Referat Consideratii Generale Privind Talharia 2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Consideratii Generale Privind Talharia 2 si de asemenea puteti face Download Referat Consideratii generale privind talharia 2

Citeste fragmente din Referat Consideratii Generale Privind Talharia 2

CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND TÂLHĂRIA Secţiunea I LOCUL TÂLHĂRIEI ÎN STRUCTURA INFRACŢIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI 1. Cadrul juridic al infracţiunilor contra patrimoniului Infracţiunile contra patrimoniului sunt acele infracţiuni care au ca obiect juridic relaţii sociale de ordin patrimonial. Desfăşurarea normală a relaţiilor sociale de ordin patrimonial, oricare ar fi acestea, constituie o condiţie de existentă a societăţii, de aceea faptele prin care se vatamă ori se pun in pericol aceste relaţii sunt fapte socialmente periculoase, împotriva cărora este necesară acţiunea represivă. Legea penală apără, în general, toate relaţiile de ordin patrimonial, incriminând şi sancţionând faptele îndreptate împotriva acestora, prevăzând un regim sancţionator sever. Toate aceste infracţiuni constau în diferite atingeri aduse patrimoniului unei persoane şi anume în diferite schimbări ale situaţiei ori stări de fapt a bunurilor produse prin sustragerea, însuşirea, distrugerea, risipirea sau împiedicarea folosirii lor. Ele împiedică realizarea drepturilor subiective care au ca obiect bunurile a căror situaţie de fapt a fost schimbată şi, prin săvârşirea lor, tulbură, împiedică sau chiar zădărnicesc desfăşurarea normală a relaţiilor de ordin patrimonial. De aici, rezultă şi necesitatea ocrotirii penale a patrimoniului. În încriminarea atingerilor aduse patrimoniului, legea ţine seama de caracterul ilicit al acţiunilor făptuitorului, iar nu de poziţia juridică a victimei, scopul incriminării fiind apărarea situaţiilor, de fapt ale bunurilor în sfera patrimonială. Toate infracţiunile contra patrimoniului cuprind în structura lor o situaţie preexistentă pe care se grefează comiterea faptei. Aceasta constă într-o anumită situaţie de fapt în care se gaseşte bunul, situaţie care este modificată prin comiterea infracţiunii. Infracţiunile contra patrimoniului sunt prevăzute în Codul Penal, în Titlul al III-lea, denumit" Infracţiuni contra patrimoniului" art. 208-2221. Infracţiunile contra patrimoniului, cu toate că au fost tratate în mod separat în funcţie de calitatea persoanei vătămate în Titlul III şi IV al Codului Penal (Titlul IV fiind abrogat prin Legea 14011 996), termenul de "obştesc" a fost înlocuit cu cel "public" prin modificarea art. 145 din Codul Penal, dându-se şi o nouă titulatură. În acest context, infracţiunea de tâlhărie, ca infracţiune patrimonială, este prevăzută la art. 211 Cod Penal. Infracţiunea de tâlhărie este privită de legea penală ca o infracţiune contra patrimoniului. Ca infracţiune contra patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă formă sub care se poate comite fapta de furt. Elementul circumstanţial de calificare este îndreptat împotriva persoanei, această interferenţă între relaţii sociale diferite – pe de o parte, relaţii privind patrimoniul, iar pe de altă parte relaţii referitoare la persoană - crează anumite implicaţii în sfera altor infracţiuni, fapt ce a determinat incriminarea tâlhăriei ca infracţiune ___________________________________________ 1. Prin Legea 1-10/1996 privind modificarea şi completarea Codului Penal- a fost abrogat titlul IV din Cod Penal intitulată. „Infracţiunea contra avutului obştesc" orI. 223-235 distinctă, de sine stătătoare. Prin Constituţia României din 1991 s-a instituit un cadru juridic general nou al infracţiunilor contra patrimoniului. Constituţia României prevede în conţinutul său şi norme cu caracter de principii constituţionale referitoare la proprietate. Astfel, sunt stabilite norme fundamentale de proprietate, şi anume, proprietatea publică şi proprietatea privată. De asemenea, sunt menţionaţi cei cărora le aparţin bunurile făcând parte din fiecare normă de proprietate: astfel că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrative teritoriale.2 ____________________________________________ 2. Constituţia României - art.135, alin. 2, Editura Lumina Lex, Bucureşti /995 Patrimoniul - obiect al ocrotirii penale Patrimoniul, din punct de vedere juridic, este apărat prin numeroase şi variate dispoziţii cuprinse în legile extra penale (civile si administrative). Patrimoniul are însă nevoie şi de apărarea complementară a legii penale, care prin acţiunea de prevenţie generală a dispoziţiilor sale crează condiţii favorabile formării, dezvoltării şi întăririi relaţiilor sociale de ordin patrimonial în rândul membrilor colectivităţii. În incriminările sale privind patrimoniul, legea penală are în vedere acţiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziţia juridică a victimei; infractorul trebuie să-şi justifice fapta pe care legea penală o prevede ca infracţiune, pe când victima nu este ţinută să dovedească că ar fi proprietar sau că ar poseda legitim ori că ar avea alt drept asupra bunului care i-a fost sustras, însuşit sau distrus prin comiterea infracţiunii. Pentru asigurarea drepturilor patrimoniale, legea penală apără situaţii existente, modificarea lor făcând mult prea anevoioasă ocrotirea penală a entităţilor patrimoniale de drept subiectiv. Relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror formare, dezvoltare şi desfăşurare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului constituie generic al ocrotirii împotriva infracţiunilor contra patrimoniului obiectul juridic. Pentru a intra sub incidenţa legii penale, este suficient să se constate că s-a comis o infracţiune asupra patrimoniului, fără să mai fie necesar să se facă dovada că s-a adus o vătămare unui raport patrimonial. A. Noţiunea de patrimoniu S-ar putea susţine ca patrimoniul privit ca o universalitate este o noţiune abstractă, care nu poate fi atins prin faptele concrete ale unei persoane, infracţiunea putând fi îndreptată numai contra unui bun patrimonial, adică asupra unei valori care face parte efectiv din activul patrimoniului unei persoane (bun, valoare economică pe care făptuitorul să şi-o apropie). Pasivul patrimoniului, adică datoriile unei persoane, nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru cei care se dedau la fapte de încălcarea patrimoniului, chiar dacă pasivul face parte din patrimoniu şi este cuprins în această noţiune. In terminologia legii penale, noţiunea de "patrimoniu" nu are acelaşi înţeles ca în dreptul civil. Sub aspect civil, patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană şi care au valoare economică, adică pot fi evaluate în bani, sau cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane. Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi şi obligaţii ale unei persoane private ca o universalitate, ca o totalitate independentă de bunurile cuprinse la un moment dat în patrimoniu; fie că îl privim ca o entitate strâns legată de persoana subiectului, fie ca o universalitate de drepturi, el există obligatoriu la orice subiect de drept (chiar când pasivul depaşeşte activul); el nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite numai la moartea subiectului, în momentul când voinţa acestuia - care îi dă caracterul de unitate - se stinge. Noţiunea de patrimoniu, în dreptul penal, se referă la bunuri în individualitatea lor, susceptibile a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori a fi distruse, deteriorate, tăinuite, etc. Infracţiunea nu va fi îndreptată niciodată asupra patrimoniului ca universalitate de bunuri, pentru ca acesta din urma va exista întotdeauna, indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente, chiar dacă subiectul nu posedă bunuri, nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci doar de bunurile care compun patrimoniul său. Prin incriminarea faptelor care aduc stingerea patrimoniului, legea penală are în vedere acţiunea ilicită a făptuitorului, nu poziţia juridică a victimei. Pentru ocrotirea patrimoniului şi drepturilor legate de acesta, se impune să fie apărate situaţiile de fapt existente, în sensul menţinerii în starea în care se aflau până la intervenţia ilicită a făptuitorului. B. Formele patrimoniului Prin norme constituţionale, sunt delimitate formele fundamentale de proprietate care fac obiectul ocrotirii penale. Art. 135 din Constiţutie prevede: Proprietatea este publică sau privată, ceea ce presupune ca în societatea noastră nu sunt concepute alte forme de proprietate, şi, în consecinţă, de patrimoniu, decât cele enumerate. Bunurile care aparţin uneia sau alteia dintre formele de proprietate nu sunt enumerate în Constituţie. În normele constituţionale sunt menţionate doar bunurile care formează proprietatea publică, astfel că în categoria bunurilor care aparţin proprietăţii private vor intra toate bunurile care nu formează patrimoniul public. Constituie bunuri care fac parte exclusiv din sfera proprietăţii publice, potrivit art.135 alin.4 din Constituţie: bogăţiile de orice natură ale subsolului , căile de comunicaţii, spaţiul aerian, apele cu potenţialul energetic valorificabil şi naturale ale zonei economice şi ale platoului continental. Aria acestor bunuri poate fi lărgită prin adăugarea altor bunuri care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. De exemplu, conform art.5 din Legea nr.18/ 1991, au acest caracter terenurile care prin natura lor sunt de uz public, iar în art.4 aliniatul ultim din aceeaşi lege se precizează că aparţin proprietăţii publice terenurile afectate unei utilităţi publice4. Bunurile proprietate publică pot fi date în administrarea Regiilor Autonome, instituţiilor publice sau pot fi considerate închiriate, astfel că se admite o anumită circulaţie a lor ( art.13 5 alin.2, Constituţia României 1991). Determinarea bunurilor proprietate privată se face pe cale indirectă prin excluderea celor care fac parte din sfera proprietăţii publice, indiferent dacă bunurile se găsesc în stăpânirea unei persoane fizice ori dacă ele se află în proprietatea statului sau a unor persoane particulare. Prin urmare, proprietatea privată poate avea atât statul, cât şi cetăţenii, precum şi persoanele juridice. Bunurile Regiilor Autonome, altele decât cele aparţinând proprietăţii publice şi date spre administrare, nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată a statului. La fel, bunurile unei Societăţi Comerciale la care statul deţine majoritatea capitalului social, cu excepţia bunurilor ce aparţin proprietăţii publice care i le-a încredinţat sub forma concesionării sau închirierii. _________________________________________________________ 4 - Gheorghe Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, Valerică Lazăr, Drept Penal - Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, /999, pag.195 Secţiunea II PRECEDENTE LEGISLATIVE 1. Tâlhăria în Codul Penal de la 1864 Vechile noastre legiuiri penale, începând cu pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru învăţături, din 1646) şi Matei Basarab (Îndreptarea legii, din 1652) şi sfârşind cu condicele penale ale lui Alexandru Sturza (din 1826) în Moldova şi a lui Barbu Ştirbei (din 1850) în Muntenia, conţineau dispoziţii cu privire la infracţiunile patrimoniale. Codul Penal Român din 1864, copiat aproape în întregime după Codul Penal Francez, conţinea în capitolul privitor la "Crime şi delicte contra proprietăţilor" dispoziţii inspirate, în marea majoritate, din Codul Penal Prusian (art.306-380). În Codul Penal de la 1864, în grupul infracţiunilor contra proprietăţii erau incluse şi unele infracţiuni care aveau numai indirect legătură cu ocrotirea avutului. Codul Penal de la 1864 prevedea infracţiunea de tâlhărie în dispoziţiile sale din art.317-320, atât în forma simplă, cât şi în forme agravate în raport cu mijloacele de constrângere folosite şi cu urmările actelor de constrângere. Tâlhăria era calificată crimă, fiind sancţionată şi prin diferite legi speciale.  2. Tâlhăria în Codul Penal de la 1936 În Codul Penal de la 1936, cadrul infracţiunilor contra patrimoniului a fost restrâns la limitele sale fireşti, iar toate infracţiunile care fuseseră în mod nepotrivit încadrate în Codul Penal de la 1864 au fost aşezate în despărţăminte corespunzătoare obiectului lor juridic. Tâlhăria este reglementată în Titlul XIV - Crime şi delicte contra patrimoniului, Capitolul II, Secţiunea 1, art. 529 - 534, într-o variantă tip şi în altă formă - asimilată în 3 variante agravate, fără a se face distincţie dacă bunul ce formează obiectul material al infracţiunii aparţine patrimoniului privat sau public, astfel: *** art.529 - varianta tip - avea următorul cuprins: Acela care ia prin violentă sau ameninţare un lucru mobil, ce nu-i aparţine, din posesiunea sau detenţia altuia, în scopul de a şi-l însuşi, pe nedrept, comite delictul de tâlhărie şi se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 3 la 8 ani, amendă de la 5.000 la 10.000 lei şi interdicţie corecţională de la 2 la 5 ani; *** art.530 - varianta asimilată - avea următorul cuprins: Se socoteşte, de asemenea, că a săvârşit delictul de tâlhărie şi se pedepseşte potrivit articolului precedent: 1. Acela care, surprins în flagrant delict de furt, întrebuinţează violenţa sau ameninţarea în scopul de a păstra lucrul furat sau de a distruge urmele delictului, ori de a asigura scăparea sa sau a coparticipanţilor săi; 2. Acela care ia un lucru de la o persoană, pe care a pus-o în acest scop în stare de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, prin narcotice sau alte mijloace; 3. Acela care obţine prin violenţă sau ameninţare semnătura sau remiterea unui act, unui titlu sau a oricărui alt înscris care poate avea efecte juridice; *** art.531- varianta agravată - avea următorul conţinut: Tâlhăria se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 5 la 12 ani, amendă de la 10.000 la 20.000 lei şi interdicţie de la 3 la 15 ani, când este săvârşită : 1. în timpul nopţii; 2. pe drumuri sau în pieţe publice; 3. de două sau mai multe persoane; 4. de către una sau mai multe persoane mascate, deghizate sau travestite; 5. de către una sau mai multe persoane care aveau asupra lor, toate sau o parte din ele, arme sau narcotice; 6. prin bătăi sau rele tratamente care au cauzat victimei vreo vătămare gravă a sănătăţii sau integrităţii corporale; *** art.532- tâlhăria este comisă şi se pedepseşte cu muncă silnică de la 10 la 15 ani şi degradarea civică de la 5 la 8 ani, în următoarele cazuri: 1. când s-a întrebuinţat forţa; 2. când s-a cauzat vreo vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii din cele prevăzute la art. 473 ori s-au săvârşit şi tentative de omor. *** art.533- crima de tâlhărie se pedepseşte cu muncă silnică pe viaţă când s-a cauzat moartea victimei. Prin Decretul nr. 192, publicat în Buletinul Oficial nr. 67 din 5 august 1950, în Codul Penal din 1936 s-au introdus în cadrul Titlului XIV, Capitolul II, "unele infracţiuni contra avutului obştesc" cu un regim de sancţionare mai sever în cadrul acestuia din urmă. 3. Tâlhăria în Codul Penal de la 1968 Fată de precedentele acte legislative, cadrul infracţiunilor contra avutului personal sau particular a primit în Codul Penal de la 1968 o reglementare diferită. Infracţiunile contra avutului personal sau particular au fost concentrate în texte incriminatoare mai cuprinzătoare, aşa încât faptele care în codul anterior se încadrau în texte diferite, în Codul Penal de la 1968 sunt cuprinse în acelasi text, cu o corectă încadrare juridică (exemplu: furt, tâlhărie, gestiune frauduloasă, etc.). În Codul Penal de la 1968, tâlhăria a fost incriminată în Titlul III, când este comisă contra avutului personal sau particular, într-o variantă simplă şi două agravate, iar când este comisă contra avutului public - în Titlul IV, de asemenea într-o variantă tip şi două agravate, deosebirea fiind marcată prin prisma secţiunii (pedeapsa este mai severă când tâlhăria este comisă contra avutului public), astfel: * * * art. 211 : - varianta tip - avea următorul cuprins: Furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. - variantele agravate - aveau următorul conţinut: Dacă tâlhăria a avut urmarea arătată de art.180, alin.2, iar vătămarea a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile sau vreuna din urmările arătate în art.181, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 8 ani, iar dacă a avut vreuna din urmările arătate la art.182, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi. *** art.225 .. Incriminează tâlhăria produsă în dauna avutului public: - variantele agravate - aveau următorul conţinut: Când tâlhăria a avut consecinţe grave sau vreuna din urmările prevăzute în art.181 sau în art.182, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Comparând textul ce incriminează tâlhăria în Codul Penal din 1936 cu cel cuprins în Codul Penal din 1968, pe lângă elementele relevate mai sus ce diferenţiază cele două legi mai există o substanţială deosebire, în sensul că în Codul Penal din 1968 nu sunt prevăzute alte circumstanţe agravante speciale ca acelea din Codul Penal din 1936 - de pilda tâlhăria comisă prin întrebuinţarea de narcotice, de cruzimi, prin efracţie, escaladare - ele putând fi reţinute ca circumstanţe agravante în baza art.75 din Codul Penal ce duc la aplicarea unor pedepse mai severe.  4. Tâlhăria prevăzută în Codul Penal actual, modificată prin Legea 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului Penal. Modalităţile normative. Având în vedere necesitatea punerii de acord a legii penale cu prevederile constituţionale şi realităţile prezente ale societăţii actuale, a fost adoptată Legea 140/ 1996 pentru modificarea şi completarea Codului Penal, publicată în Monitorul Oficial nr.289 din 14 noiembrie 19965. Astfel tâlhăria este reglementată în Titlul III al Codului Penal, indiferent dacă este comisă contra patrimoniului privat sau public. Denumirea Titlului III din actualul Cod Penal "Infracţiuni contra avutului personal sau particular" a primit denumirea de "infracţiuni contra patrimoniului ", iar Titlul IV denumit "Infracţiuni contra avutului public" a fost abrogat. 5 - Vintilă Dongoroz şi colectivul- Noul Cod Penal şi Codul anterior, Prezentare comparativă, Editura Politică, Bucureşti, 1968, pag. 138 - 139  În Codul Penal modificat a rămas infracţiunea de tâlhărie prevăzută de: *** art.211 - cu următorul cuprins: Furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 18 ani. Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări: a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită; b) în timpul nopţii; c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani. Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 ani, dacă tâlhăria a fost săvârşită: a) de două sau mai multe persoane împreună; b) de o persoană avînd asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori paralizantă; c) într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia; d) în timpul unei calamităţi; e) a avut una din urmările arătate în art. 182. Tâlhăria care a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi. Faţă de vechea reglementare, primul aliniat a rămas neschimbat, cu excepţia cuantumului pedepsei care s-a mărit de la minimul general de 2 ani la minimul general de 3 ani, iar maximul general de 7 ani s-a mărit maximul general de 18 ani. Aliniatul 2 a fost modificat, fiind introduse trei circumstanţe agravante care ridică cuantumul pedepsei cu 2 ani, atât la minimul, cât şi la maximul general, în cazul în care infracţiunea se comite în vreuna din aceste circumstanţe (de la 5 la 20 ani). A fost introdus alinatul 2^1 având 5 circumstanţe agravante în care se ridică cuantumul pedepsei minime cu 2 ani, în cazul în care infracţiunea se comite în vreuna din aceste circumstanţe pedeapsa este de la 7 la 20 ani. Litera e) de la aliniatul 2^1 face referire la art.182, care precizează urmările ce dau infracţiunii caracter de mai mare periculozitate. Urmările infracţiunii prevăzute la art.182 se referă la numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare victimei pentru vindecare - respectiv să fie mai mult de 60 de zile sau dacă victima a suferit una din următoarele consecinţe: pierderea unui organ, încetarea funcţionării acestuia, o infirmitate fizică ori psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei. Aliniatul 3 a fost de asemenea modificat, atât în ceea ce priveşte conţinutul - fiind introdusă precizarea consecinţei deosebit de grave pe lângă cea existentă, care a avut ca urmare moartea victimei, cât şi în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei - minimul general fiind mărit de la 7 ani la 15 ani şi maximul general de la 20 la 25 de ani. Mărirea cuantumului pedepsei la infracţiunea de tâlhărie apare ca o necesitate obiectivă a stopării fenomenului infracţional, faţă de creşterea acestuia într-un ritm accelerat, în ultima perioadă. Împrejurarea de agravare este prevăzută de litera c) alin. 2 - tâlhăria săvărşită într-un loc public sau într-un mijloc de transport. Cu privire la cea de a doua teză: tâlhăria săvârşită într-un mijloc de transport, în literatura juridică s-a exprimat opinia că această agravantă există atunci când fapta se săvârşeşte într-un mijloc de transport în comun6, precum şi opinia că va exista această agravantă şi când fapta se săvârşeşte în orice mijloc de transport7. Consideram corectă cea de-a doua opinie, pentru că legiuitorul a folosit sintagma "mijloc de transport" şi nu "mijloc de transport în comun" (cum se prevede la furtul calificat), sfera celei de-a doua noţiuni fiind evident mai largă, cuprinzând şi sfera mijloacelor de transport în comun. Trebuie reţinut, aşadar, că protecţia instituită prin această împrejurare calificată a infracţiunii de tâlhărie se extinde la totalitatea mijloacelor de transport, atât cele care transportă prin natura lor persoane în comun sau individual, cât şi cele care transportă ocazional persoane indiferent care este mijlocul de transport în care se comite fapta. Este suficient ca tâlhăria să se fi comis într-un mijloc de transport în care să existe atât făptuitorul, cât şi victima. Împrejurarea de agravare de la litera c) alin.2^1 - tâlhăria săvârşită într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia. Această împrejurare de calificantă este specifică tâlhăriei, pentru că nu se întâlneşte între elementele circumstanţiale ale infracţiunii de furt calificat, iar prin instituirea ei se realizează protejarea sporită a dreptului persoanei la folosirea în deplină siguranţă a locului în care îşi trăieşte viaţa intimă şi în care îşi păstrează bunurile care-i aparţin. 6 - Revista de Drept penal, anul /V, nr. 1/1997, pag. 37, Asociaţia Română de Ştiinţe Penale 7 - Vintilă Dongoroz şi colectivul- Noul Cod Penal şi Codul anterior. Prezentare comparativă, Editura Politică, Bucureşti, anul 1968, pag. 138 - 139 În literatura juridică, "locuinţa" a fost definită ca fiind un loc destinat efectiv şi actual uzului domestic al uneia sau mai multor persone indiferent dacă este închis sau parţial deschis, stabil sau mobil, dacă este destinat special acestui scop ori nu este destinat (cort, coliba, garaj, etc.), dacă reprezintă o locuinţă permanentă sau trecătoare (camera de hotel, cabina unui vapor, etc.); esenţial este să fie folosită, în fapt, efectiv pentru nevoi legate de viaţa domestică a persoanei (repaus, alimentare, etc)8. Prin "dependinţe" se înteleg locurile accesorii ale locuinţei, cum ar fi: bucătăria, camera, pivniţa, magazia, terasa, etc., deci locurile care, direct sau indirect, sunt în relaţie de dependenţă faţă de locuinţă9. Tâlhăria, fiind o infracţiune contra patrimoniului, prin incriminarea ei în forma simplă sau agravată s-a urmărit, în primul rând, apărarea patrimoniului persoanei, a bunurilor acesteia, pentru sustragerea cărora făptuitorul ar putea intra în locurile în care sunt ţinute astfel de bunuri, respectiv în locuinţa sau dependinţele locuinţei subiectului pasiv, fapta fiind mai gravă când se comite în acest loc. Prin această împrejurare de agravare s-a urmărit, deci, în primul rând protecţia bunurilor şi, în al doilea rând, protejarea persoanei la folosirea liniştită a locului în care îşi trăieşte viaţa intimă. ***art.222- prevede că tentativa la infracţiunea de tâlhărie se pedepseşte. ___________________________________________________________ 8 - Vintilă Dongoroz şi colectivul- Noul Cod Penal şi Codul anterior. Prezentare comparativă, Editura Politică, Bucureşti, anul 1968, pag. 140 9 - Ibidem 8 CAPITOLUL II CONŢINUTUL LEGAL AL TÂLHĂRIEI Secţiunea I NOŢIUNE, CARACTERIZARE ŞI CONDIŢII PREEXISTENTE ALE TÂLHĂRIEI 1. Noţiune şi caracterizare Tâlhăria este fapta persoanei care pentru comiterea acţiunii de furt sau pentru păstrarea bunurilor furate ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau înlaturarea pericolului de a fi prinsă recurge la violenţe, amenintări sau alte constrângeri îndreptate împotriva altei persoane. În Codul Penal în vigoare, tâlhăria este incriminată : *** art.211 prevede: varianta tip: "Furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea de astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 18 ani. variante agravate: „Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări: a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită; b) în timpul nopţii; c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 ani. Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 ani, dacă tâlhăria a fost săvârşită: a) de două sau mai multe persoane împreună; b) de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori paralizantă; c) într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia; d) în timpul unei calamitaţi; e) a avut vreuna din urmările arătate în art.182. Tâlhăria care a produs consecinţe deosebit, de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.” Deci furtul constituie acţiunea principală, de bază, în structura tâlhăriei, iar folosirea violenţei, a ameninţărilor sau a altor forme de constrângere constituie acţiunea adiacentă (secundară), de particularizare a acţiunii principale. Infracţiunea de tâlhărie constă în acele fapte periculoase, din punct de vedere social, care se răsfrâng direct împotriva relaţiilor care asigură existenţa şi dezvoltarea avutului privat şi public. Tâlhăria este o infracţiune gravă, o faptă profund antisocială, reprezentând un grad de pericol ridicat, indiferent de natura avutului împotriva căruia se îndreaptă. Gravitatea deosebită a acestei infracţiuni, gradul de pericol social al acestei fapte rezidă din încalcarea concomitentă a două categorii de norme juridice: pe de o parte normele care protejează viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei, iar pe de altă parte norme care asigură existenţa şi dezvoltarea avutului. Infracţiunea de tâlhărie trebuie privită ca o infracţiune gravă, nu numai în formele ei agravante, întrucât pericolul social al acestei fapte rezultă şi din săvârşirea acesteia în forma simplă. Spre deosebire de alte infracţiuni care aduc atingere avutului, existenţa infracţiunii de tâlhărie presupune şi întrebuinţarea de violenţe, ameninţări sau alte forme de constrângere care pot leza şi integritatea fizică sau psihică a persoanei prejudiciate material. Întrebuinţarea actelor de constrângere sporeşte gradul de pericol social al tâlhăriei, întrucât prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în starea de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, se anihilează opoziţia victimei, violenţa servind ca mijloc pentru comiterea furtului, păstrarea bunului furat, înlaturarea urmelor infracţiunii sau scăparea făptuitorului. Prin întrebuinţarea violenţei ca element al naturii obiective a infracţiunii de tâlhărie se aduce atingere relaţiilor sociale privind viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea care formează obiectul juridic special adiacent al tâlhăriei. În conţinutul obiectiv al tâlhăriei sunt conjugate două acţiuni distincte (furt şi tâlhărie), "tâlhăria este o acţiune complexă constituind o unitate legală în care sunt absorbite două activităţi specifice, legate între ele printr-un raport de la mijloc la scop şi prin aceeaşi rezoluţie infracţională"10. 10 - Oliviu Augustin Stoica- Drept Penal, Partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti anul 1976, pag. 212 Scopul principal urmărit de către făptuitor este comiterea furtului, violenţa sau ameninţarea constituind doar un mijloc pentru realizarea acestui scop. De aceea, legiuitorul a inclus tâlhăria în categoria infracţiunilor contra patrimoniului şi nu în categoria infracţiunilor contra persoanei. 2.Conditii preexistente A. Obiectul infractiunii de talharie a. Obiectul juridic generic Caracterizată ca o infracţiune contra patrimoniului, tâlhăria are ca obiect juridic relaţiile sociale de ordin patrimonial; acesta este constituit din relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri, sub aspectul obligaţiei de a menţine poziţia fizică a bunului în cadrul patrimoniului, aceasta făcând parte din gajul general al creditorilor chirografari11. b. Obiectul juridic special Obiectul juridic special al infracţiunii de tâlhărie îl constituie, pe de o parte, relaţiile sociale de ordin patrimonial care nu s-ar putea desfăşura normal fără apărarea situaţiei de fapt a bunurilor mobile în sfera patrimonială a persoanei care are la dispoziţia sa acele bunuri - acesta fiind obiectul juridic special principal, iar pe de altă parte relaţiile sociale privind persoana a căror desfăşurare normală nu ar fi cu putinţă fără apărarea vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii sau libertăţii persoanei - acesta constituind obiectul juridic secundar sau adiacent. _____________________________________________________________ 11 - Gheorghe Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu,Ilie Pascu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, Valerică Lazăr, DreptPenal, Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, anul 1997, pag. 193 Fiind o infracţiune complexă, tâlhăria are două obiecte juridice speciale, din care unul este principal, iar celălalt secundar. **Obiectul juridic principal al ocrotirii penale în cazul infracţiunii de tâlhărie constă în relaţiile sociale de ordin patrimonial a caror existenţă şi dezvoltare sunt condiţionate de menţinerea situaţiei de fapt, adică poziţia fizică pe care o are un bun mobil în sfera patrimonială a unei persoane12. Tâlhăria este o infracţiune care se comite printr-o acţiune de sustragere, de schimbare ilicită a situaţiei de fapt pe care o avea bunul înainte de comiterea infracţiunii. În această situaţie ocrotirea relaţiilor sociale de ordin patrimonial este asigurată prin mijloace de drept penal. **Obiectul juridic secundar constă în relaţile sociale referitoare la viaţa, integritatea corporală sau libertatea persoanei. Aceste relaţii sociale constituie obiectul juridic secundar al tâlhăriei, deoarece, în conţinutul complex al acestei infracţiuni, întrebuinţare a violenţelor, a ameninţărilor sau a celorlalte mijloace de constrângere a persoanei constituie, în raport cu furtul, numai o activitate cu caracter secundar. Pentru exemplificare, în acest sens, redăm următoarea speţă: În seara zilei de 26 iunie 1994, în jurul orei 23, inculpatul C.N., împreună cu doi martori s-au întâlnit cu numiţii S.G. şi B.D. Inculpatul a lovit victima S.G., cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 12 zile de îngrijiri medicale, luându-i acestuia ceasul de la mână şi scurta în care se găseau 3.600 lei, apoi a lovit şi a luat cu forţa pe victima B.D. şi a dus-o pe malul râului Timiş, în Caransebeş, a violat-o, sustrăgându-i şi suma de 8.200 lei.13 Aşadar, prin acţiunea ilicită a inculpatului s-a adus atingere atât integrităţii corporale, cât şi onoarei victimelor. În ceea ce priveşte obiectul juridic principal "prin incriminarea tâlhăriei se apără situaţia de fapt, pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanei fizice sau juridice private sau publice, îndreptăţite să păstreze la dispoziţia sa acele bunuri."14 Obiectul juridic adiacent va fi determinat de "felul acţiunii adiacente: viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei fiind adiacente faţă de valorile sociale patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei."15 12 - Vintilă Dongoroz şi colectivul: Op.cit., pag. 484 13 - Sent. Pen. nr. 2853/1994, dos. 2890/1994, Judecătoria Caransebeş (nepublicată) 14 - Vasile Dobrinoiu. Ilie Pascu, Gheorghe Nistoreanu, Ioan Molnar, Alexandru Boroi, Valerică Lazăr -Drept penal, Partea specială, Editura Europa Nava, Bucureşti 1997, pag.220 15 - Vintilă Dongoroz şi colectivu: Noul Cod Penal şi Codul anterior. Prezentare comparativă, Editura Politică, Bucureşti 1968, pag. 140 c . Obiectul material Dat fiind că tâlhăria este o unitate infracţională complexă, obiectul său material poate fi privit atât în raport cu acţiunea principală (de furt), cât şi cu acţiunea secundară (adiacentă), deşi pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie nu este necesar ca acţiunea adiacentă să aibă un obiect material. Obiectul material al infracţiunii de tâlhărie în raport cu acţiunea principală este bunul mobil asupra căruia s-a executat acţiunea de sustragere, de luare fără drept. Pentru ca un bun mobil să poată forma obiectul material al infracţiunii de tâlhărie trebuie să se afle în posesia sau detenţia unei persoane "să fie situat de fapt în sfera patrimonială a unei persoane".16 Nu pot forma obiect material al tâlhăriei lucrurile care nu se află în stăpânirea efectivă a unei persoane (res nulius – lucrurile sau bunurile abandonate). Pot constitui obiect material al infracţiunii de tâlhărie, atât bunurile materiale, cât şi cele neanimate, cu excepţia imobilelor care prin natura lor nu pot forma obiectul acţiunii de sustragere. Cu toate că imobilele nu pot face obiectul infracţiunii de sustragere, părţi ale acestora pot face obiectul acţiunii de sustragere (exemplu: ţigla de pe o casă - care face parte integrantă a imobilului - poate face obiectul infracţiunii de sustragere, şi deci a infracţiunii de tâlhărie). Imobilele, în totalitatea lor sau în parte, fac obiectul infracţiunii de tulburare de posesie. _____________________________________________________________ 16 - Vintilă Dongoroz şi colectivul.. op. cit., pag. 459 Între obiectul material al infracţiunii de tâlhărie şi cel al infracţiunii de furt nu există vreo deosebire cantitativă sau calitativă. Poate exista tâlhărie când fapta priveşte chiar un singur bun de mică valoare: fapta inculpatului de a urmări victima la plecarea din restaurant şi ajungând-o din urmă, lovind-o cu un briceag şi luându-i suma de 9.000 lei, constituie infracţiunea unică de tâlhărie.17 Raportat la acţiunea adiacentă, în cazul în care ea se realizează prin violenţe, obiectul material al acesteia este corpul persoanei asupra căreia se exercită acţiunea.18 Dar obiectul material al acţiunii adiacente poate fi şi un lucru. După caz şi în funcţie de natura acţiunii adiacente: violenţa poate consta în ruperea hainelor, sustragerea ochelarilor, deposedarea de mijloace de apărare; ameninţarea poate consta în demontarea unor piese de la vehiculul victimei, expusă să rămână astfel pe drum sau în stropirea cu benzină a mărfurilor aflate într-un camion pentru a le da foc; constrângerea victimei prin legare sau narcotizare.19 Atunci când făptuitorul săvârşeşte acte de violenţă asupra unor lucruri, trecând la distrugerea acestora, în măsura în care prin aceste acţiuni se insuflă victimei o temere se înfăptuieşte în realitate ameninţarea ei. Bunurile asupra cărora s-a exercitat acţiunea de distrugere constituie elemente constitutive ale infracţiunii prevăzute la art. 217 Cod Penal, acţiunea de distrugere constând într-o activitate materială distinctă, comisă cu o rezoluţie infracţională, de asemenea, distinctă de cea de tâlhărie. _____________________________________________________________ 17 - Trib. Suprem., Sect. pen., dec. nr. 2947/1984, C.D. 1984 18 - Teodor Vasi/iu si coletivul : Codlul Penal comentat si adnotat, Partea speciala, voI. 1, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1975, pag. 293 19 - Vintila Dongoroz si colectivul: op. cit., pag. 458 a inculpaţilor, care după ce au sustras, prin violenţe, bunurile aparţinând persoanei vătămate - ceea ce constituie infracţiune de tâlhărie - au distrus buletinul de identitate, permisul de conducere, certificatul de înmatriculare şi diverse fotografii găsite în portmoneul furat, constituie infracţiunea de distrugere prevazută de art. 217 Cod Penal.20 B. Subiecţii infracţiunii de tâlhărie Subiect activ la infracţiunea de tâlhărie poate fi orice persoană fizică, fără a fi necesar ca aceasta să întrunească o anumită calitate specială. *** Subiectul activ nemijlocit - poate fi o singură persoană. În general, tâlhăria se comite de mai multe persoane care cooperează ocazional sau sunt organizate în bandă. În cazul în care mai multe persoane şi-au dat contribuţia la comiterea faptei, ei sunt subiecţi activi ai infracţiunii, chiar dacă nu au contribuit decât la acţiunea de furt, iar alţii numai la realizarea actelor de violenţă. Cu privire la această problemă, Tribunalul Suprem a precizat că "dacă unul dintre inculpaţi a ameninţat victima, iar celălalt a deposedat-o de bunul sau, ambii inculpaţi sunt coautori ai infracţiunii de tâlhărie comisă; deşi fiecare inculpat a desfăşurat acte materiale distincte de ale celuilalt, amândoi au cooperat nemijlocit la comiterea infracţiunii prevăzută de art.211 Cod Penal, prin acţiuni care se completează reciproc.21 ____________________________________________________________ 20 - Trib. Supr., Sect. pen. nr. 2580/1978, "R.R..D." nr. 2/1974, pag. 168 21 - Trib. Supr., Sect. pen. nr. 4605/197/, "R.R.D." nr. 7/1992, pag. 161  Astfel, în mod corect, Judecătoria Reşiţa, prin Sentinţa penală nr.832/l994, a reţinut în sarcina autorilor infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art.211, alin.1 - Cod Penal, condamnând pe inculpatul B.P. la 3 ani închisoare, iar pe inculpatul T.V. tot la 3 ani de închisoare. În fapt, s-a reţinut că în seara zilei de 30 mai 1994 inculpaţii au consumat împreună băuturi alcoolice la restaurantul "Terasa Trandafirilor" din Reşiţa. Plecând din restaurant, în drum spre casă, aceştia s-au întâlnit cu victima T.P.. Inculpatul B.P. s-a repezit la victima T.P. şi a imobilizat-o, în timp ce inculpatul T.V. a dezbrăcat victima de haină şi, luând-o, au fugit la căminul de nefamilişti unde locuiau. Inculpaţii au fost urmăriţi de victimă, care le-a cerut haina. Inculpaţii au refuzat să restituie haina, iar inculpatul B.P. a aplicat acesteia cateva lovituri cu pumnul. Sesizată, Poliţia a intervenit reţinând pe inculpaţi. Recursul inculpaţilor a fost respins de Tribunalul Judeţean Caraş-Severin cu Decizia nr.456/1994.22 În privinţa participaţiei penale realizată sub forma complicităţii, în practica judiciară a Tribunalului Suprem s-a stabilit că "dacă complicele a avut cunoştinţă că furtul la comiterea caruia a înţeles să contribuie, prin acte de ajutor, va fi comis prin punerea victimei în stare de inconştienţă în urma folosirii de narcotice, fapta sa urmează să fie calificată drept complicitate la infracţiunea de tâlhărie chiar dacă a comis sustragerea în alt mod şi anume întrebuinţând violenţa, deoarece el a ştiut că furtul va fi comis, oricum, în condiţiile uneia dintre modalităţile de realizare a laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie şi a voit să participe la comiterea infracţiunii.23 _________________________________________________________________ 22 - Dosar pen. nr. 2415/1994 Judecatoria Resita ,jud. Caras-Severin, (sent. nepublicata) 23 - Trib. Supr., Sect. pen. nr. 2762/1976, "R.R.D. n";1996, pag. 73 Dacă unul din participanţii la furt, prins de persoana vătămată şi imobilizat, cheamă în ajutor, pentru a-l apăra, pe un alt participant care comite în acest scop acte de violenţă împotriva persoanei vătămate, cel dintâi inculpat comite, de asemenea, infracţiunea de tâlhărie şi nu pe cea de furt - soluţia se impune în raport cu prevederile art.28, alin.2, Cod Penal, potrivit cărora circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng şi asupra participanţilor în măsura în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut; ori chemând în ajutor, pentru a-l scăpa, pe cel de-al doilea inculpat, primul a prevăzut în mod neîndoielnic, că acesta va întrebuinţa violenţa, deoarece, altfel, nu era de conceput să scape din imobilizarea în care îl ţinea partea vătămată.24 În speţă, s-a reţinut că, pe timp de noapte, inculpatul J.C. împreună cu A.V. - condamnaţi pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie - au spart geamul portierei din dreptul volanului de la autoturismul parţii vătămate, inculpatul J.C.a deschis portiera, a intrat în maşină şi a sustras 12 casete audio pe care le-a dat celui de-al doilea inculpat, care stătea alăuri de pază. În acel moment, a apărut partea vătămată care l-a surprins pe inculpat în interiorul autoturismului şi l-a imobilizat. Nereuşind să scape, deşi a încercat, acesta l-a chemat în ajutor pe A.V., care s-a apropiat de cei doi şi a lovit cu o piatra în faţă pe partea vătîmată, fracturându-i 3 dinţi. În urma agresiunii, inculpatul a reuşit să se elibereze. Ca atare, violenţa folosită de unul din inculpaţi pentru a asigura scăparea celuilalt, circumstanţa de fapt, prevăzută de acesta, se răsfrânge asupra lui şi, ca urmare, fapta sa constituie, de asemenea, infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 Cod Penal, chiar dacă el nu a comis acte proprii de violenţă pentru a scăpa. 24 - Trib. Supr. Dec. nr. 51 /1987 in compunerea prevazuta de art. 39 din Legea pentru organizarea judecatoreasca În privinţa participaţiei penale realizată sub forma complicităţii, coautorului, în practica judiciară a Curţii de Apel Bucureşti, s-a hotărât că "fapta unei persoane care, deşi nu a efectuat acte materiale de executare, specifice infracţiunii de tâlhărie, fie de sustragere, fie de exercitare a violenţei sau de ameninţare, i-a însoţit pe ceilalţi inculpaţi, cunoscând intenţia acestora de a tâlhări victimele, s-a aflat în imediata apropiere a persoanelor vătămate şi a asistat la lovirea acestora şi la deposedarea acestora de unele bunuri, reprezintă un act de ajutor, efectuate prin adeziunea deplină faţă de activitatea coinculpaţilor şi, în drept, constituie acte de complicitate morală, iar caracterizarea acestora drept coautorat este greşită".25 În practică, ideea coautoratului la infracţiunile praeterintenţionate a fost admisă. Astfel, instanţa supremă s-a pronunţat în sensul că în cazul furtului comis de două persoane, când unul dintre participanţi comite acte de violenţa, iar cel de-al doilea acte de sustragere, există coautorat la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie pentru ambii făptuitori. Când cel dintâi, cu intenţie, ucide victima pentru a putea comite tâlhăria, fapta acestuia constituie şi infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzut în art.176, lit.d, Cod Penal; dimpotrivă, fapta celui de-al doilea inculpat, care a comis sustragerea în timp ce victima era supusă agresiunii de maniera arătată, dar nu se dovedeşte că a urmărit ori acceptat decesul victimei, constituie numai infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211, alin.3, Cod Penal, deoarece a participat la tâlhărie cu intenţie, iar momirea victimei trebuia şi putea să o prevadă, pozişia lui subiectivă fiind caracterizată prin intenţie depăşită26. 25 - Asociatia Romana de Stiinte Penale, Revista de Drept Penal, anul /, nr. / seria noua - Bucuresti 1994, pag. 147 26 - Revista de Drept penal, anul/f, nr. 4/1995, pag. 163 Pronunţându-se această soluţie, s-a avut în vedere, aşa cum prevede art.28, alin.2, Cod Penal, circumstanţele privitoare la fapta, în cazul dat uciderea victimei, se răsfrâng asupra participanţilor în măsura în care le-au prevăzut sau le-au cunoscut; ori al doilea inculpat, cunoscând actele de violenţă săvârşite de primul, fără însă a cunoaşte şi intenţia acestuia de a ucide, va răspunde numai în calitatea de coautor la infracţiunea de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei prevăzută în art. 211, alin. 3, Cod Pena