Referat Proces Penal

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Proces Penal si de asemenea puteti face Download Referat proces penal

Citeste fragmente din Referat Proces Penal

” Tema: Noţiuni Generale privind Procesul Penal Cuprins 1. Noţiunea, Esenţa şi Scopul Procesului penal pag.3 2. Funcţiile şi Fazele Procesului Penal pag.8 3. Dreptul Procesual Penal şi Legătura lui cu alte Ramuri de Drept pag.12 4. Scurt Istoric al Formelor Procesului Penal pag.14 5. Curtea cu juraţi - institut indispensabil al procesului contradictorial pag.24 6. Încheiere paf.30 7. Bibliografie pag.33 Noţiunea, Esenţa, şi scopul procesului penal Săvârşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept penal. Conţinutul acestui raport cuprinde dreptul statului de a trage la răspundere penala infractorul şi obligaţia acestuia de a suporta consecinţele faptei sale. Pentru a soluţiona un atare conflict, ce s-a iscat între stat şi infractor, este necesara o activitate succesiva din partea statului. De aceea, în orice stat exista organe competente de a soluţiona cauzele penale, organe ce desfăşoară o activitate denumita procesul penal. Activitatea instanţelor de judecată in soluţionarea conflictului de drept penal este principală, dar imposibilă în perioada moderna, fără o activitate permegătoare judecării prin care se descoperă infracţiunea, se identifică infractorii şi se administrează probe în scopul tragerii la răspundere penală a vinovaţilor. Statul organizează combaterea fenomenului infracţional printr-o activitate diversă şi complexă a mai multor organe specializate de urmărire penală, procuratura şi instanţele de judecată. Pentru realizarea justiţie nu este suficientă doar activitatea de sine stătătoare a organelor competente; în aceste acţiuni sunt atraşi sau participă persoane cu drepturi şi obligaţii procesuale ce decurg din faptul săvârşirii infracţiunii, precum şi alte persoane care, potrivit legii, sunt chemate să contribuie la rezolvarea cauzei penale. Prin urmare, justiţia penală constituie o parte componenta a unei activităţi mai vaste şi complexe care este procesul penal. Procesul penal în calitate de categorie juridică a fost definit în literatura de specialitate ca o activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele competente cu participarea părţilor şi altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspunderea penală. În alte izvoare doctrinale procesul penal a fost definit ca un sistem de acţiuni al organelor de stat competente şi raporturi juridice ce se nasc între aceste organe şi participanţi, menţionându-se ,deci, două elemente definitorii, or la aceste doua elemente se adaugă şi al treilea element “acţiunea procesuale al persoanelor ce participă în cauza penală”. Alte definiţii date în literatura juridică de specialitate nu conţine deosebiri esenţiale, fiind apropiate de cea enunţată, referindu-se la scopul imediat şi mediat al procesului penal. Într-o altă opinie, în doctrina germană, procesul penal se defineşte ca “o mişcare reglementată de lege a cauzei penale spre emiterea sentinţei” Putem menţiona că noţiunea de proces penal unele trăsături specifice care permit a-i lucida esenţa , a o defeni şi a o deosebi de alte noţiuni, categorii sau instituţii juridice: Procesul penal este în primul rând o acţiune dinamică, evolutivă, care se manifestă foarte complex. În cadrul lui au loc un şir de activităţi, acţiuni mai restrânse ( ex. împărţirea procesului în mai multe faze şi etape ). Fiecare dintre ele are menirea să propulseze procesul penal spre atingerea scopului său. Procesul penal este o activitate strict reglementată de lege. Toată activitatea procesual penală în ansamblu şi instituţiile procesuale sunt reglementate în cele mai stricte limite ale legii. Aceste fapt este justificată de aplicarea unor instituţii procesuale cu caracter de constrângere ( măsuri preventive, măsuri asigurătorii etc. ) care, în cazul aplicării ilegale, pot provoca prejudicii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Procesul penal este desfăşurată într-o cauză penală. El nu poate fi realizată pe o altă bază decât în cazul în care organul public, competent a realizat procesul penal, este sesizat de existenţa unei pregătiri a infracţiunii, a tentativei la infracţiune sau a infracţiunii consumate. Procesul penal este o activitate desfăşurată numai de organele specializate de stat . acestea sunt, potrivit legii, organele de urmărire penale şi instanţele de judecată. În desfăşurarea sa, procesul penal include organele publice competente, părţile şi alţi subiecţi. Părţile în procesul penal sunt persoanele fizice sau juridice care au drepturi şi obligaţii provenite din conţinutul raporturilor juridice de procedură penală ( bănuitul, învinuitul, partea vătămată, partea civila etc. ). Alţi subiecţi sunt persoanele care favorizează desfăşurarea procesului penal ( martor, expert, specialistul, interpretul etc. ). Scopul procesului penal este protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi de acţiuni abuzive din partea organelor judiciare legate de cercetarea infracţiunilor presupuse sau comise, astfel întrucât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată. În baza celor expuse putem afirma ca procesul penal constituie o activitate complexă, strict reglementată de lege, desfăşurate de organele judiciare la care îşi dau activ concursul părţilor ca titulare de drepturi şi obligaţii, cu antrenarea altor subiecţi, activitate orientată spre soluţionarea părţilor justă a cauzelor penale. În art. CPP al RM procesul penal este definit drept: Procesul penal reprezintă activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu participarea părţilor în proces şi a altor persoane, desfăşurată în conformitate cu prevederile prezentului cod. Procesul penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvârşite, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată. Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul procesului sînt obligate să activeze în aşa mod încât nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată şi ca nici o persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de constrângere Codul de procedura penală, în art.1 prevede expres următoarele scopuri ale procesului penal; protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legală de descoperire a infracţiunii, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsit potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată. De aici rezultă că procesul penal are ca sarcină primordială aflarea adevărului cu privire la infracţiune ( pe cît e posibil în fiecare cauză ) într-o cauză penală, pentru a trage la răspundere penală persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii. Astfel, procesul penal se declanşează pentru constatarea faptului infracţiunii şi persoanei vinovate, realizându-se sarcina tragerii la răspundere penală prin aplicarea justă a legii penale, acesta fiind considerat scopul imediat al oricărui proces penal. Un factor important în activitatea de combatere a fenomenului infracţional este considerat nu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul organizării unui sistem procesual penal menit să nu permită sustragerea de sub braţul drept şi ferm al justiţiei, totodată realizându-se scopul major al procesului-atragerea la răspunderea penală a făptuitorului. Legiuitorul a menţionat şi alt aspect al represiunii şi anume ca aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate, ceea ce poate avea consecinţe grave asupra libertăţii, demnităţii şi intereselor legitime ale persoanei şi care contravine exigenţilor statului de drept. Prin urmare, concomitent în procesul penal se realizează şi sarcina reabilitării persoanei supuse pe nedrept învinuirii sau faţă de care ce i-au îngrădit unele drepturi, libertăţi sau interese legale. Astfel, procesul penal poate fi definit – prin scopul pe care îl urmăreşte – cu mijloc de tragere la răspundere penală şi mijloc de apărare împotriva unei condamnări neîntemeiate. Realizându-se scopul respectiv faţă de infractori şi cel de reabilitare faţă de persoanele nevinovate, procesul penal contribuie la consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept, la ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fiind un mijloc de realizare a justiţiei şi deci un factor al stabilităţii societăţii. Totodată procesul penal are un rol preventiv general faţă de persoanele neangajate în activităţi infracţionale, contribuind la prevenirea sau reducerea infracţiunilor în cazul când se realizează eficient sarcinile sale. Procesul penal se declanşează sau continuă în privinţa unui decedat numai pentru reabilitarea acestuia, iar revizuirea procesului penal în urma descoperirii unor împrejurări se face pentru reabilitarea unui condamnat, nefiind limitată de nici un termen sau decesul condamnatului – alin.(4) al art.458 din CPP al RM. Dreptul penal nu-şi poate îndeplini scopul doar prin simpla incriminare sub sancţiunea pedepsei, a faptelor periculoase pentru societate. Este nevoie de drept procesual penal pentru realizarea acestuia. Asigurarea procesului penal a inevitabilităţii tragerii la răspundere penala ori de câte ori se săvârşeşte o infracţiune, precum şi excluderea unei condamnări nedrepte are o funcţie educativă specială faţă de participanţii la proces şi educativă faţă de persoanele neangajate în activitatea procesuală. Activitatea procesuală penală îşi atinge pe deplin rolul educativ, dacă pe parcurs inculpatul ajunge la înţelegere corectitudinii justiţiei şi spiritul de dreptate încorporat în hotărârea pronunţată. Astfel procesul penal contribuie la educarea cetăţenilor în spiritul respectării neabătute a legilor şi Constituţiei RM aşa cum este arătat în alin. (2) al art. 2 din CPP. Din cele relatate mai sus conchidem ca procesul penal are drept scop imediat constatarea rapidă şi completă a faptelor infracţionale, pentru a trage la răspundere penală persoanele vinovate în condiţii ce ar exclude pedepsirea inocenţilor, precum şi drept scop general (indirect) consolidarea legalităţii şi ordinii de drept, prevenirea şi lichidarea infracţiunilor, ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi educarea acestora in spiritul respectării legii. Funcţiile şi Fazele Procesului Penal În cadrul procesului penal sunt realizate funcţii specifice. Prin funcţii procesual penale înţelegem căile, direcţiile sau orientările de desfăşurare a activităţii procesuale. În proces penal modern deosebim trei funcţii de bază: Funcţia acuzării ( a învinuirii) este exercitată şi realizată, în principal, de procuror prin promovarea unor acte cum ar fi : începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată, susţinerea acuzării in faţa instanţei de judecată, formularea concluziilor de condamnare, exercitarea căilor de atac etc. Funcţia de acuzare poate fi definită ca imperativa în dezbaterile judiciare a cauzei penale, ca direcţie de activitate reglementată de lege a subiecţilor acuzării ( procurorul, partea vătămată ), abilitaţi cu drepturi de a-l demasca pe inculpat de comiterea unei fapte pasibile de pedeapsă şi întemeierea răspunderii penale a inculpatului. Procurorul participă la şedinţa judiciară în calitate de exponent al funcţiei de acuzare. Acuzatorul trebuie sa demonstreze în faţa în faţa judecăţii temeinicia acuzării. La realizarea acestei funcţii contribuie şi partea vătămată care, alături de procuror, se situează pe poziţiile acuzării. Rolul părţii vătămate sporeşte în cazuri de acuzare particulară sau privată. Când urmărirea penală începe în baza plângerii părţii vătămate ( art. 276 CPP ). Funcţia apărării o exercită, în principiu, pentru sine fiecare parte, realizându-se drepturile procesuale. Apărarea – activitate procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii, în tot sau în parte, a învinuirii ori a atenuării pedepsei, apărării drepturilor şi intereselor persoanelor bănuite sau învinuite de săvârşirea unei infracţiuni, precum şi a reabilitării persoanelor supuse ilegal urmăririi penale ( art. 6 alin. 1 pct. 3 CPP ) La aceasta se adaugă şi contribuţia organului judiciar, care prin atitudinea sa activa şi în baza principiului oficialităţii asigură respectarea, garantarea şi exercitarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor. Un rol important îi revine apărătorului, care realizează asistenţă juridică calificată sau reprezintă părţile în proces, potrivit condiţiilor prevăzute de lege. Funcţia de apărare este acea activitate procesuală ce are ca obiect promovarea şi exercitarea dreptului de apărare – drept recunoscut învinuitului, inculpatului şi oricărei alte părţi în procesul penal, de către ele însele ori prin beneficiere prin asistenţă juridică a altor persoane în toate fazele procesului penal sau de condamnare a inculpatului. Funcţia soluţionării cauzei penale aparţine, în condiţiile şi limitele legii, numai instanţei de judecată. Astfel, soluţionarea propriu-zisă care are loc în fza judecării, este o funcţie realizată exclusiv de instanţă de judecată prin pronunţarea definitive de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare a inculpatului. Realizarea funcţiilor diametral opuse în procesul penal de acuzare şi constituie condiţia stabilirii adevărului obiectiv de către instanţă de judecată, care depăşeşte interesele părţilor şi urmăreşte înfăptuirea funcţiei proprii – soluţionării cauzei penale. Alte funcţii relevate de specialiştii în materie se manifestă în procesul penal ca mijloc de realizare a funcţiilor de bază, fiind calificate drept auxiliare sau secundare. În procesul penal se disting următoarele funcţii auxiliare: funcţia de supraveghere a respectării legilor în cursul procesului penal, exercitată de instanţa de judecată ( de ex. Legalitatea aplicării măsurii preventive, arestul, sau a refuzului de a începe urmărirea penală ); funcţia soluţionării acţiunii civile ce se manifestă prin repararea prejudiciului material cauzat de infracţiune; funcţia de furnizare a probelor, care este legată de declaraţiile unui martor, de prezentarea concluziilor de către experţi etc. funcţia de favorizare a procesului penal, legată de antrenarea unor subiecţi, care într-un fel dau altul, înlesnesc soluţionarea cauzei penale ( de ex. Chemarea specialistului pentru acordarea ajutorului la administrarea probelor etc. ) ; funcţia de educaţie şi de prevenire ea poate fi demonstrată parţial prin următorul exemplu: o şedinţă de judecată, bine organizată într-o cauză penală, poate servi ca lecţie de morală şi educaţie cu mult mai eficient decât o lecţie pregătită şi ţinută anume în acest scop. Din cele expuse mai sus, reiese că funcţiile procesului penal au un caracter corelativ, se pătrund reciproc şi nu se limitează numai la activitatea unui singur subiect. Sistemul acţiunilor procesual penale este divizat în următoarele faze obligatorii: urmărirea penală, judecarea cauzei în prima instanţă şi executarea sentinţei. Fazele facultative ale procesului penal sunt: examinarea cauzei în urma exercitării căilor ordinare de atac ( în apel şi recurs ); examinarea cauzei în urma exercitării căilor extraordinare de atac ( recursului în anularea şi revizuirea procesului ). Art.274 din CPP reglementează modul de începere al urmăririi penale. Urmărirea penală constă în faptul efectuării actelor procesuale şi de investigare operativă de către organele de urmărire penală în scopul stabilirii circumstanţelor cauzei, administrării şi verificării probelor, identificării persoanelor vinovate de săvârşirea infracţiunii se întocmeşte rechizitoriul, care se confirmă de procuror şi cauza se transmite în judecată, având efectul deferirii inculpatului justiţiei Judecarea cauzei în prima instanţă este a doua fază a procesului, acre începe o dată cu sesizarea instanţei şi cuprinde toate activităţile procesuale desfăşurate fondului cauzei. Faza data este recunoscută ca fiind principală în procesul penal datorită examinării de către instanţa de judecată a probelor administrate de către părţi în condiţii de contradictorialitate soluţionând conflictul de drept penal prin constatarea vinovăţiei persoanei prin sentinţa de achitare. Momentul final al fazei judecării cauzei în prima instanţă este pronunţarea sentinţei. Judecarea cauzei în urma examinării căilor ordinare de atac este o fază facultativa, care poate urma după judecarea cauzei în prima instanţa, dar, în esenţă, poate fi considerată tot judecarea cauzei penale sau examinarea dosarului de către judecători în cazul când părţile , procurorul şi alţi participanţi nu sunt satisfăcuţi de soluţia dată de instanţa de fond şi atac hotărârea în cază cu apel sau recurs, iniţiind un control judecătoresc ierarhic superior sub aspecte de fapt şi de drept, pentru repararea erorilor judiciare. Apelul şi recursul sunt două căi ordinare de atac exercitate de titularii acestui drept împotriva hotărârea nedefinitive, cauza parcurgând judecarea în apel la instanţă superioara cu soluţia dată de instanţă în apel. În unele cazuri prevăzute de lege, când hotărârilor instanţei de fond cu pot fi atacate cu apel, cauza penală poate parcurge doar judecarea în recurs, existând în acest sens o singură cale ordinară de atac; nefolosirea căilor de atac în termene prevăzute de lege implică intrarea în vigoare a hotărârilor judecătoreşti, care sunt executorii. Executarea hotărârilor judecătoreşti este o faza obligatorie a procesului penal, care începe o dată cu rămânerea definitivă a hotărârilor judecătoreşti şi cuprinde activităţile instanţei de judecată de punere în aplicare a acestora. Precum şi soluţionarea unor chestiuni apărute în timpul şi după executarea pedepselor penale. Astfel, în faza dată instanţa soluţionează chestiunile privind amânarea executării sentinţei, eliberarea de pedeapsă din cauza bolii, executarea sentinţei în cazul când exista şi alte sentinţe neexecutate, de asemenea, soluţionează cererile de stingere şi reabilitare înainte de termen, precum şi alte chestiuni ( art.569 CPP) Examinarea cauzei penale în urma exercitării căilor extraordinare de atac este o faza facultativă a procesului penal care se poate desfăşura. În funcţie de existenţa unor împrejurări deosebite, împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, pentru a corecta eventualele erori din activitatea jurisdicţională anterioară. Căile extraordinare de atac în procesul penal Republicii Moldova sunt în anularea şi revizuirii procesului. Dreptul Procesual Penal şi Legătura lui cu alte Ramuri de Drept Dreptul procesual penal, fiind o ramură de drept, este o parte componentă a sistemului dreptului şi are multiple conexiuni cu alte ramuri de drept. Procesul penal este procedura prin care poate fi realizat dreptul penal. Asemenea dreptului penal care ocroteşte diverse valori ale societăţii, dreptul procesual penal intervine de fiecare dată pentru realizarea justiţiei în orice situaţie când se atentează la viaţa persoanei, la proprietatea ei sau a statului, la drepturile politice ş.a. În continuare propun analiza unor aspecte mai importante ce vizează legătura dintre procesul penal şi ramurile de drept ce interacţionează mai frecvent in procesul înfăpturii justiţiei penale. Dreptul procesual penal şi dreptul constituţional: constituţia RM, ca lege fundamentală a statului, conţine temeiul legislativ al procedurii penale. Constituţia consacră expres în normele sale accesul liber la justiţie (art. 20), prezumţia nevinovăţiei (art. 21). Capitolul IV din Constituţie „ Autoritatea Judecătorească” reglementează o serie de raporturi care sunt desfăşurate în Dreptul Procesual Penal; în art. 25 şi 26 al Constituţiei RM este recunoscut libertatea individuală, siguranţa persoanei si dreptul la apărare; în art. 29 – inviolabilitatea domiciliului; art. 30 – secretul la corespondenţă. Dreptul procesual penal este o ramură de drept care prescrie forma şi condiţiile în care se înfăptuieşte justiţia, atât în scopul apărării membrilor societăţii de atentate împotriva drepturilor constituţionale ale indivizilor, cât şi în scopul limitării pe cât e posibil a încălcării aceloraşi drepturi când titularul lor este o persoană bănuită, învinuită sau inculpată. Dreptul procesual penal şi dreptul penal: legătura dintre dreptul procesual penal şi dreptul penal este evidentă datorită structurii şi metodelor de realizare a acestor ramuri de drept. Dreptul este ramură ce stabileşte valorile sociale care necesita a fi protejate de normele juridice penale. Prin natura sa dreptul penal este dreptul material care poate să-şi atingă scopurile doar prin existenţa şi aplicabilitatea dreptului procesual penal. Dreptul penal şi-ar pierde utilitatea existenţei dacă aplicarea şi realizarea lui ar fi lăsate în seama unei implementări diferite de către diferiţi subiecţi de drept. Astfel, procesul penal este ramura de drept ce propune formele şi metodele unice, imperative de înfăptuire a justiţiei penale. În literatura de specialitate legătura inseparabilă a dreptului procesual penal cu dreptul penal este apreciată astfel: „ Dreptul penal fără procedura penală este un cuţit fără mâner, ir procedura fără drept penal este un mâner fără tăiş”. Dreptul procesual penal şi dreptul procesual administrativ: procesul unic de realizare a justiţiei condiţionează existenţa organelor unice de înfăptuire atât a justiţiei penale, conform procesului penal, cât şi a justiţiei civile în cazul procesului civil. În instanţele judecătoreşti de prim nivel (judecătoriile de sector) judecătorii examinează cauzele penale şi civile ca reprezentanţi plenipotenţiali ai statului în domeniul înfăptuirii justiţiei. Atât procedura penală, cât şi procedura civilă sunt ghidate de principii generale comune (principiul legalităţii, al accesului liber la justiţie, al egalităţii părţilor, al imparţialităţii judecătorului şi garantarea apărării intereselor proprii). Distincţia este dictată de ramurile de drept material (drept penal, drept civil), care constituie temeiul juridic al intervenirii ramurilor de drept procesual. În procedura penală este admisă, prin lege, instituţia acţiunii civile care poate aduce în procedura penală elemente şi principii ale procedurii civile, astfel realizându-se o interacţiune care avantajează părţile implicate într-un proces penal, cărora le este soluţionat şi litigiul civil conex cu fapta infracţională care l-a provocat, cu toate aceste tangenţe, dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil rămân a fi doua ramuri distincte de drept, care se manifestă prin multiple deosebiri în plan instituţional, conceptual, organizatoric şi structural. Dreptul procesual penal dreptul administrativ: aceste ramuri de drept cunosc o legătură strânsă mai ales prin procedura asemănătoare de judecare a cauzelor. Dreptul administrativ cuprinde, în cercul de subiecţi al ramurii sale, organe cu atribuţii şi în procedură penală ( de ex. Poliţia, departamentul vamal etc. ). Pe parcursul procesului penal ofiţerii de urmărire penală desfăşoară activitate de urmărire penală reglementată de Codul de procedură penală. În cazul investigării unor cauze penale nu se exclud situaţiile de recalificare a faptei pretinse a fi penală în una administrativă, prin aplicarea sancţiunii conform Codului cu privire la contravenţiile administrative, fiind utile şi admisibile acţiunile realizate şi probele administrate conform procedurii penale. Dreptul procesual penal cunoaşte o interacţiune cu toate ramurile de drept. O infracţiune savârşită împotriva unui obiect ocrotit de lege penală şi care este, de asemenea, obiect de reglementare a altei ramuri de drept, indesolubil se combină si dreptul procesual penal care ţine cont de specificul reglementării şi oferă mijloace necesare descoperirii infracţiunii cu respectarea normelor juridice din alte ramuri de drept. Scurt Istoric al Formelor Procesului Penal Istoria statului şi a dreptului universal cunoaşte mai multe tipuri istorice ale procesului penal, cele mai principale fiind următoarele: procesul penal sclavagist; procesul penal feudal; procesul penal burghez; procesul penal modern. Fiecărui tip de stat şi de drept îi revine o formă sau alta a procesului penal. Formele procesului pena sunt determinate de ansamblul particularităţilor specifice ce determină aceasta sunt determinate de ansamblul particularităţilor ce determină aceasta activităţi, ca un fenomen deosebit la diferite etape de dezvoltare a statului şi societăţii. În funcţie de rolul organelor de desfăşurare anumite activităţi procesuale, de mijloacele de probă şi principiile de apreciere a probelor, de sarcina probaţiunei în proces şi de alte particularităţi , diferenţiem câteva forme ale procesului penal: privat acuzatorial, inchizitorial, contradictorială şi mixtă. Fiecărui tip istoric de proces îi sunt caracteristice mai multe forme printre care o fromă dominantă ( de ex: în procesul penal sclavagist – forma privat acuzatorială, iar în cea feudal – forma inchizitorială ). Între tipurile istorice de proces şi formele este o legătură strânsă , unde tipul determină formele, fapt ce a dus uneori la confundarea acestor categorii ca noţiuni identice. Dezvoltarea istorică a formelor procesual penale este analizată în literatura de specialitate în ordinea apariţiei, dezvoltării şi schimbării tipurilor istorice de proces, menţionându-se că una şi aceeaşi formă poate fi întâlnită la mai multe tipuri istorice, dar cu aspecte specifice perioadei respective. În literatura de specialitate este larg răspândită opinia, conform căreia forma primară a procesului a fost forma privat-acuzatoriala. Conform acestei opinii, procesul se începe din voinţa părţii vătămate şi decurge în forma unei competiţii între părţi în faţa judecăţii pasive. Conform opiniei mai multor istorici, un astfel de proces exista încă până la apariţia statului. Numai după o perioadă îndelungată de timp, societatea, statul a început să-şi asume funcţia persecutării active a infractorilor, şi în aşa mod a apărut o nou formă a procesului, anume cea inchizitorială. O astfel de schemă a apariţiei şi dezvoltării procesului este creată ci ajutorul “considerentele teoretice” ce se contrazic considerabil cu realitatea. În Roma şi Grecia antică sclavagiste dreptul la intentarea procesului în instanţă îl aveau numai cetăţenii Romei sau Atenei, care nu era lipsiţi de drepturi. În calitate de reclamant putea fi orice persoană. După demersul făcut de un sclav putea fi pornite numai cauzele cu privire la infracţiuni contra statului. În caz dacă demersul confirmă, sclavului os de acordă libertate şi statul îi plătea stăpânului costul acestuia. Procesul pena acuzatorial este caracterizat, în primul rând, prin modul de sesizare a organului de judecată. Dreptul de a sesiza direct un organ de judecată îi revenea, pe vremuri, victimei şi provine de la ideea primitivă, dominantă lla moment, de răzbunare a victimei împotriva infractorului. Acest drept al păgubaşului sau al victimei, adică al unui acuzator privat, a fost acordat ulterior şi persoane ( rudele apropiate ), care au devenit acuzatori populari. Fără acuzator privat sau popular nu era posibilă începerea şi desfăşurare procesului penal. Acuzatorul privat sau popular se află pe poziţii egale faţă de acuzat, desfăşurând o dispută publică, orală şi contradictorială în faţa de organul de judecată, care era compus din judecători şi cetăţeni, având rolul de arbitru intr-o atare dispută. Acuzatorul administra probele apărării şi susţinea apărarea. Organul de judecată avea obligaţia de a veghea respectarea formelor de judecată şi de a da hotărârea, după concluzia la acre ajungea ca urmare a dezbatirilor dintre acuzatori şi acuzat. Regimul acuzatorial al procesului penal a existat, în antichitate şi la începuturile evului mediu. În antichitate erau folosite ca probe recunoaşterea acuzatului, relatările martorului, jurământul depus pentru buna reputaţie a părţii în proces. Procesul privat acuzatorial se referă la cauzele în care au fost atinse interesele statului de către in cetăţean. A intenta procesul public acuzatorial nu primea nici o recompensă morală în caz dacă câştiga procesul. Începerea procesului privat – acuzatorial impunea o responsabilitate deosebită faţă de acuzator privind argumentele învinuirii. Astfel, renunţarea la învinuire avea consecinţele încetării procesului cu sancţionarea acuzatorului cu o amendă, privarea de dreptul de a intenta şi a susţine învinuirea, iar recunoaşterea vinovăţiei sau părăsirea judecăţii de către învinuit avea drept consecinţă încheierea procesului cu condamnarea. Prezentarea probelor este o obligaţie a părţilor la susţinirea învinuirii sau apărării în instanţa de judecată. Faza de urmărire penală lipsea, iar baza acuzatorul avea împuternicirea de a aduna probe şi-n mod forţat, îb baza unei împuterniciri speciale de la pretorul roman. Învinuitul se află, de regulă, în stare de libertate, pregătindu-se de apărare de sine stătător sau prin intermediul apărătorilor, care în Roma se împărţeau în mai multe categorii: avocaţi, laudatores şi patroni. Procesul privat acuzatorial este caracterizat de faptul că procedura de judecată era deschisă şi sa desfăşura în condiţii de contradictorialitate, unde părţile prezentau probele necesare. Sistemul probatoriu al procesului privat – acuzatorial în Grecia Antică include ( după Aristotel ) cinci categorii de mijloace de probă: legile ( unde părţile trabuiau să-şi motiveze dreptatea ), dispoziţiile martorului ( martori erau consideraţi numai oameni liberi ), recunoaşterea, tortura ( robii erau de obicei interogaţi cu aplicarea torturii ) şi jurământul. Specific pentru sistemul probatoriu al acestei forme de proces este folosirea frecventă a ordaliilor. În procesul acuzatorial din prima perioadă a feudalismului, probele au căpătat un puternic pronunţat religios, utlizându-se aşa numite „semne ale Dumnezeului” ordrarii ( probă apei fierte, proba focului, proba fierului înroşit ), bazate pe concepţii mistice şi religioase despre adevăr, precum şi practicarea duelului judiciar între părţi sau între reprezentanţii lor, cunoscut şi în Dacia ca mijloc de soluţionare a litigiilor. Judecătorul hotărau potrivit „voinţei lui Dumnezeu”. Forma privat – acuzatorială s-a dezvoltat, regăsindu-se şi în procesul penal modern pentru unele inacţiuni cu un pericol social neînsemnat, instituindu-se printr-o procedură deosebită cu introducerea plângerii prealabile direct în instanţa de judecată. Lista infracţiunilor pentru care procesul penal începe numai la depunerea plângerii de către persoana vătămată direct instanţei de judecată variază în funcţie de stat şi politica acestuia în material penală. Astfel de cauze penale iniţiate şi susţinute în instanţa de judecată de către persoana vătămată au fost numite în doctrina sovietică cauze de învinuire privată. Art. 276C.P.P. R.M. prevede cauzele penale care pot fi intentate numai în urma plângerii prealabile a victimei în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul Penal în art 152 alin. 1, 155, 157 alin. 1, 161, 170, 177, 179 alin.1 şi 2, 193, 194, 197 alin. 1, 200, 202, 203, 204 alin. 1, 274 precum şi furtul avutului proprietarului săvârşit de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de cel care locuieşte împreună cu partea vătămată sau este găzduit de aceasta se intentează pa baza plângerii părţii vătămate. La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul sau inculpatul în cazurile indicate, procesul penal încetează. Procedura în astfel de procese este generală. Împăcarea este personală şi intervine până la ramânerea definitivă a hotărârei. Prin ramare, procesul privat – acuzatorial întru totul este determinat de voinţa celui vătămat de a-l atrage la răspundere penală pe cel vinovat de savârşirea infracţiunii, iar o particularitate a acestei forme este admisibilitatea împăcării părţilor atât pe cale extrajudiciară – prin renunţarea la orice formă de jurisdicţie, cât şi pe cale judiciară – prin procedura de împăcare. $ Ž º 4 È à & Ò þ ᰀProcesul penal acuzatorial a fost aplicat cu unele trăsături specifice la greci, romani, la unele popoare barbare, iar în timpul răzmeriţelor feudale – în faţa justiţiei senioriale. În linii mare, procesul acuzatorial a fost cunoscut în perioada feudală şi-n ţările româneşti. Dacă procesul penal acuzatorial a constituit, pentru acuzat, o anumită garanţie în ceea ce priveşte dreptul său la apărare, cu toată cruzimea unor mijloace folosite, acesta nu putea totuşi să asigure o represiune fermă în toate cazurile de savârşirea a infracţiunilor. În lipsa iniţiativei din partea victimei sau acuzatorului popular a căror tăcere putea fi uşor obţinută , nu orice infracţiune săvârşită putea fi pedepsită. De asemenea, lipsa unor cercetări preliminare judecăţii producea dificultăţi la dovedirea vinovăţiei unui acuzat direct în judecată. Întărirea monarhiei absolute, în perioada feudalismului dezvoltat, impunea oficializarea activităţii de represiune a infracţiunilor, deoarece potrivit unor considerente, periclitau nu numai victima, ci şi statul, pedeapsa aplicată la sesizarea victimei era în contradicţie cu noua ideologie în acest domeniu al vieţii sociale, din care cauză procesul penal necesita reorganizare. Acest proces, după procedura de investigaţii desfăşurată de persoana însărcinată oficial cu descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, a fost denumit inchizitorial. Procesul inchizitorial apare odată cu dezvoltarea caracterului oficial al procedurii vechi privat – acuzatorială prin excluderea principiului egalităţii părţilor, prin negarea drepturilor elementare ale învinuitului, care devine obiect examinării fiind supuse cele mai crude tratări ( tortuta, arestarea şi procesul secret ) prin negarea dreptului victimei de a acuza şi înlocuirea lor cu voinţa impersonală a legii în baza căreia se desfăşura procesul; prin negarea poziţiei judecătorului legat de teoria probelor formale impuse de legiuitor; prin înlocuirea noţiunii de învinuire cu noţiunea de motive de pornire a procesului. Treptat procesul privat – acuzatorial a fost înlocuit cu procesul inchizitorial pentru o serie de infracţiuni grave. Chestiunea tragerii la răspundere penală nu mai este un drept privat, ci un drept public, realizat de către organele statului. Deşi procesul inchizitorial este tipică perioadei feudalismului, aspecte de “inquizito” – investigaţie, în vederea cautării probelor de către judecător se întâlnesc în Roma în perioada monarhiei prin faptul efectuării cercetărilor de către şeful poliţiei şi susţinerea învinuirii în faţa judecăţii prefectului oraşului pentru diferite crime grave, cumulându-se funcţiile de învinuire şi judecată. Forma inchizitorială este specifică procesului penal în provinciile romane , unde guvernatorul avea atribuţii administrative şi judecătoreşti, exercitate în teritoriu de către magistraţi superiori, forma privat – acuzatorială fiind ineficientă din cauza criminalităţii crescând de determinarea de agresiune Imperiului Roman contra teritoriilor ocupate. Elementele de proces inchizitorial se foloseau din cele mai vechi timpuri la judecarea cauzelor penale privind infracţiuni flagrante ( în cazul judecării infractorului la locul săvârşirii infracţiunii ) şi infracţiunilor urmărite de strigătul sau învinuirea obştească, iar izvorul principal al procesului inchizitorial este recunoscut procesul ecleziastic ( canonic ) care s-a răspândit în Europa în sec. XI – XII şi asupra procesului laic. Procesul inchizitorial este forma procesuală de bază în Europa de Vest în sec. XI – XII şi este menţionat în majoritatea culegerilor de obiceiuri locale şi în unele documente din această perioadă. Elementul de bază al acestui proces este, în primul rând, identitatea procedurii în cazurile judecătoreşti penale şi civile. Orice cauză era prezentată ca p dezbatere publică dintre cel ofensat si cel care a ofensat, indiferent de fapt cum se numesc ei: reclamant şi reclamat, acuzat şi acuzator. Aceasta dezbatere avea loc în faţa judecăţii, în formă orală şi procedee strict stabilite de cutumele feudale. Părţile au aceleaşi drepturi procesuale una faţă de alta şi faţă de judecător. În cazurile penale condamnatul se pedepseşte, iar în cazuri de achitare, pedeapsa este aplicată faţă de acuzator. Părţile duc personal procesul, făcând toate declaraţiile şi obiecţii necesare. Cuvintele spuse de el joacă un rol deosebit: hotărârea judecăţii trebuie să se bazeze numai pe cuvintele spuse de părţi. Aceasta este una dintre principiile esenţiale, de multe ori menţionat în izvoare. Această regulă persista pe parcursul câtorva secule, şi noi o întâlnim în practica judiciară a sec. XIII – XVII. Procesul inchizitorial este specific şi dreptului medieval din Moldova şi Ţara Românească, unde demnitorul delega un dregător care trebuia să cerceteze şi să judece o pricină după indicaţiile date din porunca domnească, precum şi să execute hotărârea luată, iar marii dregători cercetau şi judecau pricinile penale şi fără delegaţie, având o competenţă de judecată proprie materială şi personală, cumulându-se astfel funcţiile de urmărire, învinuire şi judecată. Începerea cercetării din oficiu de către marii dregători, în cazul săvârşirii infracţiunilor grave ( omor, tâlhării ) se făcea atât în interes public pentru stabilirea dreptăţii, cât şi din interes material, datorită faptului însuşirii de către judecător a valorii pedepselor pecuniare date pentru infractiuni private, precum şi posibilitatea ( până în sec. XVII – lea ) de “răscumpărare a capului” de către cel condamnat la moarte prin plata gloabei domnitorului sau marelui vornic. O particularitate a procesului inchizitorial din Principatele româneşti era obligaţia statului de a prinde răufăcătorii prin urmărirea lor până la hotarul statului vecin, unde urmărirea răufăcătorului este dată în sarcina acelui stat; cine va perde urma va plăti duşegubina. O altă trăsătură specifica a procesului inchizitorial, cunoscută vechiului drept românesc, este neadmiterea încetării procesului prin împăcarea părţilor, chiar şi-n cazul când s-a pornit cazul în urma plângerii părţii vătămate. Astfel, izvoarele istorice de drept relatează elocvent cazuri de răpiri de femei:”când va marturisi muiara sigur de va dzice cum s-au răpit cu voia ei, pentru să scape răpitorul de cercetarea morţii, atuncea se cade să cerceteze bine jiudeţul să nu fie tocmeala părinţilor răpitorului sau a rudelor lui”. Chiar în cazul infracţiunii „suduitului” ( insultei ) se menţiona că „ se scriu mai sus, arată cum cel suduit au iertat pri cel l-au suduit, înainte până a nu întra acele cuvinte în urechile judeţului. Iară de-l va ierta dupăce va fi înţeles judeţul, atuncea nu se cheamă iertare aceea sudalmă”. Iertarea infractorului de către victimă sau în urma despăgubirilor primite atrăgea, de obicei, transformarea pedepsei capitale în amendă, dar nu absolvirea de la pedeapsă penală. Domnul aprecia, dacă era cazul să fie răscumpărat capul infractorului în functie de antecedetele infractorului, dar nu cel vătămat rudelor lui. Specific procesului inchizitorial european în Franţa, Germania (sec. XV-XVIII) este sistemul probelor legale31 în stabilirea adevărului într-o cauză penală ce atribuie judecătorului rolul de a constata existenţa probelor care aveau forţă probantă dinainte stabilită. în sens contrar, procedura penală din Moldova şi Ţara Românească în sec.XV-XIX a cunoscut sistemul probelor de convingere, ce presupunea că proba administrată nu-1 sileşte pe judecător să achite sau să condamne, în funcţie de împrejurările cauzei, ci să soluţioneze cauza conform convingerii judecătorului. în sistemul probatoriu din Principatele române predomina proba testimonială: mărturisiri simple şi sub jurământ ale părţilor sau ale martorilor, precum şi ale juraţilor penali, unde persistă ideea arhaică a dezvinovăţirii subiective, prin solidarizarea efectivă, globală şi nemotivată strict raţional.32 în materia folosirii probei cu martori în vechiul drept românesc deseori s-a aplicat principiul testis unus testus nulus,^ precum şi o serie de norme juridice sociale: morale, religioase, stipulate în manualul de legi al lui Mihai Fotino din 1765 şi în alte izvoare34 ce redau elocvent particularităţile dreptului feudal. Recunoaşterea vinovăţiei de către învinuiţi, în procesul inchizitorial, avea o importanţă deosebită, considerându-se „regina probelor". Pentru dobândirea acestei declaraţii se aplica frecvent tortura. O serie de izvoare istorice de drept din Europa medievală reglementează expres condiţiile interogării cu aplicarea forţei, care este o particularitate a procesului inchizitorial. Tortura ca mijloc folosit la interogarea învinuitului a fost prevăzută şi în Principatele române,35 deşi recunoaşterea învinuirii era apreciată de către judecător cu luarea în consideraţie şi a altor probe, iar prin textul de lege „mărturisirea o va face de bunăvoie şi va fi întovărăşită cu aşa fel de întâmplări, al căror adevăr se dovedeşte din curgerea pricinii".36 Astfel s-a încercat a limita aplicarea torturii în procesul penal românesc. O altă particularitate distinctă a procesului inchizitorial este faptul neaplicării principiului prezumţiei nevinovăţiei învinuitului, care se străduia să-şi dovedească nevinovăţia. în vechiul proces românesc mai ales în procedurile judecătoreşti, unde sarcina probei era trecută în seama acuzatului pentru dezvinovăţire, neaplicându-se regula onus probandi incuhit ei qui dicit non ei qui negat? Inexistenţa principiului prezumţiei nevinovăţiei persoanei în procesul inchizitorial se manifestă şi la etapa dării sentinţei. în funcţie de stabilirea deplină a vinovăţiei, se pronunţă în mod tradiţional condamnarea sau achitarea, iar în cazul insuficienţei probelor se dădeau soluţii respective; învinuitul era lăsat sub învinuire pe un termen nedeterminat în baza sentinţei specifice {leplus ample informe)™, întâlnită în Franţa conform „Marei ordonanţe penale" din 1670. Procesul inchizitorial, fiind desfăşurat în formă scrisă şi secretă, excludea elementul de contradictorialitate, respectiv şi participarea apărătorului. Astfel, apărătorul, în procesul inchizitorial francez, nu se admitea decât în cazuri excepţionale, motivându-se că „învinuitul trebuie să răspundă personal, fără a apela la ajutorul reprezentantului", pentru a nu admite împiedicarea aflării adevărului. Forma inchizitorială se regăseşte în procesul modern în statele sistemului de drept continental în faza urmăririi penale, cu o serie de modificări determinate. Spre deosebire de procesul acuzatorial, sesizarea organului de judecată a fost încredinţată unui funcţionar public (magistrat), care reprezenta puterea statului. Instanţa de judecată era constituită numai din judecători de profesie, care au obţinut un rol activ în realizarea procesului penal, adică acţionau din propria iniţiativă pentru cunoaşterea faptelor, independent de poziţia părţilor. Judecata se desfăşura în secret, în scris şi în contradictoriu, dreptul la apărare fiind restrâns. în procesul probaţiunii se admitea un sistem de probe legale, a căror valoare era stabilită în prealabil de lege. Esenţa probelor o alcătuia mărturisirea acuzatului care putea fi obţinută prin tortură. Dacă procesul penal inchizitorial asigura mai bine reprimarea infracţiunilor, organele de stat având obligaţia de a acţiona din propria iniţiativă în acest scop, atunci dreptul la apărare al acuzatului era mai slab asigurat, deoarece secretul cercetărilor preliminare îl lipsea de o apărare eficientă, şi nu i se aduceau la cunoştinţă nici probele de a