Referat Proiect Sistemul Bancar Nipon

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Proiect Sistemul Bancar Nipon si de asemenea puteti face Download Referat Proiect Sistemul bancar nipon

Citeste fragmente din Referat Proiect Sistemul Bancar Nipon

SISTEMUL BANCAR NIPON 1.1SISTEMUL FINANCIAR Sistemul financiar nipon are o structură destul de simplă, dar reprezintă subiectul influenţei dezvoltării economice a Japoniei de-a lungul secolului XX. De asemenea acest sistem este puternic influenţat de instituţiile guvernamentale. Cultura afacerilor financiare în Japonia prezintă relaţiile între instituţiile financiare şi clienţi, relaţii ce diferă de cele din Vest. Putem structura instituţiile financiare japoneze în două sectoare: unul privat şi unul guvernamental (vezi figura 1.1). Sectorul privat cuprinde bănci comerciale, o gamă largă de instituţii financiare specializate pe credite pe termen lung, mici afaceri şi alte instituţii financiare (companii de asigurări, societăţi pe acţiuni, dealeri). Sectorul guvernamental cuprinde Banca de Export-Import şi Banca de Dezvoltare, corporaţii de finanţare publică, Oficiul Poştal Central ce joacă un rol important în comerţul bancar japonez. Băncile comerciale cuprind 12 bănci principale care îşi au sediile în Tokyo, Osaka, Kobe şi care deţin 20 % din totalul depozitelor şi creditelor, exercitând o influenţă puternică în economia japoneză. Aceste bănci reprezintă reţeaua bancară japoneză având în medie 213 ramuri. De asemenea acestea sunt bănci care oferă o multitudine de servicii, încercând să satisfacă nevoile consumatorilor. Cele mai mari bănci comerciale deţin filiale în peste 20 ţări ale lumii. În schimb cele 63 bănci regionale au un caracter naţional: se manifestă mult pe plan intern şi deţin puţine reprezentanţe în străinătate. Ele satisfac nevoile de credite ale afacerilor comunităţilor din zona în care acţionează şi ale autorităţilor locale. De asemenea reprezintă ofertanţi de fonduri pentru pieţele monetare. Legăturile între băncile regionale şi băncile municipale (12 la număr) se aseamănă foarte mult cu relaţiile dintre băncile regionale şi cele de tip centre monetare din S.U.A. Orice bancă obişnuită deţine relaţii strânse cu o altă bancă pentru facilitarea plăţilor. Băncile municipale şi o parte din cele regionale sunt autorizate să realizeze tranzacţii externe, însă cea care realizează tranzacţiile guvernamentale este Banca Metropolei Tokyo. aceasta deţine cea mai largă reţea de filiale dintre toate băncile existente în Japonia. Băncile municipale şi cele regionale îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu Legea Băncilor din 1981. Aceste bănci emit acţiuni ce sunt tranzacţionate la bursa din Tokyo. Banca oraşului Tokyo îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu Legea Băncilor privind tranzacţiile externe (1954). La sfârşitul anului 1995 existau 85 de bănci străine în Japonia cu un număr de 116 filiale din care 29 erau din S.U.A., 11 din Marea Britanie, iar 27 din Europa de Vest. Orice bancă ce doreşte să activeze în Japonia trebuie să obţină o licenţă din partea Ministerului Finanţelor. Aceste bănci sunt angajate în tranzacţii bancare cum ar fi: tranzacţiile de depozite valutare, împrumuturi pe termen scurt în yeni şi în valută acordate companiilor japoneze şi celor comerciale străine ce acţionează pe piaţa niponă. Instituţiile financiare reprezintă o trăsătură importantă a sistemului bancar japonez, deşi diferenţele între acestea şi băncile comerciale dispar progresiv. Societăţile de tip intermediari bancari sunt legate de băncile comerciale; astfel cele mai multe bănci municipale deţin cel puţin un intermediar bancar de încredere. Au fost clasificate ca bănci obişnuite de Legea Băncilor din 1981, dar deţin privilegiul de a se angaja în afaceri “business trust”, privilegiu dobândit după apariţia Legii Managementului Economiilor Bancare din 1943. Ele sunt încurajate de către Ministerul Finanţelor să se concentreze asupra acestui tip de afaceri, doar ⅓ din conturile acestor societăţi sunt de tip bancar, restul fiind conturi de încredere. Există 7 astfel de societăţi în Japonia, iar alte 3 sunt angajate în preluarea de acest tip de afaceri. Aceste bănci permit finanţarea pe termen lung a industriei cu ajutorul creditelor şi a banilor luaţi în păstrare. De asemenea, ele furnizează servicii de management financiar. Băncile de credit pe termen lung în număr de 3 au fost create de o lege specială în 1952, în principal pentru a oferi utilaje şi capital pe termen lung industriei. Din 1986 acestea acordă şi credite pe termene mai scurte, pregătind terenul pentru finanţarea pe plan internaţional. Astăzi aceste bănci deţin reprezentanţe de marcă în străinătate cum ar fi Banca Industrială a Japoniei (IBJ), cu 7 reprezentanţe, 14 oficii principale şi 14 filiale internaţionale. Aceste bănci sunt finanţate prin emiterea de obligaţiuni şi mai recent prin negocierea certificatelor de depozit. Instituţii financiare mici şi mijlocii Cuprind băncile Sogo, băncile mutuale de economii, asociaţiile şi cooperativele de credit. Băncile Sogo au apărut după promulgarea Legii Băncilor din 1951, ele derivând din companiile mutuale de împrumuturi. Ele acceptă depunerea de depozite de economii şi acordă împrumuturi şi facilităţi privind rabaturile comerciale. Ele operează ca şi băncile comerciale, specializându-se în împrumuturi, activitate prin care depăşesc băncile regionale şi chiar unele bănci municipale. Asociaţiile de credit au o istorie lungă, dar prezenţa în legislaţia japoneză datează din 1951. Acestea sunt asociaţii mici şi mijlocii, iar acţionarii lor subscriu capital. Băncile preiau depozite de economii şi depozite în rate şi oferă împrumuturi şi facilităţi de rabat comercial acţionarilor sau non-acţionarilor cu conturi de economii, instituţiilor publice, financiare şi băncilor. Responsabilitatea prioritară a acestor bănci o constituie persoanele din comunitatea locală unde îşi desfăşoară banca activitatea. Afacerile acţionarilor şi non-acţionarilor acestei asociaţii au crescut rapid în ultimii ani. Cooperativele de credit sunt similare asociaţiilor de credit dar sunt instituţii non-profit ale căror activităţi se limitează în special la a oferi acţionarilor servicii financiare. Banca Shokochukin joacă rolul de Bancă Centrală în sensul că asigură buna funcţionare a instituţiilor financiare. Diferitele agenţii financiare guvernamentale şi corporaţiile care garantează serviciile financiare joacă un rol important pe acest plan. Instituţiile financiare agricole, silvice şi piscicole sunt coordonate la nivel naţional de Banca Norinchukin şi de Banca Centrală de Cooperare Agricolă, Silvică şi Piscicolă, iar la nivel regional de federaţiile lor locale de credit. Cooperativele de credit, în număr de câteva mii acceptă depozite cu care apoi realizează tranzacţii. Deşi aceste cooperative sunt împuternicite să facă împrumuturi, ele acordă credite din fondurile lor, arătând astfel că rămân la stadiul de instituţii financiare. Există 21 companii de asigurări de viaţă şi 22 companii generale de asigurări. Companiile de asigurări de viaţă oferă împrumuturi pe termen lung diferitelor firme industriale pentru achiziţionarea de utilaje. De asemenea aceste companii de asigurări de viaţă sunt şi importanţi investitori pe piaţa bursieră. O parte din companiile de frunte în asigurări de viaţă sunt şi asociate băncilor municipale şi poartă aceleaşi denumiri (ex. Sumitomo). Se preconizează o creştere a investiţiilor pe plan extern a acestor companii. Există 6 instituţii financiare pe piaţa monetară care sunt specializate în atragerea de depozite pe termen scurt şi care reuşesc să pătrundă în economii de piaţă străine. Există şi 200 de companii de titluri financiare, cea mai mare dintre cele care tranzacţionează depozitele clienţilor fiind angajată în subscrierea acţiunilor. Cele mai puternice companii au pătruns pe piaţa financiară internaţională. În Japonia există două tipuri de investiţii în obligaţiuni: investiţii japoneze în obligaţiuni străine şi investiţii străine în obligaţiuni locale. Banca Japoneză de Dezvoltare oferă finanţări pe termen lung, acest lucru datând din perioada de relansare a economiei, dezvoltându-se foarte mult şi acoperind zone strategice din punct de vedere financiar. Banca de Import-Export furnizează sprijin financiar exportatorilor japonezi în medie cam acelaşi oferit de instituţiile echivalente din SUA, Marea Britanie şi Franţa. Sistemul caselor de economii joacă un rol important pe piaţa bancară cu amănuntul. Totalul depozitelor caselor de economii reprezintă în 1995 2/3 din totalul depozitelor deţinute de băncile municipale. Acţiunile caselor de economii privind activitatea pe piaţa bancară cu amănuntul au crescut datorită faptului că acestea au oferit mai mereu rate mai mari ale dobânzii decât băncile comerciale. Sistematizarea instituţiilor financiare este realizată în tabelul 1.1. Tabelul 1.1 Bănci şi instituţii financiare în Japonia Numărul instituţiilor Numărul filialelor Depozite (mld. yeni) Împrumuturi (mld. yeni) Bănci interne - Bănci municipale - Bănci locale - Bănci de credit pe termen scurt - Trusturi bancare 86 13 63 3 7 8.759 2.714 5.675 54 316 207. 921 87.875 59.162 21.844 39.040 153.999 71.342 43.764 16.524 22.369 Bănci străine 85 114 1.319 4.449 Instituţii financiare mici şi mijlocii - Băncile Sogo - Asociaţiile de credit - Cooperativele de credit - Banca Shokochukin 1.088 71 461 476 1 12.145 3.846 5.637 2.569 93 76.167 27.476 34.499 8.647 5.545 61.971 21.432 26.347 6.905 5.372 Cooperative de credit pentru piaţa muncii 47 495 2.981 1.915 Instituţii financiare, agricole, silvice, şi piscicole - Banca Norinchukin - Federaţii ale cooperativelor agricole 6.264 1 17 19.563 38 323 39.669 10.974 16.856 18.228 6.088 3.679 - Cooperative agricole - Federaţiile cooperativelor piscicole de credit - Cooperative piscicole 4.530 35 1.686 17.094 - 2.301 27.511 1.111 1.184 11.128 810 1.012 Companii de asigurări - Companii de asigurări pe viaţă - Companii de asigurări maritime şi împotriva incendiilor 43 21 22 11.982 1.537 443 - - - 16.803 15.213 1.590 Sub-total 7513 42.191 - - Instituţii financiare guvernamentale 12 257 - 41.958 Case de economii 1 22.287 59.550 187 Companii de titluri financiare 255 2.081 - - Total - - 386.288 295.061 Istoria sistemului financiar nipon ituită Banca Naţională a Japoniei. Un an mai târziu au fost instituite legi prin care se puteau constitui diferite tipuri de instituţii financiare: Case de economii, bănci comerciale, instituţii de credit pe termen lung, instituţii specializate în tranzacţii financiare. Trusturile financiare, companiile de asigurări şi cooperativele de credit au apărut odată cu dezvoltarea Japoniei şi intensificarea comerţului nipono-european. Astfel societatea feudală japoneză s-a transformat într-una mult mai deschisă bazată pe revoluţia industrială. Procesul de dezvoltare a continuat cu apariţia legii băncilor în 1927, definind activitatea comercială a băncilor. În 1929 au apărut o mulţime de falimente bancare ca rezultat al decăderii economiei nipone, dar sistemul financiar a supravieţuit nu numai crizei economice din 1929-1933 dar şi celui de-al doilea război mondial care pentru Japonia a fost unul devastator. Băncile japoneze erau foarte puternice în perioada interbelică, dezvoltarea lor continuă a dus la consolidarea lor, astfel reuşind să facă faţă pagubelor şi urmărilor celui de-al doilea război mondial. În perioada de ocupaţie a Japoniei, Aliaţii au luat măsuri pentru ca maşina militară şi industrială ce era Japonia să-şi revină rapid. Instituţiile financiare specializate pe diferite activităţi au fost transformate în bănci comerciale sau bănci de credit pe termen lung. Trusturile comerciale au devenit trusturi bancare şi puteau să îndeplinească funcţiile băncilor. Au fost create şi instituţii speciale de finanţare a micilor întreprinzători, de asemenea de finanţare a dezvoltării economice şi a comerţului internaţional. Banca Japoniei a prezentat acelaşi statut de Bancă Centrală în această perioadă. Totuşi acţiunile de supervizare şi îndrumare a instituţiilor financiare au fost acordate Ministerului Finanţelor, care a rămas responsabil de acordarea de licenţe diferitelor afaceri, aprobarea filialelor, supravegherea conturilor bancare, supervizarea şi inspectarea băncilor şi a activităţilor financiare în general. În perioada 1955-1970 economia japoneză a cunoscut o dezvoltare rapidă. În absenţa unei pieţe bursiere puternice, majoritatea corporaţiilor japoneze au investit în afaceri cu ajutorul fondurilor obţinute de la instituţiile financiare şi bancare. Industria pentru a-şi asigura nevoile a apelat la băncile municipale. Băncile municipale care deţineau poziţii slabe în ierarhia băncilor nipone au fost redresate prin finanţare pe termen scurt, finanţare din partea altor bănci. Din fericire sectorul bancar a menţinut o rată ridicată a dobânzilor pentru economii, în parte datorită ponderii scăzute a fondului de pensii în sectorul social. În această perioadă Banca Japoniei a acţionat în special pentru a menţine scăzute ratele dobânzii bancare ceea ce a dus la dezvoltarea eficientă pe termen scurt a pieţei titlurilor financiare. În deceniul al patrulea rata creşterii economice a scăzut, iar presiunile asupra sistemului financiar s-au micşorat. Autorităţile sunt acum pregătite să adere la liberalizarea şi mondializarea pieţelor financiare. În perioada 1965-1970 piaţa financiară japoneză a căpătat o nouă înfăţişare prin emiterea de obligaţiuni publice şi crearea unui Sistem Naţional de Datorii. De la Şocul petrolului din anii 1973-1974 deficitul sectorului public a depăşit deficitul sectorului corporaţiilor prin faptul că guvernul a luat măsuri de creştere a preţului petrolului. Datorită faptului că mare parte a obligaţiunilor vândute au fost acoperite de băncile municipale, presiunile asupra sistemului financiar nu s-au redus atât de mult cât au fi dorit finanţiştii japonezi. Băncile municipale s-au împrumutat prea mult în comparaţie cu băncile din Vest, suferind dificultăţi financiare. Dificultăţile au fost mărite prin faptul că aceste bănci erau îngrădite în trecut în acţiunea lor de a mări depozitele valutare sau de a accepta depozitele în yeni ale străinilor. Astăzi un sfert din totalul depozitelor băncilor municipale sunt depozite în valută. În cadrul Ministerului Finanţelor se găseşte Comitetul de Dezvoltare a Sistemului Financiar care în perioada postbelică a realizat diferite proiecte de lege care au stat la baza legislaţiei bancare japoneze: Legea Rezervelor Minime Obligatorii (1957), Legea Fuzionării Instituţiilor Financiare (1968), Legea Depozitelor provenite din Asigurări (1971). Cadrul legislativ bancar japonez realizat în 1927 n-a putut face faţă evoluţiei rapide a sistemului bancar şi se apela mereu la Ministerul Finanţelor pentru a schimba cadrul legislativ în conformitate cu dificultăţile apărute. În 1979 Comitetul de Dezvoltare a prezentat un raport asupra Sistemului Bancar şi a Evoluţiei Viitoare a Băncilor Japoneze care a reprezentat baza reformei bancare din 1981. Potrivit acestei noi legi, scopul activităţilor bancare este de a prelua depozite de la populaţie, de a acorda împrumuturi clienţilor, de a vinde şi cumpăra titluri financiare de pe piaţă, de a împrumuta titluri, de a gira datoria publică, de a vinde şi cumpăra certificate de depozit negociabile şi alte instrumente monetare similare, de a acţiona ca agent de subscriere a tuturor tipurilor de titluri financiare, de a realiza transferuri interne şi externe, schimburi valutare, tranzacţii în aur-monedă. Astăzi băncile au putere deplină în realizarea de tranzacţii ale titlurilor financiare, în special în vânzarea obligaţiunilor, iar companiilor financiare li se permit subscrierea titlurilor de valoare şi emiterea certificatelor de depozit pe piaţa internaţională. De asemenea Legea Bancară din 1981 mai stipulează: Limitări ale facilităţilor de credit pentru orice persoană la 20% din capital şi rezerve. Perioadele în care banca nu funcţionează Termenii tranzacţiilor Prezentarea statutelor instituţiilor financiare Reguli privind activitatea băncilor străine Liberalizarea administraţiei bancare, autorizarea şi emiterea de capital, realizarea de filiale. Liberalizarea administraţiei bancare interne a fost însoţită de Legea Tranzacţiilor şi Controlul Comerţului Exterior din 1980 care au consolidat structura bancară realizată în perioada postbelică. Principiile fundamentale ale Legii din 1980 au fost: Tranzacţiile externe privind capitalul sau diferitele servicii sunt libere. Tranzacţiile interne au fost aproape în întregime liberalizate, iar tranzacţiile de capital se realizează neîngrădite în cazuri speciale. Investiţiile directe străine în Japonia se realizează liber. Licenţa tranzacţiilor de capital a fost înlocuită de un sistem de rapoarte privind aceste tranzacţii. Cea mai importantă schimbare pe plan legislativ a fost cea privind tranzacţiile de capital: apariţia investiţiilor directe străine, a portofoliilor de investiţii pe plan intern şi extern în cadrul companiilor de titluri financiare, a depozitelor valutare străine, realizarea de credite şi garanţii bancare din partea rezidenţilor. Legislaţia interzice realizarea de tranzacţii în momente în care apar diferite fenomene care influenţează sistemul financiar: dezordine pe pieţele financiare străine, excedente ale balanţei de plăţi externe. Ministerul Finanţelor a devenit o super-putere în stat în momentul primirii responsabilităţii de a superviza administrarea instituţiilor financiare şi de a coordona legislaţia financiară. Operează prin mai multe departamente: departamentul titlurilor financiare, departamentul de finanţare externă şi internă. Principalele măsuri luate de Ministerul Finanţelor privind băncile sunt: 1. Raportul dintre creditele şi depozitele bancare să fie de maximum 0.8; raportul dintre credite şi lichidităţi de maximum 0.3; raportul dintre creditul şi capitalul bancar de minimum 0.1; 2. Realizarea de oficii în teritoriu; 3. Diversificarea zonelor în care activează băncile (indiferent că sunt teritoriale sau municipale); 4. Diversificarea activităţilor bancare; astfel o bancă poate să desfăşoare activităţi de management a imobilelor băncii şi a garanţiilor bancare şi a ipotecilor. De asemenea băncilor li se permite şi realizarea activităţilor de leasing, de emitere de cărţi de credit, de consultanţă managerială. De aceleaşi priorităţi beneficiază şi filialele din străinătate. 5. Constrângerea băncilor de a compensa balanţa de credite prin diferite metode. Metoda compensării balanţei de credite încă se mai foloseşte în Japonia, dar nu prea are rezultate satisfăcătoare. 1.2. Banca Naţională a Japoniei (BJ) Banca Naţională a Japoniei s-a debarasat de sarcina supervizării activităţilor bancare şi deţine numai următoarele funcţii: 1. Emitere de monedă; 2. Este Bancă a Băncilor Comerciale; 3. Este o Bancă a guvernului. 4. Se axează asupra politicii monetare care presupune realizarea de rezerve minime obligatorii, practicarea politicii de open-market şi a taxei oficiale a scontului. În eforturile pe care le depune în sprijinul dezvoltării economice, Banca Japoniei a încercat să menţină scăzute ratele dobânzilor, să diminueze rezervele obligatorii şi a practicat o politică de open-market pentru a asigura o creştere a creditelor interne. Astfel activitatea Băncii Japoniei a fost una cantitativă şi nu una calitativă. Banca Japoniei controlează rata dobânzii cu ajutorul Ratelor Dobânzilor Temporare care acordă Consiliului de Administraţie al Băncii dreptul de a stabili limite maxime pentru ratele dobânzilor la credite şi la depozite după cercetările efectuate cu Consiliul de Ajustare al Dobânzilor. Ratele dobânzilor sunt prezentate în tabelul 1.2. Prin legea privind Sistemul de Depozite şi de Rezerve (1957) Banca Japoniei a solicitat băncilor comerciale nefolosirea de dobânzi la depozitele la purtător. Un important rol pe piaţa bancară japoneză îl joacă Ministerul Industriilor şi Comerţului Exterior, care coordonează eforturile Japoniei de a se impune pe diferite pieţe străine. Proiectele de finanţare pe plan extern sunt realizate de acest minister împreună cu Banca de Import-Export. Tabelul 1.2: Ratele dobânzii în Japonia la depozite şi economii la sfârşitul lui septembrie 1995: Ratele orientative oferite de Banca Japoniei Limitele maxime sub Legea de Ajustare a ratelor temporare ale dobânzii 1. Depozite bancare Depozite la termen: 3 luni 6 luni 1 an 2 ani Depozite în rate 4,25% 5,50% 6,25% 6,50% 4,10% }7,25% Depozite pentru plata taxelor 3,00% 3,50% Depozite obişnuite Depozite la înştiinţare 2,25% 2,50% } 3,00% Depozite speciale şi de alt tip 2,25% - 2. Obligaţiuni bancare Obligaţiuni cu decontare (1 an) 6,42% - Obligaţiuni cu cupon (3 ani) 7,40% - Obligaţiuni cu cupon (5 ani) 7,60% - 3. Economii ale populaţiei Economii obişnuite 3,60% - Economii în rate 4,44% - Economii la termen (1 an) 6,25% - Certificate de economii (3 ani) 6,50% - Sursa: Federaţia Asociaţiei Bancherilor din Japonia, 1995 1.3 . Strategii de dezvoltare a Băncilor Japoneze Băncile Municipale sunt principalele bănci comerciale din Japonia şi au jucat un rol vital în finanţarea dezvoltării industriale a Japoniei. Influenţa acestor bănci e mai puternică decât pare la prima vedere, deoarece ele investesc în numele clienţilor care au datorii. Corporaţiile japoneze sunt sprijinite fiecare în parte de o bancă şi nu deţin relaţii strânse cu mai multe bănci. Datorită acestui fapt băncile japoneze au de-a face cu mari creditori care le pot crea dificultăţi mari în momentul nerambursării. Mai mult unele bănci au legături strânse cu unele grupuri industriale de tip “zaibatsu” care au funcţionat în perioada interbelică. Din cele 13 bănci municipale (vezi Tabelul 1.3.) 6 deţin supremaţia pe plan intern (cele având sediul în Tokyo şi Osaka). Cele 6 au active de peste 13 mii de miliarde yeni şi fac parte din cele mai puternice bănci din lume. Au o reţea largă de filiale externe şi interne. Există anumite îngrădiri chiar şi asupra activităţilor acestor bănci, stipulate în Legea Bancară din 1981. Tabelul 1.4 demonstrează că profilul băncilor leader este similar cu cel al băncilor municipale, cu excepţia Băncii Tokyo, care este o bancă cu funcţii specializate şi are o reţea foarte întinsă în numeroase ţări. Trebuie menţionat că Banca Industrială a Japoniei şi Banca Creditelor pe Termen Lung a Japoniei au de asemenea reprezentanţe în cadrul unei reţele care cuprinde mai multe ţări, dar din nou acestea sunt bănci specializate. Profilul băncilor comerciale arată numărul mic de firme afiliate (cu excepţia Băncii Dai-Ichi Kangyo) care în mod normal include o companie de leasing, de credit comercial şi industrial; un număr de filiale internaţionale, care includ în mod obişnuit o bancă în Brazilia şi una în California, şi diferite corporaţii internaţionale de finanţare în principalele centre financiare cum ar fi Hong Kong, Londra, Zürich, New York; şi în cele din urmă un număr destul de mare de filiale internaţionale, care includ în mod obişnuit bănci comerciale în centre cheie din Pacific, diverse operaţiuni în Australia, şi participări de bănci comerciale în alte locuri. O structură ipotetică de operaţiuni e arătată în figura 1.2 . Este important să înţelegem natura grupurilor industriale bancare. Figura 1.2 : Structura tipică a unei bănci nipone Banca Legături de Trusturi Bancare Japoneze, principală grup Companii de Asigurări şi alţi 20 de membri Sucursale interne Sucursale internaţionale Credit Co Ltd. Merchant Bank(Singapore) Leasing Co Ltd. Merchant Bank (Kuala Lumpur) Factoring Co Ltd. International Finance (Australia) Housing Co Ltd. Investment Bank (Brazilia) Filiale Internaţionale Japan Bank în Brazilia Japan Bank în California International Finance (Hong Kong) International Finance (Londra) International Finance (Zürich) Tabelul 1.3 Bănci Municipale Japoneze, 1995 Denumire Sediu Acţiuni (mld. yeni) Dai-Ichi Kangyo Tokyo 21741 Fuji Tokyo 18699 Sumitomo Osaka 19401 Mitsubishi Tokyo 18798 Sauwa Osaka 17032 Mitsui Tokyo 13256 Tokai Nagoya 12789 Taiyo-Kobe Kobe 11042 Bank of Tokyo Tokyo 13749 Kyowa Tokyo 6955 Daiwa Osaka 6669 Saitama Saitama 6027 Hokkaido Takushoku Sapporo 4969 Trusturi Bancare Nipone, 1995 Mitsubishi Trust & Banking Corp. Tokyo 4651 Sumitomo Trust & Banking Corp. Tokyo 3806 Mitsui Trust & Banking Corp. Tokyo 3680 Toyo Trust & Banking Corp. Tokyo 1094 Nippon Trust & Banking Corp. Tokyo 668 Tabelul 1.4. Bănci Multinaţionale Japoneze, 1993 Bănci Sucursale interne Filiale internaţio- nale Sucursale internaţio- nale Reţele externe Alte birouri externe Băncile din Tokyo - Dai-Ichi Kangyo - Fuji - Mitsubishi - Mitsui - 4 5 4 5 6 4 3 13 12 14 16 7 6 6 8 13 12 12 12 Băncile din Osaka - Sumitomo - Sauwa 6 4 4 3 8 15 8 8 10 10 Bănci Specializate - Banca din Tokyo - Banca Industrială a Japoniei - Banca pentru credite pe termen lung a Japoniei - - - 15 7 3 20 28 9 42 3 - 25 11 - În perioada interbelică, companiile autohtone intitulate “zaibatsu” reprezentau o imensă concentrare de bogăţie şi putere. Acestea erau companii controlate de familii bogate, iar grupul bancar juca un rol de servire a scopurilor personale. După cel de-al doilea război mondial aceste tipuri de companii au fost dizolvate şi numeroase legi au apărut pentru a preveni reapariţia unor asemenea blocuri de putere, prin limitarea plafonului permisibil de fuzionare. În perioada postbelică unii dintre liderii fostelor companii “zaibatsu” au început să se întâlnească în mod regulat cu bancherii care aveau rol de instigatori. Au dezvoltat acum un număr de grupări destul de neclare în Japonia, în principal axate în jurul băncilor conducătoare, ale căror membrii deţin holdinguri fuzionate. Cele patru grupări bancare care poartă în continuare numele de familii ale vechilor “zaibatsu” sunt Mitsubishi, Sumitomo, Fuji şi Mitsui. Importanţa grupului Mitsui a scăzut în ultimii ani. Dai-Ichi Kangyo şi Sauwa Bank au de asemenea grupări, cu toate că acestea nu sunt bazate pe fostele legături zaibatsu şi sunt destul de neclare, având un caracter eterogen. Există şi grupuri non-bancare cum ar fi Toyota, Hitachi, Matsushita, care tind să aibă o gamă mai omogenă de produse (electrice, electronice, automobile). Un grup bancar centrat tipic va include o bancă municipală, o bancă de încredere, o companie de asigurări, o companie comercială şi o varietate de firme industriale manufacturiere şi de servicii. Mixul industrial variază: de exemplu, Mitsubishi are rădăcini puternice în industria grea, Mitsui în comerţul cu amănuntul şi distribuţie. Interdependenţa membrilor unui astfel de grup nu trebuie să fie exagerată. Doar aproximativ 20-30% din împrumuturile unui grup bancar se duc în mod normal către companiile de grup. Fuzionările de holdinguri variază in funcţie de grupurile bancare care deţin holdingurile în cauză. Un studiu realizat în 1993 a arătat că grupările de instituţii financiare deţineau între 8 şi 16 % din acţiunile unui grup bancar şi răspundeau pentru 12-28 % din împrumuturi. Băncile principale erau responsabile pentru 9-13 % din împrumuturi. Acest lucru este prezentat în Tabelul 1.5 : Concentrarea pachetelor de acţiuni şi a împrumuturilor în 6 Grupuri Industriale Japoneze: Grup industrial Acţiuni deţinute (%) Împrumuturi realizate (%) De membrii grupului De Instituţii Financiare De Instituţii Financiare De Bancă Mitsui 16,3 10,7 18,3 9,2 Mitsubishi 26,1 16,2 24,9 11,7 Sumitomo 27,4 15,9 27,3 12,8 Fuji 16,3 10,6 21,0 10,1 Sauwa 16,9 9,4 19,1 12,8 Dai-Ichi Kangyo 14,0 8,1 12,8 10,5 Procentajele pachetelor de acţiuni ale celor 6 Grupuri Industriale în Economia Naţională: Total pachete de acţiuni 24,99 Capital vărsat 19,13 Vânzări 15,66 Profituri nete 26,60 Sursa: Shukan Toyo-Keizai, ediţie specială 1995 Semnificaţia grupărilor în economia japoneză a fost demonstrată într-un studiu special efectuată de Camera de Comerţ Niponă în 1995, care a arătat faptul că cele 6 Grupări Industriale deţineau aproximativ un sfert din pachetele de acţiuni existente în Japonia, peste un sfert din profiturile nete nipone, aproape o cincime din capitalul vărsat şi 15 % din totalul vânzărilor. Sistemul de grup a arătat faptul că se pot obţine beneficii financiare pentru toţi cei implicaţi, în termenii stabiliţi de aceştia. Riscul de credit al băncii este redus datorită faptului că aceasta îşi cunoaşte îndeaproape clienţii care împrumută şi datorită suportului mutual existent între companiile grupului. Banca poate de asemenea să se comporte ca un coordonator financiar al companiilor grupului, în special în cazul unor fluctuaţii sezoniere sau ciclice în cererile de împrumut ale membrilor. Trustul bancar şi Compania de Asigurări pot oferi şi alte servicii financiare. Compania comercială este finanţată până într-un anumit moment de gruparea bancară şi în schimb aceasta oferă finanţare comercială unui grup mai mic de firme cât şi furnizorilor. Cunoştinţele băncii referitoare la micile companii ajută din nou la reducerea riscului de credit. Banca principală câştigă de asemenea un volum considerabil de depozite de la angajaţii grupului şi deţine totodată bilanţurile contabile curente ale companiilor de grup. Când o companie de grup întâlneşte dificultăţi, banca va recurge în mod obişnuit la operaţiuni de salvare, prin secondarea echipei manageriale. În orice moment, banca e pregătită să se comporte ca un supervizor pentru grup, prin rolul său de coordonator al politicii de grup. Rolul băncii de încredere în cadrul grupului îl completează pe cel al băncii principale, din moment ce banca de încredere poate oferi împrumuturi pe termene mai lungi. Băncile orăşeneşti se specializează în împrumuturi pe termen scurt pentru capital de muncă, cu toate că în practică facilităţile pe termen scurt sunt reînnoite şi disponibile în mod permanent pentru companiile de succes. Cu atât mai mult, după Banca Japoniei aproximativ un sfert din totalitatea împrumuturilor băncilor comerciale au din punct de vedere tehnic o scadenţă mai mare de un an. Băncile comerciale cumpără deasemenea obligaţiuni bancare ale instituţiilor de credit pe termen lung, cumpără obligaţiuni ale concernelor de firme şi fac împrumuturi şi investiţii directe cu scopul creşterii de capital a corporaţiilor. Totuşi băncile orăşeneşti au urmărit în general caracteristica clasică a băncilor comerciale specializându-se în finanţare pe termen scurt în special cu cât instituţiile specializate au fost însărcinate cu sarcina oferirii de credit pe termen lung. Împrumuturile contabilizează aproximativ 60% din acţiunile băncilor comerciale. Acestea s-au aflat în mod tradiţional în sectorul afacerilor, cu toate că proporţia împrumuturilor către clienţi pentru credit de consum şi de cumpărări de case a crescut mai recent. Aproximativ 60% din împrumuturile băncilor orăşeneşti merg către marile întreprinderi şi capitalizează mai mult de 100 milioane. Ratele împrumuturilor/depozitelor băncilor orăşeneşti se aflau la 80% în anii ’70 dar de atunci au scăzut la aproximativ 70%. Angajamentele tipice de împrumuturi în Japonia se scad din facturile comerciale sau din avansurile pe termen scurt împotriva facturilor. Dezonorarea facturilor este o problemă seroasă şi băncile nu vor continua relaţiile de afaceri în mod normal cu un client care a greşit de două ori. Învoielile sunt de obicei pur informaţionale în caracterul lor, rareori reprezintă un subiect la condiţiile generale de afaceri ale băncii împrumutătoare. Oricum, acestea conferă băncii puteri considerabile de intervenţie dacă un împrumutător are dificultăţi la rambursare. Băncile cer plăţi compensatoare de la împrumutaţi şi vor percepe deasemenea taxe pe servicii. În toate relaţiile de afaceri din Japonia legătura pe termen lung dintre împrumutat şi împrumutător este cel mai important factor care influenţează termenele şi condiţiile finanţării. În ultimii ani băncile municipale au canalizat de asemenea un considerabil val de fonduri în cumpărarea de obligaţiuni naţionale în concurenţă cu dorinţele autorităţilor. Spre exemplu în 1994 băncile municipale au cumpărat 30% din toate obligaţiunile emise, şi acestea au reprezentat o treime din creşterea totală în depozite bancare în acel an. Băncile municipale obţin majoritatea fondurilor lor sub formă de depozite, incluzând depozitele la cerere, certificate de depozite la purtător şi depozite la termen cu scadenţe diferite (3 luni, 6 luni, 1 an, 2 ani). Ratele dobânzilor la depozite sunt stabilite în corelaţie cu ratele dobânzii la împrumuturi pentru ca să permită băncilor să obţină un profit rezonabil. Din moment ce autorităţile supraveghează ratele dobânzii la împrumuturi este evident că însuşi profitabilitatea băncilor depinde într-o mare măsură de poziţia autorităţilor, din moment ce din ce în ce mai mult ele pot influenţa împrăştierea băncilor în teritoriu. Totuşi, autorităţile japoneze încearcă din ce în ce mai mult să liberalizeze pieţele financiare şi unde e posibil să permită ajustări flexibile la ratele dobânzii în concordanţă cu mersul pieţii. Aproximativ 40% din fondurile atrase de bănci provin de la menaje, majoritatea sub formă de certificate de depozite la purtător şi depozite le termen. Restul provin din partea persoanelor juridice, agenţilor guvernamentali şi instituţiilor financiare. Majoritatea depozitelor la termen au o scadenţă mai mare de 1 an. Datorită acordării unui număr mare de împrumuturi, băncile municipale trebuie de asemenea să se bazeze şi pe bani împrumutaţi de la Banca Japoniei prin procedurile rescontării. Cu reţelele lor de sucursale relativ mici băncile municipale nu joacă un rol dominant pe piaţa serviciilor de transfer monetar. Abilitatea băncilor de extindere a propriilor reţele e controlată strict şi le sunt permise inaugurarea decât a câtorva sucursale pe an. Cea mai mare din Băncile municipale are cu puţin peste 300 de sucursale, concentrate inevitabil în marile centre, şi în special în Tokyo şi Osaka. Tokyo este, fireşte, centrul financiar japonez, unde se află banii şi pieţele de schimb externe, astfel încât băncile care nu au sediul central în Tokyo sunt totuşi obligate să menţină o prezenţă semnificativă acolo. Transformarea oraşului Tokyo într-un centru financiar internaţional a fost în mod deliberat întârziată de către autorităţile japoneze. Japonezii au fost destul de încântaţi să vadă că piaţa asiatică a dolarului şi toate tipurile de servicii financiare de peste ocean destinate regiunii bazinului asiatic încep să-şi aibă domiciliul în Hong-Kong şi Singapore. Băncile japoneze îşi menţin prezenţa în ambele centre. În prezent, creşterea în importanţă a oraşului Tokyo aste inhibată de controalele schimburilor, cât şi de către pieţele subdezvoltate de bani şi capital. Oricum, pieţele cunosc o liberalizare progresivă şi este foarte posibil ca pe termen mediu Tokyo şi yen-ul să devină forţe financiare puternice pentru a rivaliza cu New York şi dolarul american. Dezvoltarea acestuia ca un centru financiar al eurodolarului se va întâmpla doar dacă este înlăturată taxa care se percepe în prezent la dobânda plătită persoanelor nerezidente, sunt micşorate rezervele obligatorii şi abolite alte reglementări. Pe un timp destul de lung băncile japoneze erau fericite să deservească nevoile clienţilor lor industriali prin mijloace tradiţionale, oferindu-se servicii de finanţare comerciale. Din momentul în care trusturile japoneze au preferat să rămână exportatoare decât să preia investiţii directe străine şi să devină trusturi multifuncţionale au apărut unele probleme. În orice caz, din anii ’60 încoace ritmul investiţiilor japoneze au trebuit să-şi înbunătăţească posibilităţile internaţionale pentru a face faţă acestor cereri. Băncile japoneze s-au găsit astfel în competiţie directă cu băncile multinaţionale americane şi europene în cadrul pieţelor financiare mondiale aflate în creştere, în special europieţele, şi astfel au fost nevoite să egaleze statutul acestora pentru a putea răspunde unei ameninţări competitive. Aceasta a însemnat o expansiune stabilă a reţelelor din străinătate şi a reprezentat, dezvoltarea capabilităţilor băncilor comerciale, şi un asalt pe pieţele bancare internaţionale cheie – credite euro-dolar, obligaţiuni euro, schimburi externe. Marile bănci sunt acum active pe toate aceste pieţe şi au adoptat în timp politici de preţ agresive pentru a-şi dezvolta acţiunile lor de piaţă în mod rapid. Băncile japoneze se folosesc deasemenea de sucursalele lor din străinătate pentru a creşte fondurile monedelor naţionale europene pentru finanţarea operaţiilor din străinătate a marilor trusturi japoneze. În toate operaţiile lor internaţionale, băncile sunt monitorizate de către autorităţi, care sunt determinate să vadă o creştere sigură către obiectivele pe termen lung de a stabili o bază depozitară de dolari americani, şi folosind drept monedă naţională pentru comerţ şi rezervă. Pentru băncile municipale ca grup conturile în monede naţionale străine reprezintă acum aproximativ 30% din totalul veniturilor şi costurilor. În timpul perioadei de reconstrucţie postbelică, băncile municipale şi-au dozat resursele spre finanţarea marilor trusturi industriale şi a creşterii rapide a acestora. Presiunea cererii de fonduri a fost în aşa fel încât şansele de a obţine împrumuturi pentru afaceri mici şi mijlocii cât şi pentru menaje erau foarte mici. Mai mult, abilităţile băncilor de diversificare a activităţilor dincolo de serviciile bancare obişnuite au fost împiedicate de reglementările anti-monopolice. Pe plan internaţionale trusturile nipone au favorizat mai degrabă exporturile decât investiţiile străine directe şi astfel necesită doar facilităţile bancare tradiţionale din partea principalelor bănci. Rezultatul a fost că până la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 băncile nipone au rămas în forma băncilor comerciale tradiţionale, realizând serviciile obişnuite pentru clienţii lor. Raportul s-a schimbat odată cu încetinirea dezvoltării economiei japoneze şi adâncirea relaţiilor financiare şi comerciale cu vestul. Pe pieţele interne băncile au început să se arate mai interesate în oferirea de împrumuturi firmelor mici şi mijlocii pe măsură ce cererea din partea marilor trusturi a scăzut iar autorităţile au început să sprijine antreprizele şi inovaţiile firmelor mici . Ele s-au orientat deasemenea către creditele pentru menaje şi credite de consum şi au fost în stare să profite de pe urma unei anumite liberalizări în atitudinea socială japoneză faţă de credit. Cea mai mare schimbare a intervenit totuşi pe plan internaţional. Cu sprijinul autorităţilor, băncile japoneze au decis să devină participanţi activi pe pieţele internaţionale şi competitori serioşi a principalelor bănci comerciale americane şi europene. Aceasta a fost privită ca fiind de importanţă naţională din moment ce exista pericolul ca Japonia să devină dependentă de serviciile financiare mai sofisticate oferite de către băncile comerciale din vest-poziţie inacceptabilă. Conform Băncii Japoneze, factorii principali în internaţionalizarea sistemului bancar nipon a fost accesul Japoniei în 1964 la FMI şi “OECD” cât şi liberalizarea survenită a tranzacţiilor curente şi de capital care erau necesare; dar şi activităţile din străinătate a industriei japoneze în special la începutul anilor ’70 atât în comerţul internaţional cât şi în investiţii în străinătate. Metodele pe care băncile japoneze le-au ales pentru extinderea capabilităţilor lor internaţionale au inclus deschiderea de sucursale şi birouri de reprezentanţă cât şi achiziţia de bănci străine. Marile bănci aveau sucursale în Londra chiar înainte de primul război mondial iar după război redeschise, urmate de obicei de sucursale în New York, Singapore, Düsseldorf, Chicago, Seul şi probabil Bruxelles, Seattle şi încă alte 2 locaţii. Aceste sucursale serveau la creşterea fondurilor în marile centre financiare. Birourile de reprezentanţă au fost împrăştiate în centre financiar/industriale similare. Datele din tabelul 1.6. arată că expansiunea a fost un proces gradual, stabilind cu mare grijă şi care datează din anii ’70. Tabelul 1.6. : Dezvoltarea reţelelor japoneze din străinătate: ‘85 ‘86 ‘87 ‘88 ‘89 ‘90 ‘91 ‘92 ‘93 ‘94 Dai Ichi Kangyo - 3 3 1 1 1 4 - 1 2 Fuji 1 1 3 - 4 2 1 2 1 2 Mitsubishi - - 1 2 2 1 2 1 1 1 Mitsui 1 2 2 2 - 3 1 2 1 1 Sumitomo 1 3 2 4 2 2 1 2 1 2 Sauwa - 1 3 4 1 1 1 1 1 1 Noile sedii în străinătate 1960 – 1990 60-65 65-70 70-75 75-80 80-85 85-90 Total Sucursale/Agenţii 13 15 19 8 46 38 139 Sub-sucursale 1 1 2 7 4 3 17 Afiliaţi 3 1 1 3 34 32 74 Birouri de reprezentanţă 4 5 9 17 108 97 186 Total: 26 22 31 35 192 170 416 Sursă: Banker Research Unit, “The top 100” (Financial Times, London ’95) Sucursalele cheie s-au stabilit în Londra, Hong-Kong, Zűrich cu funcţie de bancă comercială. Majoritatea băncilor au achiziţionat deasemenea o bancă americană mijlocie cu dorinţa de a acumula o bază depozitară în dolari şi o poziţie la baza pieţelor financiare americane. Niponii îşi majorează propriile fonduri din străinătate prin acceptarea de depozite euro, prin împrumuturi de la alte bănci, şi mai recent prin emisiunea certificatelor de depozit într-o încercare de a asigura o bază depozitară mai stabilă pentru operaţiile lor. Băncile japoneze au înregistrat unele dificultăţi în fondare în 1974 când piaţa interbancară pentru euro-dolar a îngheţat, iar de atunci au adoptat o politică mai prudentă. În anii lor de început băncile japoneze s-au concentrat asupra creditelor pe termen scurt, acoperind în principal nevoile de capital de muncă a firmelor japoneze din străinătate, dar şi împrumutând guvernelor străine şi agenţiilor care nu acceptau creditele pe termen mediu sau aveau nevoie de un împrumut acoperitor până ce finanţarea pe termen mediu putea să se realizeze. În anii ’70 volumul creditelor pe termen mediu a crescut iar în anul 1978 a depăşit volumul creditelor pe termen scurt. Ele au continuat însă să preseze cu creditele pe termen scurt, parţial datorită faptului că acestea nu sunt monitorizate de către Ministerul Finanţelor în felul în care sunt majoritatea creditelor pe termen mediu şi lung şi nu reprezintă subiectul restricţiilor a 20% din valoarea netă pe care le suportă creditele pe termen mediu şi lung. Tabelul 1.7. arată cantitatea limitată de investiţii directe a depozitelor pe termen scurt şi creşterea împrumuturilor pe termen lung în detrimentul celor pe termen scurt. Volumul împrumuturilor către străinătate a băncilor japoneze a fost furnizat şi transferat în monede naţionale străine. Tabelul 1.7. Bunuri Obligaţii Dec. 1989 Dec. 1993 Dec. 1989 Dec. 1993 Bunuri/obligaţii pe termen lung 32.357 83.663 13.603 36.355 • Sector privat 24.522 62.141 11.591 27.970 Investiţii directe 8.322 17.227 2.084 3.422 Credite comerciale (export/import) 6.832 10.468 98 38 Credite extinse/primite 4.984 14.938 1.702 1.815 Investiţii în titluri de valoare 4.104 19.003 7.695 22.606 Altele 980 505 12 89 • Sector guvernamental 7.835 21.522 2.012 8.385 Credite comerciale (export/import) 330 575 - - Credite extinse/primite 5.497 16.574 414 268 Obligaţiuni externe - - 509 8.117 Altele 2.008 4.373 1.089 0 Bunuri/obligaţii pe termen scurt 25.977 51.702 37.713 70.233 • Sector privat 13.162 31.087 36.395 64.408 Mişcări monetare 12.947 29.946 26.418 50.208 Altele 215 1.141 9.977 14.200 • Sector guvernamental 12.815 20.615 1.318 5.825 Mişcări monetare 12.815 20.614 712 3.825 Altele 0 1 606 1.973 Total bunuri/obligaţii: 58.334 135.365 51.316 106.588 Sursa: Ministerul Finanţelor, 1995 Împrumuturile în yeni au fost comercializate din timp în timp dar accesul la acestea a fluctuat în funcţie de poziţia balanţei de plăţi japoneză şi a cererilor de credit intern către băncile municipale – autorităţile tratează toate împrumuturile în yeni în acelaşi fel. Cu toate că liderii de piaţă în activităţi de subscriere şi plasare sunt principalele case de titluri de valori, în special cele mai mari patru (Normura, Nikko, Daiwa, Yamaichi), băncile municipale joacă un rol important pe pieţele de obligaţiuni, acţionând de obicei prin sucursalele lor situate în puncte strategice în centrele financiare mondiale. Sucursalele din străinătate ale băncilor se comportă ca instituţii de subscriere şi plasează obligaţiuni nipone şi europene atât pe pieţele primare cât şi pe cele secundare. Pe piaţa din Tokyo, băncile se comportă ca bănci autorizate în plasarea de obligaţiuni străine pe aşa-numita piaţă Samurai Bond Market. În plan intern băncile nipone au început să ofere încă din anii ’60 o gamă mai largă de servicii financiare caracteristice băncilor multinaţionale. Pentru a obţine diversificarea dincolo de centrul afacerilor bancare aşa cum e definită aceasta în Legea Bancară, băncile au trebuit să lucreze prin intermediul companiilor asociate şi afiliate în cadrul cărora ele nu pot deţine decât o parte limitată. Dincolo de aceste servicii bancare periferice, băncile japoneze au interese diverse limitate în preluări pure comerciale precum dezvoltarea industriei petroliere sau energetice, agenţii de turism, informaţii de afaceri şi altele. Băncile japoneze au acţionat prompt cu computerizarea operaţiilor lor bancare. Terminale on-line în sucursale au fost instalate la sfârşitul anilor ’60 şi de atunci acestea s-au îmbunătăţit şi s-au dezvoltat. Maşinile automate au fost introduse în anii ’70 şi sunt acum folosite pe scară largă pentru retragere de numerar. Băncile au început a oferi de curând şi servicii bancare telefonice. Pe plan intern băncile s-au luptat în îmbunătăţirea statutului lor managerial de informaţii iar în viitor prevăd avansări rapide în automatizarea birourilor pe măsură ce se fac paşi mai departe pe calea creşterii productivităţii. În termeni organizaţionali băncile japoneze au adoptat de obicei un sistem divizion