Referat Tipologia Dreptului

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Tipologia Dreptului si de asemenea puteti face Download Referat Tipologia dreptului

Citeste fragmente din Referat Tipologia Dreptului

Catedra: Teoria ÅŸi Istoria Dreptului Tema: Tipologia Dreptului Plan: Introducere .pag.3 ConsideraÅ£ii generale privind tipologia dreptului....................pag.4 Conceptul de tip istoric de drept..............................................pag.8 Familiile de drept contemporane.............................................pag.12 Familia juridică romano-germanică......................pag.12 Familia juridică anglo-saxonă...............................pag.14 Alte tipuri de sisteme juridice...............................pag.19 familia socialistă de drept............................pag.19 dreptul musulman.........................................pag.21 dreptul hinduÅŸilor.........................................pag.22 ÃŽncheiere.............................................................. ..............................pag.24 Bibliografie............................................................ ............................pag.26  Introducere Problema tipologiei dreptului în condiÅ£iile actuale capătă o importanţă deosebit de mare. ÃŽn sec. XX numărul sistemelor juridice a crescut aproape de 3 ori ÅŸi acum atinge cifra de 200. ÃŽn acest context, este vorba, bineînÅ£eles, nu numai despre caracterisicile numerice ÅŸi despre varietatea considerabilă a sistemelor juridice naÅ£ionale, ci ÅŸi despre neuniformitatea dezvoltării sociale ÅŸi istorice, care determină joncÅ£iunea într-o secÅ£iune sincronică a celor mai diferite stadii de dezvoltare a dreptului. De aceea tipologia juridică este o premisă necesară a analizei diferenÅ£iate, multilaterale a hărÅ£ii juridice a lumii. ÃŽn plan filozofic ea demonstrează unitatea comunului – tipului de drept istoric, specificului - familiei de drep, ÅŸi a unicităţii – sistemului juridic naÅ£ional concret. Analiza respectivă este mai ales necesară statelor care nu au tradiÅ£ii vechi, stabile în condiÅ£iile legiferării, care întreprind primii paÅŸi în crearea cadrului normativ naÅ£ional; deoarece în baza acestea este posibil de a determina trăsăturile specifice ale fiecărei familii de drept, ÅŸi pe baza realităţii din ţările respective de a determina propria cale în această direcÅ£ie. Scopul prezentei lucrări rezidă în studierea literaturii de specialitate în domeniul propus pentru investigaÅ£ie, a opiniilor doctrinare în materie ÅŸi ca rezultat formularea anumitor concluzii referitoare la tipologia dreptului. Pentru realizarea scopului propus lucrarea de faţă a fost structurată în trei capitole, în care, într-o ordine logică ÅŸi consecutivă m-am străduit să reflect toate aspectele tematicii abordate, în vederea cărui fapt am analizat nu numai părerile autorilor autohtoni, ci ÅŸi români ÅŸi ruÅŸi. ConsideraÅ£ii generale privint tipologia dreptului După părerea unor autori, obiectul fundamental al tipologiei juridice este categoria de „sistem juridic”, strîns legată de aÅŸa noÅ£iuni conceptuale iniÅ£iale ca „harta juridică a lumii”, „tipul de drept istoric”, „familia sistemelor juridice”, „sistem juridic naÅ£ional”. ÃŽntr-un sens restrîns sub sistem juridic se subînÅ£elege dreptul unui stat concret, indicat terminologic prin „sistem naÅ£ional”. ÃŽn acest caz noÅ£iunea de „sistem juridic” nu este sinonimul noÅ£iunii „sistem de drept”, deoarece aceasta din urmă este o noÅ£iune institutivă ce dezvăluie legăturile reciproce, raportul ÅŸi structura ramurilor dreptului, fapt ce este determinat de factori de ordin obiectivi ÅŸi subiectivi. NoÅ£iunea de „sistem juridic”, consideră aceiaÅŸi autori, este mai largă decît cea de „sistem de drept”. Pe lîngă structura institutivă de drept ( sistem de drept ) ea mai cuprinde ÅŸi un ÅŸir de componente ale vieÅ£ii juridice a societăţii, analiza cărora permite evidenÅ£ierea acelor părÅ£i ÅŸi aspecte ale dezvoltării juridice, care nu pot fi elucidate doar prin analiza structurii institutive. NoÅ£iunea de „sistem juridic” folosită în al doilea sens este foarte legată de dreptul comparat. Aici terminologia este destul de diversă: de la termenul „familia sistemelor juridice”, „cercuri juridice” la „comunitate structurală”; cel mai restrîns fiind termenul „familie juridică”. Categoria „familie juridică” serveÅŸte pentru desemnarea unităţii relative a sistemelor juridice naÅ£ionale, care au principii juridice asemănătoare ÅŸi reflectă acele particularităţi ale sistemelor indicate, care sînt condiÅ£ionate de asemănarea dezvoltării lor istorice concrete: structuri, izvoarelor, instituÅ£iilor ÅŸi ramurilor principale, culturii juridice, tradiÅ£iilor etc. Ea este auxiliară în raport cu noÅ£iunea „ tipul de drept istoric”, reflectînd mai întîi de toate independenÅ£a relativă a formei juridice, particularităţile conÅ£inutului tehnico-juridic al dreptului. AÅŸa dar, o familie juridică este o totalitate de sisteme juridice naÅ£ionale în cadrul unui tip de drept, asociate prin comunitatea formării istorice, structurii izvoarelor, principalelor ramuri ÅŸi instituÅ£ii juridice, aplicării dreptului, aparatului de noÅ£iuni ÅŸi categorii ale ÅŸtiinÅ£ei juridice. ÃŽn sens larg categoria „sistem juridic” este întrebuinÅ£ată ca identică cu o noÅ£iune de „tipul de drept istoric”, care cupride caracteristica esenÅ£iala sintetizată a sistemelor juridice ale unei formaÅ£iuni social-economice ÅŸi exprimă principalul ÅŸi esenÅ£ialul, caracteristic fiecărui sistem. ÃŽnsă termenul „tipul de drept istoric” nu poate cuprinde toată diversitatea sistemelor juridice contemporane. Avînd în vedere toate sistemele juridice naÅ£ionale de pe glob, în literatura juridică sînt întrebuinÅ£aÅ£i termenii: „harta juridică a lumii”, „geografia juridică a lumii”, „comunitatea sistemelor juridice”. Se mai distinge ÅŸi tipologia globală, bazată pe criterii social-economice ÅŸi clasificarea în cadrul tipologiei globale, bazată pe criterii juridice. ÃŽn cadrul tipologiei globale este stabilită apartenenÅ£a sistemelor juridice actuale la un anumit tip istoric de drept. Criteriul folosit la structura ei este formaÅ£iunea social-economică. Tipologia globală a sistemelor juridice actuale fixează principalul, fără care nu poate fi tipul istoric de drept. Ea caracterizează sistemele juridice ca componente ale unei formaÅ£iuni social-economice anumite, prezentîndu-se sub diferite forme ÅŸi manifestări. Problema tipologiei juridice nu se epuizează prin raportul comunului ÅŸi specificului. Mai există ÅŸi un alt nivel – intermediar – fără care nu se poate fi studiat un sistem juridic actual. El presupune folosirea categoriei filozofice de „specific” ca exprimare a legăturii dialectice reciproce dintre comun ÅŸi unic în studierea sistemelor juridice actuale. ÃŽn acest caz este vorba de o triplă legătură: tipul istoric de drept – rezultatul tipologiei globale ( familia juridică ) – rezultatul clasificării ÅŸi sistemul juridic concret. ÃŽn fiecare sistem juridic naÅ£iona apar, în primul rînd, trăsături determinate de legităţile generale ale dreptului, adică semne caracteristice tuturor sistemelor juridice, dreptului în general, în al doilea rînd, trăsături ce se unesc doar cu unele din ele în cadrul unui tip istoric de drept, în al doilea rînd, trăsături ce se unesc în cadrul familiei juridice ÅŸi grupului juridic, ÅŸi, în sfîrÅŸit, în al patrulea rînd, trăsături caracteristice numai sistemului juridic naÅ£ional dat. ÃŽn cadrul tipologiei juridice este posibilă ÅŸi necesară o clasificare, care ar lua în consideraÅ£ie particularităţile concret-istorice, tehnico-juridice ÅŸi altele ale diferitor sisteme juridice. Clasificarea sistemelor juridice contemporane trebuie abordată ca un sistem complex a familiilor juridice. Problema structurii marilor sisteme de drept s-a pus abia dupa primul război mondial ÅŸi aceasta se datorează ÅŸcolii comparatiste iniÅ£iate de englezul Gutteridge ÅŸi continuată de elevii lui, francezul David Rene ÅŸi englezul Hamson1. Printre numeroasele încercări de clasificare a sistemelor de drept care folosesc diferiÅ£i factori, începînd cu unele criterii etice, rasiale, geografice, religioase ÅŸi terminînd cu tehnica juridică ÅŸi stilul dreptului, de o popularitate deosebită se bucură cea făcută de David Rene. El critică aceste clasificări pentru ideile preconcepute ale autorilor, deoarece ele nu au un criteriu unic, ceea ce conduce la rezultate neÅŸtiinÅ£ifice. IniÅ£ial, profesorul francez susÅ£inea că există două sisteme principale de drept: romano-germanic ÅŸi anglo-saxon. ÃŽn ultimul timp, David Rene a înaintat ideea despre o nouă clasificare, conform căreia în lume ar exista cinci sisteme principale de drept. Primul, cel al lumii occidentale, bazat pe principiile moralei creÅŸtine, pe principiile politice ÅŸi sociale ale democraÅ£iei libere ÅŸi pe o structură economică capitală. Al doilea sistem îl denumeÅŸte „al lumii sovietice” diferit din cauza structurii orînduirii sociale căreia i se aplică. Cel de-al treilea este sistemul islamic, al patrulea, cel hindus, iar al cincilea, sistemul chinez tradiÅ£ional2. El propune urmatoarele criterii de clasificare a sistemelor de drept: criteriul ierarhiei izvoarelor de drept după care distingem: dreptul statelor în care izvor principal de drept este legea – FranÅ£a, Germania, Italia etc.; dreptul statelor în care acest rol este jucat de jurisprudenţă sau de cutumă sistemul de drept common-low englez ÅŸi cel american; identitatea unor instituÅ£ii, concepte ÅŸi tehnici fundamentale. Juristul german K. Zweigerdt, în calitate de criteriu de clasificare ia noÅ£iunea de stil juridic, care ia în consideraÅ£ie cinci factori: apariÅ£ia ÅŸi evoluÅ£ia sistemului juridic; specificul gîndirii juridice; instituÅ£iile juridice specifice; natura izvoarelor dreptului ÅŸi modurile de interpretare a lor; factorii ideologici. ÃŽn această bază K. Zweigerdt deosebeÅŸte opt cercuri juridice: romanic, germanic, scandinavic, anglo-saxon, socialist, islamic, hindus. Deci, tipologia juridică poate fi abordată, în principal, sub două aspecte: al tipurilor istorice de drept ÅŸi al familiilor juridice, fiecare tinînd cont de criteriile menÅ£ionate mai sus. Concepul de tip istoric de drept După cum s-a menÅ£ionat deja, în general, ÅŸtiinÅ£a juridică cunoaÅŸte două abordări cu privire la gruparea sau clasificarea dreptului: prima, bazată pe anumite caracteristici ale conÅ£inutului ÅŸi formei dreptului, îl grupează în mari sisteme sau familii, a doua întemeiată pe criteriul cronologic, istoric îl grupează în tipuri de drept. Vorbind despre clasificarea pe tipuri de drept, teoria marxistă, pornind de la teza caracterului exclusiv de clasă a dreptului, vorbeÅŸte de patru tipuri de drept sclavagist, feudal, burghez ÅŸi socialist. După părerea unor autori1, pornindu-se de la criteriul evoluÅ£iei istorice a dreptului s-ar putea distinge ca tipuri istorice de drept după dreptul incipient din comuna primitivă, dreptul antic, (cu unele grupe mari ca: dreptul oriental, dreptul greco- roman); dreptul medieval ( cu unele grupe prin care s-ar distinge dreptul european de origine romano-germanică ÅŸi common-low, dreptul islamic, indian, chinez), întregul drept medieval este marcat de aspectul religios ÅŸi tradiÅ£ional; dreptul modern (caracteristic instaurării economiei capitaliste, liberale, de piaţă); dreptul contemporan care, deÅŸi are sau tinde să aibă unele trăsături comune, mai ales datorită influenÅ£ei tot mai pronunÅ£ate a dreptului internaÅ£ional cu principiile sale, se diferenÅ£iază în mai multe grupe, unele din ele corespunzătoare sistemelor sau familiilor de drept amintite mai sus. Astfel, s-ar putea diferenÅ£ia următoarele grupe: dreptul societăţilor democratice cu economie de piaţă în care se include dreptul din fostele ţări socialiste, aflate în faza de tranziÅ£ie spre democraÅ£ie ÅŸi statul de drept; dreptul socialist, aflat în ţările unde se mai menÅ£ine sistemul socialist; dreptul ţărilor în curs de dezvoltare sau a lumii a III-a care mai păstrează puternice elemente tradiÅ£ionale ÅŸi religioase, cum este, bunăoară, dreptul islamic, dreptul budist sau hindus1. Dezvoltarea puternică a relaÅ£iilor ÅŸi colaborării internaÅ£ionale, existenÅ£a mijloacelor moderne de comunicaÅ£ii care practic au anulat distanÅ£ele de pe Pămînt, fac posibilă ÅŸi necesară apropierea ÅŸi infuenÅ£a reciprocă a sistemelor de drept din toate ţările existente astăzi pe glob. Cu atît mai mult are loc o apropiere mergînd pînă la unificare între sistemele de drept ale ţărilor cuprinse în diferite forme de colaborare internaÅ£ională, cum este de exemplu, Comunitatea Economică Europeană care a dus ÅŸi la naÅŸterea unui sistem propriu de drept denumit drept comunitar. Astfel, în literatura juridică de astăzi se fac numeroase încercări în scopul realizării tipologiei statului ÅŸi dreptului, demonstrării logicii dezvoltării ÅŸi funcÅ£ionării lor în lumea contemporană. Un interes mărit prezintă două tratări a acestei probleme efectuată de curentul civilizat ÅŸi de cel formativ. La baza tratării civilizate stă opinia că fiecare societatea, datorită specificului, legăturii ÅŸi interdependenÅ£ei diferitelor sale sfere (economică, politică, dreptului, sociale, culturale, ideologice, religioase, tradiÅ£ii) prezintă un tot întreg – civilizaÅ£ie2. ÃŽn dependenţă de un fel sau altul de interacÅ£iune a componentelor societăţii, durata existenÅ£ei, scopurilor toate civilizaÅ£iile existente cîndva ÅŸi în prezent pot si divizate în anumite grupe. O astfel de divizare se răsfrînge asupra tuturor componentelor sale, inclusiv asupra statului ÅŸi dreptului. Astfel, cunoaÅŸterea tipurilor de bază a civilizaÅ£iilor permite foarte uÅŸor realizarea tipologiei statului ÅŸi dreptului. Unul din cei mai de vază cercetători ai acestui curent se consideră A. Toinbi. Conform concepÅ£iei lui A. Toinbi, istoria omenirii prezintă în sine istoria doar unor civilizaÅ£ii-culturi luate aparte1. Astfel, după părereea lui, istoria omenirii prezintă istoria a 21 de civilizaÅ£ii, dintre care astăzi s-au păstrat doar 8 (chineză, hindusă, islamică, occidentală, ortodoxă ÅŸ.a.). Toate civilizaÅ£iile existente ÅŸi care au existat A. Toinbi le recunoaÅŸte egale după valorile lor culturale ÅŸi alte valori. Totodată fiecare civilizaÅ£ie în dezvoltarea sa a trecut cinci stadii: apariÅ£ia, creÅŸterea (dezvoltarea), fracturare (dezichilibru), descompunere ÅŸi ulterioara distrugere (desfiinÅ£are). Deoarece procesele sociale ce au avut loc în fiecare civilizaÅ£ie sînt identice, autorul încearcă deducerea unor legi empirice de dezvoltare socială. După părerea lui, forÅ£a de dezvoltare a civilizaÅ£iei nu este dezvoltarea economică, ci „minoritatea creatoare” a societăţii, capabilă reuÅŸit să reacÅ£ioneze la diferite evenimente ÅŸi să atragă după sine populaÅ£ia. Modalitatea de reacÅ£ionare a societăţii la evenimentele exteriare determină, în ultima instanţă, sistema valorilor sociale. CivilizaÅ£ia se păstrează pînă atunci pînă cînd „minoritatea creatoare” este capabilă să hotărască problemele puse în faÅ£a societăţii ÅŸi să ducă după sine partea majoritară pasivă. Cum numai elita creatoare devine incapabilă să rezolve problemele, ea se transformă în minoritatea de guvernare care forÅ£at deÅ£ine puterea. Aceasta provoacă lupta majorităţii cu elita creatoare ÅŸi în procesul acestei lupte cevilizaÅ£ia inedit se distruge. Totodată civilizaÅ£ia poate dispărea ca rezultat al acaparării de către altă civilizaÅ£ie sau datorită catastrofelor naturale. Fiecare civilizaÅ£ie îşi păstrează stabilitatea datorită componentelor sale statul ÅŸi dreptul2. Respectiv, se poate spune despre dependenÅ£a tipologiei statului ÅŸi dreptului de civilizaÅ£iile existente, astfel despre 21 de tipuri de drept. Dar o tipologie specială a dreptului nu a fost elaborată de A. Toinbi. ÃŽn literatura de specialitate se consideră că tratarea civilizată a problemei tipologiei dreptului nu rezolvă toate aspectele acestei problematici. Ca argumente se invocă: în primul rînd, baza tipologiei – civilizaÅ£ia, în literatura contemporană apare destul de nedeterminată. Se consideră ca istoria omenirii mai degrabă este tratată, după A. Toinbi, în limitele tipurilor de civilizaÅ£ie evidenÅ£iate de el ÅŸi nu invers. în al doilea rînd, după coreacta apreciere a lui V.S. NerseseanÅ£, în baza acestui studiu mai degrabă se pot evidenÅ£ia diferite forme de organizare a puterii de stat ÅŸi de reglementare normativă. în al treilea rînd, A. Toinbi simplifică destul de mult procesele sociale reale de dezvoltare a societăţii, constatînd că toate civilizaÅ£iile sînt sortite pieririi. Curentul formativ de tratare a tipologiei statului ÅŸi dreptului pune la baza tipologiei formaÅ£iunea social-economică. RelaÅ£iile economice, fiind baza ÅŸi izvorul dezvoltării societăţii, permite evidenÅ£ierea unicităţii, asemănătorilor diferitor state, precum ÅŸi trăsăturilor lor specifiice. Trecerea de la o formaÅ£iune social-economică la alta se realizează din cauze obiective. Schimbul consecutiv al celor patru formaÅ£iuni social-economice obiectiv determină logica dezvoltării statului ÅŸi dreptului ÅŸi etapele de bază a acestei dezvoltări. FormaÅ£iunile social-economice sclavagistă, feudală, burgheză ÅŸi socialistă corespund tipurilor de stat ÅŸi drept sclavagist, feudal, burghez ÅŸi socialist. De unde se concluzionează că prin tip istori de drept trebuie de înÅ£eles totalitatea esenÅ£ialelor calităţi, legături, care reflectă esenÅ£a lui în limitele formaÅ£iunii social-economice determinate1. 3. Familiile de drept contemporane: 3.1 familia juridică romano-germanică Familia juridică romao-germanică sau continentală (FranÅ£a, Germania, Italia, Spania ÅŸi alte ţări) are o istorie îndelungată. Ea s-a format în Europa în baza studierii dreptului roman la universităţile italiene, franceze ÅŸi germane, care au întemeiat în sec. XII-XVI în baza culegerii de legi a lui Iustinian o ÅŸtiinţă juridică pentru multe ţări europene. A avut loc procesul cu denumirea „preluarea ÅŸi adaptarea dreptului roman1”. La prima sa etapă această preluare ÅŸi adaptare avea un caracter doctrinar, deoarece era independent de politică, fiindcă nu se aplica nemijlocit, se studiau noÅ£iunile de bază ale dreptului roman. La următoarea etapă, această familie a început să se supună legităţilor comune a dreptului cu economia ÅŸi politica, mai întîi de toate în legătură cu proprietatea, schimbul etc. Codificările naÅ£ionale au atribuit dreptului o anumită claritate, au facilitat aplicarea ÅŸi au devenit o consecinţă logică a concepÅ£iei formate în Europa continentală desre norma juridică ÅŸi despre drept în general. Ele au incheiat formarea familiei juridice romano-germanice ca fenomen integru. Pentru familia romano-germanică sînt caracteristice existenÅ£a dreptului scris, sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui în public ÅŸi privat, precum ÅŸi divizarea lui în ramuri de drept. Comun pentru dreptul tuturor ţărilor din familia juridică romano-germanică este caracterul lui codificat, fondul de noÅ£iuni comune, un sistem mai mult sau mai puÅ£in comun al participiilor juridice. ÃŽn toate aceste ţări există constituÅ£ii scrise, normele cărora au o autoritate juridică superioară, care este susÅ£inută ÅŸi de stabilirea în majoritatea ţărilor a unui control juriciar al constituÅ£ionalităţii legilor ordinare. ConstituÅ£ia delimitează competenÅ£a elaborării dreptului a diferitelor organe de stat ÅŸi în corespundere cu această competenţă înfăptuiesc diferenÅ£ierea diferitelor izvoare ale dreptului. Doctrina juridică romano-germanică deosebesc trei tipuri de legi ordinare: codurile, legile speciale (legislaÅ£ia curentă) ÅŸi culegere de norme1. ÃŽn majoritatea ţărilor continentale acÅ£ionează coduri civile, penale, procesual civile, procesual penale ÅŸi altele. Sistemul legislaÅ£iei curente este de asemenea destul de ramificat. Legile reglementează sfere distincte ale vieÅ£ii sociale, numărul lor în fiecare Å£ară este semnificativ. Printre izvoarele dreptului romano-germanic este semnificativ rolul actelor normative subordonate legilor: regulamente, decrete etc. SituaÅ£ia obiceiului în sistemul de izvoare al dreptului romano-germanic este specifică, neobiÅŸnuită, el poate acÅ£iona nu numai în completarea legii dar ÅŸi pe lîngă lege. Sînt posibile situaÅ£ii cînd obiceiul ocupă o poziÅ£ie împotriva legii, de exemplu, în dreptul navigaÅ£iei italiene, unde obiceiul maritim prevelează asupra normei codului civil. ÃŽn general, însă, obiceiul în prezent ÅŸi-a pierdut caracterul de sursă independentă a dreptului cu rare excepÅ£ii. Cît priveÅŸte practica juduciară ca izvor de drept, aici poziÅ£ia doctrinei este destul de contradictorie. Cu toate acestea practica judiciară poate fi referită la numarul izvoarelor auxiliare. ÃŽn sistemul juridic romano-germanic un loc deosebit îl ocupă doctrina ce a elaborat principiile generale ale structurii acestei familii juridice. Doctrina joacă un rol important în activitatea de elaborare, pregătire a legilor, precum ÅŸi în activitatea de aplicare a actelor normative. Odată cu dezvoltarea legăturilor internaÅ£ionale capătă o mare importanţă pentru sistemele juridice naÅ£ionale dreptul internaÅ£ional. ÃŽn unele ţări convenÅ£iile internaÅ£ionale au o putere juridică mai mare decît legile naÅ£ionale. ÃŽn toate ţările familiei romano-geranice este cunoscută divizarea dreptului în public ÅŸi privat. Această divizare poartă un caracter general, este preponderent doctrinară ÅŸi în ultimul timp ÅŸi-a pierdut însemnătatea de cîndva. ÃŽn linii generale se poate spune că la dreptul public se atribuie acele ramuri care determină statul, activitatea organelor de stat, ÅŸi relaÅ£iile individului cu organele statului; iar la dreptul privat – ramurile ce reglementează relaÅ£iile reciproce ale indivizilor. ÃŽn fiecare dintre aceste sfere în fiecare dintre ţările familiei juridice respective nimeresc aproximativ aceleaÅŸi ramuri. ApartenenÅ£a dreptului diferitor ţări europene la familia juridică romano-germanică nu exclude anumite deosebiri între sistemele juridice naÅ£ionale. Astfel, dreptul francez pe de o parte ÅŸi dreptul german pe de altă parte au servit drept model în baza caruia în interiorul acestei familiei juridice se deosebesc două grupuri juridice: romanic, din care fac parte Belgia, Luxemburg, Olanda, Italia, Portugalia, Spania ÅŸi cel germanic care include Austria, ElveÅ£ia ÅŸi alte ţări. 3.2. familia juridică anglo-saxonă Spre deosebire de ţările romano-germanice unde izvorul de bază al dreptului este legea, în ţările familiei juridice anglo-saxone ca izvor de bază a dreptului este norma formulată de judecători ÅŸi exprimată în precedente judiciare. Dreptul comun anglo-saxon ca ÅŸi dreptul roman s-a dezvoltat după principiul „Dreptul este acolo unde este apărarea1”. Åži necătînd la toate încercările de codificare dreptul comun englez, completat ÅŸi perfecÅ£ionat de legile „dreptului de echitate”, are la bază un drept de procedent creat de judecătorii. Acest fapt nu excludee creÅŸterea rolului dreptului statular (legislativ). Astfel, dreptul a obÅ£inut o triplă structură: dreptul comun bazat pe precedent, izvor de bază; dreptul de echitate – care completează ÅŸi corectează izvorul de bază; j l ô ö † ˆ 萑ː葠ːᬀdreptul statular - dreptul scris de origine parlamentară. Trăsăturile specifice înÅ£elegerii juridice în acest sistem de drept se explică prin formula: Mijlocul apărării judiciare e mai important decît dreptul, deoarece greutatea de bază se reduce la posibilitatea adresării în jurisdicÅ£ia regală. La sfîrÅŸitul sec. XIII creÅŸte rolul ÅŸi importanÅ£a dreptului statutar, în legătură cu ce rolul judecătorilor în crearea dreptului a început să fie restrîns, limitat. ÃŽn sec. XIV-XV în legătură cu dezvoltarea relaÅ£iilor burgheze a apărut necesitatea de a ieÅŸi din limitele rigide ale precedentului. Rolul de judecată ÅŸi l-a asumat cancelarul regal, care a început să soluÅ£ioneze în ordinea anumitei proceduri litigiile privind adresarea către rege. Ca rezultat, de rînd cu dreptul comun, s-a creat dreptul de echitate. Pînă la reforma din 1873-1875 în Anglia exista dualismul judiciar: înafară judecăţilor, care aplicau dreptul comun, exista judecata Lordului-Cancelar. Reforma a intrigat dreptul comun cu dreptul de echitate într-un sistem integru al dreptului de precedent. ÃŽn familia juridică anglo-americană se deosebesc grupurile de drept englez ÅŸi legat de el prin originea sa – dreptul SUA. ÃŽn grupul de drept englez intră Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Austria, Noua Zelandă, fostele colonii britanice (în prezent 36 de state sînt membre ale Comunităţii). Dreptul SUA, avînd drept sursă dreptul englez, în prezent este destul de independent. ExcepÅ£ii fac statul Luiziana, unde un rol considerabil îl joacă dreptul francez ÅŸi statele cele mai sudice, pe teritoriul cărora este răspîndit dreptul Spaniei. Dreptul comun este un sistem, care poartă amprenta istoriei, iar această istorie pînă în sec. XVIII este o istorie exclusiv a dreptului englez care s-a dezvoltat, după cum am menÅ£ionat deja, pe trei căi: formarea dreptului comun, completarea lui cu dreptul de echitate ÅŸi interpretarea statutelor. ÃŽnsă, dacă juriÅŸtii familiei juridice romano-germanice consideră dreptul o totalitate de norme juridice stabilite dinainte, atunci pentru un englez dreptul este în general aceea la ce va ajunge examinara judiciară. Pe continent juriÅŸtii sînt interesaÅ£i în primul rînd de faptul cum este reglementată situaÅ£ia data, în Anglia - în ce ordine ea trebuie corectată pentru a ajunge la o hotărîre judiciară corectă. ÃŽn ţările din familia romano-germanică justiÅ£ia se face de către judecători care posedă diploma de juriÅŸti; în Anglia chiar ÅŸi judecătorii din Tribunalul Suprem pînă în sec. XIX nu trebuiau să aibă neapărat studii juridice universitare: ei însuÅŸiau profesia lucrînd ca avocaÅ£i ÅŸi studiind practica de procedură judiciară. Abia în timpurile noastre dobîndirea diplomei universitare a devenit o condiÅ£ie importantă pentru a deveni avocat sau judecător. Examenele profesionale care permit ocuparea de profesii juridice au devenit foarte serioase. Dar ÅŸi în prezent, după părerea englezilor, principalul este ca dosarele să fie examinate în judecătorii de către oamenii practici. După păreea lor, pentru a judeca bine este de ajuns să se respecte principiile de bază ale procedurii judiciare, care sînt o parte componentă a eticii generale. Dreptul englez ÅŸi astăzi rămîne un drept judiciar, elaborat de către judecători în procesul examinării cazurilor aparte. Luînd în consideraÅ£ie regulile precedentului, o asemenea abordare asigură situaÅ£ia în care normele de drept ale sistemelor romano-germanice, în schimb fac dreptul mai cazuistic ÅŸi mai puÅ£in concret. Structura dreptului în familia juridică anglo-saxonă, concepÅ£ia dreptului, sistemul de izvoare ale dreptului, limbajul juridic – totul este diferit de cele din sistemele juridice ale familiei romano-germanice. ÃŽn cadrul dreptului englez lipseÅŸte divizarea dreptului în public ÅŸi privat, care este înlocuită aici cu divizarea în drept comun ÅŸi dreptul de echitate. Ramurile dreptului englez nu sînt atît de bine pronunÅ£ate ca în sistemele de drept continentale, fapt ce l-au determinat doi factori: în primul rînd, toate judecătoriile au o jurisdicÅ£ie comună, adică pot examina diferite categorii de dosare – de drept public si privat. JurisdicÅ£ia împărÅ£ită duce la delimitarea ramurilor dreptului, iar cea unificată are efect opus. ÃŽn al doilea rînd, dreptul englez s-a dezvoltat treptat, pe calea practicii judiciare ÅŸi a reformelor legislative în cazuri aparte. ÃŽn Anglia nu există coduri de tip european. Deaceea pentru un jurist englez dreptul este omogen. Doctrina engleză nu cunoaÅŸte discuÅ£ii despre diviziunile structurale ale dreptului, preferînd mai mult rezultatul decît argumentări teoretice. RevoluÅ£ia Americană a înaintat pe primul plan ideea dreptului american naÅ£ional independent, care ar rupe legăturile cu trecutul său englez. Adoptarea ConstituÅ£iei federale scrise din 1787, a constituÅ£iilor statelor ce au intrat în competenÅ£a SUA, a fost un prim pas pe această cale. Se presupunea o respingere totală a dreptului englez, iar odată cu el – a principiului precedentului ÅŸi altor semne caracteristice pentru dreptul comun. Dar trecerea dreptului american în familia juridică romano-germanică nu a avut loc. Numai unele state, fostele colonii franceze sau spaniole ( Luiziana, California ) au adoptat coduri de tip european, care cu timpul s-au pomenit absorbite de dreptul comun. ÃŽn general, în SUA s-a format un sistem dualist, asemănător celui englez: dreptul precedentului în interacÅ£iune cu cel legislativ. ÃŽn Anglia ÅŸi SUA exista aceeaÅŸi concepÅ£ie a dreptului ÅŸi a rolului său. ÃŽn ambele ţări există aceeÅŸi divizare a dreptului, se folosesc aceleaÅŸi metode de interpretare a dreptului. Pentru un jurist american ca ÅŸi pentru unul englez, dreptul este mai întîi de toate un drept al practicii judiciare. Normele elaborate de legiuitor pătrund cu adevărat în sistemul de drept americat numai după o aplicare ÅŸi interpretare a lui repetată de către judecătorii ÅŸi numai după ce se va putea face referire la hotărîrile judiciare care l-au aplicat ÅŸi nu la norme nemijlocit. Prin urmare, dreptul SUA, în general, are o structură analogică cu structura dreptului comun. Dar numai în general. ÃŽn procesul examinării unei probleme apar diferite deosebiri structurale dintre dreptul englez ÅŸi cel american, multe din care sînt considerabile cu adevărat ÅŸi nu pot fi neglijate1. Una din aceste deosebiri considerabile este legătura de structură federală a SUA. Statele din componenÅ£a SUA sînt dotate cu o competenţă destul de largă, în cadrul căreia ele îşî făuresc legislaÅ£ia lor ÅŸi sistemul de drept precedent, în legătură cu aceaste se poate spune ca în SUA există 51 sisteme de drept – 50 a statelor membre ÅŸi una federală. Judecătoriile feicărui stat îşi exercită jurisdicÅ£ia independent una faţă de alta ÅŸi de aceea nu este neapărat condiÅ£ia de respectare a hotărîrii luate de judecătoria unui stat în altul. Cît de puternică nu ar fi tendinÅ£a spre un caracter unitar al practicii judiciare, nu sînt rare cazurile cînd judecătoriile state adoptă asupra unor dosare asemănătoare hotărîră neidentice, uneori chiar contradictorii. Acest fapt provoacă coliziuni. ÃŽncă o deosebire a dreptului american de cel englez este acÅ£iounea puÅ£in mai liberă a regulii precedentului, instanÅ£le superioare judiciare ale statelor ÅŸi Curtea Supremă a SUA nici odată n-au fost legate de propriile lor precedente. De aici libertatea considerabilă ÅŸi capacitatea de manevre în timpul procesului de adaptare a dreptului la condiÅ£ia ce se schimbă. Această comportare mai liberă cu precedentul capătă o deosebiră importanţă în legătură cu competenÅ£a judecătoriilor americane, necunoscută judecătoriilor engleze, de a exercita controlul asupra constituÅ£ionalităţii legilor. Dreptul controlului constituÅ£ional, folosit activ de Curtea Supremă, subliniază rolul puterii judiciare în sistemul american. Posibilităţile mari ale influenÅ£ei judiciare asupra legislaÅ£iei nu exclude faptul ca legislaÅ£ia în sistemul juridic al SUA să aibă o pondere mare ÅŸi să fie mai importantă decît dreptul statular în Anglia. Aceasta se datorează în primul rînd existenÅ£ei constituÅ£iei scrise, mai corect constituÅ£iilor, ÅŸi în plus competenÅ£ei legislative destul de largi a statelor, folosită destul de activ de către ele. ÃŽn dreptul statular al SUA se întîlnesc numeroase coduri, care sînt cunoscute dreptului englez. ÃŽn cîteva state acÅ£ionează codurile civile, în jumătate din statele SUA coduri de procedură civilă, în toate penale, în unele de procedură penală. O formă de codificare deosebită în SUA a devenit crearea aÅŸa numitelor legi ÅŸi coduri cu caracter unitar, scopul cărora este de a stabili o posibilă unitate a acelor părÅ£i ale dreptului, unde acest lucru este deosebit de necesar. Pregătirea proiectelor acestor legi ÅŸi coduri este înfăptuită de Comisia NaÅ£ională a reprezentanÅ£ilor tuturor statelor împreună cu Institutul American de drept ÅŸi AsociaÅ£ia Americană a avocaÅ£ilor. Pentru ca proiectul să devănă lege, el trebuie să fie adoptat de state. Printre codurile de acest gen, primul ÅŸi cel mai cunoscut este Codul comercial unitar, care a fost adoptat oficial în 1962. ÃŽn SUA ca ÅŸi în Anglia aplicarea legii depinde de precedentele judiciare, de interpretarea lor ÅŸi nu sînt garanÅ£ii că legile sau codurile unitare vor fi interpretate peste tot la fel de practica judiciară. Deci, într-o viziune generală, preocuparea dominantă a normelor de common-low este restabilirea imediată a ordinii juridice tulburate ÅŸi nu stabilirea normelor de bază ale societăţii1. 3.3. Alte tipuri de sisteme juridice ÃŽn acest compartiment al lucrării de faţă ne vom opri succint la sistemul de drept socialist, precum ÅŸi la sistemele de drept religios. 3.3.1. Familia socialistă de drept Familia socialistă de drept (sau sistemele juridice socialiste) formează sau, mai corect, au format după părerea unor autori, a treia familie juridică. Sistemele juridice a ţărilor ce se atribuie la „lagărul socialist” mai inainte s-au atribuit la familia juridică romano-germanică2. Åži la etapa contemporană ele păstrează un ÅŸir de trăsături comune. Norma juridică aici întotdeauna se precauta ÅŸi se precaută ca un model general de comportament. S-au păstrat într-o măsură considerabilă ÅŸi sistemul dreptului ÅŸi terminologia ÅŸtiinÅ£ei juridice, formată prin străduinÅ£ele savanÅ£ilor europeni ÅŸi sovietici cu rădăcinile sale în dreptul roman. Necătînd la considerabilele asemănnări cu dreptul continental, sistemele juridice socialiste au avut evidente trăsături specifice, determinate de caracterul său pronunÅ£at de clasă. Unicul sau principalul izvor a dreptului socialist de la începutut era creaÅ£ia revoluÅ£ionară a executanÅ£ilor, iar mai tîrziu – actele normativ-juridice, cu referinţă la care se declara că ele reflectă voinÅ£a proletariatului, majorităţii populaÅ£iei, iar apoi – întregului popor, condus de partidul comunist. Actele normative adoptate, marea parte a cărora o formau actele normative subordonate legii, de fapt exprimau voinÅ£a ÅŸi interesele aparatului de partid statal. Guverna tratarea, înÅ£elegerea juridică îngustă, restrictivă. Dreptul Public prevela, devinea dominant faţă de cel privat. Pentru sistemul juridic socialist rămînea străină ideea de căutare a unui drept ce ar corespunde principiului de dreptate. Dreptul avea un caracter imperativ, era în cel mai strîns mod legat de politica de stat, era un aspect al ei, se asigura cu puterea de partid ÅŸi forÅ£a de constrîngere a organelor de drept. Teoriei, ÅŸtiinÅ£ei i se reducea rolul de interpretare strictă a dreptului. Necătînd la proclamarea independenÅ£ei intstanÅ£elor judecătorilor, acesta rămînea un instrument în maînile clasei (grupei) dominante, garanta dominaÅ£ia ei ÅŸi proteja interesele ei. Asupra sistemelor juridice socialiste ale Europei, Asiei ÅŸi Americii Latine o influenţă considerabilă a avut prima din ele – sovietică. Sistemele naÅ£ionale a acestor ţări au fost ÅŸi rămîn a fi o varietate a dreptului socialist. La momentul actual se poate de constatat anumite schimbări în ţările ex-socialiste, care au pornit pe calea democratizării societăţii, marea majoritate din care merg, în procesul de creare a dreptului naÅ£ional, pe calea dreptului continental. Sistemele juridice a multor ţări din Asia ÅŸi Africa nu au o unicitate atît de evidentă ca sistemele analizate deja, în schimb au multe în comun din punct de vedere a esenÅ£ei ÅŸi formei; toate ele se bazează pe concepte diferite decît cele din ţările occidentale. Se consideră că principiile de care se conduc ţările neoccidentale, sînt de două feluri: se recunoaÅŸte valoarea mare a dreptului, dar însăşi dreptul se înÅ£elege altfel decît în Occident, are loc intercalarea dreptului ÅŸi a religiei; se renunţă la însăşi ideea de drept ÅŸi se afirmă că relaÅ£iile sociale trebuie să fie reglementate pe altă cale. La prima grupă se referă ţările musulmane, hinduse ÅŸi dreptul evreesc; la a doua – ţările Orientului ÃŽndepărtat, Africii ÅŸi Madagascarului. 3.3.2. Dreptul musulman Dreptul musulman ca sistem de norme, ce exprimă în formă religioasă general voinÅ£a nobilimii musulmane religioase, într-o oarecare măsură sancÅ£ionate ÅŸi susÅ£inute de statul musulman în baza sa s-a format în Califatul Arab în sec. VII-X ÅŸi este bazat pe religia musulmană - islam. Islamul porneÅŸte de la faptul că dreptul existent a venit de la Allah care într-un anumit moment al istoriei l-a descoperit omului prin prorocul său Muhamed. Acest drept este dat omenirii odată ÅŸi pentru totdeauna, de aceea societatea trebuie să se conducă de el ÅŸi să nu creeze altul sub influenÅ£a condiÅ£iilor sociale ce se schimbă. Este adevărat că teoria dreptului musulman recunoaÅŸte faptul că revelaÅ£ia divină necesită explicaÅ£ie, interpretare pentru care au trecut veacuri de muncă asiduă a juriÅŸtilor musulmani. ÃŽnsă aceste eforturi n-au fost îndreptate spre crearea unui drept nou, ci doar pentru a adapta dreptul dat la o întrebuinÅ£are practică. Deoarece dreptul musulman reflectă voinÅ£a lui Allah, el cuprinde toate sferele vieÅ£ii sociale, dar nu numai acele care de regulă intră sub incidenÅ£a dreptului. Dreptul musulman în sensul larg determină motivele, pe care trebuie să le ÅŸtie un musulmat, posturile care trebuie respectate, pomana care trebuie dată. ÃŽn acest sens el este un sistem islamic unitar de reglementare social-normativă, care cuprinde atît norme juridice, cît ÅŸi nejuridice religioase ÅŸi obiceiuri. Sistemul musulman este bazat pe postulate incontestabile ce acordă sistemului statornicie. JuruÅŸtii musulmani condamnă totul ce este întîmplător ÅŸi nedeterminat. Motivele ÅŸi intenÅ£iile persoanei nici odată nu se iau în consideraÅ£ie. La examinarea dosarului judecătorul nu apelează la cărÅ£ile religioase ci la autorul care le-a interpretat, autoritatea căruia este unanim recunoscută. Dreptul ca o totalitate de norme anumite s-a format în primele două secole ale existenÅ£ei islamului. Secolele urmatoare practic nu au admis nimic nou. ÃŽn cadrul dreptului musulman lipseÅŸte divizarea clasică în dreptul public ÅŸi drept privat; din numărul principalelor ramuri ale lui fac parte dreptul penal. Dreptul judiciar ÅŸi dreptul familiei. Dreptul musuman care a suportat numeroase influenÅ£e străine, rămine o familie juridică independentă, care acÅ£ionează asupra milionelor de ameni. 3.3.3. Dreptul hinduÅŸilor Dreptul hinduÅŸilor, formîndu-se încă în antichitate, ÅŸi-a păstrat specificul ÅŸi pînă în prezent. Principalul motiv al acestei păstrări se exprimă nu în particulaităţile deosebite ale acestui drept, ci în legătura strînsă a normelor lui cu instituÅ£iile sociale tradiÅ£ionale, în primul rînd cu obÅŸtea ÅŸi cu structurile de castă, foarte stabile, capabile la adaptarea în cele mai diferite credinÅ£e ÅŸi ritualuri religioase, valori morale, filosofice ÅŸi ideologice, care presupun un anumit mod de viaţă, o anumită organizare sau structură socială. Sistemul de drept hindus este unul din cele mai vechi din lume. De acest sistem de drept Å£ine dreptul Indiei, Pachistanului, Birmei, Singapurului, Malaziei, precum a unor state de pe partea estică a Africii. ÃŽn perioada anterioară colonizării britanice dreptul hindus clasic nu se baza nici pe normativele formale stabilite de către autorităţile laice, nici pe hotărîrile judiciare. ÃŽn fond, el se baza pe lucrările savanÅ£ilor, pe comentariile ÅŸi pe culegerile lor. Toate aceste lucrări reprezintă o descriere a dreptului obiÅŸnuit. PreoÅ£ii-juriÅŸti ai Indiei, fără îndoială, jucau un rol important în stabilirea obiceiurilor ce meritau o apreciere juridică. Dreptul hindus a suportat modificări considerabile în perioada expansiunii coloniale engleze. ÃŽn domeniul dreptului de propritate ÅŸi dreptului obligatoriu normele tradiÅ£ionale au fost înlocuite cu normele dreptului comun. Alta era situaÅ£ia în domeniul dreptuli familiei ÅŸi de moÅŸtenire, unde totul se hotăra conform dreptului hindus. S-a format ceva de genul „dreptul anglo-hindus1”. ÃŽnsă nu a avut loc o înlăturare totală a dreptului hindus ÅŸi un ÅŸir de norme ale lui prelungeau să acÅ£ioneze. ÃŽn timpul luptei pentru independenţă s-a discutat planul codificării totale a dreptului hindus, iar după proclamarea independenÅ£ei, în 1947, guvernul Indiei a propus parlamentului să examineze proiectul Codului hindus, care trebuia să cuprindă dreptul de familie ÅŸi de moÅŸtenire. ÃŽnsă în urma rezistenÅ£ei opuse de puterile conservatoare ÅŸi a reacÅ£iei locale proiectul a fost retras de pe ordinea zilei ÅŸi guvernul a pornit pe calea pregătirii unor proiecte de legi aparte, această tactică reuÅŸindu-le. AÅŸa dar, prin dreptul hindus se subînÅ£elege dreptul personal al hinduÅŸilor, modificat de legi ÅŸi obiceiuri. ÃŽncheiere Ca rezultat al studiului efectuat se cer a fi menÅ£ionate următoarele momente. Sistematizarea dreptului, bazată numai pe legăturile, trăsăturile interne, a altor elemente de structură, ca o investigaÅ£ie ce are ca obiect numai legislaÅ£ia în acÅ£iune ÅŸi alte fenomene juridice, se recunoaÅŸtere parÅ£ială, limitată ÅŸi incapabilă să dezvăluie adevărtele legităţi ale dezvolării ÅŸi funcÅ£ionării dreptului. Scopurile descoperirii tipurilor dreptului se efectuiază cu ajutorul unei forme, varietăţi complexe a clasificării tipologiei, care este recunoscută ca metodă, cu ajutorul căreia se determină legăturile complexe ÅŸi dependenÅ£ele dintre sferele principale ale societăţii. Specificul tipologiei ca metodă a cunoaÅŸterii ÅŸtiinÅ£ifice a dreptului se caracterizează prin următoarele: obiectul tipologiei apare nu ca un fenomen, proces oarecare luat aparte, ci dreptul ca un tot întreg; ca bază pentru tipologie se ia nu un singur atribut, caracter, ci ansamblul lor, capabile să determine mai deplin calităţile de esenţă; caracterele luate ca bază pentru tipologie trebuie să aibă o intensitate diferită în manifestarea sa concretă, reală; stările calitative diferite a calităţilor luate ca bază formează clasele de clasificare – tipurile. O tipologie a dreptului corect realizată permite rezolvarea unor probleme importante pentru teoria statului ÅŸi dreptului, inclusiv: evidenÅ£ierea, descrierea tipurilor care sînt caracteristice lumii geografice contemporane. Datorită acestor cunoÅŸtinÅ£e este posibil determinarea varietatea calitativă reală a geografiei juridice a lumii contemporane, a vedea cît este de diferită sau invers asemănătoare totalitatea sistemelor juridice de astăzi. CunoaÅŸterea tipurilor de drept existente va oferi argumente suplimentare privind căile ÅŸi mecanismele ulterioarei integări economice, politice ÅŸi altor forme de integrare a ţărilor contemporane; descoperirea logicii, legităţilor formării ÅŸi dezvoltării de secole a dreptului, precum ÅŸi a mecanismului de trecere de la un tip de drept la altul. Tratarea ÅŸtiinÅ£ifică a dreptului, precum ÅŸi a statului, implică cu necesitate ÅŸi studierea din punct de vedere istoric a lor. Pentru ÅŸtiinÅ£a juridică contemporană este foarte important determinarea faptului care fenomene ÅŸi procese au condiÅ£ionat dreptul ÅŸi statul ÅŸi se păstrează în prezent ca mijloace eficiente de conducere cu trebuirile societăţii; darea unor explicaÅ£ii argumentate ale apariÅ£iei ÅŸi evoluÅ£iei dreptului, respectiv a statului, pentru a putea combate unele teorii de apariÅ£ie a fenomenului juridic, a demonstra caracterul neÅŸtiinÅ£ific al acestora; darea unor prognoze argumentate ÅŸtiinÅ£ific privind căile ÅŸi mecanismele dezvoltării de mai departe a dreptului în ansamblu, cît ÅŸi într-o Å£ară concretă; elaborarea ÅŸi argumentarea măsurilor concrete în vederea perfecÅ£ionării în continuare a dreptului ÅŸi statului Republica Moldova, a eliminării numeroaselor lacune ale actualei legislaÅ£ii, contradicÅ£iilor dintre normele în vigoare, înlaturarea normelor care nu funcÅ£ionează. Bibliografie: D.Baltag, A.GuÅ£u „Teoria generală a dreptului” ChiÅŸinău, 2002 Gh.Lupu, Gh.Avornic „Teoria generală a dreptului” ChiÅŸinău, 1997 R.I.Motica, Gh.Mihai „Introducere în studiul dreptului” Vol.II, TimiÅŸoara 1995 I.Ceterchi, I.Craiovan „Introducere în teoria generală a dreptului” BucureÅŸti 1993 M.V.Dvoracec, Gh.Lupu „Teoria generală a dreptului” IaÅŸi 1996 V.D.Zlătescu „Mari sisteme de drept în lumea contemporană” BucureÅŸti 1992 I.Santai „Introducere în studiul dreptului” Sibiu 1991 N.Popa „Teoria generală a dreptului” Ed. Actami 1996 Теория государства и права. Москва: МЮИ 1993 Ð’.Ðœ.Сырых „Теория государства и права” Москва: Юридический дом «Юстицинформ» 2001 А.И. Коваленко „Общая теория государства и права” Москва: ТЕИС 1996 „Общая теория права и государства” Под редакцией Ð’.Ð’. Лазарева Москва: «Юрист» 1994 Давид Рене «Основные правовые системы современости» Москва: 1988 1 D. Baltag, A. GuÅ£u „Teoria generală a dreptului” ChiÅŸinău, 2002, pag. 283 1 Gh.Lupu, Gh.Avornic „Teoria generală a dreptului” ChiÅŸinău, 1997, pag. 124 2 R.I.Motica, Gh.Mihai „Introducere în studiul dreptului” Vol.II, TimiÅŸoara 1995, pag.305 1 D. Baltag, A. GuÅ£u „Teoria generală a dreptului” ChiÅŸinău, 2002, pag. 92 1 I.Ceterchi, I.Craiovan „Introducere în teoria generală a dreptului” BucureÅŸti 1993, pag.19 2 Теория государства и права. Москва: МЮИ 1993, cÑ‚Ñ€. 109 1 Ð’.Ðœ.Сырых „Теория государства и права” МоÃ