Referat Drept Fiscal

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Drept Fiscal si de asemenea puteti face Download Referat drept fiscal

Citeste fragmente din Referat Drept Fiscal

Drept financiar Raportul juridic de drept fiscal Definitia raportului juridic: Raportul Juridic este o relatie sociala reglementata de norma juridica in cadrul careia participantii apar ca titulari de drepturi si de obligatiuni reciproce prin exercitarea carora se realizeaza scopul normei juridice. Deci raportul juridic este o relatie sociala regle mentata de norma juridica. In acelasi timp, normele juridice se realizeaza in viata numai prin raporturi juridice, ceea ce nu inseamna ca in mod necesar actiunea unei norme juridice creeaza un raport juridic. De exemplu, norma juridica intre stat si o persoana concreta pina cind ultima nu a incalcat interdictia data. Pri urmare, permisele aparitiei raportului juridic sint: existenta normei juridice,subiectele de drept si faptele juridice. Continutul raportului juridic financiar. Include drepturile si indatoririle ce revin celor doua subiecte ale raportului juridic. In acest sens, organele financiare de stat au drepturi si obligatii de a elabora bugetele publice, de a actiona pentru stabilirea si incasarea veniturilor publice, de a le administra in mod corespunzator, de a le repartiza potrivit destinatiei legale. Al doilea subiect al raportului juridic are indatorirea de a executa obligatiile financiare ce ii revin si dreptul de a pretinde sa se aplice corect legea de catre organele financiare. Obiectul raportului juridic financiar. Cuprinde activitati de natura organizatorica in materie bugetara, actiuni privind stabilirea si incasarea veniturilor publice, etc. Diferendele ce pot aparea intre subiectele raportului juridic financiar privind finantele publice se solutioneaza de catre organele prevazute de lege. Competenta jurisdictionala privind astfel de litigii este daa organelor financiare de stat. Acest lucru nu asigura totusi o solutionare in conditii de totala independenta si obiectivitate. Rolul si locul dreptului financiar in sistemul de drept. Fenomenul financiar si de dr financiar sunt deosebit de complexe avand conexiuni si repercursiuni in toate domeniile activitatii economice si sociale, atat publice cat si private. In domeniul public, prin normele juridice financiare se asigura formarea fondurilor necesare pentru finantarea actiunilor de interes general ale societatii, administrarea acestor fonduri precum si stabilirea destinatiilor. In domeniul privat, normele juridice actioneaza: - pentru stabilirea si incasarea veniturilor publice de la toti contribuabilii, stimuland unele ramuri sau activitati prin facilitati fiscale sau descurajand dezvoltarea altor activitati ori ramuri economice, in raport de interesele publice; - pentru sprijinirea unor agenti economici in dezvoltarea lor sau desfasurarea anumitor activitati prin diferite instrumente financiare (imprumuturi externe, taxe). Dreptul financiar are un rol deosebit, mai ales in aceasta etapa de tranzitie spre economia de piata deoarece, prin normele juridice care-l compun poate actiona pentru stabilirea si stimularea sectoarelor productive din economie, in special in sectorul privat. Locul dreptului financiar. Face parte din dreptul public. Cuprinde totalitatea normelor juridice prin intermediul carora se mobilizeaza si repartizeaza pe destinatii fondurile banesti necesare satisfacerii nevoilor publice. Dr financiar are legaturi stranse cu dr civil si dr comercial deoarece toate cele trei ramuri de drept cuprind norme juridice ce reglementeaza raporturi patrimoniale, avand ca obiect drepturile si obligatiile exprimate in bani. Mai are legaturi si cu dr penal -; pentru constatarea si combaterea infractiunilor, dr muncii -; prin formarea si utilizarea fondurilor pentru asigurarile sociale de stat. Ca orice raport juridic, şi raportul de drept al finanţelor publice are un obiect juridic. El se referă la conduita părţilor şi se concretizează în diverse acţiuni ale acestora în funcţie de categoria de raport de drept financiar public pe care o analizăm. Trebuie să subliniem faptul că raporturile de drept financiar public sunt raporturi patrimoniale şi ca atare ele au şi un obiect material. Acesta îmbracă o formă aparte (nu orice bun poate fi obiect material al unui astfel de raport juridic ca în cazul raportului de drept civil), prezentându-se exclusiv sub forma banului public. Astfel, în cadrul raporturilor de drept material fiscal este preponderentă conduita de a da, respectiv de a plăti sumele de bani pe care debitorii fiscali le datorează în temeiul legii. De altfel, conduita de a da caracterizează fundamental raporturile de drept financiar public, în ansamblul lor. Această conduită va fi întâlnită şi cu ocazia utilizării banilor publici. în ceea ce priveşte raporturile procedural fiscale, predominantă este conduita de a face (de a îndeplini dispoziţiile procedurale prescrise de lege) sau de a nu face (de a nu încălca aceleaşi dispoziţii legale care au un caracter imperativ şi deci ele trebuie urmate întocmai). Interesant de subliniat este faptul că, în cadrul raporturilor procedural fiscale conduita de a face sau de a nu face au ca finalitate tot realizarea conduitei de a da (adică realizarea în totalitate a creanţei fiscale datorate). In sfera activităţilor de administrare şi de control asupra finanţelor publice vom mai întâlni şi conduita de a face, dar mai ales de a nu face (de a nu efectua acte şi operaţiuni de administrare sau de control sancţionate de lege). . Actele de drept al finanţelor publice Actele de drept al finanţelor publice sunt o specie a actelor juridice care au fost definite în literatura de specialitate2" ca fiind manifestări de voinţă făcute în scopul de a produce anumite eft juridice, a căror realizare este garantată prin forţa de constrânger statului, în condiţiile prevăzute de normele juridice în vigoare. Pornind de la această definiţie constatăm că actele de drepl finanţelor publice sunt manifestări de voinţă făcute în scopul d produce efecte juridice cu ocazia formării, administrării, înt buinţării şi controlului asupra resurselor financiare ale statulu ale unităţilor administrativ-teritoriale, a căror realizarea e garantată, în condiţiile legii, prin forţa de constrângere a statuii Din definiţia de mai sus rezultă caracteristicile actelor de dr financiar public: • Sunt manifestări de voinţă cu caracter unilateral. Este şi fir acest lucru, dat fiind faptul că sunt acte juridice de dr public. Excepţie de la această regulă o reprezintă actele ce întocmesc în sfera împrumutului public; • Au un oiiiect specific şi clar delimitat la formarea, admi strarea, întrebuinţarea şi controlul asupra banului public; • Se emit în baza legii şi în vederea executării ei; • Se emit cu respectarea normelor de competenţă şi a condiţii de validitate;2 • realizarea lor este garantată prin forţa de constrângere statului. în literatura de specialitate30 s-a realizat şi o clasificare a acte de drept financiar public conform mai multor criterii de clasificare: A. După întinderea efectelor juridice pe care le prodi distingem: 1. Acte normative; 2. Acte individuale. B. După extinderea teritorială a efectelor, deosebim: 1. Acte cu aplicabilitate generală, pe întreg teritoriul ţă (ex: bugetul de stat); Acte cu aplicabilitate locală, limitată Ia nivelul unei unit administrativ-teritoriale (ex: bugetele locale). Relaţiile dreptului finanţelor publice cu alte ramuri de drept Doctrina juridică administrativă a subliniat în repetate rânduri faptul că dreptul finanţelor publice ar fi un drept administrativ specializat, motivat de faptul că această ramură a dreptului s-a desprins din dreptul administrativ. Este un argument în plus, dacă mai era necesar, pentru a sublinia caracterul de drept public al acestei ramuri juridice. Ceea ce însă, acum este incontestabil, este faptul că dreptul finanţelor publice este ramură de drept distinctă, având un obiect propriu de reglementare. Analizând raporturile dreptului finanţelor publice cu dreptul constituţional remarcăm faptul că dispoziţiile constituţionale sunt cele ce marchează principiile generale aplicabile dreptului finanţelorpublice. Importanţa acestor dispoziţii constituţionale s-a reliefat cu prilejul revizuirii Constituţiei României. Astfel, o mare parte a dispoziţiilor constituţionale ce au făcut obiectul revizuirii acesteia se referea le crearea premiselor legale, constituţionale, menite să creeze cadrul legal necesar aderării României la Uniunea Europeană. Din acest punct de vedere, un rol important revine sistemului financiar public care trebuie să se adapteze celui al U.E., iar modificările aduse Constituţiei sunt, în consecinţă, cele care se impuneau în etapa pe care România o parcurgea şi continuă să o mai facă. In ceea ce priveşte raporturile dreptului finanţelor publice cu dreptul administrativ trebuie arătat faptul că ambele ramuri fiind de drept public prezintă numeroase asemănări. în plus, adeseori normele dreptului financiar public se completează cu dispoziţii cuprinse în normele juridice administrative (ex: competenţa materială a instanţelor judecătoreşti însărcinare cu judecarea contestaţiilor împotriva titlurilor de creanţă fiscală se stabileşte conform dispoziţiilor C.pr.civ. în materia contenciosului administrativ). Considerăm, însă important de subliniat aspectele ce deosebesc cele două ramuri de drept şi care consolidează poziţia distinctă şi autonomă a dreptului financiar public faţă de dreptul administrativ. Astfel, dreptul financiar public, nu doar că are un obiect distinct de reglementare, fapt ce este incontestabil, de altfel, dar prezintă şi o serie de diferenţieri concrete faţă de dreptul administrativ. Din acest punct de vedere, unul din cele mai importante aspecte ce merită subliniate se referă la faptul că raporturile dreptului finanţelor publice sunt, în cea mai mare parte, raporturi patrimoniale, în timp ce raporturile de drept administrativ, dimpotrivă, sunt, de regulă, raporturi nepatrimoniale. La momentul desprinderii dreptului financiar public de dreptul administrativ acesta a preluat componenta patrimonială (financiară). Se poate vorbi, în concluzie, despre o coexistenţă a celor două ramuri de drept care asigură împreună realizarea funcţiilor statului, a actului de administrare, atât la nivel central, cât şi la nivelul colectivităţilor locale şi, nu în ultimul rând, realizarea oricăror servicii publice puse de către autorităţile publice la dispoziţia populaţiei Relaţia dreptului finanţelor publice cu dreptul penal se stabileşte la nivelul răspunderii juridice ce poate fi antrenată în sfera relaţiilor financiar-fiscale. Cea mai gravă formă de răspundere juridică ce poale fi antrenată cu prilejul formării, administrării, utilizării şi controlului asupra banului public este răspunderea penală, care poate să dobândească manifestări acute în cazul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală. Caracterul patrimonial şi obligaţional al raporturilor de drept financiar public delimitează spaţiul în care se regăseşte asemănarea şi chiar interferenţa cu dreptul civil şi comercial, în ciuda distincţiilor evidente create de caracterul de ramură de drept public al celei dintâi, respectiv de drept privat al celor din urmă. Raporturile cu dreptul muncii sunt delimitate clar de obiectul mai mult decât specific, am spune chiar specializat al celor două ramuri de drept, delimitare adâncită de faptul că, spre deosebire de dreptul finanţelor publice, dreptul muncii este o ramură de drept privat. Cu toate acestea, în orice domeniu al vieţii economico-sociale (iar activitatea financiar-fiscalâ este o componentă a acesteia) se desfăşoară activitate salariată, vom întâlni şi incidenţa dreptului muncii. De asemenea, dreptul securităţii sociale este (ca şi dreptul administrativ) o ramură a dreptului incidenţă asupra unor raporturi juridice a căror realizare este indisolubil legată de executarea Bugetului Asigurărilor Sociale de Stat, ori a fondurilor bugetare speciale (Bugetul Fondului pentru Şomaj ori Bugetul Fondului pentru Asigurări de Sănătate). Nu în ultimul rând, vom analiza relaţiile dreptului finanţelor publice cu dreptul procesual civil. Dispoziţiile procedural fiscale, în raport cu cele procesual civile sunt neîndoielnic delimitate, iar aplicarea lor se face după principiul acţiunii legii speciale în raport cu legea generală. Astfel, dispoziţiile Codului de procedură fiscală se aplică numai creanţelor fiscale, având un conţinut derogatoriu de la dreptul comun (cuprins în dispoziţiile Codului de procedură civilă). Totuşi, acolo unde legea specială nu prevede (şi anume Codul de procedură fiscală) se aplică legea generală mai sus menţionată. In cele arătate ne-am oprit doar asupra ramurilor de drept intern. Dreptul finanţelor publice stabileşte relaţii complexe şi cu ramurile de drept internaţional, iar în ultimii ani se vorbeşte tot mai multe desp un drept financiar internaţional. In contextul eforturilor politice desfăşurate de România pentru realiza integrarea sa în structurile Uniunii Europene, raporturi dreptului financiar public cu dreptul comunitar devin, nu doar m ample, dar chiar creşte progresiv importanţa dreptului finanţele publice, pe măsură ce ne apropiem de realizarea acestui obiect politic cu sarcini financiar-fiscale majore. în acest context, într-un viitor apropiat vom putea asista 1 conturarea unei noi ramuri a dreptului pozitiv, şi anume "drepţi finanţelor comunitare", care în mod evident va avea un obiect distin< de reglementare, atât în raport cu dreptul (înanţelor publice (intern cât şi în raport cu dreptul financiar internaţional, dar chiar şi cu drepţi comunitar. Normele dreptului finanţelor publice Normele dreptului finanţelor publice, ca orice normă juridică, sun instituite sau recunoscute de stat, şi ca atare obligatorii de respectat îi raporturile dintre subiectele de drept, încălcarea lor atrăgâtu intervenţia forţei de constrângere a statului . întrucât ne aflăm în sfera de cuprindere a unei ramuri de drep public, drepturile şi obligaţiile participanţilor la un astfel de rapor juridic sunt expres menţionate de lege. Antrenarea forţei de constrângere a statului în cazul încălcării nomelor de drept financiar public se face tot în conformitate cu legea sub forma sancţiunilor de orice fel. în general, normele dreptului finanţelor publice prezintă toate trăsăturile specifice oricărei norme juridice, şi anume: este generală, abstractă, tipică, impersonală şi de aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de cazuri.19 Există, totuşi, o serie de excepţii de la regulile enunţate mai sus. Astfel, legile bugetare, prin natura lor, nu prezintă caracterul de generalitate şi cu atât mai puţin pe acela de a beneficia de aplicabilitate nelimitată. Dimpotrivă legile bugetare, deşi au caracter evaluativ sub aspectul sumelor efective cuprinse în ele, totuşi ele stabilesc sarcini şi obiective de realizat, concrete şi precise. în plus ele sunt valabile doar pentru un singur exerciţiu bugetar (adică un an calendaristic), la împlinirea acestuia, aplicabilitatea lor încetând de drept. Şi caracterul impersonal al normei de drept tinanciar public, în unele cazuri prezintă excepţii, dar de cele mai multe ori dispoziţia legală nu devine doar impersonală, ci îşi pierde cu totul caracterul normativ, devenind o dispoziţie individuală. In cele mai multe cazuri normele dreptului finanţelor publice au caracter imperativ şi onerativ mai ales în sfera fiscalităţii, dar în sfera răspunderii juridice şi cu precădere a evaziunii fiscale ele sunt imperativ-prohibitive. Luând în considerare toate aspectele prezentate, putem defini normele dreptului finanţelor publice ca fiind acea categorie a normelor juridice ce au un obiect de reglementare specific, care se referă la drepturile şi obligaţiile participanţilor la raporturile de drept al finanţelor publice şi care prescriu conduita acestora în procesul de formare, administrare, utilizare şi control asupra banului public, respectarea lor fiind garantată prin forţa de constrângere a statului. In ceea ce priveşte structura logico-juridică a normelor de drept al finanţelor publice trebuie arătat că ele prezintă unele particularităţi. Astfel, dispoziţiile acestor norme descriu reguli de conduită de o natură aparte ce ţin de specificul activităţilor pe care le reglementează. Sancţiunile pot ţine şi de esenţa altor ramuri de drept, cum ar fi închisoarea sau amenda, dar există, la ora actuală, şi sancţiuni specifice, cum ar fi penalităţile de întârziere. O precizare importantă se referă la faptul că Bugetul de Stat sau Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat nu sunt norme juridice în sens formal, întrucât nu cuprind sancţiuni. Forţa juridică necesară aplicării lor este dată de legile de adoptare a acestor bugete, ele însele neavând nici măcar caracterul de normă de conduită în doctrina dreptului. In esenţă, izvorul de dreot cs^ forma specifică care o îmbracă, la un moment dat voinţa social generală penlr impune ca obligatorii anumite reguli de conducă, sau aitfel s, modul de exteriorizare a regulilor juridice.. Raportul juridic de drept fiscal Distingem între raportul de drept material fiscal şi raportul de drept procedural fiscal. 1. Raportul de drept material fiscal este cel care dă naştere creanţelor, respectiv obligaţiilor fiscale. Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal. Din aceste raporturi rezultă atât conţinutul, cât şi cuantumul creanţelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în: dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, denumite creanţe fiscale principale; dreptul la perceperea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, în condiţiile legii, denumite creanţe fiscale accesorii In măsura în care se constată că plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective. Prin obligaţii fiscale ale contribuabililor şi plătitorilor se înţelege: obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat; obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat; obligaţia de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat; obligaţia de a plăti dobânzi şi penalităţi de întârziere, aferente impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligaţii de plată accesorii; obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de plată, la termenele legale, impozitele şi contribuţiile care se realizează prin stopaj la sursă; orice alte obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale. Momentul naşterii obligaţiei fiscale. Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează. La aceeaşi dată se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată. în raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale unor drepturi de creanţă fiscală, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligaţia corelativă de plată a acestor drepturi. în cazul în care obligaţia de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condiţiile legii, următorii: moştenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor; cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz; persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment; persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată; alte persoane, în condiţiile legii. Plătitorul obligaţiei fiscale este, debitorul sau persoana care, în numele debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti, după caz, impozite, taxe. contribuţii, amenzi şi alte sume datorate bugetului general consolidat. Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod răspund solidar cu acesta următoarele persoane: Z m ” £ È Z £ cu rea-credinţă, dobândesc în orice mod active de la debitorii care îşi provoacă astfel insolvabilitatea; administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile şi imobile proprietatea acesteia. Răspunderea solidară, atât pentru obligaţia principală cât şi pentru accesoriile acesteia, este stabilită prin decizie a organului fiscal, aprobată de conducerea acestui organ. Decizia constituie titlu de creanţă fiscală, se comunică debitorului şi poate fi atacată în condiţiile legii. Domiciliul fiscal. în cazul creanţelor fiscale administrate de Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin domiciliu fiscal se înţelege: pentru persoanele fizice, adresa unde îşi au domiciliul, potrivit legii, sau adresa unde locuiesc efectiv, în cazul în care aceasta este diferită de domiciliu; pentru persoanele juridice, sediul social sau locul unde se exercită gestiunea administrativă şi conducerea efectivă a afacerilor, în cazul în care acestea nu se realizează la sediul social declarat; pentru asocierile şi alte entităţi fără personalitate juridică, adresa persoanei care reprezintă asocierea sau entitatea, iar în lipsa unei asemenea persoane, adresa domiciliului fiscal al oricăruia dintre asociaţi. Prin adresa unde locuiesc efectiv se înţelege adresa locuinţei pe care o persoană o foloseşte în mod continuu peste 183 de zile într-un an calendaristic, întreruperile de scurtă durată nefiind luate în considerare. Dacă şederea are un scop exclusiv de vizită, concediu, tratament sau alte scopuri particulare asemănătoare şi nu depăşeşte perioada unui an, nu se consideră adresa unde locuiesc efectiv. în situaţia în care domiciliul fiscal nu se poate stabili domiciliul fiscal este locul în care se află majoritatea activelor. în cazul celorlalte creanţe fiscale ale bugetului general consolidat, prin domiciliu fiscal se înţelege domiciliul reglementat potrivit dreptului comun sau sediul social înregistrat potrivit legii. 2) Raportul de drept procedural fiscal Raportul de drept procedural fiscal cuprinde drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităţilor prevăzute pentru stabilirea, exercitarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raportul de drept material fiscal. Subiectele raportului juridic fiscal sunt statul, unităţile administrativ-teritoriale, contribuabilul, precum şi alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport. Contribuabilul este orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat, în condiţiile legii. Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale teritoriale. Unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de compartimentele de specialitate ale acestora, în limita atribuţiilor delegate de către autorităţile respective. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, unităţile sale teritoriale, precum şi compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale sunt denumite în cod organe fiscale. în relaţiile cu organul fiscal contribuabilul poate fi reprezentat printr-un împuternicit. Conţinutul şi limitele reprezentării sunt cele cuprinse în împuternicire sau stabilite de lege, după caz. împuternicitul este obligat să înregistreze la organul fiscal actul de împuternicire, în formă autentică şi în condiţiile prevăzute de lege. Revocarea împuternicirii operează faţă de organul fiscal de la data înregistrării actului de revocare. în cazul reprezentării contribuabililor în relaţiile cu organele fiscale prin avocat, forma şi conţinutul împuternicirii sunt cele prevăzute de dispoziţiile legale privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Contribuabilul fără domiciliu fiscal în România, care are obligaţia de a depune declaraţii la organele fiscale, trebuie să desemneze un împuternicit, cu domiciliul fiscal în România, care să îndeplinească obligaţiile acestuia faţă de organul fiscal. Curatorul fiscal. Dacă nu există un împuternicit, organul fiscal, în condiţiile legii, va solicita instanţei judecătoreşti competente numirea unui curator fiscal pentru contribuabilul absent, al cărui domiciliu fiscal este necunoscut ori care, din cauza bolii, unei infirmităţi, bătrâneţii sau unui handicap de orice fel, nu poate să îşi exercite şi să îşi îndeplinească personal drepturile şi obligaţiile ce îi revin potrivit legii. Pentru activitatea sa curatorul fiscal va fi remunerat potrivit hotărârii judecătoreşti, toate cheltuielile legate de această reprezentare fiind suportate de cel reprezentat. Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi ai asocierilor fără personalitate juridică sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile fiscale ale persoanelor reprezentate, în numele şi din averea acestora. în cazul în care, din orice motiv, obligaţiile fiscale ale asocierilor fără personalitate juridică nu sunt achitate, asociaţii răspund solidar pentru îndeplinirea acestora. Competenţa organelor fiscale i) Competenţa generală. Organele fiscale au competenţă generală privind administrarea creanţelor fiscale, exercitarea controlului şi emiterea normelor de aplicare a prevederilor legale în materie fiscală. în cazul impozitului pe venit, prin hotărâre a Guvernului se poate stabili altă competenţă specială de administrare. Impozitele, taxele şi alte sume care se datorează, potrivit legii, în vamă sunt administrate de către organele vamale. ii) Competenţa teritorială. Pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, competenţa revine acelui organ fiscal în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului sau al plătitorului de venit, în cazul impozitelor şi contribuţiilor realizate prin stopaj la sursă, în condiţiile legii. în cazul contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriul României printr-un sediu permanent, competenţa revine organului fiscal pe al cărui teritoriu se realizează, în întregime sau cu preponderenţă, cifra de afaceri. Competenţa de administrare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, datorate de marii contribuabili, poate fi stabilită în sarcina altor organe fiscale, prin ordin al ministrului finanţelor publice. iii) Competenţa în cazul sediilor secundare, în cazul în care contribuabilul are, potrivit legii, obligaţii de plată la sedii secundare, competenţa teritorială pentru administrarea acestora revine organului fiscal în a cărui rază teritorială acestea se află situate. iv) Competenţa teritorială a compartimentelor de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale. Compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale sunt competente pentru administrarea impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale. v) Competenţa specială. în situaţia în care contribuabilul nu are domiciliu fiscal, competenţa teritorială revine organului fiscal în raza căruia se face constatarea actului sau faptului supus dispoziţiilor legale fiscale. Acelaşi organ fiscal este competent şi pentru luarea de urgenţă a măsurilor legale ce se impun în cazurile de dispariţie a elementelor de identificare a bazei de impunere reale, precum şi în cazdeexecutare silita. v*,) Conflictul de competenţă. Există conflict de competenţă când două sau mai multe organe fiscale se declară deopotrivă competente sau necompetente. în acest caz organul fiscal care s-a învestit primul sau care s-a declarat ultimul necompetent va continua procedura în derulare şi va solicita organului ierarhic superior comun să hotărască asupra conflictului. în situaţia în care organele fiscale între care apare conflictul de competenţă nu sunt subordonate unui organ ierarhic comun, conflictul de competenţă ivit se soluţionează de către Comisia fiscală centrală din cadrul Ministerului Finanţelor Publice. în cazul bugetelor locale. Comisia fiscală centrală se completează cu câte un reprezentant al Asociaţiei Comunelor din România, Asociaţiei Oraşelor din România, Asociaţiei Municipiilor din România, Uniunii Naţionale a Consiliilor Judeţene din România, precum şi al Ministerului Administraţiei şi Internelor. vii) Acord asupra competenţei Cu acordul organului fiscal care prezentului cod, deţine competenţa teritorială, precum şi al com^0nform ^vederilor un alt organ fiscal poate prelua activitatea de administrare a acest • u u în «uză, viii) Conflictul de interese. Funcţionarul public din cadrul ore !i într-o procedură de administrare se află în conflict de interese d ^1Scal mP icaI în cadrul procedurii respective acesta este contribuabil contribuabilului, este rudă până la gradul al 3-lea inclusiv a c !a sofsot e a ^a reprezentant sau împuternicit al contribuabilului; " buabilului, este în cadrul procedurii respective poate dobândi un avantaj n dezavantaj direct; &*& suporta un există un conflict între el, soţul/soţia, rudele sale până la grad, i una dintre părţi sau soţul/soţia, rudele părţii până la gradul al 3-]»- • inclusiv şi d) în alte cazuri prevăzute de lege. c usiv; se află ix) Abţinerea şi recuzarea. Funcţionarul public care ştie că situaţiile prevăzute mai sus este obligat să înştiinţeze conducătorul "^ (^lre se abţină de la îndeplinirea procedurii. panului fiscal şi să în cazul în care conflictul de interese se referă la conducători acesta este obligat să înştiinţeze organul ierarhic superior. *8anului fiscal, Abţinerea se propune de funcţionarul public şi se decide de îndată organului fiscal sau de organul ierarhic superior. * Educatorul Contribuabilul implicat în procedura în derulare poate solicita recu public aflat în conflict de interese. Recuzarea funcţionarului public ^a*"ncîionanilui de către conducătorul organului fiscal sau de organul fiscal ierarh * n( ali prin care se respinge cererea de recuzare poate fi atacată la inst» SU?er or Decizia competentă. Cererea de recuzare nu suspendă procedura de adrnini JudecJtorească Slrare în derulare. Inspecţia fiscală Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea bazelor de impune conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplin1 «* ^ ^t" ? către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contah l ^l"101"ât rentelor obligaţiilor de plată, precum şi a accesoriilor aferente acestor ""ireadife- Inspecţia fiscală este o formă de control şi este examinată, în ]u capitolul dedicat controlului financiar. ea * faţă, în Colectarea creanţelor fiscale i) Colectarea creanţelor fiscale Colectarea constă în exercitarea acţiunilor care au ca scop st;n fiscale. Colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de «i*64 ercantelor «creanţa sau al unui titlu executoriu, după caz. Titlul de creanţă este, aşa cum am văzut deja, actul prin care se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite, potrivit legii. ii) Termenele de plată Regula de principiu este că creanţa fiscală odată individualizată faţă de contribuabil prin titlu de creanţă devine exigibilă la data prevăzută în Codul fiscal sau în alte legi care o reglementează. Pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite potrivit legii, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării acestora, astfel: dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1 - 15 din lună, termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare; dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare. Pentru obligaţiile fiscale eşalonate sau amânate la plată, precum şi pentru accesoriile acestora termenul de plată se stabileşte prin documentul prin care se acordă înlesnirea respectivă. Pentru creanţele fiscale, administrate de Ministerul Finanţelor Publice, care nu au prevăzute termene de plată, acestea vor fi stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice. Pentru creanţele fiscale ale bugetelor locale care nu au prevăzute termene de plată, acestea se stabilesc prin ordin comun al ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului finanţelor publice. Contribuţiile sociale administrate de Ministerul Finanţelor Publice, după calcularea şi reţinerea acestora conform reglementărilor legale în materie, se virează până la data de 25 a lunii următoare celei pentru care se efectuează plata drepturilor salariale. iii) Dobânzi şi penalităţi Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere. Nu se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi, dobânzi şi penalităţi de întârziere stabilite potrivit legii. ■ Dobânzile şi penalităţile de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparţine creanţa principală. Dobânzile se calculează pentru fiecare zi, începândcu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv, cu unele excepţii, în cazurile limitativ prevăzute de lege (art. 115 şi urm din Ordonanţa nr. 92/2003) când modul de calcul al dobânzii este diferit. Stingerea creanţelor fiscale Creanţele fiscale se sting prin încasare, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripţie şi prin alte modalităţi prevăzute de lege 1. Stingerea obligaţiei prin plată Plata sumelor datorate cu titlu de impozite, taxe, amenzi, contribuţii etc, se poate face prin plată directă, reţinere la sursă, aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile. Executarea prin plată poate avea loc fie prin virare, fie în numerar. Plăţile către organele fiscale se efectuează prin intermediul băncilor, trezoreriilor şi al altor instituţii autorizate să deruleze operaţiuni de plată. Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de către debitori, distinct, pe fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat, inclusiv dobânzi şi penalităţi de întârziere. în cazul stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale, momentul plăţii este: în cazul plăţilor în numerar, data înscrisă în documentul de plată eliberat de organele sau persoanele abilitate de organul fiscal; în cazul plăţilor efectuate prin mandat poştal, data poştei, înscrisă pe mandatul poştal; în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, data la care băncile debitează contul plătitorului pe baza instrumentelor de decontare specifice, confirmate prin ştampila şi semnătura autorizată a acestora; pentru obligaţiile fiscale care se sting prin anulare de timbre fiscale mobile, data înregistrării la organul competent a documentului sau a actului pentru care s-au depus şi anulat timbrele datorate potrivit legii. Dacă un contribuabil datorează mai multe tipuri de impozite, taxe, contribuţii şi alte sume reprezentând creanţe fiscale, iar suma plătită nu este suficientă pentru a stinge toate datoriile, atunci se sting datoriile acelui tip de creanţă fiscală principală pe care îl stabileşte contribuabilul. în cadrul tipului de impozit, taxă, contribuţie sau altă sumă reprezentând creanţă fiscală stabilit de contribuabil, plata se efectuează în următoarea ordine: sume datorate în contul ratelor din graficele de plată a obligaţiilor fiscale, pentru care s-au aprobat eşalonări şi/sau amânări la plată, precum şi dobânzile datorate pe perioada eşalonării şi/sau amânării la plată şi calculate conform legii; obligaţii fiscale principale cu termene de plată în anul curent, precum şi accesoriile acestora, în ordinea vechimii; obligaţii fiscale datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora; dobânzi, penalităţi de întârziere aferente obligaţiilor fiscale prevăzute la lit c); obligaţii fiscale cu termene de plată viitoare, la solicitarea debitorului. Orice plată făcută după comunicarea somaţiei în cadrul executării silite va stinge, mai întâi, obligaţia fiscală stabilită în titlul executoriu. 2. Stingerea obligaţiei prin compensare Prin compensare se sting creanţele administrate de Ministerul Finanţelor Publice cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat sau de restituit de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, Bibleografie: Autor: Cristina Onet „Dreptul finantelor publice-partea generala” Editura: Lumina Lex-Bucuresti 2005- 2. Autor: Ion Glica „Drept financiar” Editura: Humanitas-Bucuresti 1998- Autor: Viorel Ros „Drept financiar” Editura: All Beck-Bucuresti 4. Autor: Dan Saguna „Tratat de drept financiar si fiscal” Editura: All Beck-Bucuresti 2001- Autor: Paul C. Olcescu „Tratat de drept financiar si fiscal” Editura: Cantes-Iasi 2000- 쥁`