decât mai bună situaţia patrimonială a lui pater familias. Pe măsură ce viaţa comercială s-a dezvoltat, fii de familie se puteau obliga în numele şefului lor de familie. Puterea părintească izvora fie ca urmare a naşterii de copii în cadrul căsătoriei, fie dintr-un act juridic ulterior naşterii copilului: adopţie, adrogaţie sau legitimare. Puterea părintească se stingea prin moartea naturală sau civilă a lui pater familias ori a fiului său. Pe de altă parte, patria potestas se putea stinge ca urmare a o serie de acte juridice ce vizau fie persoana lui pater familias, fie persoana copilului. 6. Persoanele sui juris dotate cu personalitate juridică ce fie din cauza vârstei, fie a sexului, fie a sănătăţii mentale nu aveau capacitate de exerciţiu erau ocrotite de legea romană. Impuberii şi femeile se aflau sub tutelă iar nebunii, prodigii şi minorii până la 25 de ani se aflau sub curatelă. Întrebări/cerinţe pentru autoevaluarea minimală şi examen: 1) De câte feluri era familia romană? (idem, pp. 127-129) 2) Care erau condiţiile de fond şi de formă ale căsătoriei romane? (idem, pp. 131-135) 3) Care erau raporturile patrimoniale dintre soţi în dreptul roman? (idem, 136-139) 4) Cum se desfăcea căsătoria romană? (idem, pp. 139-141) 5) Care era statutul juridic al fiilor de familie? (idem, pp. 144-145) 6) Care erau izvoarele puterii părinteşti? (idem, pp. 145-149) 7) Cum se realiza ocrotirea persoanelor incapabile? (idem, pp. 150-155) XII. LUCRURILE 1. Orice lucru ce are o valoare economică şi putea fi echivalat în bani se putea transforma într-un bun. Totalitatea bunurilor care formează în sens larg proprietatea unei persoane a fost denumită în dreptul roman patrimoniu (patrimonium). Patrimoniul unei persoane era constituit din bunuri corporale –fizice şi bunuri necorporale sau abstracte. În consecinţă, patrimoniul era format din drepturile şi datoriile unei persoane evaluate în bani, precum şi din bunurile la care acestea se referă. Summa divisio în materie de clasificare a bunurilor era, conform jurisconsultului Gaius, cea între lucruri patrimoniale (res in patrimonio) şi lucruri extrapatrimoniale (res extra patromonio). Res in patrimonio puteau face obiectul proprietăţii (în sens larg) unei persoane private. Ele se aflau în comerţ şi puteau fi evaluate în bani. Romanii au stabilit mai multe categorii de astfel de bunuri, în funcţie de importanţa sau natura lor: lucruri mancipi şi lucruri nec mancipi, lucruri mobile şi lucruri imobile, lucruri determinate în gen (genus) şi lucruri determinate în speţă (species), lucruri consumptibile şi lucruri necomsumptibile, lucrurile divizibile şi indivizibile, lucruri simple, compuse şi colective, fructe şi produse, lucruri corporale şi lucruri necorporale. Res extra patrimonio nu făceau obiectul proprietăţii unei persoane private şi erau scoase din circuitul comercial (res quarum commercium non est). Lucrurile nepatrimoniale se împărţeau la rândul lor în lucruri destinate cultului religios (res divini iuris) şi lucruri destinate folosinţei umane (res humani iuris). Întrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen: 1) Cum se definea patrimoniul în dreptul roman? (idem, pp. 156-157) 2) Cum se clasificau lucrurile patrimoniale? (idem, pp. 157-159) XIII. PROPRIETATEA 1. Evoluţia proprietăţii romane este unul dintre cele mai ilustrative exemple ale modului în care gândirea juridică romană a reuşit să rafineze conceptual o simplă stare de fapt şi s-o transforme într-una din cele mai complexe şi larg răspândite instituţii ale dreptului privat modern. Procesul de abstractizare a plecat de la proprietatea concepută ca un raport între persoană şi bun, unde dreptul se confunda cu bunul asupra căruia purta şi a ajuns la proprietatea concepută ca un raport între persoane, unde se face distincţie între dreptul de proprietate şi bunul ce făcea obiectul său. De asemenea, s-a plecat de la proprietatea concepută ca o stăpânire efectivă asupra bunului la proprietatea recunoscută ca o legătură intelectuală între om şi bun, care nu cere cu necesitate un control fizic al bunului pentru a exista. În cadrul evoluţiei sale istorice, proprietatea romană a cunoscut mai multe forme: în epoca veche s-a conturat proprietatea familială alături de cea personală iar în epoca clasică se disting proprietatea quiritară, proprietatea pretoriană, proprietatea provincială. 2. Deşi i se recunoştea în principiu un drept absolut de proprietate, proprietarul roman nu-şi putea manifesta acest drept cu încălcarea interesului public sau a intereselor vecinilor. De aici au rezultat o serie de limitări ale dreptului de proprietate, mai ales în materie imobiliară, menite să apere cele două tipuri de interese. 3. Coproprietatea sau indiviziunea reprezenta proprietatea mai multor persoane asupra aceluiaşi bun. Întrebări/cerinţe pentru autoevaluarea minimală şi examen: 1) Care sunt formele proprietăţii romane de-a lungul evoluţiei sale istorice? (idem, pp. 161-164) 2) Cum era reglementată coproprietatea în dreptul roman? (idem, pp. 165-166) XIV. POSESIA 1. Posesia reprezintă stăpânirea de fapt asupra unui bun corporal care permite titularului să dispună material de acesta. Posesia este o simplă putere (potis) asupra bunului şi nu un drept recunoscut de lege. Este adevărat că, cel mai adesea, titularul dreptului de proprietate este şi posesorul bunului în cauză. Se întâmplă uneori, însă, ca posesorul să nu aibă în acelaşi timp şi dreptul de proprietate. În aceste condiţii, chiar şi un hoţ ar putea fi considerat ca fiind posesor. Romanii au separat, în consecinţă, stăpânirea efectivă a bunului care determină posesia de noţiunea abstractă de drept de proprietate, care presupune o putere juridică asupra unui bun şi nu neapărat o putere de fapt. ä N â ä æ ␃愃̤ᬀnă credinţă care se credeau proprietari, arendaşii pe termen lung, posesorul de rea credinţă care nu recunoaşte dreptul veritabilului proprietar etc.. Ocrotirea posesorului de rea credinţă a fost recunoscută mai ales marilor latifundiari uzurpatori şi se justifica deoarece aceştia nu aveau un titlu juridic pentru posesia lor. 3. Pentru a produce efecte juridice, posesia necesita întrunirea a două elemente: corpus şi animus. Corpus reprezenta stăpânirea efectivă a bunului. Înţeles într-un sens pur material la început, corpus a dobândit treptat un sens abstract. Animus reprezenta intenţia de a stăpâni un bun. 4. Posesia se dobândea prin întrunirea în aceeaşi persoană a elementului material –corpus – şi a elementului intenţional –animus. Pe de altă parte, posesia se pierdea atunci când fie corpus, fie animus încetau. 5. Toţi cei cărora le era recunoscută calitatea de posesor puteau beneficia de protecţia interdictelor posesorii. Posesia acestora –possessio ad interdicta- se diferenţia de simpla detenţie care, nefiind o posesie legală, nu putea beneficia de protecţia interdictelor. În epoca lui Justinian, însă, sub influenţa moralei creştine, s-a acordat protecţie interdictală doar posesorilor de bună credinţă. Interdictele posesorii erau ordine cu caracter administrativ izvorâte din imperium-ul magistratului. Ele erau date în favoarea celui care poseda şi împotriva celui care tulbura posesia. Avantajul considerabil al protecţiei interdictale era faptul că posesorul nu trebuia să facă dovada posesiei sale. El era apărat prin simplul fapt al posesiei –posed pentru că posed. Întrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen: 1) Ce este posesia şi cine erau posesorii ? (idem, pp. 167-168) 2) Care sunt elementele posesiei? (idem, pp. 168-169) 3) Cu se dobândea şi se pierdea posesia? (idem, 169-170) 4) Cum se realiza ocrotirea posesiei? (idem, 171-172) XV. DOBÂNDIREA ŞI OCROTIREA PROPRIETĂŢII 1. Jurisconsulţii romani şi juriştii moderni au propus mai multe criterii de clasificare a modurilor de dobândire a proprietăţii. După cum dobândirea vizează unul sau mai multe drepturi considerate individual sau un întreg patrimoniu, este vorba de o dobândire cu titlu particular a proprietăţii sau de o dobândire cu titlu universal. Dobândirea cu titlu universal a proprietăţii se putea face atât prin acte între vii – d.ex. venditio bonorum – cât şi prin acte pentru cauză de moarte –succesiunea. Dobândirea cu titlu particular a proprietăţii comporta şi ea mai multe clasificări. În funcţie de beneficiarul modurilor de dobândire, acestea se împărţeau în moduri de dobândire de drept civil şi moduri de dobândire de dreptul ginţilor. De primele se bucurau doar cetăţenii romani şi cei care aveau jus commercium. De celelalte beneficiau atât cetăţenii cât şi necetăţenii. În sfârşit, juriştii moderni au delimitat modurile originare de dobândire a proprietăţii de modurile derivate de dobândire a proprietăţii. Modurile originare confereau proprietatea asupra unui bun care mai înainte nu se aflase în proprietatea cuiva. Modurile derivate confereau proprietatea asupra unui bun care înainte fusese proprietatea altei persoane. Primele creau dreptul de proprietate, celelalte îl transferau. Modurile derivate de dobândire a proprietăţii se împărţeau, la rândul lor, în moduri voluntare şi moduri involuntare. Primele transferau proprietatea în urma unei convenţii, iar cele involuntare nu presupuneau existenţa unei asemenea convenţii. 2. Modurile de dobândire a proprietăţii după dreptul ginţilor erau ocupaţiunea (oc