Referat Drepurile Detinutilor Minori
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Drepurile Detinutilor Minori si de asemenea puteti face
Download Referat Drepurile detinutilor minoriCiteste fragmente din Referat Drepurile Detinutilor Minori
În cadrul atât de vast al reglementărilor juridice privind
Drepturile Copilului, voi încerca să schiţez principalele direcţii
de orientare ce guvernează problema unui tânăr sub 18 ani care intră
în contact cu sistemul de justiţie, ca urmare a unei suspectări ori a
unei acuzaţii de comitere a unui delict, vizând câteva aspecte legate
de aplicarea acelor măsuri ce afectează starea de libertate a
minorului.
Îmi propun ca în cadrul acestei analize să abordez problematica
respectării dreptului copilului delicvent din perspectiva a trei
factori :
1) recomandările din legislaţia internaţională cu privire la copii
în contradicţie cu legea română ;
2) contradicţiile legislaţiei româneşti cu privire la copii care
răspund penal ;
3) contradicţiile dintre lege şi practică ;
Pentru aceasta, voi urmări dosarul unui astfel de caz în toate
etapele ce le parcurge ÅŸi anume :
Reţinerea de către organele de poliţie ;
Arestarea preventivă ;
Etapele procesului ;
Sancţiunea aplicată (măsură educativă, închisoare, asistenţă
postpenală ) ;
Deasemenea, în încheierea acestei lucrări voi face o descriere a
condiţiilor educaţionale existente în centrele de Reeducare pentru
Minori.
În continuare doresc să fac o trecere în revistă a cadrului juridic
care priveşte copilul şi protecţia acestuia.
Astfel, putem enumera :
a) Articolul 45 din Constituţia României care prevede :
“copii se bucură de un regim de protecţie şi de asistenţă în
realizarea dreptului lor “
“statul acordă alocaţii de stat pentru copii şi ajutoare … “
“exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar
putea dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în
primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise “
b) Articolul 2 din Legea 18/1990 (prin care România ratifică
Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului) care
prevede că :
“Statele părţi se angajează să respeste drepturile care sunt
enunţate în prezenta convenţie şi să le garanteze tuturor copiilor
care ţin de jurisdicţia lor, fără nici o distincţie, indiferent de
rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie
a copilului, a părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de
originea lor naţională, etnică, sau socială, de situaşia lor
materială, de incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă
situaţie .
Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru ca
acesta să fie efectiv protejat împotriva oricărei forme de
discriminare sau de sancţiuni motivate de situaţia juridică,
activităţile, opiniile declarate ori convingerile părinţilor săi,
ale reprezentanÅ£ilor săi legali ori ale membrilor familiei sale .â€Â
Trebuie făcută precizarea că odată cu ratificarea de către
România a Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile
Copilului prin Legea 18/1990, aceasta devine obligatorie pentru România
şi are aceeaşi putere de lege ca şi Constituţia.
c) în completarea cadrului juridic, în afară de aceste texte
fundamentale prezentate mai sus, mai putem prezenta :
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ;
Codul Penal al României ;
Codul de Procedură Penală ;
Legea 26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române ;
Legea 23/1969 privind executarea pedepselor privative de libertate ;
Decretul nr.545/1972 privind executarea măsurii educative a internării
minorilor infractori într-un centru de reeducare ;
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.192/1999 privind înfiinţarea
Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului ;
Ordonanţa Guvernului nr.1/21.01.2000 privind organizarea activităţii
şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală ;
Regulamentul de Ordine Interioară a Închisorii pentru Tineri –
Craiova ;
Regulile Naţiunilor Unite pentru Apărarea Minorilor Privaţi de
Libertate ÅŸi Regulile de la Beijing- Standardul de Reguli Minime al
Naţiunilo Unite- Administrarea Justiţiei pentru minori- se constituie
ca un îndrumar, stabilind recomandări însă nu sunt obligatorii
pentru state .
Prima etapă în drumul stăbătut de un asfel de dosar o reprezintă
reţinerea de către organele de poliţie.
Legea nr. 26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei
Române prevede în articolul 16 (1) litera b) :â€Âsă conducă la
sediul poliţiei în vederea luării de măsuri legale, pe cei care,
prin acţiunile lor, periclitează ordinea publică, viaţa persoanelor
sau alte valori sociale, precum şi persoanele suspecte a căror
identitate nu a putut fi stabilită.
Persoanele suspecte de acţiuni prin care se periclitează ordinea
publică, viaţa persoanelor sau alte valori sociale, care refuză
să-şi decline identitatea ori aceasta nu poate fi stabilită, sunt
conduse la sediul poliţiei pentru clarificarea situaţiei şi, după
caz, prezentarea acestora de îndată în faţa organului de urmărire
penală competent, activităţi ce nu pot dura mai mult de 24 de ore
.“
Din nefericire, legea respectivă nu prevede însă obligaţia pentru
reprezentanţii poliţiei ca în cazul conducerii la scţie a unui copil
(minor) în vederea stabilirii identităţii acestuia sau a unor aspecte
legate de svârşirea unei infracţiuni, să cheme de îndată pe unul
din părinţi, tutorele sau un
reprezentant al Autorităţii Tutelare ori altor organizaţii pentru
protecţia copilului.
Minorul,de asemenea, datorită vârstei, nu ştie că are dreptul să
solicite prezenţa acestora la secţia de poliţie, poliţistul fiind
singura persoană care poate să cheme părinţii sau Autoritatea
Tutelară, el întreprinzând această acţiune după bunul plac.
În legislaţia română şi internaţională nu există prevederi
speciale cu privire la metodologia de reţinere a unui copil suspect de
săvârşirea unui delict criteriile aplicabile fiind cele generale.
Astfel :
Art. 136 din Codul de Procedură Penală prevede scopul şi categoriile
măsurilor preventive:†În cauzele privitoare la infracţiuni
pedepsite cu închisoarea, … se poate lua faţă de acesta una din
următoarele măsuri preventive: reţinerea, obligarea de a nu părăsi
localitatea şi arestarea preventivă.†Art. 143 din C.P.P.
prevede: â€ÂMăsura reÅ£inerii poate fi luată ce organul de cercetare
penală faţă de învinuit dacă sunt probe sau indicii temeinice că a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.†Tot astfel,
art. 480 din C.P.P. prevede: â€ÂUrmărirea ÅŸi judecata infracÅ£iunilor
săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor
privitoare la aceÅŸtia, se fac potrivit procedurii obiÅŸnuite,…â€Â
Art. 481
“(1) – Când învinuitul sau inculpatul este un minor ce
nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului,
dacă organul de urmărire penală consideră necesar, citează
delegatul Autorităţii Tutelare, precum şi părinţii, iar când este
cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori
supravegherea cărea se află minorul.
(2) –Citarea persoanelor prevăzute în aliniatul precedent
este obligatorie la efectuarea prezentării materialului de urmărire
penală.
(3) –Neprezentarea persoanelor legal citate la efectuarea
actelor arătate în aliniatul 1 şi 2 nu împiedică efectuarea acelor
acte.â€Â
După cum observăm, prezenţa Autorităţii Tutelare, a
părinţilor, a tutorelui ori a curatorului este lăsată la aprecierea
organului de urmărire. Considerăm necesară prezenţa acestora şi
implicit a avocatului, încât din faza urmăririi penale şi, mai mult,
în momentul când minorul a fost adus la poliţie pentru cercetări sau
în baza unui mandat de arestare, pentru că, atât timp cât minorul,
potrivit Constituţiei şi altor legi, nu are drept de vot, nu are drept
de a dispune de bunurile sale, nu are drept de asociere, nu se poate
căsători, atunci cum ar putea să semneze şi să-şi asume, fie şi
numai o declaraţie, în prezenţa organului de urmărire penală?
Practica consemnează că, în majoritatea cazurilor, persoanele
prevăzute la articolul 481 nu sunt citate, copilul nu beneficiază în
această fază de prezenţa lor.
Minorii pot fi duşi la secţia de poliţie unde, sub pretextul
indentificării acestora sau stabilirea domiciliului, pot fi ţinuţi
până la 24 de ore,
încălcându-se prevederile Constituţiei, în care se spune că
nimeni nu poate fi reţinut mai mult de 24 ore fără mandat de
arestare.
O a doua etapă a desfăşurării acestei acţiuni o reprezintă
arestarea.
Reglementările internaţionale acceptă privarea de libertate a
minorilori în anumite cazuri. Nici unul din aceste documente nu se
referă în mod expres
la condiţiile aplicării arestului preventiv, ci vorbesc despre
privarea de libertate.
Privarea de libertate este reglementată ca şi sentinţă de Regulile
de la Beijing. DeÅŸi acestea nu au caracter obligatoriu, ele trebuie
să constituie o serie de norme valoroase după care statele trebuie să
se ghideze.
Acestea, asemeni Convenţiei, stipulează că pedeapsa cu
lipsirea de libertate trebuie să fie ultima măsură luată şi pe cât
mai scurt timp posibil. Acest fapt este consfinţit şi de către
Regulile de la Tokio, care sunt cunoscute şi sub numele de “Standarde
şi Reguli minime ale Naţiunilor Unite privind măsurile non-
custodiale.â€Â
Conform documentelor enunţate anterior, măsura lipsirii de
libertate a minorului trebuie să aibă la bază principiul
reabilitării.
În C.P.P., articolul 146 reglementează condiţiile pentru
arestarea învinuitului. Arestul preventiv poate fi dispus de către
procuror dacă el consideră că este în interesul urmării penale
privarea de libertate a învinuitului sau de către instanţa de
judecată.
Referitor la arestul preventiv, Comisia Europeană a
Drepturilor Omului menţionează:
Art. 5
“(1)Orice persoană are dreptul la libertate şi
siguranţă.Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia
următoarelor cazuri şi în conformitate cu căile legale:
dacă este deţinut legal în urma condamnării de către un tribunal
competent;
dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale
pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, comform legii, de
către un tribunal ori în vederea garantării executării unei
obligaţii prevăzute de lege;
dacă aceasta a fost arestată şi deţinută în vederea aducerii sale
în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există
motive verosimile de a o bănui că a săvârşit o infracţiune sau
când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o
împlica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după
săvârşirea acestuia;
dacă este vorba despre deţinerea legală a unui minor, hotărâtă
pentru educaţia supravegheată sau despre deţinerea legală a unei
persoane, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
dacă este vorba despre deţinerea legală a unei persoane susceptibile
să transmită o boală contegioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a
unui toxicoman sau a unui vagabond;
dacă este vorba despre arestarea sau deţinerea legală a unei persoane
pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe un teritoriu sau
împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de
extrădare;
(2) Orce persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul
cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor
arestării sale şi asupra orcărei acuzaţii aduse împotriva sa;
(3) Orce persoană arestată sau deţinută în condiţiile
prevăzute de paragraful 1 c) din prezentul articol trebuie adusă de
îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit
prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi a dreptului de a fi
judecată, într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul
procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii
care să asigure prezentarea celui interesat la judecată.â€Â
Prin urmare, articolul 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
cere ca persoana la care se referă paragraful 1 c) să fie adusă de
îndată în faţa justiţiei, iar pentru a-şi aduce la îndeplinire
atribuţiile, autoritatea trebuie să hotărască în deplină
independenţă. Însă, în opinia Curţii, un agent al statului care
exercită dubla funcţie, de procuror şi de luare a deciziei de
aplicare a măsurii arestării preventive, nu corespunde acestor
cerinţe.
Tot astfel, cu privire la termenul arestării, nici Comisia şi nici
Curtea nu au stabilit nici un termenminim, însă termenul “de
îndată†reprezintă un criteriu mai riguros decât acela de
“termen scurtâ€Â
Din aceste prevederi reiese că arestarea ar trebui dispusă de un
judecător şi nu de un procuror, iar arestul preventiv ar trebui să
fie dispus pentru un termen rezonabil.
În contradicţie cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului, arestul
preventiv în România este dispus de procuror sau de judecător, iar
articolul 150 din Codul Penal prevede că “măsura arestării
inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către
un procuror sau de către instanţa de judecată …†în condiţiile
în care prevederile Comisiei Europene a Drepturilor Omului spun că
ascultarea inculpatului trebuie făcută de către judecător, nu de
către procuror.
O probemă deosebită ridicată de arestarea infractorilor minori o
reprezintă separarea acestora de celelalte categorii de arestaţi, în
acest sens prevederile legale internaţionale stabilind că aceştia vor
trebui să fie separaţi de adulţi.
Legislaţia română în vigoare nu face deosebire în ceea ce priveşte
spaţiul de arest între minori şi adulţi (aricolul 480 C.P.P.).
Acesta este principalul mod de asigura minorilor în detenţie o bună
ocrotire a drepturilor lor.
Acest aspect vizează două direcţii de acţiune :
să asigure protecţia copiilor împotriva exploatărilor, abuzului sau
influenţelor negative ale adulţilor ;
să se asigure că minorii beneficiază pe deplin de condiţiile şi
facilităţile de care au nevoie pentru dezvoltare şi creştere.
Având în vedere faptul că secţiile de poliţie nu au locuri de arest
speciale pentru minori, în cazul arestării preventive, din lipsa
spaţiului necesar, aceştia petrec uneori timp îndelungat împreună
cu adulţii, în aceleaşi spaţii de detenţie.
Practica consemnează şi alte situaţii nu tocmai legale. Astfel :
declaraţiile sunt scrise de multe ori de către organele de poliţie,
sub pretextul analfabetismului copilului ;
deseori nu este permis contactul cu părinţii ;
există rapoarte de anchetă fictive, care folosesc acte din dosare
anterioare ;
sub pretextul stabilirii descernământului de către IML, copilul
rămâne în arest o perioadă nedeterminată de timp ;
minorul este împiedicat să ia legătura cu familia pe perioada
reţinerii ;
Referitor la condiţiile oferite de arestul secţiilor de poliţie putem
menţiona şi alte probleme, cum ar fi : accesul dificil la sursele de
apă, la grupul sanitar, la asistenţă medicală, la şcolarizare.
Tot astfel, având în vedere spaţiile înguste ale unei celule, nu
este asigurat nici minimum de oxigen necesar unei persoane, iar la
asistenţa juridică din oficiu, aceasta este pusă la dispoziţie de
organele de poliţie, neexistând niciun control vis-à-vis de avocatul
chemat să-l reprezinte pe minor.
O altă problemă caracteristică o reprezintă durata arestării
minorului, conform prevederilor articolului 155 C.P.P. care stipulează
că : “Durata arestării inculpatului poate fi prelungită în caz de
necesitate ÅŸi numai motiatâ€Â. Arestul încetează de drept ÅŸi în
situaţia când a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege
pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii (articolul 140
C.P.P.).
Durata pentru care se poate lua măsura poate atinge câţiva ani
(ajunge până la 3 ani în cazul furtului calificat). De reţinut este
şi aspectul că în legislaţia actuală nu există reglementări care
să stabilescă clar motivele ori cazurile de necesitate invocate de
articolul 155 C.P.P., în cazul infractorilor minori intrându-se în
litigiu cu dispoziţiile articolului 37 din Legea 18/1990 care prevede
la litera b) : “Arestarea, deţinerea sau întemniţarea unui copil
trebuie să fie conformă cu legea şi nu va fi decât o măsură
extremă ÅŸi va fi cât mai scurtă posibilâ€Â.
Din punctul de vedere al asistenţei acordate de instituţiile publice
de ocrotire a copilului este demn de menţionat aspectul că legile de
organizare şi funcţionare a Agenţiei de Protecţie a Copilului,
Direcţiei de Protecţie a Copilului (la nivel judeţean) ori a
Autorităţii Tutelare (la nivel de primărie) nu le obligă în nici un
fel pe aceste să fie prezente la toate acţiunile întreprinse de
organul de cercetare penală în interesul copilului şi să ia anumite
măsuri pentru verificarea condiţiilor de arest în cazul minorilor,
nefiind stipulate nici sancţiunile care se aplică în cazul în care o
instituţie nu-şi respectă obligaţiile.
O altă etapă importantă pe care o străbate un dosar o reprezintă
procesul. Legat de această etapă voi face referire la
compatibilitatea instanţei, la ancheta socială precum şi la
stabilirea descernământului infractorului minor.
Astfel : articolul 40 litera b) punctul iii) din Legea 18/1990 prevede
: “cauza să fie examinată, fără întârziere de către o
autoritate sau de către o instanţă judiciară competentă,
independentă şi imparţială, după o procedură echitabilă, conform
prevederilor legii, în prezenţa avocatului său şi dacă acest lucru
nu este contrar interesului superior al copilului datorită în special
vârstei şi situaţiei sale, în prezenţa părinţilor săi sau a
reprezentanÅ£ilor legali.â€Â
Tot astfel, în articolul 3(1) din acelaşi text de lege se prevede că
: †în toate deciziile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate
de instituţii publice ori private de ocrotire socială, de către
tribunale, autorităţi administrative sau de alte organe legislative,
interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în
considerare cu prioritate. “
Referitor la completul de judecată care este competent în cauzele cu
infractori minori, găsim unele reglementări în articolul 483 C.P.P.
care prevede : †Cauzele în care inculpatul este minor se judecă
potrivit regulilor de competenţă obişnuită de judecători
desemnaţi de către ministrul justiţiei".
În practică nu există complete de judecată speciale pentru minori,
aceşti fiind judecaţi înpreună cu majorii, de acelaşi complet de
judecată, în cadrul aceleiaşi şedinţe de judecată. Minorii sunt
transportaţi în aceleaşi maşini cu care sunt transportaţi adulţii
de la locul de deţinere până la instanţă, în cele mai multe dintre
cazuri aceste mijloace de transport neputând asigura separaţiunea
diferitelor categorii de deţinuţi. Procedurile folosite la escortare
precum şi măsurile de siguranţă ce se iau împotriva evadării
minorilor sunt aceleaşi ca la adulţi.
Textul Codului de Procedură Penală nu ne oferă date concrete privind
componenţa completului care judecă în cauzele cu minori, însă nu
există complete de judecată separate sau speciale pentru cauzele în
care sunt implicaţi minori, decât cu rare excepţii.
Tot în cadrul etapei privitoare la procesul intentat infractorilor
minori, o componentă esenţială o reprezintă ancheta socială.
În C.P.P. român, articolul 485 prevede că : “În cauzele cu
infractori minori, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată are obligaţia să dispună efectuarea anchetei sociale.
Ancheta socială constă în strângerea de date cu privire la purtarea
pe care minorul o are în mod obişnuit, la starea fizică şi mintală
a acesuia, la antecedentele sale, la condiţiile în care a crescut şi
în care a trăit, la modul în care părinţii, tutorele sau persoana
în îngrijirea căreia se află minorul îşi îndeplinesc
îndatoririle faţă de acesta şi, în general, cu privire la orice
elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau la aplicarea unei
sancţiuni faţă de minor.
Ancheta socială se efectuează de către persoane desemnate se către
autoritatea tutelară a consiliului local în a cărei rază
teritorială domiciliază minorulâ€Â.
Practica consemnează anchete sociale rudimentar întocmite, cu
formulări standard, care nu cuprind situaţia socială a copilului şi
a mediului de provenienţă şi, chiar şi în aceste condiţii,
rapoartele de anchetă sociale nu au o pondere importantă în luarea
deciziei de către instanţă.
Articolul 484 C.P.P. prevede că “Judecarea cauzei privind o
infracţiune săvârşită de un minor se face numai în prezenţa
acesuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la judecată.
La judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, Autoritatea
Tutelară şi părinţii, iar dacă este cazul, tutorele, curatorul sau
persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul,
precum şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară
de către instanţă. Persoanele arătate în alineatul precedent au
dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să
prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate.
Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea
cauzei.â€Â
Considerăm că prezenţa avocatului, a Autorităţii Tutelare, a
părinţilor, a tutorelui, curatorului în cauzele cu infractori minori
este fundamentală şi fără aceasta nu poate fi soluţionată cauza,
deci ar trebui ca neprezentarea acestora în faţa instanţei la
termenul prevăzut să constituie viciu de procedură, bineînţeles,
dacă acest lucru este considerat în interesul superior al copilului,
aÅŸa cum prevede ÅŸi articolul 40 (2) litera b) punctul iii) din Legea
18/1990.
O altă componentă esenţială în desfăşurarea procesului o
reprezintă stabilirea discernământului.
Este bine ştiut faptul că pentru ca un minor între 14-16 ani să
răspundă penal în cazul în care a săvârşit o faptă prevăzută
de legea penală, trebuie să se stabilească dacă acesta are sau nu
discernământ. Discernământul se stabileşte de către instituţiile
de medicină legală. Astfel, Regulamentul de aplicare a Decretului
446/1966 prevede în cadrul articolului 36 că : “Expertiza şi
constatarea medico-legală referitoare la persoane constă în
examinări clinice şi examene complementare (radiologie, hematologie,
serologie, bacteriologie, antropologie etc.) ÅŸi poate avea ca obiect :
constatare sexului, virginităţii, capacităţii sexuale, vârstei,
conformaţiei sau dezvoltării fizice, identităţii fizice, precum şi
a elementelor necesare stabilirii filiaţiei ;
constatarea stărilor de boală, a leziunilor traumatice a
infirmităţilor şi a capacităţii de muncă legate de aceste stări ;
constatarea stării obstetricale (sarcină, viduitate, avort, naştere,
lehuzie etc.) ;
alte examinări cerute de organele în drept.
Expertiza poate avea ca obiect şi constatarea stării psihice (normale
sau patologice) “.
@
$
È
à ¸€á²„à ¼Âᲄá„Âᮄå´Âᲄå¸Âᲄæ€Âᮄæ„Â̤
Ã¢ÂÆ’à ¨ƒ&䘋
Ã¢ÂÆ’à ¨ƒ&䘋
à ¸€á²„à ¼Âᲄá„Âᮄå´Âᲄå¸Âᲄæ€Âᮄæ„Â̤
l aceluiaşi text de lege la articolul 40 este menţionat un alt aspect
important : “Persoanele aflate în stare de reţinere sau deţinere se
vor examina în prezenţa personalului de pază de acelaşi sex.
Minorii vor fi examinaţi în prezenţa unuia dintre părinţi sau a
tutorelui, iar în lipsa acestora în prezenţa unui membru major al
familiei, de acelaşi sex cu minorul. Persoanele internate în spitale
se vor examina în prezenţa medicului care are în îngrijirea sa
bolnavul.â€Â
După cum se observă, din aceste texte de lege, reiese obligaţia
prevăzută în cazul minorilor reţinuţi sau condamnaţi de a fi
însoţiţi la institutele de medicină legală în vederea unor
expertize de unul din părinţi. De altfel, practica a demonstrat că
examinarea medico-legală nu este eficientă în prezenţa personalului
de pază, iar rezultatul expertizei nu poate fi exact având în vedere
faptul că, minorul poate fi speriat datorită faptului că este în
stare de arest, avâd cătuşe la mâini, este şocat şi nu înţelege
ce se întâmplă cu el, iar explicaţiile referitoare la situaţia în
care se află, dacă I se dau, nu pot fi înţelese de către un copil,
examinarea făcându-se repede, în faţa unui reprezentant al pazei.
În prezent, Ordonanţa de Guvern 1/2000 abrogă Decretul 446/1966,
însă regulamentul de aplicare şi normele metodologice la aceasă
Ordonanţă nu au apărut încă, prezumându-se că, până la
publicarea Regulamentului de aplicare a O.G. 1/2000 sunt aplicabile
vechile dispoziţii.
O altă etapă o reprezintă sancţionarea.
Articolul 100 C.P. prevede că : “faţă de minorul care răspunde
penal se poate lua o măsură educativă sau se poate aplica o
pedeapsă. La alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol
social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea
intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a
fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură
să caracterizeze persoana minorului. Pedeapsa se aplică numai dacă
se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă
pentru îndreptarea minorului.â€Â
Datorită faptului că anchetele sociale nu oferă date suficiente, iar
procesul se poate judeca în lipsa unor persoane care pot să ofere
aceste date (articolul 484 aliniat 4), instanţa nu are datele necesare
pentru a aprecia corect persoana minorului în scopul aplicării unei
sancţiuni potrivite, în raport cu dezvoltarea fizică, morală şi
educativă a acestuia.
Ca măsuri educative, Codul Penal român prevede un număr de 4 măsuri,
grupate câte două. Primele două, mustrarea (prevăzută de articolul
102 C.P.) şi libertatea supravegheată (prevăzută de articolul 103
C.P.) prezintă avantajul că nu afectează starea de libertate a
minorului,
celelalte două, internarea într-un centru de reeducare (prevăzută de
articolul 104 C.P.) şi internarea într-un institut medical educativ
(prevăzută de articolul 105 C.P.) presupunând îngrădirea stării de
libertate a minorului. Alături de aceste 4 măsuri educative,
articolul 109 C.P. prevede ca măsuri ce pot fi aplicate minorului,
închisoarea sau amenda, cu menţiunea că limitele acestora se reduc la
jumătate. Deasemenea, tot în acest text de lege, la următoarele
aliniate se prevede că pedepsele complementare nu se aplică minorului,
iar condamnările pentru faptele săvârşite în timpul cât sunt
minori nu atrag incapacităţi sau decăderi.
Având în vedere că măsurile educative sunt rar aplicate, voi trata
doar măsurile privative de libertate, acestea necesitând o mai mare
atenţie.
În România, în prezent unităţile de detenţie pentru minori sunt
în număr de trei, toate în subordinea Direcţiei Generale a
Penitenciarelor. Astfel avem o închisoare pentru minori la Craiova şi
două centre de reeducare pentru minori, unul la Tichileşti (lângă
Brăila), cel de-al doilea la Găeşti (lângă Piteşti).
Aceste centre de reeducare pentru minori sunt de fapt unităţi militare
cu o structură similară cu cea a unui penitenciar, avâd atât
personal militar cât şi civil. Capacitatea acestor centre de minori
este de aproximativ 2000 de locuri, însă pe lângă fiecare astfel de
centru sunt cazaţi în pavilioane separate, şi un număr de adulţi
care îndeplinesc anumite activităţi gospodăreşi. În ceea ce
priveşte regimul de pază, nu există nici o diferenţă între
centrele pentru minori şi închisori, directorul fiind civil iar
locţiitorul acestuia este responsabilul cu paza. Poziţionarea
geografică a celor două centre (distanţa mare şi faptul că nu sunt
pe artere principale de trafic) face dificil accesul familiilor la copii
aflaţi în aceste centre. Pentru eliminarea acestor neajunsuri,
pentru minorii condamnaţi la pedeapsa cu închisoarea, s-a luat măsura
ca aceştia să poată executa pedeapsa şi în închisorile pentru
adulţi, în secţii separate.
Spre deosebire de măsura internării într-un centru de reeducare unde
pedeapsa nu este determinată, ea putând dura până la împlinirea
vârstei de 18 ani, pedeapsa cu închisoarea se aplică pe o perioadă
determinată de timp, prin hotărâre definitivă. Copilul poate
beneficia de liberarea condiţionată în conformitate cu prevederile
C.P.(conform articolului 59 C.P., după executarea a 2/3 din pedeapsă
pentru pedepsele până la 10 ani).
În contextul celor arătate mai sus, în practică se întâlnesc multe
situaţii când avocaţii copiilor solicită aplicarea unei pedepse cu
închisoarea în locul unei măsuri educative, pentru ca minorul să
poată beneficia de liberarea condiţionată, în acest mod perioada de
privare de libertate fiind mult mai redusă decât dacă i s-ar aplica o
măsură educativă caz în care ar trebui să stea în centrul de
reeducare până şi-ar însuşi un minim de pregătire şcolară sau
profesională sau cel puţin până la împlinirea vârstei de 18 ani.
Legea 18/1990 prin care România ratifică Convenţia Naţiunilor
Unite cu privire la Drepturile Copilului stipulează în articolul 40
(3) că : “Statele să ia măsuri, de fiecare dată când este posibil
ÅŸi de dorit pentru a
trata aceşti copii fără a recurge la procedura judiciară, fiind
totuşi înţeles că drepturile omului şi garanţiile legale trebuie
respectate în mod deplin.â€Â
Articolul 40 (4) al aceluiaşi text de lege prevede deasemenea că : “
Va fi prevăzută o întreagă gamă de dispoziţii referitoare în
special la îngrijire, orientare şi supraveghere, la îndrumare,
probare, plasament familial, programe de educaţie generală şi
profesională şi la soluţii, altele decât cele instituţionale,
pentru a asigura copiilor un tratement în înţelesul bunăstării lor
şi proporţional cu situaţia lor şi cu infracţiunea
săvârÅŸită.â€Â
Cu toate acestea, legislaţia română nu prevede astfel de dispoziţii
referitoare la asigurarea unui tratament special adecvat necesităţilor
copilului, fără a fi nevoie să se recurgă la procedura judiciară.
O caracteristică de bază a acestor măsuri privative de libertate o
reprezintă durata acestora. Referiri la perioada de timp pentru care
se poate aplica o măsură educativă sau o pedeapsă pentru un minor
găsim în Legea 18/1990 unde, în prevederile articolului 37 găsim :
“ Statele părţi vor veghea ca :nici un copil să nu fie privat de
libertate în mod ilegal sau arbitrar. Arestarea, deţinerea sau
întemniţarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea şi nu va
fi decât o măsură extremă ÅŸi va fi cât mai scurtă posibil.â€Â
Articolul 106 C.P. prevede : “Măsurile prevăzute la articolele 104
şi 105 se iau pe timp nedeterminat însă nu pot dura decât pâna la
împlinirea vârstei de 18 ani. La data când minorul devine major,
instanţa poate dispune prelungirea internării pe o perioadă de cel
mult 2 ani dacă aceasta este necesară pentru realiuarea scopului
internării.â€Â
Aceste prevederi sunt însă în contradictoriu, şi, în conformitate
cu articolul 20 aliniat 2 din Constituţia României, reglementările
internaţionale la care România este parte au prioritate faţă de
legile interne în caz de neconcordanţă, de unde reiese că o măsură
nu poate fi aplicată pe o perioadă de timp nedeterminată în cazul
unui minor.
Cu toate acestea, în practica curentă, există cazuri de minori care
au fost condamnaţi la vârsta de 14 ani şi ţinuţi într-un centru de
reeducare până la 18 ani (în unele cazuri chiar până la 20 de ani)
, în acest mod încălcându-se prevederile Legii 18/1990.
În afară de durata măsurilor, o altă problemă o constituie
condiţiile de detenţie. Acestea sunt guvernate de principiul
separării copiilor de adulţi, principiu enunţat şi în articolul 37
din Legea 18/1990 care prevede că : “Orice copil privat de libertate
trebuie să fie tratat cu omenie şi cu respect datorat demnităţii
umane şi de o manieră care să ţină seama de nevoile personale
generate de vârsta sa. În special, orice copil privat de libertate va
fi separat de adulţi, în afară de cazul în care se consideră
preferabil să nu fie separaţi, în interesul suprem al copilului.
Acesta are dreptul de a fi contactat de familia sa prin corespondenţă
ÅŸi prin vizite, în afara unor cazuri excepÅ£ionale.â€Â
Acest principiu este reglementat şi de Legea 23/1969 în articolul 3
unde se specifică criteriile de separaţiune, precum şi dreptul la
intimitate, accesul la îngrijire medicală, accesul la hrană
adecvată, la haine, la educaţie şi activităţi recreative, dar şi
accesul la familie, contactul cu lumea exterioară şi pregătirea
pentru libertate.
În continuare ne vom opri asupra unor măsuri de protecţie
alternative.
Potrivit articolului 19 din Legea 18/1990 :â€ÂStatele părÅ£i vor lua
toate măsurile legislative, administrative, sociale şi educative
corespunzătoare pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme
de violenţă, vătămare sau de abuz fizic sau mental, de abandon sau
de neglijenţă, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv
violenţă sexuală, în timpul cât se află în îngrijirea
părinţilor sau a unuia dintre ei, a reprezentanţilor săi legali sau
a oricărei persoane căreia I-a fost încredinţat.
Aceste măsuri de protecţie vor cuprinde, după cum se va conveni,
proceduri eficiente pentru stabilirea de programe sociale vizând
furnizarea de sprijin necesar copilului şi celor cărora le-a fost
încredinţat precum şi alte forme de prevenire, în vederea
identificării, raportării, anchetării, tratării şi urmăririi
pentru cazurile de rele tratamente aplicabile minorului descrise mai sus
şi vor cuprinde, deasemenea, şi proceduri de intervenţie
judiciară.â€Â
Practica însă ne consemnează că nu există nici un program de
reabilitare socială pentru aceşti copii, care să se poată măcar
compara cu programele din străinătate, şi care acolo sunt normale ;
faptul că există numai aceste forme de reeducare denotă o atitudine
faţă de copilul delincvent prin faptul că a comis o infracţiune sau
este suspect, nu mai este protejat, din momentul în care a dovedit că
este rău el nemaibeneficiind de nimic ; atitudinea faţă de copii
infractori este mai dură faţă de adulţii infractori. În România,
tinerii nu se bucură de respect din partea adulţilor şi, cu atât mai
mult când copilul este suspect de o infracţiune el îşi pierde şi
ultima picătură de respect. Paradoxal este faptul că cel care
hotărăşte unde ajunge minorul suspect de infracţiune este agentul
constatator (poliţistul de teren). Acest lucru generează o serie de
întrebări de genul : Sunt ei oare pregătiţi să răspundă de soarta
unui copil?, Sunt ei oare abilitaţi de lege să facă lucrul acesta ?
Din păcate, abuzurile săvârşite de aceştia sunt necontrolabile,
poliţia negând întotdeauna aceste fapte şi nu avem la îndemână
decât mărturia victimelor.
Cadrul legal pentru copii este aproximativ, extrem de neclar.
Educaţia este efectul complex care se formează de-a lungul timpului,
tot ceea ce I se întâmplă fiind educativ pentru el. În cazul în
care experienţele lui în legătură cu instituţiile statului sunt
dominate de arbitrar şi violenţă acesta va învăţa odată pentru
totdeauna că statul este violent.
Acţiunea justiţiei asupra unui tânăr care este suspectat de ceva,
trebuie să fie clară, simplă, coerentă şi justă, pentru ca
exerciţiul justiţiei să devină un argument pentru ca acel copil să
redevină social, adică pentru a se evita pedepsirea lui de mai multe
ori pentru aceeaşi faptă, pentru a nu fi
arestat pentru o perioadă îndelungată de timp şi pentru a înţelege
ceea ce I se întâplă, în caz contra acesta nedevenind niciodată
pro-social.
Din nefericire însă, aceste premize nu sunt realizabile, sistemul
existent încurajând dezvoltarea infractorului, a caracterului
infracţional, al comportamentului antisocial al tânărului.
În concluzie, practica ne arată că minorii internaţi în centrele de
reeducare şi puşcăriile pentru minori se confruntă de foarte multe
ori cu grave încălcări ale drepturilor lor, exostând posibilitatea
ca cineva să rămână în custodie foarte mult timp până la
pronunţarea pedepsei.
Pe lângă toate aceste aspecte anterior enunţate, mai există şi
problema economică a ineficienţei acestor măsuri, privarea de
libertate fiind foarte costisitoare şi foarte puţin eficientă la o
analiză cost/beneficiu. Ţinând cont de toate acestea, pentru o
reducere a problemelor ridicate de tratamentul infractorilor minori, se
impun o serie de măsuri, cum ar fi :
dezvoltarea de programe de popularizare a drepturilor copilului atât
în rândul minorilor delincvenţi cât şi al cadrelor ce lucrează în
locurile de detenţie ;
dezvoltarea de alternative viabile la pedepsele cu închisoarea şi
sensibilizarea instanţelor în privinţa acestor probleme ;
crearea unor case de arest preventiv pentru minori, care să aparţină
de primării sau să fie în subordinea Minsterului de Justuţie ;
desfiinţarea centrelor de reeducare de tip mamut ;
modificarea legislaţiei în vigoare, mai exact a Codului Penal, Codului
de Procedură Penală, a Decretului 575/1972, introducerea Legii
probaţiunii şi aplicarea acesteia de îndată, iar pentru reţinerea
de 24 de ore la sediul poliţiei să existe şi să fie solicitat de
îndată serviciul de asistenţă socială de urgenţă.
În încheierea acestui material pentru o mai bună înţelegere a
modului în care se respectă drepturile copiilor delincvenţi care
răspund penal în România, voi face o descriere a condiţiilor de
deţinere precum şi a educaţiei oferite în Centrele de Reeducare a
Minorilor din România .
După cum am arătat şi mai înainte, în ţara noastră funcţionează
doar două astfel de instituţii, una la Tichileşti (Brăila) iar
cealaltă la Găieşti (Piteşti).
Accesul la centrul de la Tichileşti este foarte dificil, neexistând
acces direct cu trenul ori cu mijloacele de transport în comun, fapt ce
influenţează în mod indirect contactul copiilor instituţionalizaţi
aici cu famiile lor. Accesul este destul de greoi şi în cazul
centrului de la Găieşti, şi de aceea, o practică destul de des
întâlnită este condamnarea minorilor la pedepse cu închisoarea,
pedepse cerute în multe din cazuri chiar de către avocatul apărării,
deoarece aceste pedepse pot fi executate în locuri de detenţie
apropiate de domiciliul minorului. Proximitatea domiciliului de locul
de detenţie constituie, în cazul majorităţii copiilor aflaţi în
centrele de reeducare, principala condiţie de contact cu familia, acest
lucru în situaţia
în care familiile acestora nu-şi pot permite să stăbată ţara cu
trenul sau cu maÅŸina pentru a-ÅŸi vizita copii.
Aceste centre nu se deosebesc de o închisoare, fiind instituţii
militarizate, cu pază continuă, 24/24 de ore, cu gratii la ferestre,
deplasarea minorilor într-un astfel de centru fiind posibilă doar cu
însoţitor, dormitoarele sunt la comun, copii sunt închişi pe timpul
nopţii iar în ceea ce priveşte alimentaţia , nu există prevederi
referitoare la o hrană adecvată, necesară copilului, lucru ce este
însă posibil ăn cadrul unei unităţi penitenciare (unde deţinuţii
minori se pot bucura de anumite avantaje) etc.
Un alt dezavantaj prezentat de militarizarea acestor instituţii îl
reprezintă faptul că personalul nu se poate adapta la fluctuaţia
problematicii minorilor şi nu este instruit în acest sens.
Care este atunci scopul măsurii educative ?
Cum se poate realiza acest scop ?
Cum se poate educa, reeduca un minor într-o închisoare ?
În baza Decretului 575/1972 (art.21.), în cazul în care un minor
internat într-un C.R.M. fuge din înstituţie, aceasta constituie
abatere disciplinară şi se sancţionează cu separarea în secţii cu
regim restrictiv, asta în condiţiile în care, pentru un minor ce
execută pedeapsa cu închisoarea, fuga din această instituţie
constituie infracţiunea de evadare şi se sancţionează în
condiţiile art.269 C.P. ca infracţiune de sine stătătoare.
În cazul în care un copil fuge dintr-un C.R.M., nu se poate trage foc
de armă pentru a-l împiedica, lucru ce este însă posibil în cazul
unui copil ce execută pedeapsa în închisoare.
Acest aspect poate crea probleme în cadrul Penitenciarului pentru
Tineri de la Craiova unde sunt şi minori internaţi în baza art.104
C.P., iar în cazul în care unul dintre aceştia fuge ori încearcă
să fugă, cei ce asigură paza locului de deţinere nu au de unde să
cunoască dacă acesta execută o pedeapsă privativă de libertate ori
o măsură educativă, pentru a folosi sau nu focul de armă.
O altă diferenţă între regimurile ce se aplică copiilor internaţi
în aceste centre vis-à-vis de regimul aplicat celor din închisori
este aceea că, în cazul în care dau dovezi temeinice de îndreptare,
au o comportare bună, au rezultate bune la învăţătură şi sunt
stăruitori în muncă, li se pot acorda ca drept recompense, învoiri
în perioada vacanţelor şcolare pentru a-şi vizita familiile (art.22
alin.1, lit .f din Decretul 545/72 ), lucru ce nu este posibil în
cazul copiilor deţinuţi în penitenciare.
În legătură cu educaţia în Centrele de Reeducare a Minorilor . În
aceste instituţii, minorii sunt repartizaţi pe clase, în funcţie de
pregătirea pe care o au aceştia. Acest fapt prezintă însă
dezavantajul că în aceeaşi clasă pot fi întâlniţi copii cu
vîrste cuprinse între 14 şi 18 ani, unii foarte dezvoltaţi din punct
de vedere fizic, lucru ce conduce în mod inevitabil la altercaţii,
având loc abuzuri.
Decretul 545/72 prevede :
Art.5- “Centrele de reeducare vor desfăşura o activitate educativă
în vederea pregătirii temeinice a minorilor pentru muncă şi viaţă,
dezvoltării la aceştia a spiritului de disciplină, a respectului
faţă de lege şi normele de convieţuire socială, creării unei
opinii înaintate faţă de cei ce încalcă acest norme.â€Â
Art.6-“Activitatea instructiv-educativă şi de calificare
profesională de centrele de reeducare se organizează şi se
desfăşoară după dispoziţiile legale privind învăţământul în
România.â€Â
Art7- “Centrele de reeducare întocmesc programe pentru desfăşurarea
activităţii minorilor, în care stabilesc orele pentru
învăţământ, practica în atelierele de calificare, pregătirea
lecţiilor, activităţile educative, culturale, sportive,
administrativ-gospodăreÅŸti ÅŸi timpul pentru recreere ÅŸi somn.â€Â
Art.8(2)- “în şcolile şi cursurile din cadrul centrelor de
reeducare, clasele sunt formate di 15-20 elevi, fiecare clasă având
câte un educator.â€Â
Art.12- “planurile de învăţământ şi programele şcolare pentru
învământul general obligatoriu la cursurile de zi, precum şi
învăţământul profesional, vor fi cele ale şcolilor sau cursurilor
similare. Planurile de învăţământ şi programele şcolare pentru
învăţământul general obligatoriu la cursurile serale şi fără
frecvenţă, precum şi planurile de învăţământ şi programele
ÅŸcolare pentru cursurile de calificare, se vor elabora de Ministerul de
Justiţie, cu consultarea Ministerului Educaţiei şi
ÃŽnvăţământului.â€Â
Din aceste prevederi tragem concluzia că în centrele de reeducare
activează educatori care efectuează pregătirea şcolară şi nu
numai, a minorilor care execută o măsură educativă într-un centru
de reeducare. Aceşti educatori sunt profesori sau învăţători
într-o şcoală obişnuită, care desfăşoară ore de alfabetizare sau
ore după programa generală de învăţământ.
Avându-se în vedere că aceşti copii reprezintă totuşi o categorie
aparte, ar fi de preferat ca de educarea lor să se ocupe şi persoane
specializate, cu aptitudini sociale şi pregătire specială, buni
pedagogi. În sprijinul acestei afirmaţii aduc ca argument faptul că
tinerii delicvenţi nu beneficiază de o evaluare psihologică şi
pedagogică corespunzătoare şi nici de un curriculum educaţional
adecvat nevoilor şi posibilităţilor lor.
Deşi în articolul 5 al Decretului 545/72 este stipulat că centrele de
reeducare au ca drept scop reeducarea acestor copii, în realitate,
funcţia custodială are prioritate, iar cea de educare şi reeducare
este subsidiară acesteia.
Acest lucru îl putem observa şi dacă studiem Regulamentul de Ordine
Interioară al Închisorii pentru Tineri-Craiova, unde găsim programul
unei zile în acest aşezământ . Astfel :
5.30 deÅŸteptarea ;
5.30 - 7 programul de dimineaţă (toaleta, aranjarea ţinutei, masa de
dimineaţă etc) ;
7-7.30 apelul de dimineaţă ;
7.30 – 12.30 activităţi de şcolarizare, de calificare,
cultural-educative ÅŸi sportive ;
12.30 – 13 schimbarea turei cadrelor didactice şi servitul mesei de
prânz;
13 – 18 activit