Referat Istoricul Fundamentelor Dreptului Civil

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Istoricul Fundamentelor Dreptului Civil si de asemenea puteti face Download Referat Istoricul fundamentelor dreptului civil

Citeste fragmente din Referat Istoricul Fundamentelor Dreptului Civil

Istoricul fundamentelor dreptului civil Înţelesul conceptelor juridice se dezvăluie cu claritate, de cele mai multe ori, din punctul în care se îmbină perspectiva istorică şi perspectiva hermeneutică. Sub aspect istoric, cum este bine cunoscut, noţiunile fundamentale ale dreptului civil modern îşi au rădăcinile în dreptul privat roman. Deşi este indispensabil recursul la istorie, nu este însă suficient. Într-adevăr dezvoltarea pretoriană a dreptului privat roman, cu precădere în epoca clasică, dincolo de virtuţile sale creatoare de norme, nu a îngăduit decât rareori un efort de sistematizare a regulilor de drept şi de elaborare teoretică a noţiunilor juridice. Iată de ce, pentru a surprinde cât mai exact gradul înalt de generalitate la care au ajuns astăzi conceptele de drept civil şi pentru a cuprinde întreaga îmbogăţire a conţinutului acestora, este necesar pe lângă recursul la istorie, un demers de interpretare a legilor actuale, prin prisma doctrinei şi jurisprudenţei contemporane, fără a ignora aportul dreptului comparat. Cele două perspective, istorică şi hermeneutică nu sunt autonome. Ele se influenţeză reciproc. Astfel structurat de romani, aşa cum este înfăţişat în universităţi, este rezultatul investigaţiilor moderne, făcute de cercetătorii pasionaţi, timp de secole pe baza operei de multe ori anonime - a glosatorilor şi comentatorilor din Evul Mediu. Se poate spune chiar că întregul corp de reguli şi noţiuni cunoscut sub numele de drept roman, nu numai că a influenţat în mod hotărâtor evoluţia dreptului actual, dar a fost regândit, la rândul său, de ştiinţa juridică modernă. În vechiul drept roman, pentru ca un act să producă efecte, trebuia să fie îmbrăcat în anumite forme; simpla manifestare de voinţă era lipsită de valoare juridică. Astfel, cel mai vechi contract roman, stipulaţiunea, îşi are originea în sponsio religioasă , care se încheia prin întrebare şi răspuns, în forma unui jurământ religios, invocându-se bunăvoinţa zeilor, în sprijinul celor care participă la raportul juridic. Totuşi formalismul are şi anumite avantaje. Astfel, în acea epocă, datorită formalismelor actelor juridice, dolul sau violenţa nu erau posibile, ceea ce explică, de altfel, şi sancţionarea relativ târzie a viciilor de consimţământ în dreptul roman. La sfârşitul Republicii, odată cu dezvoltarea accelerată a economiei de schimb, principiul formalismului devine o piedică în calea producţiei şi circulatiei mărfurilor. Rigorile formalismului s-au resimţit în mod negativ în special în domeniul contractelor, legate nemijlocit de producţia şi circulaţia mărfurilor. Drepr urmare se constată o transformare a mentalităţii romanilor în direcţia înlăturării treptate a formalismului în materia contractelor. La sfârsitul Republicii, asistăm la apariţia unor contracte noi, formate prin simplul acord de voinţă al părţilor, în conformitate cu cerinţele vieţii economice. Si totuşi contractele consensuale apar ca o excepţie de la regulă. Rezultă de aici că la începutul secolului al II-lea d.H. cuvântul “contractus” avea încă un sens restrâns, desemnând exclusiv contractele consensuale. Conceptul de “contractus” se consolidează definitiv abia în legislaţia lui Justinian, unde semnifică o convenţie destinată să genereze obligaţiuni. Din punct de vedere economic, vânzarea este o variantă mai evoluată a schimbului, în care îşi are originea sa; într-adevăr vânzarea, în sens economic, pare a fi îmbrăcat la origine forma schimbului dintre două lucruri, din care unul avea valoare de echivalent general ( capetele de vită). Cu timpul, după apariţia barelor de aramă şi apoi a monedei în sens modern, vânzarea se configurează ca schimbul unui lucru contra unui preţ. Contractul consensual de vânzare, ca formă de realizare a acestei operaţiuni a apărut abia spre sfârşitul Republicii, la capătul unei îndelungate evoluţii. Vânzarea mancipaţiune. Funcţia originară a mancipaţiunii a fost aceea de a transmite proprietatea asupra lucrurilor mancipi, în schimbul unei cantităţi de aramă, dar mancipaţiunea este cea mai veche formă pe care a îmbrăcat-o operaţiunea juridică a vânzării. Vânzarea prin stipulaţiune. Cele două prestaţiuni, predarea lucrului şi plata preţului făceau obiectul a două stipulaţiuni distincte. Prima stipulaţiune genera obligaţia de a preda preţul, iar cea de-a doua , obligaţia de preda lucrul. Vânzarea consensuală a fost practicată mai întâi în dreptul public, şi numai după aceea a trecut în dreptul privat. Se ştie că prizonierii de război erau vânduţi, fie de către stat, fie de către soldaţi, pe pieţele publice. Cu timpul, datorită avantajelor, această practică a fost preluată de către particulari şi perfecţionată prin intervenţia pretorului. Vânzarea consensuală a fost mai întâi utilizată în raporturile dintre cetăţeni şi peregrini şi numai după aceea a trecut în raporturile dintre cetăţeni. In orice caz, simpla convenţie a dobândit valoare juridică în materia vânzării încă de la începutul secolului I î.H., întrucât acţiunile care sancţionează vânzarea figurau pe lista acţiunilor de bună credinţă cunoscută de QUINTUS MUCIUS SCAEVOLA. Contractul de VÂNZARE – CUMPĂRARE - înţeles ca o convenţie contractuală, sinalagmatică, judicia bonae fidei – încetează să mai fie doar o simplă reunire de stipulaţii separate cum era iniţial. Caracterul abstract al acestor stipulaţii, corelate sub aspect economic, dar independente din punct de vedere juridic, determină autonomia obligaţiilor părţilor, astfel încât nici una din aceste obligaţii nu era cauza celeilalte. Sesizarea legăturilor dintre aceste obligaţii, a permis însă construcţia a două instituţii juridice cu deosebită valoare practică : ACTIO REDHIBITORIA şi LEX COMMISORIA. Caracterul abstract al stipulaţiilor iniţiale este abandonat, în noua înfăţişare a contractului emptio – venditio, în favoarea interdependenţei obligaţiilor reciproce ale vânzătorului şi ale cumpărătorului. In jus civile, vânzarea consensuală în perioada imediat următoare recunoaşterii sale, dădea naştere unei obligaţii de garanţie pentru viciile nedeclarate cu rea credinţă de către vânzător, spre deosebire de dreptul vechi, în care era necesară intervenţia unei stipulaţii. Mai mult, într-o asemenea situaţie, vânzătorul era dator, pe lângă restituirea preţului, să plătească şi valoarea pagubelor pe care cumpărătorul le suferise din cauza viciilor lucrului vândut. Ulterior, în jus honorarium, obligaţia de garanţie a fost extinsă şi cu privire la viciile ascunse pe care vânzătorul nu le-a cunoscut. Vănzătorul este răspunzător pentru viciile lucrului transmis, iar răspunderea sa cunoaşte o reglementare în două etape distincte : până la apariţia vânzării consensuale şi după sancţionarea contractului de vânzare. În cadrul vânzării consensuale, trebuie să se distingă iarăşi între sistemul dreptului civil şi sistemul edililor curuli. Prin vicii ale lucrului inţelegem anumite defecte ce îl fac impropriu scopului pentru care a fost cumpărat sau îi micşorează valoarea. Garanţia pentru vicii în cazul vânzării prin mancipaţiune. La vânzarea realizată prin mancipaţiune, dacă aceasta poartă asupra unui fond de pământ, vânzătorul răspunde pentru vicii în două cazuri : când transmite o suprafaţă de pământ mai mică decât cea declarată şi când declară că fondul este liber de orice sarcini (optimus maximusque), deşi în realitate acesta este grevat cu servituţi. În primul caz, cumpărătorul va avea împotriva vânzătorului actio de modo agri, ce are ca obiect plata unei sume de bani reprezentând dublul valorii suprafeţei de teren care lipseşte. În cel de-al doliea caz, cumpărătorul poate intenta actio auctoritatis, daţa pe tărâm delictual prin care pretinde vânzătorului dublul preţului plătit. Sistemul garanţiei pentru vicii, la vânzarea mancipaţiune, nu funcţionează decât în cazul transmiterii unor terenuri. Vânzarea realizată prin stipulaţiuni nu se bucură însă de aceleaşi consecinţe. În scopul de a se proteja interesele cumpărătorului, încă din epoca veche, s-a creat o stipulaţiune specială pentru vicii. Dacă vânzarea îmbraca forma mancipaţiunii, dar nu purta asupra unui teren, stipulaţiunea pentru vicii era alăturată mancipaţiei. Când vânzarea se făcea prin două stipulaţiuni, stipulaţiunii speciale pentru evicţiune, i se adăuga o stipulaţiune pentru vicii.După apariţia vânzării consensuale, spunem că trebuie sa distingem intre sistemul dreptului civil şi cel al edililor curuli. Potrivit dreptului civil, vânzătorul răspunde pentru vicii numai in două situaţii: când atribuie lucrului calităţi pe care nu le are, şi când era de rea credinţă.Aşadar cumpărătorul putea intenta actio empti atunci când făcea declaraţii false cu privire la calităţile lucrului(dicta, promisa), precum şi atunci când nu declarase viciile lucrurilor, deşi le cunoştea (reticentia). În cel de al doilea caz, pentru a se putea intenta actio empti, trebuia ca viciul să preexiste contractului, să nu fie aparent şi să nu fi fost cunoscut de cumpărător.Edilii curuli, magistraţi însărcinaţi cu poliţia pieţelor şi jurisdicţia in contractele încheiate în acele locuri, au emis două edicte, unul relativ la vânzarea de sclavi – de mancipiis venduntis –şi altul având ca obiect vânzarea de animale – de iumentis venduntis. Prin aceste edicte au fost create actio redhibitoria şi actio de quanti minoris.Cumpărătorul păgubit datorita viciului ascuns al obiectului vânzării, avea posibilitatea să ceară prin prima acţiune într-un termen de 6 luni, desfiinţarea vânzării şi restituirea preţului, sau, prin a doua acţiune în timp de un an, reducerea preţului proporţional cu micşorarea valorii lucrului vândut. Creaţia edililor curuli a fost apoi aplicată şi în alte locuri decât pieţele, precum şi în situaţii în care obiectul vânzării era altul decât un sclav, sau un animal, fiind practic generalizată la finele perioadei postclasice.Cele două acţiuni care alcătuiesc acest sistem sunt expresia practică a interdependenţei obligaţiilor vânzătorului şi ale cumpărătorului. Desigur, întrucât noţiunea generală de rezoluţiune nu era încă formulată la acea epocă, romanii nu aveau cum sa privească acţiunea redhibitorie ca pe o formă particulară de acţiune în rezoluţiune. CAPITOLUL I RĂPUNDEREA CİVİLĂ– FORMĂ A RĂSPUNDERİİ SOCİALE 1.1 UNIVERSALİTATEA APLİCĂRİİ PRİNCİPİULUI RĂSPUNDERİİ ÎN TOATE RAMURİLE DE DREPT ACCEPŢIUNEA NOŢİUNİİ DE RĂSPUNDERE CİVİLĂ Cu o semnificaţie mai generală, instituţia răspunderii funcţionează în afară de dreptul civil şi în alte ramuri ale dreptului, cum ar fi: dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul constituţional, dreptul internaţional ş.a. Este firesc să fie aşa, deoarece problema răspunderii se ridică oriunde întâlnim o activitate omenească, ca o sancţiune generală a tuturor normelor de conduită, inclusiv a tuturor regulilor de drept; în orice societate omenească, existenţa unor anumite forme de conduită şi asigurarea respectării lor reprezintă o necesitate vitală, iar “imensa majoritate a acţiunilor umane sunt susceptibile să genereze o formă sau alta de răspundere. În literatura juridică, s-a subliniat în mod deosebit importanţa instituţiei răspunderii: ea “tinde să ocupe centrul dreptului civil, deci a dreptului în totalitatea sa; în fiecare materie, în toate direcţiile se ajunge la această problemă a răspunderii, în dreptul public şi în dreptul privat, în domeniul persoanelor sau al familiei, ca şi în acela al bunurilor, ea este a tuturor momentelor şi a tuturor situaţiilor; răspunderea devine punctul nevralgic comun al tuturor instituţiilor noastre” . Astfel se întâmplă ca o persoană să nu-şi îndeplinească obligaţiile care îi revin în virtutea unui contract sau în baza legii ori să le îndeplinească necorespunzător sau cu întârziere; o altă persoană, în exercitarea drepturilor sau atribuţiilor sale poate să comită un abuz care duce la încălcarea dreptului pe care îl are un alt membru al colectivităţii; altcineva poate să cauzeze, din neglijenţă, o pagubă în dauna altei persoane sau să săvârşească o faptă care atinge viaţa, integritatea corporală sau bunurile altuia ş.a.m.d. Toate aceste activităţi intră, într-un fel sau altul, sub incidenţa unei norme juridice sancţionatorii, adică reprezintă cazuri de răspundere.În scopul restabilirii ordinii încălcate, autorii acestor fapte vor fi, după caz, destituiţi din funcţie, deferiţi justiţiei şi condamnai condamnaţi la o pedeapsă privativă de libertate sau obligaţi să repare prejudiciul pe care l-au creat prin fapta sau atitudinea lor, obligaţi să dezmintă în mod public afirmaţiile care ating onoarea sau demnitatea victimei ş.a.m.d. Prin urmare, noţiunea de răspundere nu este specifică în excusivitate dreptului; prin universalitatea sa instituţia răspunderii depăşeşte sfera dreptului fiind, în primul rând, o instituţie proprie societăţii ca atare.Răspunderea socială este raportată “la interesele generale ale societăţii şi cerinţele obiective ale dezvoltării sociale, comportament care, în funcţie de respectare sau nerespectarea normelor sociale constituie temeiul antrenării unor reacţii, respectiv a unor diverse consecinţe pe plan social” ; ea implică atât o apreciere, cât şi o sancţionare socială a unei atitudini şi – în funcţie de natura relaţiilor sociale lezate şi de normele care au fost încălcate – se poate prezenta sub forma specifică de răspundere politică, juridică, morală, sau civică. Datorită premisei comune – normă de conduită în societate – cât şi interdependenţei dintre diferitele forme sub care se prezintă (politică, juridică, morală sau civică), instituţia răspunderii sociale are, în toate formele sale, aceeaşi esenţă de clasă.În socialism – datorită intereselor generale ale societăţii socialiste – specific este caracterul unitar al răspunderii.Întrucât fiecare formă a răspunderii sociale acţionează asupra celorlalte forme, ca un rezultat al acestei interacţiuni se stabileşte nivelul general al răspunderii sociale. Nivelul general al răspunderii este dat de nivelul de conştiinţă politică şi cetăţenească al membrilor colectivităţii, de simii, de simţul lor de răspundere faţă de societate, de gradul de etică socială existent. Nerespectarea normelor sociale antrenează – după caz şi uneori cumulativ – o răspundere politică, morală sau juridică, toate aceste forme ale răspunderii, inclusiv cea juridică (afară de răspunderea civila, unde accentul cade pe repararea pagubei cauzate), având un rol constructiv în acţiunea de formare a comportamentului individual în spiritul cerut de normele sociale; în socialism, răspunderea socială, sub toate formele sale, constituie un important mijloc de garantare şi de apărare a normelor sociale. Răspunderea juridică, formă principală – se poate spune esenţială, dacă se are în vedere eficienţa acvesteia – a răspunderii sociale este prezentă, la rândul ei, în diferitele ramuri de drept; raportânduse la anumite norme de conduită în societate – şi anume la obligaţiile prescrise de normele de drept – răspunderea juridică este organic legată de stat şi drept. Făcând parte dintr-un tot (răspunderea socială), răspunderea juridică este supusă unei influenţe puternice din partea celorlalte forme ale răspunderii sociale. Se vorbeşte astfel despre răspunderea pentru neîndeplinirea unei obligaţii contractuale, despre obligaţia de a repara un prejudiciu creat prin fapta proprie sau prin fapta sltuia, despre răspunderea statelor sau a unui guvern pentru datoriile contractate de către guvernul precedent sau a persoanelor fizice care au pregătit declanşarea unor războaie de agresiune şi de exterminare (săvârşind crime împotriva păcii şi umanităţii sau crime de război), despre răspunderea şefului statului, răspunderea ministerială şi a funcţionarilor, despre răspunderea penală a infractorilor ş.a.m.d. Din caracterul de generalitate şi multilateralitate al răspunderii sociale derivă caracterul de omniprezenţa al răspunderii în drept; dacă existenţa unei colectivităţi implică, în mod necesar, anumite norme de conduită şi deci, totodată, o răspundere, este cu atât mai firesc ca normele juridice – de a căror esenţă este caracterul de obligativitate – să fie însoţite de sancţiune, deci de răspundere, iar instituţia răspunderii să fie plasată în centrul fiecărei ramuri de drept. Omniprezenţa raspunderii în drept este reflectată de însăşi structura normei juridice din care face parte şi sancţiunea. Întrucât “dreptul nu reprezintă nimic făra un aparat în stare să impună prin constrângere respectare normei de drept” , de esenţa normei juridice fiind prevederea unei sancţiuni pentru ipoteza în care un membru al colectivităţii nu no va respecta, elementul de constrângere reprezintă o însuşire fără de care răspunderea este de neconceput; aşa fiind, se poate explica de ce are un câmp de aplicaţie atât de mare încât depăşeşte, în unele cazuri, dreptul şi tinde să treacă printre regulile de organizare şi de normare a activitaţii în societate. Aşa cum sancţiunea intră în structura normei juridice, la rândul său, răspunderea (pe un plan mai larg) apare ca o parte integrantă a dreptului şi ca un corolar al normelor care reglementează conduita în societate; este o sancţiune la un nivel mai general. “Răspunderea aplicată de organele statului este tocmai o măsură de constrângere la respectarea normelor de drept, aplicată de organele statului împotriva celor ce săvârşesc fapte ilicite” ; în acest sens, putem spune că răspunderea ocupă – în cadrul dreptului – poziţia pe care o are sancţiunea în cadrul normei juridice, fiind însă o expresie concentrată, generalizată şi mai cuprinzătoare a constrângerii prevăzute în fiecare caz în parte. Se consideră necesar a se sublinia caracterul de drept comun al răspunderii civile în raport cu răspunderea din celelalte ramuri ale dreptului. Elaborată iniţial ca o instituţie de aplicaţie generală, răspunderea civilă s-a delimitat şi s-a detaşat treptat de alte forme de răspundere, în special de răspunderea penală, dar nu şi-a pierdut aptitudinea de va fi folosită în continuare ca o regulă generala în materie. Teoria răspunderii şi instituţia ca atare a fost elaborată în primul rând pe terenul dreptului civil. Mai mult, atunci când au apărut cazuri şi ipoteze noi pe care legiuitorul nu le avusese în vedere la data edictării codului civil, prin elaborarea de noi acte normative (legi speciale pentru anumite materii) sau soluţii jurisprudenţiale, s-a ajuns să se găsească soluţii noi fie prin interpretarea şi extinderea textelor existente, fie prin completarea acestora. Ca atare, textul din codul civil referitor la răspunderea civilă, întrucât conţine un principiu general de drept, este aşa de general şi într-atât de cuprinzător, încât orice activitate ilicită şi prejudiciabilă este susceptibilă să intre sub incidenţa lui; de aceea, în ipoteza în care lipseşte o reglementere specială, se recurge la principiul general al răspunderii civile. Se recurge la răspunderea civilă pentru a tempera, uneori, aplicarea dispoziţiilor considerate prea stricte sau pentru a mări, alteori, reparaţiile legale considerate insuficiente sau, în sfârşit, mergând dincolo de sancţiunea prevăzută, pentru a adăuga o condamnare la daune interese pe care legiuitorul nu le prevăzuse în mod expres. Supleţea şi caracterul cuprinzător pe care-l au regulile răspunderii civile îi permit să îndeplinească în afară de rolul normal, sancţionator, şi rolul de regulator. Rolul însemnat al regulilor răspunderii civile a fost mereu subliniat în lucrările de specialitate, arătându-se că răspunderea civilă nu a devenit numai “centrul dreptului”, dar ar fi pe cale să “absoarbă” dreptul în totalitatea sa. Dacă răspunderea, în general, ocupă un loc central în orice domeniu al dreptului datorită faptului că ea ţine de ceea ce denumim eficienţa dreptului (de sancţiune), răspunderea civilă, la rândul său, deţine un rol prim în raport cu celelalte forme de răspundere. ACCEPŢİUNEA NOŢİUNİİ DE RĂSPUNDERE CİVİLĂ Noţiunii de răspundere i s-au dat în dreptul civil mai multe accepţiuni. Unii jurişti s-au preocupat de noţiunea de “răspundere” în sensul cel mai larg, considerând că se poate vorbi de răspundere nu numai atunci când cel păgubit se poate îndrepta împotriva cuiva pentru dezdăunare, dar şi atunci când nu se poate îndrepta decât faţă de el însuşi deoarece, “există totuşi un responsabil şi acesta este victima” ; alţi jurişti au dat un sens mai restrâns noţiunii de răspundere şi au arătat că ar fi nprea largă definiţia potrivit căreia “o persoană este responsabilă de fiecare dată, când ea suportă o daună”. Dar răspunderea se defineşte ca “obligaţia de a repara dauna cauzată altcuiva” ; or, dacă este concepută această instituţie ca un raport juridic – ceea ce este şi firesc – trebuie, prin ipoteză, să fie exclusa din noţiunea de răspundere cazul în care titularul unui bun îşi distruge bunul propriu, căci, prin această acţiune materială a sa, el nu a creat un raport juridic de drept civil, un caz de răspundere propriu-zisă. Există însă şi alte cazuri când, deşi s-a cauzat o pagubă, raspunderea civilă nu poate interveni (de exemplu când autorul a acţionat fără culpă). Analiza răspunderii civile are drept scop să stabilească care sunt cazurile şi condiţiile în care victima, adică persoana care a suferit prejudiciul, poate pretinde unei alte persoane – fizice sau juridice repararea prejudiciului cauzat. RĂSPUNDEREA CİVİLĂ Şİ CELELALTE SANCŢIUNİ DE DREPT CİVİL Cu toate că răspunderea civilă are un caracter sancţionator ca multe alte instituţii ale dreptului civil (rezoluţiunea, rezilierea, nulitatea actelor juridice, resciziunea pentru cauză de leziune, revocarea donaţiilor, nedemnitatea, acţiunea oblică şi cea pauliană, incapacitatea de a primi o liberalitate, prohibiţia substituţiilor fideicomisare, inopozabilitatea actelor ş.a.), ea constituie o instituţie juridică distinctă. Răspunderea civilă constituie o sancţiune ce se aplică în cazul încălcării unor norme civile, sancţiune care este asigurată de stat prin convingere şi prin constrângere (sau prin posibilitetea folosirii ei) ; în majoritatea cazurilor, răspunderea civilă îşi găseşte temeiul în condamnarea conduitei autorului faptei ilicite, iar în unele cazuri, în stimularea unei persoane la o anumită activitate în interesul societăţii. İntervenind în cazuri de o deosebită gravitate socială, răspunderea civilă funcţionează în scopul restabilirii raporturilor care au fost vătămate. Din această cauză, fapta cauzatoare de prejudiciu constituie unul din izvoarele de obligaţii în dreptu civil. Dacă răspunderea civilă generează un drept, respectiv o obligaţie, în schimb celelalte sanţiuni de drept civil, în principal, sting drepturi şi obligaţii (spre exemplu : revocarea donaţiei, rezoluţiunea şi rezilierea contractelor), opresc naşterea drepturilor şi, respectiv, a obligaţiilor,(nulitatea, nedemnitatea, acţiunea pauliană, prohibiţia substitiţiilor fideicomisare) sau le limitează efectele (inopozabilitatea). Deci o primă diferenţă priveşte efectele pe care le produce răspunderea civilă spre deosebire de celelalte sancţiuni de drept civil, acestea din urmă caracterizându-se prin nerecunoaşterea actelor juridice în cauză lipsindu-le în general, de eficienţa juridică pentru carte erau destinate. În al doilea rând, cu excepţia răspunderii delictuale, toate celelalte sancţiuni de drept civil privesc obligaţii care se nasc din acte juridice sau evenimente care sunt legate de acte juridice, deci acte eminamente voluntare. În al treilea rând, dacă în cazul răspunderii civile se sancţionează în general o conduită reprobabilă, antisocială, în cazul celorlalte sancţiuni de drept civil, acest caracter reprobabil al activităţilor sancţionate iese mai puţin în evidenţă. În sfârşit, acţiunea reclamantul poate primi satisfacţie pe calea unei alte acţiuni. Răspunderea civilă diferă de asemenea şi de instituţia acţiunii în restituire (condictio indebiti sau actio de in rem verso) pentru că în timp ce bprima presupune – în general – un fapt ilicit şi culpabil, cauzator de prejudicii, celelalte implică acte – de regulă – voluntare şi licite. De aceea, în cazul faptei generatoare de prejudicii, cuantumul daunelor se stabileşte astfel, încât să se repare integral prejudiciul creat. ; îmbogăţitul fără justă cauză va fi ţinut să restituie însă numai în măsura îmbogăţirii sale şi a sărăcirii debitorului ; de asemenea, în cazul gestiunii de afaceri, geratul nu este ţinut decât pentru cheltuielile utile şi necesare, dacă gestiunea a fost utilă ; în cazul plăţii nedatorate, accipiensul va restitui tot ceea ce a primit nedatorat, buna sa credinţă producând efecte în ceea ce priveşte fixarea cuantumului restituirii. RĂSPUNDEREA CONTRACTUAlĂ ELEMENTELE STRUCTURALE ALE RĂSPUNDERİİ Elementele constitutive ale răspunderii contractuale sunt : fapta prejudiciabilă a debitorului, constând în neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau tardivă a obligaţiei, prejudiciul susceptibil de reparare cauzat creditorului prin neexecutare, şi legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi prejudiciu. FAPTA PREJUDICIABILĂ Fapta debitorului este prejudiciabilă când neexecutarea sau executarea defectuoasă ori tardivă a obligaţiei a cauzat un prejudiciu creditorului. A. Neexecutarea. Neexecutarea unei obligaţii poate fi totală sau parţială, culpabilă sau neculpabilă. a)Neexecutarea totală sau parţială.În caz de neexecutare totală, angajarea răspunderii este certă ; pe când, în caz de neexecutare parţială, se face distincţia următoare : dacă obiectul obligaţiri este indivizibil, neexecutarea angajează răspunderea debitorului, iar dacă obiectul este divizibil, urmează a se aprecia măsura în care obligaţia poate fi considerată executată. b) Neexecutare culpabilă şi neculpabilă. Neexecutarea este culpabilă când, deşi, de exemplu, executarea este posibilă, debitorul refuză cu rea credinţă de a o îndeplini ; şi este neculpabilă în caz de imposibilitate materială de executare ; de exemplu, distrugerea bunului vândut într-o catastrofă naturală ; sau în caz de imposibilitate juridică de executare ; de exemplu, bunul vândut a fost sechestrat în interes public. B). Executarea defectuoasă. Este defectuoasă executarea la care prestaţia nu corespunde clauzelor contractuale sau standardelor uzuale ; asemenea prestaţii necorespunzătoare sunt relativ frecvente în contractele de vânzare-cumpărare şi în cele de prestări de servicii. Problema executării defectuoase se poate pune numai la obligaţiile în natură ; ea nu se pune la obligaţiile pecuniare, care pot fi executate întotdeauna prin monede, respectiv prin semne ale monedei legale sau de plată, adică cea care are curs legal la locul plăţii ; ceea ce înseamnă că numai la obligaţiile în natură se poate vorbi de calitatea prestaţiei, nu şi la obligaţiile pecuniare. C. Executarea tardivă. Întârzierea în executarea obligaţiilor comportă, după împrejurări, două soluţii : dacă termenul de executare a fost prevăzut ca esenţial în contract, creditorul poate refuza primirea prestaţiei, situaţie în care obligaţia va fi considerată ca neexecutată ; însă, fără a deosebi după cum termenul de executare a fost prevăzut ca esenţial sau neesenţial, dacă creditorul primeşte prestaţia, el va avea dreptul numai la plata de daune -interese moratorii. CAUZAREA UNUI PREJUDİCİU REPARABİL Pentru a fi reparabil, prejudiciul patrimonial cauzat prin fapta debitorului trebuie să fie cert, actual şi previzibil. A. Prejudiciul trebuie să fie cert. Prejudiciul trebuie să fie sigur atât în ce priveşte existenţa sa, cât şi în ce priveşte posibilitatea de a fi stabilit, adică de a fi constatat şi evaluat în bani. Aceasta întrucât, în cazul în care incertitudinea priveşte existenţa prejudiciului, nu se poate şti dacă s-a născut dreptul la acţiunea în reparaţiune ; iar în cazul în care incertitudinea priveşte întinderea prejudiciului, nu se poate stabili valoarea creanţei ce urmează a fi reclamată. Cu precizarea că cerinţa certitudinii este îndeplinită nu numai când prejudiciul este matematic determinat, ci şi când există o posibilitate suficientă de determinare a prejudiciului ; ca de exemplu, stabilirea cheltuielilor necesare pentru vindecarea victimei unuiaccident de transport. B. Prejudiciul trebuie să fie actual. Această cerinţă complineşte cerinţa certitudinii prejudiciului. Într-o interpretare iniţială, s-a considerat că îndeplineşte cerinţa de a fi actual numai prejudiciul care s-a produs deja şi care astfel poate fi cu precizie stabilit. Într-o interpretare ulterioară, extensivă şi realistă, se consideră că, pe lângă prejudiciul actual propriu-zis, care s-a produs în întregime, îndeplineşte prin anticipaţie cerinţa de a fi actual şi prejudiciul care prin natura sa se prelungeşte în viitor ; adică aşa-numitul prejudiciu viitor potenţial, a cărui mproducere comportă îndeobşte mai multă cartitudine decât incertitudine. C. prejudiciul trebuie să fie previzibil. În cadrul răspunderii contractuale este prin lege reparabil numai prejudiciul prevăzut în contract sau previzibil în mod normal la data încheierii acestuia. Astfel, conform art. 1085 C. Civ., « debitorul nu răspunde decât de daunele-interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său ». Acest text legal cuprinde : în prima parte o regulă, aceea că în materie contractuală numai prejudiciul prevăzut sau previzibil este reparabil, regulă ce se justifică prin faptul că obligaţia părţilor contractante de a repare prejudiciile pe care şi le-ar aduce una alteia prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare, sau tardivă a prestaţiilor ce le incubă rezultă întocmai ca şi contractul din voinţa lor, şi anume : fie din voinţa exprimată în contract prin stabilirea anticipativă a daunelor ; fie din voinţa prezumată de lege, care limitează daunele la cele previzibile ; este o restrângere ce se explică prin presupunerea că un debitor prudent nu se angajează la repararea unui prejudiciu peste limita a ceea ce el a putut să prevadă la încheierea contractului ; iar în partea finală, textul prevede o excepţie, aceea că, neexecutarea dolosivă obligă pe debitor la repararea integrală a prejudiciului, adică atât a celui previzibil, cât şi a celui imprevizibil, întocmai ca la răspunderea delictuală ; excepţia se justifică prin raţionamentul că debitorul de rea-credinţă nu merită beneficiul unei reguli limitative de răspundere. RAPORTUL DE CAUZALİTATE Pentru angajarea răspunderii contractuale se cere ca între fapta prejudiciabilă a debitorului şi prejudiciu să existe o legătură de la cauză la efect. Stabilirea legăturii de cauzalitate este o chestiune de fapt, instanţele de judecată sunt chemate să observe de la caz la caz dacă între fapta debitorului şi prejudiciu există o cauzalitate necesară. Prezumţia de cauzalitate. Legea prezumă că prejudiciul suferit de creditor provine din neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei de către debitor. Prezumţia rezultă din prevederile art. 1082 C. Civ., conform căruia debitorul este ţinut la plata de daune-interese, afară dacă neexecutarea, executarea defectuoasă ori întârzierea în executare provin dintr-o « cauză străină care nu-i poate fi imputată ». În temeiul acestei prezumţii, numită şi prezumţie de responsabilitate, creditorul este scutit de dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta debitorului şi prejudiciu. Totodată, însă, debitorul poate răsturna prezumţia de cauzalitate, dovedind că prejudiciul suferit de creditor provine dintr-o cauză care nu-i este imputabilă ; prin această dovadă se exclude legătura de cauzalitate dintre fapta debitorului şi prejudiciu, ceea ce îl exonerează de răspundere. EXONERAREA DE RĂSPUNDERE Evenimentele şi faptele care îl exonerează pe debitor de răspundere sunt : forţa majoră, cazul fortuit, fapta creditorului sau fapta unui terţ. 1. Forţa majoră sau (şi) cazul fortuit. Conform art. 1083 C. Civ., debitorul nu datorează daune-interese când dintr-o forţă majoră sau un caz fortuit a fost împiedicat să-şi execute obligaţia. A. Forţa majoră (vis maior). Denumirea de forţă majoră este utilizată în două sensuri : într-un sens larg (lato sensu), care include şi cazul fortuit, potrivit căruia forruia foţa majoră evocă un eveniment irezistibil şi imprevizibil, neimputabil debitorului, ce-l pune pe aceste în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia ; şi într-un sens restrâns, (stricto sensu), care exclude cazul fortuit, potrivit căruia evenimentul de forţă majoră trebuie să fie exterior persoanei şi activităţii debitorului. a) İmposibilitatea de executare. Cerinţa esenţială pentru ca un eveniment natural sau social să poată fi calificat caz de forţă majoră este aceea ca evenimentul să-l pună pe debitor în imposibilitate de a-şi executa obligaţia(art. 1083 C. Civ.). Imposibilitatea trebuie să fie absolută, să existe în mod obiectiv faţă de oricine, astfel încât nimeni să nu poată îndeplini prestaţia datorată de către debitor( ultra posse nemo obligatur ; a l mpossible nul n est tenu). Aprecierea imposibilităţii se face in abstracto (art. 1080 C. Civ.) ;fac excepţie prestaţiile strict personale, în cazul cărora moartea sau boala debitorului atrag imposibilitatea de executare. b) İmprevizibilitatea evenimentului. Pentru a exonera de răspundere, evenimentul de forţă majoră trebuie să fi fost imprevizibil la data încheierii contractului. c) Exterioritatea evenimentului. În înţelesul restrâns al noţiunii de forţă majoră, evenimentul care împiedică executarea obligaţiei trebuie să fie exterior persoanei debitorului şi sferei sale de activitate. Asemenea evenimente pot fi naturale ori sociale. B. Cazul fortuit (casus fortuitus). Această denumire evocă un eveniment irezistibil şi imprevizibil privind persoana sau activitatea debitorului, neimputabil acestuia, care îl pune în imposibilitate de a-şi executa obligaţia. C. Poziţia jurisprudenţei. Jurisprudenţa română face numai distincţie terminologică între forţa majoră şi cazul fortuit, pentru a indica originea lor diferită : evenimente externe în privinţa forţei majore şi evenimente interne activităţii debitorului în privinţa cazului fortuit. În ce priveşte regimul şi efectele forţei majore şi ale cazului fortuit, jurisprudenţa le consideră identice, ca fiind deopotrivă exoneratorii de răspundere dacă au fost inevitabile, imprevizibile şi neimputabile debitorului. În contractele sinalagmatice, exonerarea de răspundere a debitorului datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră înseamnă suportarea de către aceste şi a riscului contractual (res perit debitori) 2. Fapta creditorului sau fapta unui terţ. Fapta creditorului şi fapta unui terţ faţă de contract au fost asimilate de jurisprudenţă cu forţa majoră, adică sunt considerate exoneratorii de răspundere dacă au fost pentru debitor irezistibile, imprevizibile şi l-au pus în imposibilitate de a-şi executa obligaţia. A. Fapta creditorului. Fapta creditorului este exoneratorie de răspundere fără a deosebi după cum ea este sau nu este culpabilă ; se cere doar ca fapta creditorului să fie cauza neexecutării obligaţiei de către debitor. Exonerarea de răspundere a debitorului poate fi – după caz – totală sau parţială ; va fi totală când neexecutarea obligaţiei se datorează exclusiv faptei creditorului ; şi va fi parţială când neexecutarea obligaţiei se datorează în parte faptei culpabile a creditorului iar în parte faptei culpabile a debitorului, sub forma culpei comune sau a concursului de culpe. B.Fapta unui terţ. Dacă un terţ de contract a pus pe debitor în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, el va fi în princiopiu exonerat de răspundere. DAUNELE-İNTERESE Despăgubirile băneşti pe care debitorul trebuie să le plătească creditorului pentru neexecutarea, executarea defectuoasă ori cu întârziere a obligaţiei sunt numite generic daune-interese. Ele sunt de două feluri : cele care indemnizează pe creditor pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă a obligaţiei, numite daune- interese compensatorii, sau prescurtat daune compensatorii ; şi cele care indemnizează pe creditor pentru întârziere în executarea obligaţiei, numite daune –interese moratorii sau prescurtat daune moratorii. Daunele-interese compensatorii şi moratorii pot fi stabilite prin anticipaţie de către părţile contractante, caz în care se numesc daune-interese convenţionale ; dacă însă părţile nu o fac, daunele se stabilesc şi se acordă, la cerere, de către instanţa de judecată, caz în care se numesc daune-interese judiciare ; iar cum şi unele şi altele se exprimă în bani ele se numesc şi despăgubiri. Rezultă că daunele-interese constituie mijlocul juridic supletiv şi de drept comun, pentru executarea prin echivalent a obligaţiilor contractuale. 1.Daunele compensatorii Denumirea de daune compensatorii desemnează cu precizie că acestea sunt menite a compensa printr-un echivalent bănesc, adică printr-o despăgubire, prejudiciul suferit de creditor, ca urmare a neexecutării executării necorespunzătoare ori cu întârziere de către debitor a obligaţiei sale ; adică, daunele constituie o reparare prin compensare a prejudiciului cauzat creditorului. Daunele compensatorii privesc numai aşa-numitele obligaţii în natură, întrucât numai acestea sunt susceptibile şi de o executare şi printr-un echivalent bănesc ; ele nu se aplică obligaţiilor pecuniare. Daunele compensatorii cuprind două elemente, şi anume : pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), care constă într-o micşorare patrimonială ; şi câştigul pierdut de creditor (lucrum cessans), care constă în sporul patrimonial pe care creditorul l-ar fi realizat dacă debitorul şi-ar fi executat obligaţia asumată. În ce priveşte întinderea daunelor, conform art. 1085 C. Civ., precitat, debitorul răspunde numai pentru daunele prevăzute sau previzibile, afară de cazul neexecutării dolosive, când el răspunde şi pentru daunele imprevizibile 2. Daunele moratorii. Denumirea de daune moratorii(de la cuvântul latin mora, care înseamnă întârziere) desemnează despăgubirea în bani pe care debitorul aflat în întârziere (mora debitoris) trebuie să o plătească creditorului pentru întârzierea în executarea obligaţiei. Daunele moratorii pot fi obţinute dacă sunt îndeplinite două cerinţe, şi anume : creditorul să facă dovada prejudiciului suferit şi debitorul să fie pus în întârziere. Prin excepţie, conform art. 1079 C. Civ., debitorul se află de drept în întârziere în cazurile precis determinate de lege, şi anume, când s-a prevăzut expres în contract că debitorul va fi pus în întârziere la împlinirea termenului, fără a mai fi nevoie de notificare şi când obligaţia nu putea fi îndeplinită de cât până la un termen pe care debitorul l-a lăsat să treacă. Daunele moratorii privesc deopotrivă obligaţiile în natură şi cele pecuniare. În ce priveşte obligaţiile în natură, daunele se pot stabili de către părţile contractante, sub forma de daune moratorii convenţionale ; iar dacă părţile nu o fac, daunele se vor stabili, la cerere, sub forma de daune moratorii judiciare. În ce priveşte obligaţiile pecuniare, daunele moratorii se stabilesc printr-un procent la suma datorată, adică la capital şi poartă denumirea specifică de dobândă, care poate fi de două feluri : dobânda convenţională, când este stabilită prin contract, iar dacă părţile contractante nu o fac, se va aplica dobânda legală, care constă în plafonul maxim al ratei dobânzii permis de lege. CONVENŢİİ PRİVİTOARE LA RĂSPUNDERE -- NERĂSPUNDERE Cum dispoziţiile legale referitoare la răspunderea contractuală sunt preponderent supletive, înseamnă că în aceeaşi măsură sunt admisibile, cu titlu de regulă implicită, şi derogările convenţionale de la aceste dispoziţii legale supletive ; şi aceasta fie prin modificarea dispoziţiilor legale, fie chiar prin înlăturarea lor, adică prin exonerarea totală de răspundere. 1.Clauza penală Înţelegerea prin care părţile contractante evaluează cu anticipaţie şi forfetar cuantumul daunelor-interese pentru eventualitatea neexecutării, executării defectuoase sau cu întârziere a obligaţiei poartă denumirea de clauză penală. Ea poate fi prevăzută în contract, suf forma de clauză contractuală, sau sub forma de convenţie accesorie contractului.Clauza penală prezintă o vădită utilitate, şi anume : dispensează pe creditor de sarcina dovedirii existenţei şi cuantumului prejudiciului ; evită discuţiile şi dificultăţile evaluării judiciare a daunelor-interese. În ce priveşte cuantumul daunelor interese stabilit prin clauza penală, textul art. 1087 C. civ. Prevede că acesta este nemodificabil. Astfel nu este permis controlul judiciar al clauzei penale, chiar dacă intervenţia instanţei ar fi vădit necesară. Clauza penală are un caracter accesoriu, în sensul că fată de obligaţia debitorului de a executa prestaţia datorată în natura sa specifică, obligaţia sa de a plăti daune-interese este accesorie ; de accea ineficacitatea obligaţiei principale face inoperantă şi clauza penală (accessorium sequitur principale) nu însă şi invers. 2.Clauze limitative sau exoneratorii de răspundere Clauzele contractuale sau convenţiile accesorii contractelor, prin care se micşorează sau se înlătură cu totul răspunderea debitorului, sunt considerate de principiu ca admisibile în temeiul libertăţii contractuale. Nu sunt însă valabile, tot de principiu, clauzele prin care debitorul ar fi exonerat de dol sau de culpa sa gravă. A. Clauze limitative de răspundere. Sunt limitative de răspundere clauzele prin care părţile contractante stabilesc un plafon maxim de la care debitorul nu mai răspunde chiar dacă daunele suferite de creditor depăşesc acest plafon. B. Clauze exoneratorii de răspundere. Clauzele de înlăturare totală a răspunderii sunt valabile cu următoarele rezerve : sunt nevalabile clauzele de exonerare absolută a debitorului, adică prin care acesta se obligă pur potestativ ; sunt de asemenea nevalabile clauzele prin care se înlătură răspunderea debitorului în caz de dol sau culpă gravă a acestuia. CAPITOLUL II GARANŢİA CONTRA VİCİİLOR LUCRULUI VÂNDUT OBLİGAŢIA DE GARANŢİE A VÂNZĂTORULUI 2.1 NOŢİUNE Obligaţia de garanţie a vânzătorului decurge din principiul că el trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea – liniştită şi utilă – a lucrului vândut. Rezultă că obligaţia de garanţie are o dublă înfăţişare (art. 1336 C. civ.) ; vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniştita folosinţă a lucrului, adică contra evicţiunii (I) şi de utila folosinţă a lucrului, adică contra VİCİİLOR (II). Astfel fiind, vânzătorul raspunde de viciile ascunse ale lucrului, dacă din cauza lor lucrul este impropriu întrebuinţării după destinaţie sau dacă viciile micşorează într-atât valoarea de întrebuinţare încât cumpărătorul, în cunoştinţă de cauză, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preţ mai redus. (art. 1352 C.civ.). Când lucrul vândut este afectat de un viciu în sensul art. 1352 C. civ., situaţia prezintă asemănare cu viciul de consimţământ al erorii (sau dolului) asupra substanţei obiectului contractului (art. 954 alin. 1 C. civ.). Între aceste două situaţii există însă deosebiri esenţiale ; în cazul erorii asupra substanţei obiectului (error in substantiam), din cauza acestui viciu de consimţământ, cumpărătorul nu a putut cumpăra, în substanţa sa, lucrul voit şi po