Referat Politici Regionale In Uniunea Europeana

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Politici Regionale In Uniunea Europeana si de asemenea puteti face Download Referat Politici regionale in uniunea europeana

Citeste fragmente din Referat Politici Regionale In Uniunea Europeana

POLITICI REGIONALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ NOTE DE CURS – CAP.1 CONCEPTUL DE POLITICĂ DE DEZVOLTARE REGIONALĂ 1.1. Introducere Politica de dezvoltare regională constituie un instrument important în cristalizarea identităţii europene. De aceea, problema atenuării dezechilibrelor regionale şi, în general, a susţinerii proceselor de dezvoltare regională reapare în Europa, în ultimul timp, ca o preocupare majoră atât în studiile de specialitate, cât şi în analizele destinate fundamentării măsurilor de politică economică şi socială. Explicaţiile interesului crescând pentru astfel de preocupări constă în menţinerea - uneori chiar agravarea - unor dezechilibre apărute în perioadele anterioare, sau o percepţie nouă asupra acestora în actualul context economic, social şi politic, în Europa Centrală şi de Est, interesul actual pentru problemele regionale este determinat de necesitatea abordării şi rezolvării în cadrul politicilor economice naţionale a dificultăţilor generate de procesele de restructurare şi reformă, în cazul ţărilor dezvoltate din vestul continentului, preocupările în domeniul politicilor regionale s-au intensificat ca urmare a problemelor apărute în legătură cu procesele implicate de integrarea economică şi politică. Politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene îşi are originea în diferenţele de nivel ale veniturilor existente între zone geografice distincte. Cele mai prospere zece regiuni ale UE sunt de trei ori mai bogate şi investesc de trei ori mai mult în unităţile lor de producţie decât cele mai sărace zece regiuni. Această problemă s-a accentuat cu fiecare lărgire a Uniunii. Din 1988, aproape o treime din bugetul comunitar este dedicat sprijinirii zonelor mai puţin avantajate, iar această proporţie tinde să crească. Se cere făcută observaţia că sintagma "politică de dezvoltare regională" desemnează un set de măsuri cu caracter unitar din punctul de vedere al adresării - în speţă, către zone distincte din punct de vedere geografic, fără referire aşadar la apartenenţa de o anume ţară sau grup de ţări. O asemenea perspectivă globală trebuie corelată cu incidenţele asupra capacităţii concrete de a influenţa mersul lucrurilor şi, totodată, cu interesele reale în dezvoltarea regională. Formularea elementelor concrete de politică economică ţine cont, prin urmare, de prezenţa unor obiective şi principii adecvate caracterului regional al primitorului de sprijin financiar, în contextul globalizării abordării din punctul de vedere al donatorului. Dacă avem în vedere aceste aspecte, în cadrul acestui segment al politicii comunitare intră mai multe componente: ajutorul acordat ţărilor în curs de dezvoltare, sprijinul pentru dezvoltarea unor regiuni din ţările membre şi asistenţa acordată ţărilor candidate. Includerea relaţiilor cu ţările candidate pe lista politicilor regionale ale Uniunii Europene este de dată relativ recentă, mai precis de la reuniunea Consiliului Europei de la Copenhaga (21-22 iunie 1993). Cu această ocazie, obiectivele programului PHARE au fost extinse de la acordarea de sprijin financiar pentru crearea şi consolidarea instituţiilor democratice (aflat în competenţa Directoratului pentru Afaceri Externe), la suport pentru pregătirea aderării la Uniunea Europeană. Acest din urmă scop al alocării de fonduri s-a accentuat în 1997 şi 1999, prin adoptarea programului "Agenda 2000", fiind prevăzut ca din 2001, programul PHARE să se concentreze prioritar asupra problemelor consolidării cadrului instituţional necesar în vederea aderării. Noutatea este semnificativă prin aceea că o parte importantă din eforturile financiare ale integrării este preluată chiar de către Uniunea Europeană, iar procesul de aderare se desfăşoară în două etape distincte: prima, menită să conducă la un nivel de dezvoltare necesar a fi realizat pentru începerea negocierilor, iar următoarea, care respectă procedurile propriu-zise - negocierea condiţiilor şi documentelor de aderare, semnarea acestora etc. Pentru a accede în etapa finală, este necesar ca ţările candidate să îndeplinească anumite cerinţe cunoscute sub denumirea de "criteriile de la Copenhaga". Reuniunea de la Copenhaga a introdus şi un statut nou pentru ţările candidate la procesul de integrare europeană, care consacră un tip de relaţii speciale între Uniune şi acestea, de la data reuniunii apărând în toate documentele oficiale denumirea de "ţări asociate". Acestea beneficiază de un tratament privilegiat în raporturile cu Uniunea, în acest cadru incluzând nu numai suportul financiar direct, ci şi facilităţi economice şi comerciale. Durata acordării acestor privilegii depinde de îndeplinirea criteriilor pentru aderare, care au fost formulate astfel: "Calitatea de membru implică faptul că ţara candidată a realizat stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, legislaţia, drepturile omului şi protecţia minorităţilor, existenţa şi funcţionarea economiei de piaţă, şi de asemenea capacitatea de a face faţă presiunii competiţiei şi forţelor pieţei în cadrul Uniunii. Calitatea de membru presupune abilitatea candidatului de a-şi asuma obligaţiile de membru, inclusiv adeziunea la scopurile uniunii politice, economice şi monetare. Capacitatea Uniunii de a absorbi noi membri, la momentul integrării europene, este de asemenea un considerent important al realizării intereselor atât ale ţării candidate, cât şi ale Uniunii. Consiliul European va continua să urmărească îndeaproape progresele realizate de fiecare ţară asociată în vederea îndeplinirii condiţiilor de acces în Uniune şi va trage concluziile de rigoare." Concluziile Consiliului Europei vizează fiecare ţară în parte, în mod individual şi independent de celelalte, indiferent dacă acestea fac sau nu parte din structuri sau tratate bi sau multilaterale. Acest principiu rămâne valabil pentru toate candidaturile, fiind stipulat şi în Tratatele de la Roma, precum şi în cele de la Maastricht şi Amsterdam. În iulie 1997, Comisia Europeană a publicat "Agenda 2000", un document important privind reformele politicilor Uniunii, precum şi pentru strategia de aderare, împreună cu opiniile acesteia privind aplicaţiile fiecărei ţări candidate la calitatea de membru al Uniunii. Comisia a precizat că nici una din ţările asociate în vederea aderării nu satisfac în întregime criteriile, identificând pentru fiecare din acestea domeniile în care este necesar un anume progres pentru a îndeplini obligaţiile de membru. Totodată, documentul menţionat propune o "strategie de preaderare", care cuprinde o nouă abordare a problematicii, noi instrumente de realizare a sarcinilor decurgând din implementarea programelor corespunzătoare. Principalul aspect al reformei politicii de preaderare se referă la faptul că sprijinul Uniunii Europene pentru aderare este focalizat asupra problemelor identificate şi negociate cu fiecare ţară în parte, în context, toate formele de ajutor financiar (inclusiv PHARE) au fost puse împreună, în acelaşi cadru, denumit "Parteneriat de Aderare". Pentru fiecare ţară candidată în parte există un asemenea parteneriat, complementar unui Program Naţional de Adoptare a Acquis-ului Comunitar (NPAA). În urma adoptării programului "Agenda 2000", prin Reglementarea nr. 622 din martie 1998 a Consiliului Europei se stabileşte cadrul legal al parteneriatului, prevăzând încheierea de acorduri bilaterale Uniunea Europeană - ţara candidată, care să cuprindă într-un cadru unitar: • priorităţile, aşa cum sunt definite în analiza situaţiei fiecărei ţări, asupra cărora urmează să se concentreze pregătirile în vederea aderării, pentru îndeplinirea criteriilor economice şi politice, precum şi a obligaţiilor care incumbă statutului de membru al Uniunii; • resursele financiare necesare implementării priorităţilor identificate. În vederea realizării acestui program, Consiliul Europei este împuternicit să decidă asupra principiilor, priorităţilor, obiectivelor intermediare şi condiţiilor cuprinse în fiecare Parteneriat de Aderare, care va fi discutat cu fiecare ţară candidată în parte. Până în prezent au fost semnate Parteneriate de Aderare cu toate cele 10 ţări asociate. Parteneriatul de Aderare România - Uniunea Europeană a fost semnat la 6 decembrie 1999, în baza deciziei Consiliului nr. 261 din 30 martie 1998, care stabileşte principiile, priorităţile, obiectivele imediate şi condiţiile Parteneriatului de Aderare. Finanţarea acestora este reglementată prin Memorandumul de finanţare, negociat în anul 2000. Instrumentele financiare ale strategiei de preaderare se concentrează asupra fondurilor derulate prin programele Phare, ISPA (pentru investiţii în sectorul de transporturi şi mediul înconjurător) şi SAPARD (pentru agricultură şi dezvoltare rurală). Preocupările în domeniul politicilor regionale din România derivă din necesitatea susţinerii, inclusiv la nivel regional, a priorităţilor naţionale definite în cadrul politicii economice globale, în acest context, considerăm că un studiu asupra politicii de dezvoltare regională din ţara noastră trebuie să pornească de la imperativele realizării obiectivului strategic fundamental al perioadei actuale şi în perspectiva pe termen mediu şi lung, respectiv îndeplinirea criteriilor de convergenţă pentru aderarea la Uniunea Europeană. Pornind de la acest obiectiv global, este necesar ca politicile regionale să definească obiectivele specifice ale domeniului respectiv şi să analizeze integrarea acestora într-un sistem coerent, pe de o parte cu obiectivele macroeconomice şi cele specifice altor structuri (obiectivele sectoriale) şi, pe de altă parte cu obiectivele tradiţionale ale politicilor regionale (atenuarea decalajelor în dezvoltarea diferitelor structuri din spaţiul naţional). Pe lângă precizarea obiectivelor, politicile regionale trebuie să definească şi să analizeze mijloacele de realizare a acestora şi, evident, structurile instituţionale capabile să susţină asemenea evoluţii. 1.2. Obiectivele politicii de dezvoltare regională 1.2.1. Obiectivele politicii de dezvoltare regională avute în vedere în statele membre ale Uniunii Europene Obiectivele urmărite prin măsurile de politică de dezvoltare regională au în vedere evoluţia unor variabile economice şi sociale, legate în special de creştere economică, de piaţa muncii (în special de reducerea şomajului), dezvoltare socială, protecţia mediului etc. Tabelul 1.1 Obiectivele prioritare ale politicii de dezvoltare regională a Uniunii Europeni şi fondurile structurale utilizate, în perioada 1994 – 1999 Obiective Fonduri structurale 1. Promovarea ajustării structurale a dezvoltării regiunilor subdezvoltate FEDR FSE FEOGA orientare IFOP 2. Transformarea regiunilor, a regiunilor de frontieră sau a unor părţi ale regiunilor (inclusiv a zonelor forţei de muncă şi a comunităţilor urbane) grav afectate de declinul industriei FEDR FSE 3. Combaterea şomajului pe termen lung şi facilitarea integrării în muncă a tinerilor şi a persoanelor expuse excluderii de pe piaţa forţei de muncă FSE 4. Facilitarea adaptării muncitorilor de ambele sexe la schimbările industriale şi la schimbările din sistemele de producţie FSE 5.a. Promovarea dezvoltării rurale prin accelerarea ajustării structurilor din agricultură în cadrul reformei politicii comune pentru agricultură FEOGA orientare IFOP 5.b. Promovarea dezvoltării rurale prin facilitatea dezvoltării şi ajustării structurale a zonelor rurale FEOGA orientare IFOP 6. Promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor cu o densitate a populaţiei extrem de redusă FEDR FSE FEOGA orientare IFOP Notă: FEDR = Fondul European de Dezvoltare Regională; FSE = Fondul Social European; FEOGA = Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii, Secţiunea Orientare; IFOP = Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului Obiectivele „tradiţionale” ale politicii de dezvoltare regională - reducerea disparităţilor regionale (teritoriale), realizarea unui echilibru între nivelurile de dezvoltare economică şi socială a diferitelor zone de dezvoltare - au fost preluate şi adaptate de către fiecare ţară membră a Uniunii Europene, în legislaţia proprie referitoare la politica de dezvoltare regională. Schimbările care au avut loc de-a lungul timpului în spaţiul european, fie de natura integrării de noi state în Uniunea Europeană, fie de natura apariţiei de noi regiuni slab dezvoltate sau în declin, fie, într-un caz fericit, în care aplicarea politicii de dezvoltare regională a dat rezultatele scontate, determinate de ridicarea nivelului de dezvoltare a unor regiuni care în trecut prezentau probleme, s-au produs şi se pot produce pe trei axe principale. Axele vizează: realităţile specifice regiunii; cadrul interregional, naţional şi internaţional; condiţiile conjuncturale. Pentru a reduce sau stopa decalajele dintre nivelurile de dezvoltare, în perioada 1994-1999, Comisia europeană a definit şase obiective principale asupra cărora trebuia concentrat ajutorul acordat din fondurile financiare comunitare. Dintre acestea, obiectivele 1, 2, 5b şi 6 erau strict regionale, comparativ cu obiectivele 3 şi 4 care nu erau considerate ca fiind regionale deoarece ele se aplicau peste tot în Comunitatea europeană (însumând în total aproape 10% din fondurile structurale). Din tabelul 1.1 se poate observa că obiectivele strict regionale (1, 2, 5b şi 6) au primit, în perioada 1994-1999, cea mai mare parte din Fondurile Structurale ale Uniunii Europene. Cele şapte obiective de orientare a politicii de dezvoltare regională definite pentru perioada 1994-1999 s-au restrâns, pentru perioada 2000-2006, la un număr de trei, deoarece noile reglementări precizează că politica de dezvoltare regională va fi concentrată pe patru niveluri de acţiune. Aceste niveluri vizează, în principal aplicarea mult mai riguroasă a principiului concentrării. Astfel, trebuie să se realizeze: ■ concentrarea tematică asupra unui număr limitat de obiective prioritare; ■ concentrarea geografică asupra populaţiei Uniunii Europene care va beneficia de sprijin pentru Obiectivele 1 şi 2 (respectiv de la 51%, în perioada 1994-1999, la 35-40% în anul 2006); ■ concentrarea financiară asupra obiectivelor prioritare; ■ reducerea celor şase obiective doar la trei, respectiv: ► Obiectivul 1, care va urmări promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor rămase în urmă (cu un produs intern brut inferior cotei de 75% din media Uniunii Europene) şi a regiunilor îndepărtate (fostul obiectiv 6). Acest obiectiv va fi finanţat în proporţie de 2/3 din fondurile structurale (astfel încât 20% din populaţia Uniunii Europene să beneficieze de acestea), fapt arătat şi în tabelul 1.2. Prin urmare, se observă că obiectivul 1 rămâne în continuare considerat de Uniunea Europeană ca fiind cel care vizează în principal dezvoltarea regională. Acest obiectiv va fi realizat prin intermediul fondurilor structurale (Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii şi Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului). ► Obiectivul 2, care va urmări sprijinirea conversiei economice şi sociale a zonelor cu dificultăţi structurale (restructurări, adaptare la un nou sistem de producţie, la utilizarea unei noi tehnologii etc). Este cazul zonelor aflate în puternic declin industrial sau al celor în care economia zonei depinde de un singur sector (spre exemplu cel agricol). La realizarea acestui obiectiv vor conlucra trei dintre fondurile structurale (Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului), astfel încât 18% din populaţia Uniunii Europene să beneficieze de această finanţare. De asemenea, distribuţia fondurilor va fi nuanţată în funcţie de tipul activităţii predominante, respectiv: 10% pentru zonele industriale, 5% pentru zonele rurale, 2% pentru populaţia urbană şi 1% pentru sectorul pescuitului. ► Obiectivul 3, care va urmări sprijinirea adaptării şi modernizării educaţiei, instruirii şi politicilor rămase în urmă în domeniul ocupării forţei de muncă. La realizarea acestui obiectiv din categoria fondurilor structurale, singurul fond care va asigura finanţarea este Fondul Social European. Totuşi, la realizarea acestuia, eforturile la nivelul comunitar vor fi corelate cu strategiile naţionale şi cu intervenţiile la nivel regional. Restrângerea obiectivelor de la şase la trei a venit ca o consecinţă a reformei fondurilor structurale şi de coeziune (ca urmare a măsurilor concrete luate de Comisia europeană). Reforma din 1999 are în vedere profunde mutaţii în planul realocării fondurilor, redefinirii celor şase obiective şi includerii treptate în politica regională a ţărilor candidate la integrarea în Uniunea Europeană. Principiile care au stat la baza acestei reforme sunt cel al concentrării, simplificării şi clarificării responsabilităţilor. Tabelul 1.2 Obiectivele prioritare ale politicii de dezvoltare regională a Uniunii Europene şi fondurile structurale utilizate în perioada 200 - 2006 Obiective Fonduri structurale 1. Promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor subdezvoltate FEDR FSE FEOGA orientare IFOP 2. sprijinirea transformării economice şi sociale a zonelor care se confruntă cu dificultăţi structurale FEDR FSE IFOP 3. Sprijinirea adaptării şi modernizării politicilor şi sistemelor de educaţie, pregătire şi încadrare în muncă FSE Sursa: Regulamentul Consiliului Europei Nr.1260/1999, Articolele 1-2. Notă: FEDR = Fondul European de Dezvoltare Regională; FSE = Fondul Social European; FEOGA = Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii, Secţiunea Orientare; IFOP = Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului. Se urmăreşte creşterea eficienţei fondurilor Uniunii Europene şi extinderea utilizării lor asupra noilor membri ai Uniunii Europene. Această îmbunătăţire a utilizării fondurilor se va realiza inclusiv prin simplificarea procedurilor de alocare a acestora. Astfel, are loc o divizare a competenţelor între statele beneficiare şi Comisia europeană, aceasta urmând să elaboreze doar linii directoare pentru programele comunitare regionale. Prin urmare, statele beneficiare vor avea o autonomie sporită în cuantificarea şi utilizarea fondurilor de care vor beneficia. Totodată nu trebuie neglijat faptul că, pentru îmbunătăţirea raportului cost/eficienţă, s-au creat rezerve de până la 10% în cadrul programelor comunitare, pentru multiplicarea procedurilor de control asupra modului de utilizare a fondurilor. Această abordare nouă simplifică priorităţile de utilizare a fondurilor structurale. Astfel, prin reducerea numărului obiectivelor la trei, toate regiunile care au primit sprijin structural urmează să intre într-un proces de reevaluare, pentru a se vedea dacă acestea se clasifică în continuare pentru statutul de beneficiar al ajutorului comunitar. După ce vor fi analizate, regiunile care rămân (sau cele care sunt nou venite) sunt avute în vedere în cadrul repartizării fondurilor de la bugetul Uniunii Europene. Pentru realizarea acestor trei obiective, pe perioada 2000-2006, bugetul total alocat pentru politica regională a Uniunii Europene se va ridica la 245 milioane euro (respectiv 46% din produsul intern brut al Uniunii Europene), distribuiţi astfel: 184 milioane euro pentru fondurile structurale, 18 milioane euro pentru fondul de coeziune şi 43 milioane euro prevăzute spre alocare ţărilor candidate. Nu este suficient a încadra regiunile unei ţări în cele trei obiective de dezvoltare regională, prevăzute la nivelul Comisiei europene, pentru a obţine asistenţă financiară din partea Uniunii Europene, prin intermediul fondurilor structurale. Prin urmare, pentru a beneficia de un astfel de sprijin financiar, politica de dezvoltare regională a fiecărui stat trebuie să stipuleze şi să aplice cele cinci principii comunitare necesare realizării unei dezvoltări economice armonioase la nivel regional. l.2.2. Obiectivele politicii de dezvoltare regională avute în vedere în statele din Europa centrală şi de est candidate la Uniunea Europeană Punerea în practică a politicii de dezvoltare regională în ţările din Europa centrală şi de est a fost impulsionată de presiunea exercitată de regiunile cele mai afectate de consecinţele sociale ale restructurării, de instabilitatea politică creată în vechile regiuni industriale sau în regiunile ameninţate de şomajul industrial, precum şi de tranziţia la economia de piaţă şi de cerinţele rezultate din pregătirea aderării la Uniunea Europeană. În încercarea lor de a rezolva problema decalajelor în dezvoltarea economiilor naţionale, autorităţile publice ale ţărilor din Europa centrală şi de est au preluat obiectivele politicii de dezvoltare aplicate în ţările membre ale Uniunii Europene şi le-au adaptat în legislaţia proprie, în funcţie de situaţia economică şi socială a fiecăreia. Astfel, obiectivele politicii de dezvoltare regională prevăzute au pornit la început de la crearea cadrului administrativ-instituţional necesar implementării acestei politici, precum şi concentarea asupra unui număr de zone cu probleme de dezvoltare. După ce s-au creat instituţiile cu responsabilităţi în implementarea acestei politici, măsurile pentru dezvoltarea economică vizează îmbunătăţirea activităţii în sectorul productiv şi încurajarea restructurării industriale, dezvoltarea resurselor umane şi îmbunătăţirea infrastructurii de afaceri. La realizarea acestor obiective vor conlucra fondurile de tip structural acordate de Uniunea Europeană (Programul PHARE, ISPA şi SAPARD) şi fonduri alocate de la bugetul de stat destinate dezvoltării economice. Un asemenea fond s-a constituit şi în România, fiind denumit Fondul Naţional de Dezvoltare Regională. 1.3. Principiile politicii de dezvoltare regionala Reforma politicii de dezvoltare regională introdusă în 1988 a stabilit cinci principii-cheie pentru a guverna alocarea şi introducerea viitoarelor ajutoare destinate dezvoltării regiunilor rămase în urmă. Aceste principii sunt: concentrarea, programarea, parteneriatul, adiţionalitatea şi monitorizarea. 1.3.1. Principiul concentrării Concentrarea reprezintă un principiu central al reformei fondurilor structurale din 1998, în sensul că el prezintă trei aspecte distincte, toate conducând la ideea că fondurile politicii regionale trebuie concentrate asupra celor mai importante probleme în cele mai dezavantajate regiuni. Cele trei aspecte sunt: concentrarea asupra unui număr limitat de obiective, concentrarea geografică asupra anumitor zone eligibile şi concentrarea financiară a resurselor disponibile. PRINCIPIILE POLITICII DE DEZVOLTARE REGIONALĂ CONCENTRAREA Programarea Parteneriatul Adiţionalitatea Monitorizarea Figura 1.1: Principiile politicii de dezvoltare regională Primul aspect se referă la concentrarea geografică asupra unui număr limitat de obiective. Astfel, în perioada 1994-1999 s-au definit şase obiective principale asupra cărora trebuia concentrat ajutorul. In timp ce obiectivele 1, 2, 5b şi 6 erau de orientare regională, ceea ce implica faptul că ele presupuneau măsuri limitate la anumite regiuni sau părţi ale unor regiuni eligibile, obiectivele 3, 4 şi 5a se refereau la probleme orizontale. Pentru perioada 2000-2006, aceste obiective s-au restrâns la un număr de trei. Al doilea aspect, concentrarea geografică asupra anumitor zone eligibile are în vedere repartizarea uniformă a unităţilor teritoriale, conform obiectivelor stabilite de Biroul de Statistică al Comisiei europene, EUROSTAT. EUROSTAT a alcătuit un nomenclator - NUTS - conform căruia fiecare stat membru este împărţit în zone administrative din ce în ce mai mici. Astfel, s-a realizat un sistem ierarhic care acoperă întregul teritoriu al unei ţări la fiecare nivel NUTS, iar fiecare regiune NUTS reuneşte toate unităţile unui nivel inferior. Dată fiind absenţa unei legislaţii comunitare care să oficializeze înfiinţarea împărţirii NUTS, acesta din urmă se bazează, ca regulă generală, pe numărul populaţiei (aşa cum se poate observa şi din tabelul 1.3). Tabelul 1.3. Nivelurile NUTS şi populaţia regională Nivelul NATS Număr de locuitori I 4.200.000 II 1.800.000 III 400.000 IV nu este întotdeauna definit V 4.000 La stabilirea împărţirii NUTS, statele membre s-au confruntat cu o problemă dificilă, respectiv ele au fost puse în situaţia de a opta fie pentru unităţi administrative (care de regulă constituie baza majorităţii statisticilor colectate la nivel regional şi local), fie pentru unităţi care pot fi considerate semnificative din punctul de vedere al activităţii economice, dar pentru care obţinerea datelor statistice este foarte greu de realizat. Majoritatea statelor beneficiare au ales unităţile administrative, tocmai din motivul culegerii datelor statistice. Nivelurile NUTS sunt importante în stabilirea eligibilităţii regiunii pentru sprijinul din fondurile structurale, pentru cele trei obiective. Astfel: ► Articolul 3 al Regulamentului fondurilor structurale defineşte principalul criteriu al eligibilităţii pentru încadrarea în obiectivul 1, respectiv: regiunile la nivelul NUTS II al căror produs intern brut pe locuitor (măsurat la paritatea puterii de cumpărare şi calculat pe baza cifrelor Comunităţii pe ultimii trei ani) este mai mic de 75% din media Comunităţii. Pe lângă regiunile care îndeplinesc acest criteriu de bază, în obiectivul 1 s-au mai inclus şi regiuni ale fostului obiectiv 6 şi, de asemenea, sunt prevăzute şi aranjamente provizorii pentru regiunile acoperite de obiectivul 1 în 1999, dar care nu se mai califică pentru sprijin financiar în perioada 2000-2006. Prin urmare, ele beneficiază de finanţare în continuare; ► Articolul 4 al Regulamentului fondurilor structurale stipulează un plafon al populaţiei Uniunii Europene pe care trebuie să o acopere obiectivul 2, în vederea concentrării fondurilor în zonele cele mai grav afectate. Aceasta, deoarece obiectivul vizează sprijinirea zonelor care „suferă schimbări socio-economice în sectoarele industriale şi ale serviciilor, zonelor rurale aflate în declin, zonelor urbane cu dificultăţi şi zonelor dependente de pescuit aflate în criză”. Astfel, sprijinul pentru obiectivul 2 nu va acoperi mai mult de 18% din populaţia totală a Comunităţii. în cadrul acestui nivel, Comisia a stabilit plafoane ale populaţiei pentru fiecare stat membru, aşa cum se poate vedea din tabelul 1.4. în plus, pentru a asigura o contribuţie corectă a tuturor statelor membre la obţinerea unei mai mari concentrări, Regulamentul cuprinde un sistem de siguranţă. Prin urmare, pentru fiecare stat membru, reducerea maximă a acoperirii populaţiei nu va depăşi o treime din acoperirea fostelor obiective 2 şi 5b. ► Regulamentul nu cuprinde nici un criteriu specific pentru obiectivul 3, care sprijină adaptarea şi modernizarea politicilor şi sistemelor de educaţie, pregătire şi încadrare în muncă, deoarece acesta nu se consideră că are caracter regional şi, ca urmare, nu i se aplică nici un criteriu de selecţie geografică. Cu toate acestea, este bine de ştiut că regiunile care beneficiază de sprijin financiar pentru obiectivul 1 nu pot beneficia şi de asistenţă financiară pentru obiectivul 3. Al treilea aspect, concentrarea resurselor financiare disponibile, vizează alocarea cu precădere a fondurilor către cele mai sărace dintre regiunile candidate. Pentru aceasta s-a stabilit ca 26,6% din populaţia Uniunii Europene, care la sfârşitul anului 1994 se încadra în obiectivul 1, să primească 70% din resursele Fondurilor Structurale disponibile pe perioada 1994-1999. Pentru perioada 2000-2006, cea mai mare parte a resurselor a fost alocată programelor obiectivului l (69,7%, inclusiv 4,3% pentru sprijinul provizoriu), aproximativ 11,5% s-au alocat pentru programele obiectivului 2 (inclusiv 1,4% pentru sprijinul provizoriu), iar alocaţia pentru obiectivul 3 reprezintă 12,3% din resursele totale. Tabelul 1.4. Plafoane ale populaţiei pentru Obiectivul 2 Statul membru Plafonul populaţiei % din populaţia statului membru Belgia 1.269 12 Danemarca 538 10 Germania 10.296 13 Spania 8.809 22 Franţa 18.768 31 Italia 7.402 13 Luxemburg 118 28 Olanda 2.333 15 Austria 1.995 25 Finlanda 1.582 31 Suedia 1.223 14 Marea Britanie 13.836 24 UE 15 68.170 18 Sursa: Comisia Europeană (1999d) şi Inforegio Newsletter Nr.65/iunie 1999 1.3.2. Principiul programării Principiul programării poate influenţa cel mai mult implementarea sprijinului acordat din fondurile structurale în diferitele state membre, deoarece Comisia se află în contact direct, prin dezbateri intense, cu diferiţi participanţi reprezentând diferite niveluri guvernamentale din cadrul statelor beneficiare. În ceea ce priveşte acest principiu, se simte o anumită sensibilitate a Comisiei privind modul în care statele beneficiare aprobă ideile şi interesele acesteia în faza de programare. Astfel, în urma reformei fondurilor structurale din 1988, procedura de programare se compunea din trei etape: prezentarea de către statul beneficiar a unui plan de dezvoltare pentru fiecare obiectiv; adoptarea unui Cadru de sprijin comunitar pentru fiecare obiectiv şi adoptarea programelor operaţionale. După 1993, s-a recurs la o procedură mai simplă, care cuprindea două etape, şi anume: prezentarea de către statul beneficiar a unui plan de dezvoltare pentru fiecare obiectiv şi adoptarea unui document unic de programare pentru fiecare obiectiv. Aceste două etape s-au păstrat şi după 1999, dar cu câteva modificări importante, în primul rând, Comisia trebuia să publice, la cel mult o lună după adoptarea Regulamentului fondurilor structurale, reglementările sale pentru perioada 2000-2006, care să indice politicile relevante şi aprobate ale Comunităţii în legătură cu obiectivele fondurilor structurale. În al doilea rând, statele beneficiare aveau obligaţia să îşi pregătească şi să îşi prezinte planurile de dezvoltare pentru fiecare obiectiv pentru care au dreptul la sprijin. Planurile de dezvoltare pregătite de fiecare ţară trebuie să conţină o analiză a situaţiei socio-economice actuale, sursele de finanţare folosite, principalele rezultate obţinute în urma operaţiunilor structurale anterioare, strategia de dezvoltare şi obiectivele acesteia (obiective care trebuie să fie cuantificate printr-o evaluare a impactului aşteptat - spre exemplu numărul de locuri de muncă create), precum şi evaluarea impactului strategiei asupra mediului, în vederea unei dezvoltări durabile. Pe lângă evaluarea internă a planului înaintat de statul membru, Comisia solicită de obicei unor experţi externi să efectueze şi o evaluare ex-ante. Pe baza planului de dezvoltare şi a rezultatelor evaluării, Comisia poartă negocieri cu statul beneficiar implicat. Aceste negocieri se încheie cu adoptarea unui Cadru de sprijin comunitar pentru fiecare obiectiv. Acest Cadru defineşte obiectivele de dezvoltare, progresul care trebuie realizat, priorităţile asistenţei Comisiei europene, procedurile de estimare, monitorizare şi evaluare, formele de asistenţă, planul orientativ de finanţare, agenda operaţională, impactul asupra mediului şi respectarea altor politici ale Comunităţii europene. După ce Cadrul de sprijin comunitar a fost adoptat, pe baza acestuia, statele beneficiare trebuie să prezinte programele operaţionale precum şi o cerere de asistenţă. Conform noului Regulament, Cadrul de sprijin comunitar şi programele operaţionale vor fi, în principiu, negociate pentru toate programele obiectivului 1. Statul beneficiar trebuie să prezinte un proiect al Documentului unic de programare numai dacă este vorba despre un program pentru care sprijinul Uniunii Europene este redus sau nu depăşeşte substanţial un anumit plafon (pentru statele membre plafonul este de 1.000 de milioane de euro). În cazul programelor obiectivelor 2 şi 3, se negociază documentele unice de programare, dar statele beneficiare pot opta pentru negocierea unui Cadru de sprijin comunitar. Prin ultimul Regulament (1999) s-a introdus o nouă etapă în procesul de planificare, care constă în programe-anexe care trebuie elaborate şi predate de statele beneficiare. Aceste documente au menirea de a identifica aranjamentele detaliate realizate pentru implementarea strategiei şi a priorităţilor asistenţei. Mai exact, ele trebuie să conţină măsuri de implementare a priorităţilor identificate în Cadrul de sprijin comunitar şi în programele operaţionale, evaluarea ex-ante a măsurilor cuantificate, indicatorii pentru monitorizare, definirea tipurilor de beneficiar final al măsurilor şi planul de finanţare pentru fiecare măsură. Prin urmare, se poate observa că acest document este transmis către Comisie numai în vederea informării, Comisia nefiind obligată să îl aprobe. În cele din urmă, logica programării poate fi descrisă ca un „arbore descendent”. Aceasta deoarece programele sunt alcătuite conform unui obiectiv general care defineşte perspectiva în care va fi realizată asistenţa. De asemenea, un aspect deloc de neglijat al acestui principiu este acela că pregătirea planurilor de dezvoltare şi adoptarea Cadrului de sprijin comunitar trebuie să se facă într-o perioadă bine determinată de timp. Dacă în perioada de programare precedentă negocierile au luat mult timp şi s-au încheiat abia în toamna anului 1994 (fapt care a condus la o întârziere considerabilă a implementării în primii doi ani), pentru a reduce la minimum întârzierile de acest gen, statele beneficiare au început să-şi pregătească noile planuri de dezvoltare şi proiecte de programare cu mult timp înaintea adoptării oficiale a reglementărilor respective. 1.3.3. Principiul parteneriatului În ceea ce priveşte principiul parteneriatului, Regulamentul prevede un parteneriat „între Comisie, statul beneficiar, împreună cu autorităţile şi cu organismele desemnate de statul membru în contextul regulilor naţionale şi/sau practicilor sale curente”, precum şi alţi actori sociali implicaţi în realizarea sau implementarea programelor de dezvoltare regională. Acest principiu se aplică în toate etapele procesului fondurilor structurale. Însăşi Comisia susţine că „parteneriatul cu autorităţile regionale este acum o practică răspândită şi acceptată şi funcţionează în general satisfăcător”. Astfel, în ultimul timp, principiul parteneriatului a dus la o mai mare implicare a autorităţilor regionale şi locale în politica structurală a Uniunii Europene. Adesea, nivelurile inferioare au dezvoltat relaţii cu instituţiile de la Bruxelles, independent de autorităţile centrale din ţările lor. Acestea au început individual sau, în unele cazuri, colectiv, să facă lobby la Bruxelles şi în capitalele statelor europene. Impactul acestor forme de lobby au evoluat diferit. Astfel, în timp ce unii observatori au susţinut că principiul parteneriatului a dus la o implicare sensibil mai puternică şi o reală putere de influenţare în procesul politic la nivel european, alţii subliniază influenţa limitată a activităţilor de lobby ale diferitelor regiuni. Cu toate acestea, se poate observa că în toate statele s-a realizat o adaptare a structurilor administrative ale autorităţilor locale şi regionale pentru a răspunde implicării potenţiale mai mari în afacerile europene. În legătură cu principiul parteneriatului, în urma unei analize făcute pe baza structurii administrative a Marii Britanii, s-a ajuns la concluzia că există două răspunsuri interne importante pentru politica de dezvoltare regională aplicată în statele membre ale Uniunii Europene. Acestea se referă la apariţia unui „val de numiri de funcţionari europeni” şi demararea unor demersuri colective ale autorităţilor pentru adoptarea asistenţei regionale a Uniunii Europene. S-a putut observa implicarea mai multor departamente din autorităţile locale şi regionale în dezvoltarea unor strategii şi planuri de acţiuni pentru dezvoltarea regională. Având în vedere această implicare tot mai mare a actorilor descentralizaţi, nevoia de canale de comunicare clare între nivelurile implicate nu poate fi subestimată, mai ales că decizia de repartizare a fondurilor este rezultatul dialogului Comisiei europene cu autorităţile naţionale, regionale şi locale. 1.3.4. Principiul adiţionalităţii Adiţionalitatea este un principiu foarte vechi al fondurilor structurale, care are drept scop prevenirea folosirii acestor fonduri ca înlocuitor pentru schemele de ajutor naţional. Astfel, în privinţa obiectivului 1, principiul este adaptat pentru a menţine cheltuielile publice structurale sau echivalente ale statelor beneficiare respective cel puţin la acelaşi nivel ca în perioada de programare precedentă. În ceea ce priveşte obiectivele 2 şi 3 luate împreună, statele membre trebuie să păstreze cel puţin acelaşi nivel al cheltuielilor pentru politica activă privind piaţa forţei de muncă, la fel ca şi în perioada de programare precedentă. Această prevedere nu este chiar aşa de strictă pe cât pare, pentru că Regulamentul se referă şi la excepţiile de la principiul adiţionalităţii. Astfel, „se va ţine cont de situaţiile economice specifice ..., un nivel excepţional al efortului public structural sau al unui efort echivalent al statului... şi tendinţele economice naţionale”. Statele beneficiare au obligaţia de a oferi Comisiei informaţiile financiare necesare pentru a verifica dacă acestea respectă principiul adiţionalităţii. Conform noului Regulament (1999), această verificare va avea loc cu trei ocazii: atunci când statele beneficiare prezintă planurile de dezvoltare; o verificare intermediară; o verificare ex-post, până la sfârşitul anului 2005. În ultimii ani, rapoartele anuale privind fondurile structurale au evidenţiat, cu câteva ocazii, dificultăţile pe care le are Comisia în a asigura respectarea principiului adiţionalităţii. Se pare că statele beneficiare au ezitat să prezinte datele relevante în forma corectă (structurate din punct de vedere geografic şi temporal). Parlamentul european a criticat frecvent nerespectarea principiului adiţionalităţii şi a cerut pentru perioada următoare „să se considere includerea unei clauze de suspendare a ajutorului legată de respectarea principiului adiţionalităţii”. Totuşi, această clauză a rămas doar ca propunere. De asemenea, în cadrul principiului adiţionalităţii, reglementările determină cotele minime şi maxime ale cofinanţării pentru asistenţa din fondurile structurale. Astfel, în cazul, regiunilor eligibile pentru obiectivul 1, cofinanţarea comunitară nu poate depăşi 75% din costurile totale ale proiectului. În cazuri excepţionale, contribuţia pentru regiunile încadrate în obiectivul 1 din cele patru state membre care beneficiază şi de fondul pentru coeziune se poate ridica la maximum 80% din costurile totale. De asemenea, contribuţia se poate ridica la maximum 85% din costurile totale pentru regiunile cele mai îndepărtate, precum şi pentru insulele periferice ale Greciei. În ceea ce priveşte celelalte obiective, plafonul pentru sprijinul din fondurile structurale este stabilit la 50% din costurile totale, minimum 25% din cheltuielile publice eligibile fiind efectuate pentru această măsură. Aceste procente se aplică tuturor formelor de asistenţă din fondurile structurale. Cotele cofinanţării nu au fost modificate în noul Regulament. Totuşi, noul Regulament stipulează o diferenţiere a contribuţiei în unele cazuri speciale. În ceea ce priveşte contribuţia la investiţiile în infrastructură care generează venituri substanţiale şi în cazul investiţiilor în firme, cotele cofinanţării pot fi diferite. Spre exemplu, în cazul investiţiilor în firme, contribuţia nu trebuie să depăşească 35% din costurile eligibile totale în regiunile cuprinse în obiectivul l. Prin urmare, prin intermediul principiului adiţionalităţii, Comunitatea cere să nu înlocuiască fondurile naţionale din acţiunile pe care le-au introdus în alte acţiuni. Astfel, ajutorul furnizat de Uniunea Europeană trebuie adăugat, în mod categoric, resurselor financiare existente şi alocate în zona respectivă, aducând, astfel, fonduri suplimentare regiunilor. 1.3.5. Principiul monitorizării Monitorizarea este principiul care vizează efectuarea unei verificări regulate privind implementarea fizică şi financiară progresivă şi eficace a asistenţei din fondurile structurale şi impactul acesteia din punct de vedere al obiectivelor propuse. Cu alte cuvinte, principiul monitorizării are în vedere o examinare a rezultatelor programelor (bunurile şi serviciile produse de program) pentru beneficiarii vizaţi. Ca o regulă generală, se poate spune că, indiferent de structura administrativă a statului beneficiar, comitetul de monitorizare nu trebuie să se compună numai din reprezentanţi ai administraţiei centrale, ci şi din autorităţile regionale şi/sau locale şi din parteneri economici şi sociali. De asemenea, spre deosebire de perioadele de programare precedente, când Comisia făcea parte din comitetul de monitorizare, acum aceasta va funcţiona doar ca observator. S-a constatat că această schimbare a fost introdusă în urma unei repartizări mai clare a sarcinilor între statele beneficiare şi Comisie, prin atribuirea implementării şi managementului curent al fondului către statele beneficiare. Astfel, în timp ce în trecut era mai dificil pentru Comisie să respingă modificarea Cadrului de sprijin comunitar, dacă deja aprobase această modificare în comitetul de monitorizare, în prezent, conform noilor prevederi, Comisia nu mai este legată de deciziile comitetului de monitorizare. Se pare că această „despărţire” va conduce la o mai mare putere discreţionară de a respinge modificările Cadrului de sprijin comunitar sau de a solicita şi alte schimbări. În perioada 1994-1999 monitorizarea a împovărat considerabil statele beneficiare, deoarece aceasta implica colectarea şi prezentarea de date cuprinzătoare şi dificil de cuantificat privind implementarea sprijinului financiar acordat de Uniunea Europeană. Din acest punct de vedere, se poate observa că noul Regulament (1999) prevede ca principiul monitorizării să fie privit în contextul eficacităţii fondurilor. Astfel, monitorizarea este chemată sa contribuie la o utilizare mai eficace a resurselor disponibile. Regulamentul stipulează că statele beneficiare trebuie să desemneze fiecare o autoritate pentru fiecare program operaţional, care să se ocupe de managementul asistenţei. Această autoritate managerială „va fi responsabilă pentru eficienţa şi corectitudinea managementului şi implementării”. Astfel se poate observa că, pentru următoarea perioadă de programare, monitorizarea va deveni mult mai importantă decât înainte, considerându-se că aceste obligaţii mult mai mari impuse statelor beneficiare compensează creşterea competenţelor care le-au fost acordate în privinţa managementului implementării proiectelor. Din practică, se constată că rolul comitetelor de monitorizare diferă destul de mult de la o ţară la alta, variind de la „suplimentarea informaţiilor privind cheltuielile reale ale unui program cu informaţii minime privind consecinţele acestor cheltuieli, până la sisteme sofisticate care îi condiţionează pe manageri, pentru obţinerea plăţilor ulterioare, să ofere informaţii detaliate privind rezultatele obţinute în realitate în urma plăţilor precedente”. Analizând cu atenţie acest principiu se poate face o distincţie clară între monitorizarea operaţională şi monitorizarea contextului general. Astfel, pentru monitorizarea operaţională, logica aplicată în faza programării este inversată, începând cu acţiuni specifice şi apoi făcând trecerea la obiectivul global, realizarea acţiunilor prin folosirea diferitelor mijloace şi resurse. Acestea permit evaluarea calităţii sau performanţei acţiunii. Succesul sau eşecul măsurilor adoptate este evaluat, în primul rând, prin intermediul obiectivelor specifice, iar, în al doilea rând, cumularea impacturilor obiectivelor specifice ar trebui să contribuie la impactul global al obiectivului general. De asemenea, este necesar să se creeze indicatori pentru a arăta faza la care s-a ajuns în implementarea programului şi ţintele care trebuie atinse într-un interval de timp bine precizat pentru operaţiunea respectivă. Pe baza acestor indicatori se poate măsura eficacitatea (rezultatele şi impactul obţinute comparativ cu cele planificate) şi eficienţa (rezultatele şi impactul obţinute comparativ cu costurile implicate). În ceea ce priveşte monitorizarea contextului general, prevederile standard ale Cadrului de sprijin comunitar şi ale Documentului unic de programare pentru obiectivul 1 cer comitetului de monitorizare să analizeze cu regularitate schimbările de situaţie în privinţa dezechilibrelor regionale şi diferenţelor de dezvoltare. Ca urmare a numeroaselor întâlniri ale Comisiei cu reprezentanţi ai statelor beneficiare, s-a alcătuit o listă a indicatorilor esenţiali ai „dezechilibrelor”, spre a fi folosită de statele beneficiare, pentru a efectua o analiză cuantificată a situaţiei în regiunea respectivă a obiectivului 1. Lista cuprinde indicatori ca: PIB-ul pe locuitor; transportul rutier, telecomunicaţiile, energia; furnizarea apei; mediul; educaţia/pregătirea; cercetarea şi dezvoltarea tehnologică; industria/ serviciile; agricultura; turismul. Aceşti indicatori sunt testaţi şi foarte des folosiţi la nivel european, fapt care facilitează efectuarea de comparaţii între diferite state (membre şi/sau candidate) în ceea ce priveşte dezechilibrele regionale. În urma analizei pe baza indicatorilor, comitetul de monitorizare trebuie să analizeze cu regularitate tendinţele în contextul economico-social din statul care beneficiază de finanţare din Fondurile structurale. Pe lângă aceste două componente ale principiului, considerăm că monitorizarea ar fi bine să ţină cont şi de evaluarea programelor implementate. Este foarte important să se facă o distincţie clară între monitorizare şi evaluare. Astfel, monitorizarea examinează prezentarea produsului programelor către beneficiarii vizaţi, cu scopul cercetării, atunci când este necesar, al oricărei abateri de la obiectivele operaţionale. Cu alte cuvinte, monitorizarea este o modalitate de a arăta ce se întâmplă. Evaluarea se realizează (în mod tipic) într-un anumit moment din ciclul de viaţă al unui proiect şi constă într-un studiu aprofundat, întru-un fel de „investigaţie”. Astfel spus, evaluarea arată ce impact s-a obţinut, ceea ce s-a întâmplat. Pe scurt, evaluările trebuie să se concentreze asupra eficienţei costurilor programelor, luând în calcul toate cheltuielile făcute către cei care participă la realizarea obiectivului propus, prin intermediul programului contractat. Se desprinde clar concluzia că, din 1993 şi până în prezent, prin modificările aduse în regulamentul fondurilor structurale, Comisia a urmărit să definească clar cele cinci principii, dar să le şi aplice mult mai riguros. Astfel, se acordă o importanţă deosebită principiului concentrării, încercând să se delimiteze, cât mai clar şi mai precis, care sunt regiunile care prezintă discrepanţe în dezvoltare şi, de asemenea, care este cuantumul exact al sprijinului financiar care ar trebui alocat pentru a reduce aceste decalaje, într-un interval cât mai scurt de timp. Principiul concentrării implică conlucrarea într-o măsură mare cu principiul parteneriatului. Şi din acest punct de vedere, Comisia agreează implicarea a tot mai mulţi actori sociali. Tot pentru a ajuta implementarea programelor operaţionale, Comisia cere să se respecte principiul adiţionalităţii, respectiv al cofinanţării. Rezultă clar că sprijinul financiar acordat prin intermediul fondurilor structurale nu înlocuieşte resursele financiare interne, ci le completează. Totodată, Comisia europeană nu doreşte numai să constate care este valoarea cu care statul beneficiar participă ia implementarea programeior de dezvoltare regională, ci, din contră care este gradul în care administraţia publică centrală, locală, regională sau alţi actori economici se implică în ridicarea nivelului de dezvoltare a regiunilor cu probleme economice. Din cele cinci principii, se observă că monitorizarea este cel prin care se urmăreşte modul în care s-au cheltuit fondurile acordate, şi, împreună cu evaluările ex-ante, intermediare şi ex-post poate ajuta la urmărirea corectă a rezultatelor şi a impactului creat în urma programelor derulate, deoarece aceste analize stau la baza elaborării următoarelor programe operaţionale. Prin urmare, luarea în considerare a acestor cinci principii are menirea de a ajuta statele beneficiare să-şi clarifice priorităţile care trebuie abordate în strategiile de dezvoltare regională. În privinţa statelor candidate la Uniunea Europeană care beneficiază de sprijin financiar sub forma fondurilor de tip structural, acestea ar putea lua în considerare experienţa statelor membre, dar nu să copieze modul în care acestea au aplicat obiectivele de dezvoltare economică la politica lor regională, deoarece fiecare st