Referat Conditia Juridica A Sclavilor In Dreptul Roman

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Conditia Juridica A Sclavilor In Dreptul Roman si de asemenea puteti face Download Referat Conditia juridica a sclavilor in dreptul roman

Citeste fragmente din Referat Conditia Juridica A Sclavilor In Dreptul Roman

CONDIŢIA JURIDICĂ A SCLAVILOR ÎN DREPTUL ROMAN Cuprins: TOC h z "Capitol.Alex;1;sectiune;2;subsectiune;3;bibliografie;1" HYPERLINK l "_Toc195091260" Cuprins: PAGEREF _Toc195091260 h 2 HYPERLINK l "_Toc195091261" CAPITOLUL I. Despre persoane PAGEREF _Toc195091261 h 3 HYPERLINK l "_Toc195091262" CAPITOLUL II. Sclavii PAGEREF _Toc195091262 h 5 HYPERLINK l "_Toc195091263" 1. Libertatea şi sclavia PAGEREF _Toc195091263 h 5 HYPERLINK l "_Toc195091264" 2. Cauzele sclaviei PAGEREF _Toc195091264 h 6 HYPERLINK l "_Toc195091265" 3. Condiţia sclavilor PAGEREF _Toc195091265 h 8 HYPERLINK l "_Toc195091266" 3.1. Condiţia juridică a sclavilor PAGEREF _Toc195091266 h 8 HYPERLINK l "_Toc195091267" 3.2. Condiţia de fapt a sclavilor PAGEREF _Toc195091267 h 11 HYPERLINK l "_Toc195091268" 4. Eliberarea din sclavie (manumissio) PAGEREF _Toc195091268 h 12 HYPERLINK l "_Toc195091269" Bibliografie: PAGEREF _Toc195091269 h 14 CAPITOLUL I. Despre persoane În dreptul contemporan, noţiunea de persoană reprezintă subiectul de drept – participant al raporturilor juridice. Se înţelege prin aceasta că persoanele pot fi purtători de drepturi subiective şi obligaţii civile. Indivizii pot lua parte la raporturile juridice, fie ca subiecte individuale de drept – persoane fizice , fie ca subiecte colective de drept – persoanele juridice. Conceptele de persoană fizică sau persoană juridică au fost cunoscute de romani, dar care au utilizat o altă terminologie pentru a le defini. Conceptul de persoană, după unii autori latini, în sensul ei primitiv a fost strâns legată de cea de „mască”. În Antichitate, în spectacolele de teatru, ce se ţineau în amfiteatre, actorii purtau pe faţă o mască ce avea rolul de a amplifica vocea pentru a fi auziţi de public (personare – a răsuna). De aici, prin extrapolare, romanii au considerat că cei ce participă la viaţa juridică a cetăţii, joacă şi ei un rol, aidoma unori actori pe scena dreptului. Revenind la ideea anterior menţionată, conceptul de persoană fizică şi cel de persoană juridică au fost analizate din perspective diferite de către cele două sisteme de drept. Dacă dreptul contemporan atestă că orice fiinţă umană este o persoană, putând participa la viaţa juridică, dreptul roman nu recunoaşte tuturor membrilor societăţii calitatea de fiinţă umană ce poate participa la viaţa juridică, drept urmare, conform normelor dreptului roman, aceştia trebuiau să aibă capacitate sau personalitate (caput). Personalitatea era aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii. Capacitatea era clasificată în două categorii şi anume: capacitatea de folosinţă (juridică sau de drept) şi capacitate de exerciţiu (sau de fapt). Capacitatea de folosinţă o posedau persoanele fizice care cumula trei calităţi: calitatea de om liber (status libertatis), să fie cetăţean (status civitatis) şi să fie şef de familie (status familiae). Această din urmă calitate denotă faptul că acea persoană nu trebuia să se afle sub puterea părintească (patria potestas). Puterea părintească era exercitată de către pater familias asupra descedenţilor săi. Aceasta se concretiza prin trei caractere: caracterul exclusiv (patria potestas era deţinută numai de către pater familias), caracterul perpetuu (faptul că puterea părintească era exercitată de către pater familias până la moartea acestuia, fiul familiei rămânând persoană alieni iuris) şi caracterul nelimitat (se definea prin faptul că pater familias poate dispune în mod nemijlocit asupra fiului său şi a bunurilor sale). Aşadar status familiae reprezintă o calitate importantă a personalităţii, având în vedere că cea de-a treia caracteristică a puterii părinteşti cu privire la persoana lui filius nu îl deosebea cu mult de situaţia sclavului. Capacitatea de exerciţiu aparţineau celor care aveau – pe lânga capacitatea de folosinţă – discernământul necesar de a aprecia valoarea, însemnătatea şi consecinţa actelor pe care le făceau în viaţa juridică a societăţii. Persoanele care datorită vârstei, sexului sau a stării lor mintale etc. nu puteau aprecia însemnătatea faptelor sau a actelor pe care le faceau, fiind considerati ca fiind incapabili şi drept urmare erau lipsiţi de capacitate de exerciţiu. Numai prin cumularea celor două capacităţi – de folosinţă (sau de drept) şi de exerciţiu (sau de fapt) – un cetăţean roman se putea bucura de capacitate deplină de exerciţiu, restul oamenilor liberi având o capacitate ceva mai restrânsă. În consecinţă, doar persoana care era şef de familie dispunea de capacitate completă. În conformitate cu dreptul roman, personalitatea juridică deplină implica existenţa celor trei elemente: libertatea, cetăţenia şi familia; lipsa unuia din elementele menţionate micşora sfera competenţei juridice a individului, acesta dispunând de o personalitate juridică restrânsă; CAPITOLUL II. Sclavii 1. Libertatea şi sclavia În materia dreptului persoanelor, principala distincţie opera în funcţie de statutul lor juridic, în sensul că locuitorii Romei puteau fi ori liberi, ori sclavi. Oamenii liberi se împărţeau în ingenui – aceştia reprezentând categoria de persoane ce s-au născut liberi, şi liberti – cei eliberaţi dintr-o sclavie legală. Noţiunea de libertate, în dreptul roman, se resfrânge în definiţia dată de jurisconsultul Florentinus, care enunţă că libertatea este o facultate, o prerogativă naturală a unei persoane, ce-i permite să facă ce doreşte, în limitele impuse de lege. „Libertas est naturalis facultas ejus quod cuique libet nisi si quid aut vi aut jure prohibetur.” (Florentinus) Tot Florentinus defineşte pentru prima dată noţiunea incidentă instituţiei sclaviei ca fiind „servitus est constitutio iuris gentium qua quis domino alieno contra natura subicitur”, adică „sclavia este o instituţie a dreptului ginţilor în baza căreia este supus unei puteri străine contra naturii”. Definiţia lui Florentinus, legată de noţinea de sclav, a creat concepţii divergente în rândul cercetătorilor dreptului roman, astfel unii consideră fireşti afirmaţiile, ca o consecinţă a împrejurărilor istorice, pe când adepţii teoriei interpolării justiniene consderă că textul jurisconsultului Florentinus nu se încadrează în spiritului epocii. Veridicitatea definiţiei este greu de probat, deoarece izvoarele referitoare la instituţia sclaviei sunt lacunare şi insuficiente, neavând corespondent în dreptul contemporan. În linii mari, opinia bazată pe originalitatea concepţiei filosofice a lui Florentinus se justifică prin prisma argumentelor istorice concrete şi anume: influenţa benefică a filosofiei greceşti şi afirmarea tot mai pregnantă a creştinismului. Adepţii teoriei interpolării justiniene, însă, nu concepeau aceşti factori, având în vedere că Florentinus era proprietar de sclavi, iar o astfel de concepţie cu privire la sensul noţiunii de libertate (naturalis facultas), ar fi de natură să eludeze legitimitatea instituţiei sclaviei. 2. Cauzele sclaviei Aşa cum s-a mai menţionat, nu orice persoană beneficia de status libertatis, ci doar acele persoane care s-au născut libere, cazul celor ingenui şi cazul celor care, deşi erau sclavi, au dobândit libertatea după una din modurile de eliberare din sclavie. O clasificare cu privire la originile sclaviei se poate face în funcţie de naştere sau în funcţie de evenimentele posterioare naşterii. I. Raportându-ne la opera lui Justinian, în Cartea întâi a Institutelor se desprinde concepţia potrivit căreia copiii născuţi de o mamă sclavă sunt sclavi. Explicaţia ar fi că sclava năştea în concubinaj, deoarece o căsătorie între un om liber şi un sclav nu era recunoscută de către jus civile, şi de aceea condiţia juridică a copilului o urma pe cea a mamei. „ Servi autem aut nascuntur aut finut, nascuntur ex ancillis nostris.” În situaţia contrară, când copilul provenea dintr-o femeie liberă şi un sclav, atunci copilul se năştea liber. II. Modalitatate de intrare în sclavie, legată de un eveniment posterior naşterii, o constituie căderea în prizonierat (captivitas). Până către jumătatea epocii clasice, când a încetat expansiunea romană prin pax romana, războiul a costituit sursa principală de procurare a sclavilor. Aceştia ajungeau în proprietatea statului, o parte dintre ei fiind servi publicus, iar restul erau vânduţi cetăţenilor romani. În anul 80 î. Hr. Cornellius Sulla edictează printr-o lege – Lex Cornelia de captiviis – o ficţiune juridică cu scopul de a diminiua situaţia dificilă a cetăţenilor romani, care au căzut în prizonierat. În literatura juridică, fictio legis Corneliae (ficţiunea lui Cornelius) poartă denumirea de jus postliminium sau dreptul de întoarcere. Drept urmare, romanul care a scăpat din prizonierat, întorcându-se la Roma, îşi recâştiga statutul de om liber (status libertatis). În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar, ba chiar o contradicţie, referitor la faptul că unii autori consideră că cetăţenii romani, care reîntorşi la Roma, după ce au scăpat din prizonierat, sunt declaraţi liberi, „ca şi cum n-ar fi fost niciodată sclavi”. Alţii resping această idee, astfel acei cetăţeni ai Romei redobândesc libertatea, însă „ nu pe temeiul [...] că erau socotiţi ca nefiind vreodată în sclavie”. Concepţiile sunt diferite, deoarece în categoria autorilor ce susţin prima accepţiune, domină ideea că cetăţenii romani, odată scăpaţi din prizonierat şi ajunşi la Roma, redobândeau exerciţiul drepturile reale şi cele de creanţă, ca şi când n-ar fi fost vreodată sclav. Cealaltă accepţiune, însă, o contrazice pe prima, deoarece dreptul de reîntoarcere (jus postliminium) oferă cetăţeanului roman scăpat din captivitate şi ajuns la Roma, statutul de om liber, cu toate efectele juridice benefice, însă ficţiunea juridică nu ocrotea şi posesiunea, care era o stare de fapt, iar nu una de drept. Astfel absenţa captivului din comunitate, ducea la imposibilitatea restabilirii posesiunii, ceea ce denotă că respectivul individ a pierdut la un moment dat status libertatis, devenind – cel mai probabil – sclav. Totuşi, pentru ca fictio legis Corneliae să fie operantă, este necesar ca cetăţeanul roman să nu fi capitulat şi să nu-şi dorească să se întoarcă la duşman. De altfel, romanul ce a murit în captivitate era considerat că a decedat din momentul intrării sale în prizonierat, tocmai pentru a se eluda dispoziţiile referitoare la imposibilitatea unui sclav de a transmite averea sa prin testament. III. Un alt mod de intrare în sclavie se petrecea atunci când cineva nu respecta anumite condiţii impuse de normele dreptului civil. a) Un creditor îşi putea vinde debitorul său insolvabil trans Tiberium (peste Tibru), deoarece un cetăţean roman nu putea deveni sclav în cetatea sa. Odată cu expansiunea romană, vânzarea unui roman în afara cetăţii devenea o ficţiune juridică. b) Un alt caz îl costituia cei ce nu se prezentau pentru încorporare în legiunile romane sau la cens – recensământ, la chemarea magistratului. Aceeaşi soartă o aveau şi cei care au fost prinşi furând, aceştia devenind automat sclavii celui păgubit. c) Intra în sclavie un cetăţean roman, care îşi vindea libertatea unui cumpărător de bună-credinţă, pentru ca mai apoi să-şi revendice libertatea printr-un proces - „Liber homo, maior viginti annis, qui ad pretium participandum esse venumdari passus est”. În consecinţă, trebuia să existe un pretins stăpân şi un închipuit sclav de rea-credinţă. d) În epoca clasică, senatus-consultus Claudius a stabilit că femeia ce întreţinea relaţii intime cu sclavul altuia şi nu le întrerupea după ce a fost somată de trei ori de către stăpânul sclavului, respectiva femeie îşi pierdea libertatea, devenind sclava acestuia. 3. Condiţia sclavilor 3.1. Condiţia juridică a sclavilor În epoca cea mai veche a statului roman, numărul sclavilor nu era mare, deoarece nevoile societăţii erau reduse. Astfel ei duceau o viaţă patriarhală, în sensul că soarta lor nu era cea a unei fiinţe inferioare (aidoma animalelor), ci erau trataţi ca un om de-al casei (familiaris, famulus). Odată cu înteţirea războaielor, numărul sclavilor a crescut cosiderabil. Dezvoltarea neîntrerupă a producţiei bazată pe munca servilă necesita o concentrare mai mare de sclavi, iar societatea sclavagistă devenea „baza întregii productivităţi”. Aşadar, sclavia a cunoscut forma de exploatare cea mai crudă, stăpânul având drept de viaţă şi de moarte asupra sclavului său. Pentru o analiză sistematică a statutului juridic al sclavilor, vom studia condiţia juridică a acestora în raport cu alţi sclavi, cu terţii, şi, mai cu seamă, cu stăpânii lor şi cu autorităţile romane. În raport cu stăpânii, sclavii erau consideraţi ca fiind nişte lucruri sau mai bine zis nişte instrumente grăitoare (instrumentum vocale), asupra cărora stăpânul avea drept de viaţă şi de moarte (jus uitae necisque), drept urmare sclavul nu avea caput. Chiar Gaius, în definiţia ce o dă despre lucrurile corporale, menţionează sclavii la un loc cu animalele sau bucăţile de pământ. Prin dominica potestas, ce desemna puterea nemijlocită a stăpânului asupra bunurilor sale, îşi putea vinde, închiria sau ucide sclavii. " Ø 4 þ h h h„f h h„f h„f h h h h ) utendi ac fruendi (dreptul de folosinţă completă asupra forţei de muncă a sclavilor), precum posibilitatea de a abandona sclavul delicvent în favoarea victimei delictului respectiv (jus noxae deditionis) sau dreptul de a înstrăina copilul născut de o sclavă, despărţindu-l separat de părinţi. Lipsiţi de status civitates, sclavii nu puteau avea relaţii juridice între ei, fiind privaţi de dreptul de a încheia acte juridice. Mai mult, sclavul nu avea familie, deoarece neavând jus nuptiae, nu puteau să se căsătorească. Asta însemna că legătura sclavului cu o sclavă era doar un simplu fapt denumit contubernium. Totuşi se recunoştea o relaţie de rudenie între sclavi(cognatio servilis), însă fără consecinţe pe plan juridic, întrucât nu exista un pater familias ca în cazul familiilor legitime. Pe parcursul evoluţiei istorice, rigorile principiilor ce cârmuiau normele istituţiei sclaviei, nu au întunecat întru atât de mult mintea jurisconsulţilor, încât aceştia să nu poată observa particularităţile radicale dintre un sclav şi un animal, şi anume faptul că sclavii erau totuşi fiinţe umane. Sclavul, fiind înzestrat cu aptitudini omeneşti, era întrebuinţat ca un instrument de achiziţie: tot ceea ce dobândea acesta aparţinea lui stăpânului. Dacă ne referim la faptul că sclavii nu aveau capacitate juridică, pe cale de consecinţă, aceştia nu aveau acces la viaţa juridică. Însă, conform principiului dreptului roman din perioada veche, ce afirma că sclavii pot face mai bună situaţia stăpânului, însă nu o poate face mai rea, permite sclavului să încheie acte juridice cu un terţ, împrumutând capacitatea juridică a stăpânului. Acest principiu era în concordanţă cu spiritul juridic al epocii, datorită formalismului şi a existenţei actelor juridice unilaterale. Perioada clasică, fiind caracterizată prin politica de expansiune a Romei, a înrăutăţit situaţia sclavilor, datorită numărului mare de captivi de război, ce au căzut în sclavie. Acest fenomen a accelerat ritmul şi intensitatea vieţii economice, ce s-a reflectat şi în viaţa juridică a societăţii. Din această cauză multe dintre principiile ritualiste au fost înlăturate, apărând instrumente juridice noi – ca de exemplu contractele sinalagmatice, adaptate perioadei. Din acest motiv, vechiul principiu a fost înlăturat, deoarece contractele bilaterale impunea ca părţile sa joace atât rolul de creditor, cât şi cel de debitor. În această situaţie, capacitatea juridică a sclavului se extinde, deoarece contractele încheiate de acesta se îndreptau asupra stăpânului. În acest caz stăpânul putea fi obligat, prin sclav, faţă de terţul contractant. În cazul unui delict, stăpânul sclavului nu putea fi obligat să acopere prejudiciul, decât prin prin predarea sclavului delicvent. Observăm că, deşi s-a afirmat un progres din perspectiva condiţiei juridice, totuşi condiţia lor socială s-a deteriorat din ce în ce mai mult, în sensul că sclavii, în epoca imperialistă, erau supuşi torturii, determinând chiar intervenţia legiuitorului pentru a le acorda o anumită protecţie. Raporturile cu autorităţile romane erau considerate ca fiind inexistente, deoarece sclavii nu aveau caput. Totuşi existau anumite situaţii când sclavii încheiau acte juridice, altele decât obligaţiile naturale, şi anume actele de răscumpărare din sclavie şi pactele de eliberare din sclavie. Aici sclavul avea dreptul de a introduce o anchetă administrativă împotriva redemptorului (cel care îl răscumpără din sclavie) sau stăpânului. Deasemenea acesta se putea adresa autorităţilor în cazul în care acesta era maltratat. 3.2. Condiţia de fapt a sclavilor Este lesne de înţeles, aşa cum de regulă se întâmplă,că între starea de drept (ceea ce trebuie să fie) şi starea de fapt (ceea ce este) există diferenţe notabile. Prin extinderea acestei concepţii asupra statutul juridic şi statutul de facto al sclavilor, se observă că acestea s-au manifestat diferit pe parcursul celor trei perioade romane. Starea jurică a cunoscut un progres, pe parcursul evoluţiei istorice, pe când starea de fapt a fost radical înrăutăţită în perioada clasică a romei, prin torturile la care au fost supuşi sclavii. Deşi concepţia faptului că sclavii erau consideraţi unelte grăitoare, iar stăpânul avea drept de viaţă şi de moarte aspra acestora, în acea epocă incipientă, numărul sclavilor era redus, revenind câte un sclav, maxim doi, pentru o familie. Mai mult, cei ce deveneau sclavi, nu erau alţii decât latinii, învinşi în luptele dintre cetăţi, deci erau de acelaşi neam cu stăpânii lor. Odată cu începerea războaielor punice, statutul de facto al sclavilor se modifică fundamental. Roma devenea un stat imperialist, cu un teritoru vast, teritoriu ce trebuia administrat şi apărat. Observăm că mentalitatea cetăţenilor vechiului stat roman s-a schimbat, iar spiritul familist, lucrativ a fost înlocuit cu spiritul războinic, militarist. Cucerirea popoarelor barabare, au făcut să cadă în robie un număr impresionant de oameni, care aveau un statut social şi o cultură diferită de cea a stăpânului roman, şi din acest punct de vedere concepţia asupra sclavului s-a schimbat. Aceştia erau privit ca o fiinţă inferioară, iar stăpânii lor au început s-ăi trateze cu asprime. În timpul Imperiului, soarta sclavilor s-a înrăutăţit într-atât, încât a fost necesară intervenţia legiuitorului pentru a li se asigura, cât de cât, o anumită protecţie. S-a edictat, în acest sens, o primă lege - Lex Iunia Petronia – care interzicea stăpânilor să-şi oblige sclavii să lupte în arenă cu fiarele sălbatice, fără încuviinţarea magistratului. Astfel, Antonius Pius a urmărit ca prin acest edict, să sancţioneze două aspecte: pedepsirea ca omucid pe stăpânul care a ucis un sclav fără motiv şi posibilitatea magistraţilor să silească pe stăpânul care era prea crud cu sclavii săi să-şi vândă acei sclavi pe care-i maltrata. O altă lege, dată de Claudiu, sancţiona părăsirea sclavului bătrân sau bolnav cu pierderea dreptului de propritate, sclavul devenind un latin iunian. Deasemenea, tot o lege menită să-i protejeze pe sclavi, edictată de Domitian şi Hadrian , interzicea castrarea sclavilor. Sancţiunea nerespectării textului legal era destul de aspră pentru stăpânii de sclavi ce nu respectau dispoziţiile actului normativ, dispunând confiscarea unei jumătăţi de avere (în timpul lui Hadrian) sau a întregii averi (Hadrian). Seria edictelor, care atenuau starea de fapt a sclavilor, au continuat să apară pe parcursul istoriei Romei, dovadă fiind edictul împăratului Constantin I (306 -337), apărut în perioada post-clasică, care sancţiona cu pierderea dreptului de proprietate asupra sclavilor nou-născuţi abandonaţi. Aşa cum s-a precizat anterior, observaţia referitoare la diferenţele dintre starea de drept şi starea de fapt, tinde a deveni un principiu, deoarece se aplică unei sfere largi de situaţii. Din acest punct de vedere, rezultatele n-au fost cele preconizate, iar aceste măsuri de protecţie a sclavilor au fost consfinţite de lege, cu scopul de a nu diminua forţa de muncă a sclavului. 4. Eliberarea din sclavie (manumissio) Manumissio reprezenta un act, dependent sau independent de voinţa stăpânului, prin care un sclav ieşea de sub patria potestas, transformându-l într-un om liber, dar asupra căruia apăsau unele îndatoriri faţă de fostul său stăpân. În funcţie de prezenţa voinţei stăpânului, distingem între eliberarea graţie dispoziţiei legii şi eliberarea conform voinţei stăpânului. În prima clasificare se disting trei moduri de eliberare din sclavie: Eliberarea sclavului conform normelor jus postliminium; Sclavii abandonaţi, datorită handicapului fizic sau a stării precare de sănătate, îşi dobândeau libertatea; Independent de voinţa stăpânilor, erau eliberaţi sclavii care, timp de 30 de ani, au fost cunoscuţi ca fiind oameni liberi sau cei înrolaţi în armată; În a doua categorie sunt decelabile trei moduri de eliberare din sclavie: Procesul fictiv (vindicta): acest procedeu se realiza printr-un proces fictiv ce consta în intervenţia unei terţe persoane (adsertor libertatis) care, pleda pentru eliberarea sclavului. Făcând această declaraţie, terţul lovea cu un băţ (vidicta sau festuca) pe sclav, în faţa magistratului. Acesta din urmă lua act de spusele terţului şi de pasivitatea stăpânului, urmând să declare eliberarea sclavului. Recensământul (censu): această metodă constituie prima modalitate formală de dezrobire, ce consta în înscrierea sclavului, de către stăpânului său, pe listele censului. Prezenţa numelui pe acele liste atesta practic starea de libertate. Testamentul (testamento): stăpânul sclavului putea să-şi dezrobească sclavul prin testamentul său (modalitate directă) sau însărcinând pe moştenitor să-l dezrobească; Trebuie amintit că împăratul August a dat două legi menite să îngrădească posibilitatea stăpânilor să-şi elibereze sclavii. Prima lege a fost Fufia Caninia care limita numărul sclavilor care puteau fi eliberaţi prin testament de stăpân. Aceasta a fost abrogat în timpul lui Iustinian. A doua lege – Aelia Sentia – interzicea stăpânilor să-şi dezrobească stăpânii fără îndeplinirea anumitor condiţii privind vârsta eliberatorului şi a eliberatului. Bibliografie: Anghel, Ion, M., „Drept roman (manual), Ediţia a III-a Revăzută şi adăugită , Bucureşti, Editura Lumia Lex, 2001; Cătuneanu, I.,C., Curs elementar de drept roman, Ediţia a III-a, Cluj-Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, 1927; Ciucă Valerius M. , Lecţii de drept roman , Vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 1998; Cocoş, Ştefan, „Drept roman”, Bucureşti, Ediţia a III-a , Editura Universul Juridic, 2005; Gaius, “Institutiones”, trad. Popescu N. Aurel, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982; Hanga, Vladimir, “Drept privat roman”, Cluj-Napoca, Editura Universitatea din Bucureşti, 1973; Molcuţ, Emil, “Drept privat roman”, Bucurşti, Ediţia Revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, 2005; Oancea, Dan, “Drept roman”, Bucureşti, Editura Şansa, 1998; Stoicescu, C, Curs elementar de drept roman, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Naţională Jean Ionescu, 1927; Tomulescu, Constantin, Ştefan, Drept privat roman, Bucureşti, Editura Universitatea din Bucureşti, 1973; Oancea, Dan, “Drept roman”, Bucureşti, Editura Şansa, 1998, p.103; Molcuţ, Emil, “Drept privat roman”, Bucurşti, Ediţia Revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, 2005, p.83; Hanga, Vladimir, “Drept privat roman”, Cluj-Napoca, Editura Universitatea din Bucureşti, 1973, p.97; Oancea, Dan, op. cit., p.149; Hanga, Vladimir, op. cit., p.98; Ideea că doar pater familias beneficiază de capacitate juridică deplină, pare a se justifica, dacă ne raportăm la condiţia descendenţilor săi (vezi supra) şi la calitatea lui de status familiae; În pofida faptului că anumiţi autori nu au făcut referiri cu privire la acest aspect, considerăm totuşi valabilă o astfel ipoteză, existând în acest sens un punct de vedere unitar. Gaius, “Institutiones”, trad. Popescu N. Aurel, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982. p.69; Ciucă Valerius M. , Lecţii de drept roman , Vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 1998; Ibidem; Cocoş, Ştefan, „Drept roman”, Bucureşti, Ediţia a III-a , Editura Universul Juridic, 2005; Justinian, Institutiones, 1.3.4 apud. Ciucă, Valerius, M. , op. cit. , p.148; Sclavul nu are familie, iar legătura sa cu un alt sclav era doar un simplu fapt (contubernium) şi nu a unei căsătorii adevărate. Cocoş, Ş, op. cit. , p.73; Ciuca, Valerius, M. , op. cit. , p.149; Ibidem; Hanga, Vladimir, op.cit., p.103; Ciucă, Valerius, M. op. cit. , p.149; Cocoş, Ştefan, op. cit. , p.74; A se vedea Valerius M. Ciucă, op. cit., p.150; Anghel, Ion, M., „Drept roman (manual), Ediţia a III-a Revăzută şi adăugită , Bucureşti, Editura Lumia Lex, 2001, p.44; Molcuţ. Emil, op. cit., p.85; Stoicescu, C. , Curs elementar de drept roman, Ediţia a II-a, Bucureşt, Editura Naţională Jean Ionescu & Co., p.62; Hanga, Vladimir, op. cit., p.99; Stoicescu, C, Curs elementar de drept roman, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Naţională Jean Ionescu, 1927, p.61; Ciucă, Valerius, M. , op. cit., p.152; Ibidem; Stoicescu, C., op. cit., p.61; Cocoş, Ştefan, op. cit. , p.75; Cătuneanu, I.,C., Curs elementar de drept roman, Ediţia a III-a, Cluj-Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, 1927, p.128; Aveau vocaţia de a recunoaşte o anumită personalitate juridică limitată a sclavilor, în virtutea căreia actele juridice încheiate de un sclav faţă de un terţ sau faţă de stăpân erau valabile. Sancţinea nerespectării acestei obligaţii purta denumirea de soluti redemptio (obligaţia, odată plătită, nu mai putea fi restituită). Ciucă, Valerius, M., op. cit., p.153; Aşa cum am menţionat anterior, sclavului i s-a recunoscut o anumită capacitate juridică, pentru a înlesni tranzacţiile comerciale. Principul ce a cârmuit întreaga epocă veche a Romei – sclavul putea s-ăi mărească averea stăpânului, nici într-un caz să o micşoreze, a fost înlăturat, în periada Romei imperialiste, datorită abandonării vechilor formalisme şi a apariţiei contractelor bilaterale. Idem, p.153; Stoicescu, C. , op. cit., p.62; Anghel, Ion, M., op. cit., p.46; Tomulescu, Constantin, Ştefan, op.cit., p.124; Ciucă, Valerius, M., op. cit., p.154; Hanga, Vladimir, op.cit., p.102; Ciucă, Valeriu, M. , op. cit., p.158; Ibidem; Hanga, Vladimir, op. cit., p.107; PAGE PAGE 15 쥁`