Referat Urmarirea Si Judecarea Infractiunilor Flagrante

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Urmarirea Si Judecarea Infractiunilor Flagrante si de asemenea puteti face Download Referat urmarirea si judecarea infractiunilor flagrante

Citeste fragmente din Referat Urmarirea Si Judecarea Infractiunilor Flagrante

Proceduri speciale urmarirea si judecarea infractiunilor flagrante CUPRINS SECÅ¢IUNEA I – Conceptul de infracÅ£iune flagrantă............................................................. 3 §1. NoÅ£iunea de infracÅ£iune flagrantă ........................................................................ .................................. 3 1.1. ExplicaÅ£ia termenilor „flagrant” ÅŸi „infracÅ£iune flagrantă”........................................................... .. 3 1.2. InfracÅ£iunea flagrantă tipică ........................................................................ .................................... 3 1.3. InfracÅ£iunea flagrantă asimilată ........................................................................ .............................. 4 §2. Necesitatea unei proceduri speciale pentru infracÅ£iunile flagrante ....................................................... 4 §3. Scurte consideraÅ£ii istorice ........................................................................ ............................................ 5 SECÅ¢IUNEA A II-A – Cazurile ÅŸi condiÅ£iile infracÅ£iunii flagrante ......................................... 6 §1. Cazurile de aplicare integrală a procedurii speciale privind infracÅ£iunile flagrante .............................. 6 §2. Cazurile de aplicare parÅ£ială a procedurii speciale privind infracÅ£iunile flagrante ................................. 7 §3. Cazuri excluse de la procedura specială ........................................................................ ........................ 7 §4. Alte aspecte privind procedura specială de urgenţă ........................................................................ ....... 8 4.1. InfracÅ£iunile concurente, indivizibile sau conexe ........................................................................ ... 8 4.2. SituaÅ£ii speciale privind procedura aplicabilă infracÅ£iunilor flagrante ........................................... 8 SECÅ¢IUNEA A III-A – Urmărirea penală în cazul procedurii urgente ............................... 9 §1. Constatarea infracÅ£iunii ........................................................................ ................................................. 9 1.1. Procesul-verbal de constatare ........................................................................ ................................. 9 măsurilor preventive ........................................................................ ........................................ 11 §3. Trimiterea în judecată ........................................................................ ................................................. 12 SECÅ¢IUNEA A IV-A – Judecata în cazul procedurii urgente ........................................... 14 §1. InstanÅ£a competentă ........................................................................ .................................................... 14 §2. Măsuri premergătoare ÅŸedinÅ£ei de judecată ........................................................................ ................. 14 §3. Judecata în primă instanţă ........................................................................ ............................................ 15 3.1. AcÅ£iunea penală ........................................................................ .................................................... 15 3.2. AcÅ£iunea civilă ........................................................................ ...................................................... 16 §4. SoluÅ£ionarea cauzei penale ........................................................................ ........................................... 16 §5. Căile de atac ........................................................................ ................................................................. 17 SECÅ¢IUNEA A V-A – Deosebiri între procedura urgentă ÅŸi procedura de drept comun .. 17 Bibliografie ........................................................................ ........................................................... 19 SECÅ¢IUNEA I CONCEPTUL DE INFRACÅ¢IUNE FLAGRANTÄ‚ §1. NoÅ£iunea de infracÅ£iune flagrantă 1.1. ExplicaÅ£ia termenilor „flagrant” ÅŸi „infracÅ£iune flagrantă”. Cuvântul „flagrant” provine din participiul flagrans, -tis al verbului latin flagro, -are care înseamnă „a arde”. DicÅ£ionarul explicativ al limbii române dă următoarele explicaÅ£ii pentru adjectivul flagrant: care sare în ochi; izbitor; evident. Raportat la săvârÅŸirea unei infracÅ£iuni, termenul exprimă o relaÅ£ie temporală de simultaneitate sau imediată apropiere între momentul comiterii infracÅ£iunii ÅŸi cel al descoperirii ei. ÃŽn acest sens noÅ£iunea de „flagrant” semnifică prinderea făptuitorului în timpul săvârÅŸirii infracÅ£iunii sau imediat după comiterea activităţii sale infracÅ£ionale. Se explică astfel toate semnificaÅ£iile anterioare date acestui termen: infractorul este prins „în focul” acÅ£iunii sale, cât fapta este caldă sau imediat după. Din aceste cauze fapta sare în ochi, este izbitoare ÅŸi evidentă. AÅŸa cum s-a remarcat ÅŸi în doctrină, starea de flagranţă presupune întotdeauna ÅŸi prezenÅ£a făptuitorului, în lipsa acestuia infracÅ£iunea neputând fi considerată flagrantă. Multă vreme, în drepul nostru dar ÅŸi în limbajul juridic sau cel comun, noÅ£iunea de infracÅ£iune flagrantă era cunoscută sub denumirea de flagrant delict. LegislaÅ£ia penală românească actuală a înlocuit însă termenul „delict” cu cel de „infracÅ£iune” astfel că nu se mai justifică folosirea expresiei vechi. Potrivit art. 465 din Codul de procedură penală este flagrantă infracÅ£iunea descoperită în momentul săvârÅŸirii sau imediat după săvârÅŸire. Este de asemenea flagrantă ÅŸi infracÅ£iunea al cărei făptuitor, imediat după săvârÅŸire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracÅ£iunii cu arme, instrumente sau alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracÅ£iune. ÃŽn caz de infracÅ£iune flagrantă orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor ÅŸi să-l aducă înaintea autorităţii. Deosebirile dintre infracÅ£iunile flagrante ÅŸi cele neflagrante sunt doar de ordin procesual: constatarea comiterii infracÅ£iunii ÅŸi prinderea infractorului. Sub aspectul dreptului substanÅ£ial între cele două categorii de infracÅ£iuni nu există deosebiri, amândouă beneficiind de acelaÅŸi tratament juridic în ceea ce priveÅŸte pedepsele, conÅ£inutul infracÅ£iunii, latura subiectivă etc. 1.2. InfracÅ£iunea flagrantă tipică. Din dispoziÅ£iile art. 465 ÅŸi 466 C. proc. pen. rezultă două forme ale infracÅ£iunii flagrante: forma tipică ÅŸi forma asimilată, cvasiflagrantă sau cvasitipică. Art. 465 alin. (1) C. proc. pen. prevede două situaÅ£ii de infracÅ£iune flagrantă tipică: infracÅ£iunea descoperită în momentul săvârÅŸirii ÅŸi cea descoperită imediat după săvârÅŸire. a) InfracÅ£iunea desoperită în momentul săvârÅŸirii presupune prinderea infractorului în timpul ÅŸi locul comiterii acesteia. Termenul săvârÅŸire se interpretează în sensul art. 144 C. pen., adică realizarea oricăreia din faptele care alcătuiesc conÅ£inutul unei infracÅ£iuni în formă consumată, tentativă sancÅ£ionabilă sau participaÅ£ie sub orice formă: autor, coautor, instigator sau complice. b) InfracÅ£iunea desoperită imediat după săvârÅŸire este situaÅ£ia în care comiterea se stabileÅŸte cât mai aproape de momentul săvârÅŸirii. Legea nu stabileÅŸte o limită fixă de timp, aceasta fiind la aprecierea organului judiciar. Pentru existenÅ£a stării de flagranţă nu este suficientă numai descoperirea faptei în momentul săvârÅŸirii sau imediat după, ci este necesară ÅŸi prinderea făptuitorului în acele momente. InfracÅ£iunea continuă se consideră flagrantă până la încetarea acÅ£iunii ilicite, adică până la epuizarea ei, făptuitorul găsindu-se în flagranţă pe toată durata comiterii infracÅ£iunii. La infracÅ£iunea continuată se consideră flagranţă numai în ceea ce priveÅŸte actele materiale descoperite în momentul săvârÅŸirii sau imediat după, deci nu toate acÅ£iunile repetate în baza aceleiaÅŸi rezoluÅ£ii infracÅ£ionale care o alcătuiesc. InfracÅ£iunea complexă e flagrantă dacă toate activităţile infracÅ£ionale care o compun au fost descoperite în momentul săvârÅŸirii sau imediat după. 1.3. InfracÅ£iunea flagrantă asimilată. Această formă a infracÅ£iunii flagrante mai este denumită în doctrină ÅŸi cvasi-tipică sau cvasiflagrantă. Art. 465 alin. (2) C. proc. pen. prevede două situaÅ£ii de cvasiflagranţă: a) făptuitorul, imediat după săvârÅŸirea infracÅ£iunii, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public. Partea vătămată si martorii oculari sunt cei care, constatând comiterea infracÅ£iunii, trec imediat la urmărirea făptuitorului (se iau după el, pornesc pe urmele lui) care încearcă să se îndepărteze de la locul faptei. Cei prezenÅ£i la comiterea faptei, văzând pe făptuitori, pot apela prin strigăte la ajutorul celorlalÅ£i sau al autorităţilor pentru urmărirea ÅŸi prinderea acestora, ceea ce reprezintă strigătul public. b) făptuitorul este surprins aproape de locul comiterii infracÅ£iunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracÅ£iune. Această situaÅ£ie stabileÅŸte o prezumÅ£ie de flagranţă datorită apropierii în spaÅ£iu ÅŸi timp a făptuitorului faţă de locul ÅŸi momentul săvârÅŸirii infracÅ£iunii având asupra sa orice obiect care face verosimilă ÅŸi probabilă participarea sa la comiterea delictului. Dar într-o asemenea situaÅ£ie trebuie manifestată o foarte mare grijă în administrarea probelor în învinuire deoarece simpla surprindere a unei persoane cu arme, instrumente sau alte obiecte nu înseamnă neapărat comiterea unei fapte penale. §2. Necesitatea unei proceduri speciale pentru infracÅ£iunile flagrante Fundamentele unei proceduri speciale pentru urmărirea ÅŸi judecarea infracÅ£iunilor flagrante se regăsesc atât în principiile generale ale dreptului, inclusiv penal ÅŸi procesual penal, cât ÅŸi în necesităţi obiective de tehnică criminalistică, logică ÅŸi morală. Pentru a atinge pe deplin scopul procesului penal este necesară o apropiere în timp cât mai mare între momentul comiterii unei infracÅ£iuni ÅŸi cel al tragerii la răspundere penală a infractorului. Acest deziderat este îngreunat de activitatea probatorie. Datorită caracterului de flagranţă o asemenea activitate este mult uÅŸurată: faptele sunt imediat cunoscute, făptuitorul este întotdeauna cunoscut iar probele sunt evidente, permiţând stabilirea vinovăţiei pe bază de dovezi certe. In această situaÅ£ie procedura obiÅŸnuită ar fi cel puÅ£in stânjenitoare. ÃŽn consecinţă Codul penal român prevede o procedură specială ce se individualizează prin caracterul său de urgenţă. O asemenea procedură este necesară ÅŸi pentru a strânge neîntârziat probe care ulterior ar putea să dispară. ÃŽn literatura de specialitate s-a subliniat că, datorită condiÅ£iilor de săvârÅŸire a unei infracÅ£iuni flagrante, este exclusă posibilitatea comiterii unor erori judiciare. Instituirea unei proceduri speciale de urgenţă asigură realizarea deplină a principiului operativităţii ÅŸi celeritătii ÅŸi o restabilire mai rapidă a ordinii de drept încălcate. Pe de altă parte infracÅ£iunile flagrante constituie o evidentă tulburare a ordinii de drept ÅŸi provoacă indignare, teamă ÅŸi alarmă în mijlocul celor care se află la locul săvârÅŸirii infracÅ£iunii. Se impune deci ca tragerea la răspundere penală a făptuitorului să se efectueze cu cea mai mare promptitudine; de aici necesitatea reglementării unei proceduri cât mai rapide, care să restabilească liniÅŸtea publică, să dea satisfacÅ£ie opiniei publice, să asigure efectul educativ al procesului penal. ÃŽn sfârÅŸit, ar mai fi de spus că scurtarea duratei activităţii judiciare nu trebuie să aducă atingere principiilor fundamentale ale procesului penal român, principiilor specifice fiecărei faze a procesului penal precum ÅŸi garanÅ£iilor ÅŸi celorlalte derpturi procesuale ale părÅ£ilor. De altfel, oricând desfăşurarea activităţii judiciare în baza acestei proceduri ar crea dificultăţi în realizarea corespunzătoare a scopului procesului penal (de exemplu nevoia de a administra probe noi, imposibilitatea disjungerii în caz de indivizibilitate sau conexitate etc.), se va renunÅ£a la procedura de urgenţă ÅŸi se va trece la cea obiÅŸnuită [art. 462 alin. (2) ÅŸi art. 473 alin. (5) C. proc. pen.]. §3. Scurte consideraÅ£ii istorice InfracÅ£iunile flagrante au preocupat legiuitorul încă din antichitate. Astfel în Codul lui Hammurabi precum ÅŸi în Legea celor XII Table se face o distincÅ£ie între cele două categorii de infracÅ£iuni nu doar de ordin procesual ci chiar substanÅ£ial, furtul flagrant („furtul manifest”) fiind sancÅ£ionat cu pedeapsa capitală. Ulterior infracÅ£iunea flagrantă a primit un tratament penal atenuat, dar diferit ÅŸi mai aspru faţă de faptele ascunse, pentru ca, în legislaÅ£ia modernă tratamentul penal să fie acelaÅŸi sub aspect de drept material. Sub aspect procesual însă, în toate legislaÅ£iile s-au conturat reguli specifice de urmărire ÅŸi judecare a unor asemenea infracÅ£iuni. ÃŽn dreptul englez, cu mai bine de două secole în urmă, procedura curÅ£ilor de poliÅ£ie scoate din jurisdicÅ£ia lentă a curÅ£ilor cu juraÅ£i, infracÅ£iunile de o gravitate mai redusă, dându-le în soluÅ£ionarea sumară a judecătorului unic. Modelul a fost apoi preluat în FranÅ£a începând cu o lege din 1863, fiind folosit ÅŸi astăzi. ÃŽn legislaÅ£ia procesual penală română primele dispoziÅ£ii cu privire la infracÅ£iunile flagrante apar în Codul penal din 1864 care doar definea această infracÅ£iune în art. 40. ÃŽn baza acestei definiÅ£ii Legea Micului Parchet nr. 13 din 1913 introduce o procedură specială pentru infracÅ£iunile flagrante săvârÅŸite în reÅŸedinÅ£e de judeÅ£, gări, porturi ÅŸi bâlciuri. ÃŽn Codul din 1936, deÅŸi procedura nu era consacrată într-un capitol separat, existau dispoziÅ£ii speciale cu privire la infracÅ£iunile flagrante (art. 218, 226, 338-340) în cadrul reglementării comune. Din anul 1957, prin Decretul nr. 324, s-a introdus în Codul de procedură penală „Procedura urgentă de urmărire sau judecată pentru anumite pricini” care avea, în principal, dispoziÅ£ii privind urmărirea ÅŸi judecarea infracÅ£iunilor flagrante. Actualul Cod reglementează în mod individual procedura specială privind infracÅ£iunile flagrante în Titlul IV „Proceduri speciale”, Capitolul I, art. 465-479. SECÅ¢IUNEA A II-A CAZURILE ÅžI CONDIÅ¢IILE INFRACÅ¢IUNII FLAGRANTE §1. Cazurile de aplicare integrală a procedurii speciale privind infracÅ£iunile flagrante Procedura specială privind infracÅ£iunile flagrante se aplică integral doar dacă sunt îndeplinite ÅŸi condiÅ£iile art. 466 C. proc. pen. Acestea sunt condiÅ£ii privind pedeapsa ÅŸi locul infracÅ£iunii. a) CondiÅ£ii privind pedeapsa. Procedura specială se aplică numai la infracÅ£iunile pedepsite pentru forma tip cu închisoarea mai mare de 1 an (deci cel puÅ£in 1 an ÅŸi 1 zi) ÅŸi cel mult 12 ani inclusiv, precum ÅŸi la formele agravate sau calificate ale acestor infracÅ£iuni, chiar dacă aceste forme depăşesc maximul pedepsei pentru forma tip. AÅŸadar criteriul după care pot fi determinate cu exactitate infracÅ£iunile ce pot fi instrumentate după procedura de urgenţă este cel al pedepsei prevăzute de lege pentru infracÅ£iunea tip, adică pentru forma simplă a infracÅ£iunii. InfracÅ£iunea sau pedeapsa pot fi prevăzute în Codul penal sau în orice altă lege specială penală ori cu dispoziÅ£ii penale speciale. Din aceste considerente, dacă pedeapsa pentru infracÅ£iunea tip, este mai mare de 12 ani dar e săvârÅŸită în faza tentativei, care presupune jumătate din maximul special al pedepsei pentru forma tip putând ajunge astfel la o pedeapsă mai mică de 12 ani, procedura va fi tot una obiÅŸnuită iar nu una specială. La stabilirea acestor limite s-a avut în vedere că aplicarea procedurii urgente nu se justifică în cazul unor infracÅ£iuni de minimă importanţă, sancÅ£ionate cu amendă sau închisoare de până la 1 an. Pe de altă parte procedura specială nu se justifică nici pentru infracÅ£iuni de o gravitate prea mare întrucât pentru acestea trebuie să existe garanÅ£iile procedurii obiÅŸnuite, evitând erorile judiciare care pot apărea datorită ritmului accelerat al procedurii speciale. S-a mai susÅ£inut că, în cele mai multe cazuri, infracÅ£iunile pedepsite cu închisoare mai mare de limita maximă stabilită de lege, au conexiuni cu alte infracÅ£iuni, ceea ce impune o desfăşurare obiÅŸnuită a procesului penal, pentru buna soluÅ£ionare a cauzei. b) CondiÅ£ii privind locul săvârÅŸirii infracÅ£iunii. InfracÅ£iunea trebuie să fie comisă doar în anumite locuri, ÅŸi anume: în municipii ÅŸi oraÅŸe, inclusiv localităţile arondate acestora, în mijloacele de transport în comun, precum ÅŸi în bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări chiar dacă nu aparÅ£in unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum ÅŸi în orice loc aglomerat. Prin loc aglomerat se înÅ£elege orice loc care prin natura sau destinaÅ£ia lui este permanent, sporadic sau întămplător, expus aglomerării de persoane, cum ar fi întruniri sau manifestări comemorative, religioase, sportive, artistice etc. Prin înscrierea acestei condiÅ£ii legiuitorul a avut în vedere faptul că locul comiterii infracÅ£iunii presupune prezenÅ£a organelor de poliÅ£ie în imediata apropiere ÅŸi, deci, posibilitatea constatării imediate a faptei. Totodată se realizează satisfacerea rapidă a dorinÅ£ei de înfăptuire a justiÅ£iei a colectivităţilor aflate în locuri aglomerate. De asemenea în aceste locuri se săvărÅŸesc mai repede ÅŸi mai uÅŸor infracÅ£iuni. Din modul de reglementare a legii rezultă că nu se poate aplica procedura de urgenţă atunci când infracÅ£iunea s-a produs în alt loc decât cel menÅ£ionat de aceasta, chiar dacă ar fi îndeplinită condiÅ£ia privind pedeapsa. c) La aceste două condiÅ£ii se adaugă, în mod evident, condiÅ£ia privind natura flagrantă a infracÅ£iunii supuse urmăririi ÅŸi judecării. Este o condiÅ£ie evidentă întrucât procedura specială analizată vizează tocmai infracÅ£iunile flagrante, iar nu altele. §2. Cazurile de aplicare parÅ£ială a procedurii speciale privind infracÅ£iunile flagrante Nu orice infracÅ£iune flagrantă va fi guvernată de procedura specială urgentă. InfracÅ£iunile flagrante care îndeplinesc condiÅ£iile prevăzute de art. 465 C. proc. pen., dar nu îndeplinesc cumulativ ÅŸi condiÅ£iile prevăzute de art. 466 C. proc. pen. se vor judeca după procedura comună, la care se adaugă unele dispoziÅ£ii derogatorii prevăzute în ambele părÅ£i ale C. proc. pen.: posibilitatea efectuării percheziÅ£iilor domiciliare fără autorizaÅ£ia procurorului [art. 101 alin. (3)]; nu este necesar consimţământul conducerii unităţilor din cele la care se referă art. 145 C. pen., ÅŸi nici autorizaÅ£ia procurorului pentru efectuarea oricărui act de urmărire penală în incinta acelor unităţi (art. 204 C. proc. pen.); ridicarea de obiecte ÅŸi înscrisuri, precum ÅŸi percheziÅ£ia domiciliară se pot face la orice oră, nu doar între orele 6:00-20:00 (art. 103); posibilitatea adoptării unor măsuri preventive conform art. 148 C. proc. pen. indiferent, însă, de limitele de pedeapsă prevăzute de lege (art. 143); obligaÅ£ia organului de urmărire penală, în cazul infracÅ£iunilor în care acÅ£iunea penală se pune în miÅŸcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (prevăzute de art. 279 C. proc. pen.), de a constata săvârÅŸirea infracÅ£iunii flagrante, chiar în lipsa plângerii prealabile. Ulterior, organul judiciar cheamă persoana vătămată ÅŸi, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, continuă urmărirea penală sau trimite cauza la organul competent. Procedura de urgenţă operează doar dacă persoana vătămată depune plângerea în termen de 24 de ore de la săvărÅŸirea infracÅ£iunii. ÃŽn caz contrar se va aplica procedura de drept comun (art. 280 ÅŸi 479); dreptul oricărei persoane de a-l prinde pe făptuitor ÅŸi de a-l conduce în faÅ£a autorităţii [art. 465 alin. (3) C. proc. pen.]. ÃŽn literatura de specialitate s-a arătat că ÅŸi pentru infracÅ£iunile flagrante care nu îndeplinesc condiÅ£iile art. 466 C. proc. pen. se va produce de regulă o accelerare a procedurii de urmărire ÅŸi judecată, determinată de faptul că strângerea probelor privitoare la fapta săvârÅŸită ÅŸi la făptuitor se va efectua chiar în momentul comiterii infracÅ£iunii. §3. Cazuri excluse de la procedura specială Art. 479 C. proc. pen. prevede două cazuri în care infracÅ£iunea, deÅŸi flagrantă ÅŸi întrunind toate condiÅ£iile art. 466, este exclusă de la aplicarea procedurii speciale de urgenţă: infracÅ£iunile săvârÅŸite de minori ÅŸi infracÅ£iunile pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. ÃŽn aceste situaÅ£ii aplicarea procedurii urgente ar împieta asupra atingerii scopului procesului penal. a) InfracÅ£iunile săvârÅŸite de minori. Minorii, datorită situaÅ£iei lor deosebite privind dezvoltarea psihică, sunt ocrotiÅ£i de procedura penală printr-o procedură specială aplicabilă numai lor, reglementată de art. 480-493 C. proc. pen. RaÅ£iunile care stau la baza acestei excepÅ£ii sunt legate de perioada de dezvoltare psihică a minorului, formarea ÅŸi dezvoltarea discernământului, a unor trăsături ale personalităţii sale, acumularea cunoÅŸtinÅ£elor despre viaţă, inclusiv cele privitoare la normele de conduită socială, ÅŸi nu în ultimul rând de grija pentru reeducarea acestora. b) Cazul plângerii prealabile. Este cazul infracÅ£iunilor reglementate de art. 279 C. proc. pen. pentru a căror urmărire penală ÅŸi judecare este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Despre aceste infracÅ£iuni, însă, s-a vorbit deja la subsecÅ£iunea precedentă. Ar mai fi de adăugat doar că literatura de specialitate a dezbătut pe larg acest subiect. Odată cu modificările Codului de procedură penală aduse prin Legea nr. 356/2006 ÅŸi OUG nr. 60/2006 lucrurile s-au simplificat mult, aÅŸa cum au fost prezentate în subsecÅ£iunea anterioară. §4. Alte aspecte privind procedura specială de urgenţă 4.1. InfracÅ£iunile concurente, indivizibile sau conexe. Uneori datorită legăturilor ce pot exista între anumite infracÅ£iuni, procedura urgentă poate intra în concurs cu procedura obiÅŸnuită, legiuitorul reglementând ÅŸi aceste situaÅ£ii. a) InfracÅ£iunile concurente. Potrivit art. 478 alin (1) C. proc. pen., în caz de concurs de infracÅ£iuni, când procedura specială se aplică numai unora dintre infracÅ£iunile concurente, se procedează la disjungerea lor, urmărirea ÅŸi judecarea infracÅ£iunilor făcându-se separat. Atunci când disjungerea nu este posibilă se acordă prioritate procedurii de drept comun. ÃŽmprejurarea că printre infracÅ£iunile flagrante concurente se află ÅŸi una pentru care, potrivit art. 209 alin. (4) C. proc. pen., urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror, nu înlătură aplicarea dispoziÅ£iilor speciale cu privire la urmărirea ÅŸi judecarea infracÅ£iunilor flagrante. Deci, efectuarea urmăririi de către procuror nu îşi va găsi, în acest caz, o aplicare obligatorie. b) Conexitatea sau indivizibilitatea. ÃŽn caz de indivizibilitate sau conexitate între infracÅ£iuni flagrante, îndeplinind condiÅ£iile prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii urgente ÅŸi infracÅ£iuni neflagrante sau flagrante dar care nu îndeplinesc aceste condiÅ£ii, pot apărea două posibilităţi: dacă infracÅ£iunea flagrantă poate fi disjunsă de celelalte infracÅ£iuni, se vor urma două proceduri diferite: pentru infracÅ£iunea flagrantă se va aplica procedura de urgenţă, iar pentru celelalte infracÅ£iuni indivizibile ÅŸi conexe procedura de drept comun; dacă disjungerea nu este posibilă urmărirea ÅŸi judecarea se va face pentru toate infracÅ£iunile după procedura de drept comun. Disjungerea este o chestiune de fapt, aprecierea privind posibilitatea sau imposibilitatea ei fiind la latitudinea organului judiciar. Disjungerea poate fi dispusă atât de către organul de urmărire penală, cât ÅŸi de către instanÅ£a de judecată. Disjungerea nu constituie o declinare de competenţă, ci o scindare în desfăşurarea procesului penal, care are loc mai departe dar separat, în faÅ£a organului de urmărire penală sau a instanÅ£ei care a dispus disjungerea, aplicându-se pentru fiecare faptă procedura corespunzătoare, specială sau de drept comun (obiÅŸnuită). 4.2. SituaÅ£ii speciale privind procedura aplicabilă infracÅ£iunilor flagrante. ÃŽn legislaÅ£ia română există numeroase dispoziÅ£ii derogatorii de la regulile procedurii de urgenţă, fie în sens restrictiv, când procedura suportă unele limitări cu toate că infracÅ£iunile sunt flagrante, întrunind toate condiÅ£iile prevăzute de C. proc. pen., fie în sens extinctiv, când procedura devine aplicabilă unor infracÅ£iuni care nu îndeplinesc toate condiÅ£iile flagranÅ£ei. Cu scop exemplificativ vor fi prezentate aici câteva cazuri. astfel Legea nr. 83 din 22 iulie 1992 privind procedura urgentă de urmărire ÅŸi judecare pentru unele infracÅ£iuni de corupÅ£ie prevede că, pentru infracÅ£iunile de corupÅ£ie prevăzute în art. 1 al acestui act normativ, dacă sunt flagrante, se aplică dispoziÅ£iile procedurii speciale privind urmărirea ÅŸi judecarea unor infracÅ£iuni flagrante fără a se cere ÅŸi îndeplinirea condiÅ£iilor menÅ£ionate la art. 466 C. proc. pen. TotuÅŸi procedura presupunea unele termene mai mari pentru realizarea activităţilor procesuale. Se consideră însă că aceste prevederi nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate tacit de dispoziÅ£iile Legii nr. 78/2000; în Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea ÅŸi sancÅ£ionarea faptelor de corupÅ£ie, cu modificările ÅŸi completările ulterioare, se arată că infracÅ£iunile de corupÅ£ie, cele asimilate acestora sau cele în legătură cu infracÅ£iunile de corupÅ£ie, dacă sunt flagrante, se urmăresc ÅŸi se judecă după procedura specifică infracÅ£iunilor flagrante, chiar dacă nu sunt întrunite condiÅ£iile limitelor de pedeapsă prevăzute pentru procedura urgentă (art. 21); prin Legea nr. 456 din 18 iulie 2001 pentru aprobarea OrdonanÅ£ei de Urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea ÅŸi completarea Codului penal ÅŸi a Codului de procedură penală s-a prevăzut că infracÅ£iunile din art. 209 alin. 3 lit. a C. pen., respectiv furtul de Å£iÅ£ei, produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne sau vagoane-cisternă să se judece după procedura de urgenţă potrivit dispoziÅ£iilor art 465-479 C. proc. pen. ÃŽnalta Curte de CasaÅ£ie ÅŸi JustiÅ£ie a decis că normele în discuÅ£ie nu mai sunt, însă, în vigoare, fiind abrogate prin Legea nr. 281/2003 prin care s-a modificat Codul de procedură penală; o altă dispoziÅ£ie derogatorie o întâlnim în Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea ÅŸi combaterea terorismului, care dispune că faptele de terorism sau în legătură cu fapte de terorism prevazute de prezentul act normativ, vor fi urmărite ÅŸi judecate după procedura aplicabilă infracÅ£iunilor flagrante chiar daca ele nu sunt flagrante sau nu îndeplinesc condiÅ£iile flagranÅ£ei (art. 40). O astfel de reglementare se justifică prin ameninÅ£area pe care o reprezintă terorismul pentru pacea mondială; în sfârÅŸit trebuie amintită aici ÅŸi situaÅ£ia membrilor Parlamentului României aÅŸa cum este ea reglementată de ConstituÅ£ia ţării noastre. Astfel art. 69 alin. 2 dispune că deputaÅ£ii ÅŸi senatorii nu por fi percheziÅ£ionaÅ£i, reÅ£inuÅ£i sau arestaÅ£i fără încuviinÅ£area Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. TotuÅŸi, în caz de infracÅ£iune flagrantă, ei pot fi supuÅŸi percheziÅ£iei ÅŸi reÅ£inerii, existând obligaÅ£ia pentru Ministrul justiÅ£iei de a informa neîntârziat pe preÅŸedintele Camerei asupra reÅ£inerii ÅŸi a percheziÅ£iei. ÃŽn cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reÅ£inere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri [art. 69 alin. (3) din ConstituÅ£ie]. SECÅ¢IUNEA A III-A URMÄ‚RIREA PENALÄ‚ ÃŽN CAZUL PROCEDURII URGENTE §1. Constatarea infracÅ£iunii 1.1. Procesul-verbal de constatare. Potrivit art. 467 C. proc. pen. organul de urmărire penală sesizat întocmeÅŸte un proces-verbal în care consemnează: cele constatate cu privire la fapta săvârÅŸită, declaraÅ£iile învinuitului, ale persoanei vătămate, ale martorilor oculari ÅŸi ale celorlalte persoane ascultate. Dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge ÅŸi alte probe ce vor fi menÅ£ionate în procesul verbal. Astfel acest act de urmărire penală capătă un caracter complex, diferit de procedura comună. ÃŽnvinuitul sau inculpatul trebuie ascultat întotdeauna în vederea garantării aflării adevărului ÅŸi a garantării dreptului la apărare. Procesul-verbal se citeÅŸte învinuitului ÅŸi celorlalte persoane care au fost ascultate, cărora li se atrage atenÅ£ia că pot completa declaraÅ£iile sau că pot face obiecÅ£ii cu privire la acestea. Apoi se semnează de către organul de urmărire penală ÅŸi de toate persoanele ascultate. Consemnările organului instrumentator pot înlocui, însă, declaraÅ£iile scrise ale persoanelor ascultate. Dacă ulterior în cursul urmăririi penale este necesară audierea ÅŸi a altor persoane sau reaudierea vreunei persoane a cărei declaraÅ£ie a fost consemnată în procesul-verbal, declaraÅ£iile noi vor fi consemnate în acte separate, conform procedurii comune. ÃŽn cazul procedurii urgente, procesul-verbal constituie actul prin care se dispune începerea urmăririi penale, fiind ÅŸi mijloc de probă în acelaÅŸi timp. De asemenea, în acest caz, nu se pune niciodată problema efectuării de acte premergătoare. Constatarea infracÅ£iunii flagrante va trebui făcută ÅŸi în cazul infracÅ£iunilor pentru a căror urmărire ÅŸi judecare se pretinde plângere prealabilă de la persoana vătămată. Constatarea e obligatorie chiar dacă lipseÅŸte această plângere. Apoi, pentru a continua urmărirea penală ÅŸi trimiterea în judecată, este necesar ca persoana vătămată sa fie chemată ÅŸi întrebată dacă doreÅŸte să o depună. ÃŽntreaga activitate de urmărire penală se găseÅŸte deci constatată în mod concentrat în procesul-verbal întocmit de organul de urmărire penală. 1.2. Organele competente. ÃŽn primul rând competenÅ£a pentru constatarea infracÅ£iunilor flagrante aparÅ£ine organelor de urmărire penală: organe de poliÅ£ie ÅŸi procurorul. ÃŽn acest sens doctrina ÅŸi practica judiciară sunt unanime. Pe de altă parte trebuie reÅ£inute, cu caracter derogator, regulile speciale privind competenÅ£a organelor de constatare în diferite situaÅ£ii, prevăzute de art. 214-215 C. proc. pen. Este vorba despre inspecÅ£iile de stat, alte organe de stat, unităţile menÅ£ionate la art. 145 C. pen., organele de conducere ÅŸi control ale administraÅ£iei publice, comandanÅ£ii de nave ÅŸi aeronave, agenÅ£ii de poliÅ£ie de frontieră pentru infracÅ£iunile de frontieră, ofiÅ£erii ÅŸi subofiÅ£erii din cadrul Armatei ÅŸi Jandarmeriei Române pentru infracÅ£iunile constatate în cadrul misiunilor specifice. Aceste organe au însă obligaÅ£ia să înainteze de îndată pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate ÅŸi mijloacele de probă strânse, procurorului sau organului de cercetare penală. Altfel spus, constatarea poate fi făcută ÅŸi de organele speciale dar procedura de urmărire penală aparÅ£ine exclusiv organelor de poliÅ£ie ÅŸi procurorului. ÃŽn doctrină s-a afirmat ÅŸi că nu trebuie confundat procesul-verbal întocmit în baza art. 214 ÅŸi 215 C. proc. pen. de organele de constatare, cu cel întocmit în baza actelor premergătoare (art. 224 C. proc. pen.), care poate fi întocmit ÅŸi de alÅ£i lucrători operativi din Ministerul de Interne sau de organe de stat cu atribuÅ£ii în domeniul siguranÅ£ei naÅ£ionale, care nu sunt organe de urmărire penală, în timp ce constatarea infracÅ£iunilor flagrante se poate face numai de către organele de urmărire penală. ÃŽn ceea ce priveÅŸte competenÅ£a între organele de urmărire penală fostul Tribunal Suprem a decis că, datorită caracterului urgent al acestei proceduri speciale, organele de cercetare penală pot instrumenta cauze penale privind infracÅ£iuni care potrivit art. 209 alin. 3 C. proc. pen. sunt date în competenÅ£a exclusivă a procurorului. Dacă organul de cercetare penală nu se încadrează în termenul fixat pentru efectuarea cercetării după procedura specială ÅŸi se trece la procedura comună, organul de cercetare penală devine necompetent ÅŸi se aplică dispoziÅ£iile art. 209 alin. 3 care prevăd obligativitatea desfăşurării urmăririi penale de către procuror pentru infracÅ£iunile prevăzute în mod expres în acest text. ÃŽn mod excepÅ£ional este competent să constate săvârÅŸirea infracÅ£iunii flagrante preÅŸedintele completului de judecată în cazul infracÅ£iunilor de audienţă (art. 299) care sunt flagrante în sensul art. 465 dacă sunt întrunite ÅŸi condiÅ£iile art. 466 C. proc. pen. §2. Luarea măsurilor preventive ÃŽn cadrul procedurii urgente întâlnim anumite particularităţi cu privire la măsurile de prevenÅ£ie. Astfel, potrivit art. 468 C. proc. pen. reÅ£inerea învinuitului este obligatorie ÅŸi se face pentru maxim 24 de ore potrivit dreptului comun în materie, organul de cercetare penală având obligaÅ£ia de a înainta procurorului, atunci când consideră că este necesar, propunerea arestării preventive. Dacă pe durata reÅ£inerii nu s-a emis mandat de arestare învinuitul va fi pus în libertate la expirarea celor 24 de ore. La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului arestarea învinuitului, care nu poate depăşi 10 zile (spre deosebire de 29 sau 30 de zile cât este termenul în procedura de drept comun), acestea calculându-se de la data expirării ordonanÅ£ei de reÅ£inere (deci maxim 11 zile cu măsura reÅ£inerii). Alteori se consideră că termenul începe să curgă de la data luării măsurii de reÅ£inere. Din această reglementare a art. 468 alin. 1 rezultă că arestarea preventivă a învinuitului nu este obligatorie, luarea acestei măsuri fiind lăsată la latitudinea judecătorului. Celui reÅ£inut sau arestat i se aduce la cunoÅŸtinţă învinuirea în cel mai scurt timp în prezenÅ£a unui avocat ales sau numit din oficiu. Aceste prevederi ale ConstituÅ£iei ÅŸi Codului de procedură penală sunt realizate implicit prin citirea procesului-verbal de constatare a infracÅ£iunii flagrante, ceea ce implică ÅŸi prezenÅ£a apărătorului în acest moment. Nerespectarea acestor dispoziÅ£ii atrage nulitatea absolută a actului procedural (art. 197 alin. 2 C. proc. pen.). ÃŽn ipoteza în care s-au administrat ÅŸi alte probe decât cele cuprinse în procesul-verbal de constatare a infracÅ£iunii flagrante, care este citit învinuitului, este obligatorie prezentarea materialului de urmărire penală. ÃŽn ceea ce priveÅŸte ascultarea învinuitului în momentul arestării sale, în doctrină nu există un punct de vedere uniform, considerându-se că dispoziÅ£iile de drept comun privind acultarea inculpatului nu sunt obligatorii în cazul infracÅ£iunilor flagrante ori dimpotrivă, că ele sunt aplicabile ÅŸi în cadrul procedurii de urgenţă. Procurorul va trebui să dispună punerea în miÅŸcare a acÅ£iunii penale ÅŸi trimiterea în judecată pâna la expirarea mandatului de arest preventiv, în caz contrar urmând să se aplice art. 146 ÅŸi următoarele privind procedura obiÅŸnuită a arestării preventive. ÃŽn cazul în care judecătorul a dispus arestarea învinuitului ÅŸi procurorul a restituit cauza organului de cercetare, acesta din urmă va trebui să continue cercetarea ÅŸi să înainteze dosarul procurorului cel mai târziu în 3 zile de la data emiterii mandatului de arestare (art. 469 alin. 1). Termenul este unul orânduitor, iar dacă nu s-a putut efectua complet cercetarea în acest termen, continuarea cercetării penale se face potrivit procedurii obiÅŸnuite (art. 469 alin. 2). ÃŽn caz de restituire este obligatorie reexaminarea temeiurilor arestării preventive a învinuitului sau inculpatului. O discuÅ£ie aparte în literatura de specialitate ÅŸi practica judiciară are loc în legătură cu aplicarea art. 148 lit. b C. proc. pen., care prevede posibilitatea arestării preventive pentru orice infracÅ£iune flagrantă indiferent dacă se aplică sau nu procedura specială de urmărire penală ÅŸi judecare. ÃŽntr-o primă opinie, majoritară, se consideră că măsura privativă de libertate se aplică tuturor infracÅ£iunilor flagrante din următoarele considerente: legiuitorul, dacă ar fi dorit să restrângă aplicabilitatea art. 148 lit. b) C. proc. pen. numai la situaÅ£iile în care este aplicabilă ÅŸi procedura urgentă, putea să prevadă aceasta în mod expres. Cum legea nu distinge, nici celui care o interpretează nu îi este permis să distingă. ÃŽn acest sens este ÅŸi orientarea majoritară a instanÅ£elor. v ô ö $ & ( 2 | h h h3K h) h) ␃ᄃᲄ怂ᲄ愂̤摧噊. ̤̀☊଀੆愀̤摧⨏˜ ̤̀☊଀੆愀̤摧玝8 ␃ᄃᲄ怂ᲄ愂̤摧∨µ - P R T hÆ’0 ␃ᄃᲄ怂ᲄ愂̤摧手Z ̤̀☊଀െ愀̤摧兿^ ̤̀☊଀ె愀̤摧倛ð ᐀Potrivit unei alte opinii o asemenea posibilitate un există întrucât măsurile preventive sunt măsuri excepÅ£ionale iar exceptio est strictissimae interpretationis. Fiind vorba de o stare de excepÅ£ie, aplicarea ei nu poate fi extinsă prin utilizarea argumentului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos. De asemenea, simplul caracter flagrant al infracÅ£iunii nu poate fi considerat că prezintă vreun pericol pentru desfăşurarea normală a procesului penal. AÅŸa cum s-a remarcat în doctrină, flagranÅ£a implică, prin ea însăşi, doar existenÅ£a la îndemână a probelor săvârÅŸirii unei fapte prevăzute de legea penală. Pornind de la aceste premise, se pare că arestarea preventivă dispusă pe temeiul de la lit. b) a art. 148 C. proc. pen. ar încălca însuÅŸi scopul măsurilor preventive – scop care, potrivit art. 136 C. proc. pen., constă tocmai în asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. ÃŽn sfârÅŸit, potrivit art. 148 alin. 2 C. proc. pen., în cazurile prevăzute la lit. c) – f) ÅŸi i) ale acestui articol, măsura arestării poate fi luată dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenÅ£iunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 2 ani. Conform art. 148 alin. 1 lit. b) C. proc. pen., arestarea preventivă poate fi dispusă dacă infracÅ£iunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de 1 an. După cum se poate observa din confruntarea celor două texte, legiuitorul nu a prevăzut ca ÅŸi temeiul de la litera b) să fie aplicabil inclusiv în situaÅ£ia în care pedeapsa prevăzută de lege este detenÅ£iunea pe viaţă. De aici se poate trage concluzia că, dacă legiuitorul ar fi dorit ca temeiul de arestare de lit. b) să fie aplicabil în cazul tuturor infracÅ£iunilor flagrante, ar fi prevăzut că ÅŸi acesta să poată fi invocat în cazul infracÅ£iunilor sancÅ£ionate de lege cu pedeapsa detenÅ£iunii pe viaţă. Dacă nu s-a luat măsura arestării preventive, procurorul va trebui sa dispună trimiterea în judecată în cel mult 3 zile de la data emiterii ordonanÅ£ei de reÅ£inere, altfel urmând să se aplice procedura de drept comun. ÃŽn orice ipoteză în care procesul penal continuă să se desfăşoare după procedura obiÅŸnuită, ÅŸi nu sunt alte temeiuri care să justifice menÅ£inerea arestării preventive, cel arestat va fi pus în libertate, de îndată, în mod obligatoriu. Potrivit art. 465 alin. 3 în caz de infracÅ£iune flagrantă orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor ÅŸi să-l conducă înaintea autorităţii. Este o dispoziÅ£ie impusă de necesitatea de a acÅ£iona urgent ÅŸi eficient în astfel de cazuri, prevenindu-se dispariÅ£ia făptuitorului, a cărui identitate de multe ori poate fi necunoscută, ori acesta poate părăsi Å£ara. Prinderea făptuitorului de către o persoană particulară nu are caracterul de act procesual al reÅ£inerii sau arestării, ci este un act de sprijin civic dat organelor judiciare. Prinderea trebuie să se efectueze fără violenţă sau constrângeri inutile. De asemenea există obligaÅ£ia de a-l preda pe făptuitor, de îndată, autorităţilor. „Autoritatea” poate fi un organ judiciar sau orice altă autoritate de stat care va sesiza, de îndată, organul de urmărire penală competent. §3. Trimiterea în judecată ÃŽn raport de stadiul cercetării penale pot exista mai multe situaÅ£ii: a) Dacă cercetarea penală s-a terminat înainte de expirarea celor 24 de ore de la constatarea infracÅ£iunii, organul de cercetare penală înaintează procurorului pe învinuit împreună cu dosarul cauzei ÅŸi cu propunerea de trimitere în judecată. Procurorul va putea da următoarele soluÅ£ii: dacă consideră că sunt suficiente probe în învinuire dispune trimiterea în judecată, întocmind rechizitoriul prin care pune în miÅŸcare acÅ£iunea penală. El trebuie să se pronunÅ£e în maxim două zile de la primirea dosarului, adică 3 zile de la emiterea ordonanÅ£ei de reÅ£inere; dacă consideră că nu sunt suficiente probe în învinuire dar ele se pot obÅ£ine înăuntrul termenului de 10 zile al arestului preventiv, va solicita judecătorului emiterea mandatului de arestare. Dacă îl va obÅ£ine, va restitui cauza la organul de cercetare iar acesta va trebui să finalizeze cercetarea penală în 3 zile de la restituire (4 zile de la reÅ£inere), sub sancÅ£iunea pierderii procedurii speciale. Dacă nu obÅ£ine mandatul de arestare, iar cercetarea penală nu se poate finaliza înăuntrul termenului de reÅ£inere se va trece la procedura de drept comun. După expirarea termenului de 3 zile de la restituire organele de cercetare trebuie sa înainteze dosarul procurorului pentru a pronunÅ£a o suluÅ£ie. b) Dacă cercetarea penală nu s-a terminat în termenul de 24 de ore, organul de cercetare penală trimite dosarul procurorului, înainte de expirarea lui, cu propunerea de arest preventiv. ÃŽn acest caz procurorul este obligat sa solicite judecătorului mandat de arestare preventivă, fără de care se va trece la procedura obiÅŸnuită. Dar ÅŸi acum procurorul poate considera, însă, că sunt suficiente probe pentru trimiterea învinuitului în judecată. Dacă totuÅŸi solicită mandatul ÅŸi îl obÅ£ine va restitui cauza organelor de cercetare penală care trebuie să finalizeze cercetarea în maxim 3 zile de la restituire. Apoi vor înainta dosarul procurorului care trebuie sa dea o soluÅ£ie în maxim 2 zile de la primirea dosarului. Procurorul verifică mai întâi lucrările de urmărire penală, inclusiv legalitatea ÅŸi oportunitatea acestora. Apoi va pronunÅ£a una din următoarele soluÅ£ii în cel mult 2 zile de la primirea dosarului: punerea în miÅŸcare a acÅ£iunii penale prin emiterea rechizitoriului ÅŸi trimiterea în judecată a învinuitului atunci când consideră că sunt suficiente probe în învinuire. Rechizitoriul împreună cu dosarul cauzei va fi înaintat de îndată instanÅ£ei competente (art. 470 alin. 2). Aceasta înseamnă, în raport cu dispoziÅ£iile art. 264 alin. 4 C. proc. pen. care prevede termenul de 24 de ore, că în cazul infracÅ£iunilor flagrante înaintarea dosarului trebuie să se facă în mai puÅ£in de 24 de ore; dacă constată incidenÅ£a dispoziÅ£iilor art. 10 C. proc. pen. va decide scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale potrivit procedurii comune; dacă organul de cercetare penală, după restituirea cauzei, nu a putut finaliza cercetarea în termenul de 3 zile de la arestarea învinuitului, continuarea cercetării ÅŸi urmăririi penale se va face după procedura de drept comun (art. 469 alin. 2). ÃŽn acest caz procurorul poate decide fie restituirea cauzei la organul care a efectuat cercetarea penală, fie la un alt organ competent pentru continuarea sau refacerea cercetării (art. 470 alin. 1 ÅŸi art. 265), aceste organe urmând să facă cercetarea după procedura obiÅŸnuită (art. 470 alin. 3). Când procurorul dispune restituirea sau trimiterea cauzei la alt organ competent trebuie să se pronunÅ£e obligatoriu ÅŸi asupra menÅ£inerii sau revocării măsurii de arestare preventivă (art. 267 ÅŸi 470 alin. 3 C. proc. pen.). De asemenea, în acest caz, vor rămâne valabile măsurile asiguratorii luate, actele sau măsurile procesuale confirmate sau încuviinÅ£ate de procuror, precum ÅŸi actele procesuale care nu pot fi refăcute; procurorul se va pronunÅ£a ÅŸi cu privire la măsurile de siguranţă ÅŸi cele asiguratorii, iar pentru măsurile de siguranţă prevăzute de art. 113 ÅŸi 114 C. pen va înÅŸtiinÅ£a judecătorul privind menÅ£inerea sau revocarea lor. ÃŽn sfârÅŸit, dacă învinuitul sau inculpatul este grav bolnav, suferind de o boală care împiedică continuarea urmăririi penale, boala fiind constatată printr-o expertiză medico-legală, este posibilă suspendarea urmăririi penale dar, în acest caz, urmărirea se va face potrivit procedurii obiÅŸnuite. SECÅ¢IUNEA A IV-A JUDECATA ÃŽN CAZUL PROCEDURII URGENTE §1. InstanÅ£a competentă Activitatea procesuală ce se desfăşoară în cazul înfracÅ£iunilor flagrante în faza de judecată este, în mare măsură, supusă procedurii obiÅŸnuite, urmând etapele pe care le parcurge orice proces obiÅŸnuit. Procedura specială este reglementată de art. 471-477 C. proc. pen. Cu privire la instanÅ£ele competente să judece în cauzele privitoare la infracÅ£iunile flagrante, legea nu face nici o distincÅ£ie faţă de procedura obiÅŸnuită. Astfel, art. 471 alin. 1 C. proc. pen. arată că, în cauzele privind infracÅ£iunile flagrante, competenÅ£a materială ÅŸi teritorială este cea obiÅŸnuită. ÃŽn privinÅ£a competenÅ£ei teritoriale art 471 alin. 2 C. proc. pen. ÅŸi art. 21 din Legea nr. 92/ 1992 pentru organizarea judecătorească, prevăd că, pentru municipiile împărÅ£ite în sectoare, Ministrul justiÅ£iei poate desemna una sau mai multe judecătorii care să judece aceste cauze. O astfel de competenţă o avea Judecătoria Sectorului 3 din municipiul BucureÅŸti. InstanÅ£a stabilită în acest fel nu este o instanţă specială pentru infracÃ…Â