Referat Conceptul De Participatie Penala

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Conceptul De Participatie Penala si de asemenea puteti face Download Referat conceptul de participatie penala

Citeste fragmente din Referat Conceptul De Participatie Penala

INSTITUTII DE DREPT PENAL GENERAL APROFUNDAT conceptul de participatie penala CUPRINS SECŢIUNEA I – Conceptul de participaţie penală ................................................................ 3 §1. Pluralitatea de făptuitori ........................................................................ ................................................ 3 §2. Noţiunea de participaţie ........................................................................ ................................................ 4 §3. Natura juridică a participaţiei ........................................................................ ........................................ 6 3.1. Teza monistă sau a unităţii infracţionale, a complicităţii – delict unic .......................................... 6 3.2. Teza pluralistă, a autonomiei participaţiei penale, a complicităţii – delict distinct ....................... 8 3.3. Consecinţele teoriei unităţii infracţionale ........................................................................ .............. 9 §4. Clasificări ale participaţiei ........................................................................ .......................................... 10 §5. Formele participaţiei în Codul penal român ........................................................................ ............... 12 §6. Istoric şi legislaţie comparată ........................................................................ ..................................... 14 6.1. Istoric ........................................................................ ................................................................... 14 6.2. Legislaţie comparată ........................................................................ ............................................ 15 SECŢIUNEA A II-A – Structura şi condiţiile participaţiei penale ........................................ 16 §1. Structura participaţiei ........................................................................ .................................................. 16 §2. Condiţiile participaţiei ........................................................................ ................................................ 17 2.1. Pluralitatea de făptuitori ........................................................................ ....................................... 17 2.2. Săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală .................................................................... 18 2.3. Cooperarea materială sau intelectuală dintre făptuitori ................................................................ 19 2.4. Legătura subiectivă dintre făptuitori ........................................................................ .................... 20 §3. Participaţia la anumite categorii de infracţiuni ........................................................................ ............ 22 §4. Absorbţia între formele de participaţie ........................................................................ ........................ 23 §5. Calificarea de ansamblu şi specială ........................................................................ ............................. 24 SECŢIUNEA A III-A – Tratamentul judiciar al participaţiei penale ................................... 24 §1. Efectul participaţiei asupra pedepsei ........................................................................ ........................... 24 §2. Pedeapsa în cazul participaţiei indeterminabile ........................................................................ ........... 26 2.1. Conceptul de participaţie indeterminabilă ........................................................................ ............ 26 2.2. Stabilirea şi aplicarea pedepsei ........................................................................ ............................. 27 §3. Alte aspecte privind pedeapsa în caz de participaţie ........................................................................ .... 28 SECŢIUNEA A IV-A – Participaţia penală improprie .......................................................... 29 §1. Conceptul de participaţie improprie ........................................................................ ............................ 29 §2. Aspectul criminologic şi necesitatea reglementării participaţiei improprii ......................................... 30 §3. Tratamentul judiciar al participaţiei improprii ........................................................................ ............ 31 Bibliografie ........................................................................ ........................................................... 32 SECŢIUNEA I CONCEPTUL DE PARTICIPAŢIE PENALĂ §1. Pluralitatea de făptuitori Infracţiunea poate fi săvârşită de o persoană sau de mai multe. Explicaţia cooperării mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni poate fi, printre altele, aceea că se creează posibilităţi pentru o executare mai sigură, cu mai multe şanse de reuşită, se asigură înlăturarea mai uşor a piedicilor, inclusiv a victimei şi a persoanelor care s-ar opune infractorilor. Cooperarea mai multor persoane la comiterea unei infracţiuni se numeşte pluralitate de făptuitori, care poate fi de trei feluri: naturală, constituită şi ocazională (participaţia penală). Pluralitatea naturală există atunci când prin specificul unei infracţiuni săvârşirea ei nu poate fi concepută fără concursul activităţilor a două sau mai multe persoane, pluralitatea fiind absolut necesară, indispensabilă pentru realizarea infracţiunii; de aici şi numele de infracţiuni bilaterale. Asemenea infracţiuni sunt, de exemplu, incestul – art. 203 C. pen. sau bigamia – art. 303 C. pen. Alte infracţiuni presupun cooperarea mai multor persoane, de exemplu subminarea puterii de stat – art. 162 C. pen. Se observă însă că nu este necesar ca toţi făptuitorii să acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie, cum ar fi cazul căsătoriei putative. Pluralitatea constituită sau organizată constă în simpla asociere a unor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni. Ca şi în cazul pluralităţii naturale, pluralitatea constituită este necesară, indispensabilă pentru o anumită infracţiune, dar, spre deosebire de prima, unde pericolul social al faptei este determinat de ceea ce se săvârşeşte concret, în cazul pluralităţii constituite pericolul rezultă din ceea ce îşi propun să săvârşească persoanele care s-au asociat. De aceea pluralitatea constituită este întotdeauna o înfracţiune de sine stătătoare care există indiferent dacă s-a comis ori nu delictele dorite şi urmărite, şi este întotdeauna prevăzută în partea specială a Codului penal, de exemplu: complotul – art. 167 şi asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni – art. 323. Fiecare persoană asociată se consideră că a săvârşit infracţiunea în persoana sa şi va răspunde penal pentru calitatea de autor, fără a putea exista şi calitatea de coautor la acest tip de pluralitate. Pluralitatea ocazională (participaţia penală) există atunci când fapta prevăzută de legea penală deşi putea fi săvârşită de o singură persoană, ea a fost realizată totuşi prin cooperarea mai multor persoane cu acte de aceeaşi natură sau de natură diferită. Cooperarea este determinată de nevoia de a înlesni executarea faptei, mai ales atunci când ea necesită operaţii multiple şi complexe. Dacă în cazul celorlalte două forme de pluralitate fiecare dintre făptuitor este considerat că a realizat în propria-i persoană conţinutul faptei săvârşite, în cazul pluralităţii ocazionale fiecare făptuitor contribuie cu o anumită parte din aceeaşi infracţiune. Iată de ce dacă acţiunile făptuitorilor întrunesc şi conţinutul constitutiv al unei alte infracţiuni decât cele săvârşite în comun, aceştia vor răspunde pentru un concurs de infracţiuni iar nu pentru o singură infracţiune – cea comisă individual. În ceea ce priveşte coexistenţa formelor de pluralitate, se consideră că pluralitatea naturală şi cea constituită, reprezentând infracţiuni de sine stătătoare, nu sunt incompatibile cu participaţia, aceasta din urmă se va reţine ori de câte ori fapta penală a fost comisă de un număr mai mare de persoane decât cel necesar, în raport cu natura ei. În sens contrar, s-a susţinut că pluralitatea ocazională este posibilă numai la săvârşirea infracţiunilor urmărite de cei care s-au constituit, pentru pluralitatea constituită, îar pentru pluralitatea naturală nu este posibilă participaţia. §2. Noţiunea de participaţie 1. Participaţia penală este reglementată în mod expres în art. 23-31 ale Codului penal. Participaţie penală există atunci când mai multe persoane, între care s-a stabilit o legătură subiectivă (coeziune psihică), cooperează cu acte materiale sau intelectuale la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, cooperare care nu este cerută de conţinutul legal al acesteia. O infracţiune susceptibilă de a fi comisă de o singură persoană, potrivit naturii sale, poate fi săvârşită uneori, în mod ocazional, prin cooperarea mai multor persoane cu acte materiale sau intelectuale. Fapta apare ca rezultat al contribuţiei conjugate a tuturor acelor persoane, denumite participanţi. Participaţia penală, înainte de a fi o categorie juridică, este o realitate obiectivă ce presupune prezenţa unei pluralităţi de făptuitori. Pentru ca pluralitatea de făptuitori să aibă relevanţă juridică trebuie ca fapta săvârşită de către aceştia să fie susceptibilă de a produce consecinţe juridice, iar pentru aceasta să fie o faptă prevăzută de legea penală. 2. Art. 23 C. pen. se refreră în mod expres la „participanţi”, înţelegând prin aceştia persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autor, instigator sau complice. Deşi titlurile marginale ale art. 23-26 se referă la participanţi, în realitate aceste texte definesc activitatea participanţilor, modalitatea prin care fiecare contribuie la săvârşirea aceleiaşi fapte, concluzie ce rezultă şi din plasarea acestor articole într-un capitol denumit „Participaţia”, situat în titlul II care se ocupă de infracţiune. O asemenea aşezare se explică prin faptul că dreptul penal se interesează doar de infracţiune, iar de infractor numai sub aspectul responsabilităţii, studiul persoanei infractorului fiind de domeniul criminologiei. Enumerând cele trei categorii de participanţi, textul legii menţionează primul pe autor, deşi, din punct de vedere cronologic, activitatea instigatorului este anterioară celei autorului, întrucât instigatorul are iniţiativa faptei penale. Explicaţia este aceea că autorul condiţionează existenţa celorlalte forme de participaţie. Fără autor nu poate exista nici instigator, nici complice. Dar formele de vinovăţie ale participanţilor pot fi diferite, în sensul că autorul poate fi mai puţin vinovat, sau deloc, faţă de instigator sau complice (participaţia improprie). Aşa se explică de ce, în partea specială, legea penală a incriminat expres unele acte de instigare sau complicitate în cazul unor fapte care altfel nu ar constitui infracţiuni, cum ar fi cel al determinării sau înlesnirii sinuciderii (art. 179). Fără activitatea autorului celelalte activităţi ale participanţilor nu au relevanţă juridică penală, nu sunt forme ale participaţiei penale, putând constitui infracţiuni de sine stătătoare, dacă prin ele însele realizează conţinutul unei infracţiuni distincte, sau fapte penale sui generis, prevăzute expres de lege, cum ar fi în cazul instigării neurmate de executare. 3. Una dintre problemele importante pe care le ridică participaţia penală este dacă activitatea participanţilor trebuie raportată la fapta prevăzută de legea penală (art. 23 C. pen. român) sau ar trebui definită prin raportare la infracţiune (modelul german, francez, italian). În doctrină nu există un punct de vedere unitar în acest sens. Soluţia adoptată de legiuitorul român, de a raporta activitatea participanţilor la fapta prevăzută de legea penală iar nu la infracţiune, are ca argument necesitatea de a separa participanţii care nu cad sub incidenţa legii penale (neinfractorii) de cei care au săvârşit fapta cu vinovăţie (infractorii), precum şi de a separa participaţia propriu-zisă (proprie), când toţi participanţii au aceeaşi formă de vinovăţie, de participaţia improprie, în care participanţii acţionează cu forme de vinovăţie diferite. Astfel se poate asigura o încadrare juridică corectă a contribuţiei fiecărui participant, în funcţie de aportul concret al fiecăruia la comiterea faptei, fără a se aduce atingere unităţii faptei săvârşite. Pe de altă parte, în concepţia dominantă asupra participaţiei penale, se subliniază legătura indisolubilă între contribuţia participanţilor şi infracţiunea pe care aceştia o au în reprezentare. Instigatorul şi complicele răspund penal numai dacă determină sau ajută pe autor să comită o infracţiune consumată sau o tentativă pedepsibilă, altfel fapta lor trebuie incriminată prin normă specială. Dacă participanţii ar fi definiţi ca persoane care determină sau ajută numai la o faptă prevăzută de legea penală, adică o faptă ce nu constituie infracţiune, ei nu ar putea ocupa o asemenea poziţie în cadrul participaţiei penale. Apoi trebuie subliniat că participaţia improprie (în care autorul beneficiază de o cauză care înlătură caracterul penal al faptei iar ceilalţi participanţi nu au acest beneficiu), argumentul soluţiei adoptate de legiuitorul român, constituie doar excepţia de la regulă. Or, definirea participaţiei penale în raport de fapta prevăzută de legea penală înseamnă definirea conceptului de participaţie penală plecând nu de la ceea ce este caracteristic acestei instituţii – participarea la o infracţiune –, adică de la ceea ce are caracter de regulă, ci de la o situaţie de excepţie. În sfârşit, raportarea participaţiei la infracţiune ar permite sancţionarea participanţilor în calitate de autor mediat (soluţia germană) sau imediat (soluţia franceză şi italiană), ceea ce în viziunea Codului penal român nu este posibil. Însă, conform legislaţiei noastre, limitele de pedeapsă între care va fi evaluată răspunderea penală a autorului sau a participanţilor sunt aceleaşi. Aşadar între cele două teorii nu există deosebiri esenţiale cu privire la tratamentul juridic aplicat participanţilor, poziţiile diferite fiind de ordin teoretic şi principial. 4. Codul penal actual enumeră în categoria participanţilor şi autorul. Dar, potrivit definiţiei date autorului de către art. 24, acesta nu contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală ci o săvârşeşte în mod nemijlocit. Apare următoarea problemă: atunci când autorul se foloseşte de participanţi comite fapta nemijlocit şi în întregime, în calitate de autor conform art. 24 C. pen., ori numai o parte din aceasta, în calitate de participant conform art. 23 C. pen.? Împrejurarea că autorul se serveşte de ajutorul complicelui ori se lasă determinat de instigator nu înseamnă că el nu mai comite fapta nemijlocit. Negându-se acest punct de vedere s-ar anula deosebirile calitative care există între activitatea autorului în raport cu cei care doar contribuie la fapta comisă nemijlocit de către autor. În acest sens trebuie interpretat raporul parte-întreg, iar nu în sens cantitativ. Deşi legea penală nu enumeră şi coautorul printre participanţi, existenţa acestuia este unanim acceptată de doctrină şi practica judiciară. Se consideră că orice faptă, poate, eventual, să fie săvârşită, în mod nemijlocit, de către mai multe persoane. Toate aceste persoane sunt autorii faptei, iar intre ei au calitatea de coautori. Fiecare coautor fiind autor al faptei, situaţia lui juridică este cea stabilită de lege pentru autor (art. 24 C. pen.), de aceea nu a mai fost necesară prevederea expresă a coautorului în textul legii. 5. În doctrină, uneori, a fost contestată necesitatea de a reglementa în mod expres şi autonom instituţia participaţiei. Principalul argument este acela că oricine contribuie obiectiv şi cu vinovăţie la o infracţiune va fi respunsabil pentru ea. Totuşi, reglementarea autonomă a participaţiei se justifică prin cele două funcţii ale acesteia: funcţia de a stabili în ce condiţii contribuţia la săvârşirea unei infracţiuni are relevanţă penală, şi funcţia de a stabilii dimensiunile represiunii penale. §3. Natura juridică a participaţiei În materia participaţiei penale în literatura de specialitate s-au conturat două opinii cu privire la natura juridică a participaţiei: teza monistă sau a unităţii de infracţiune, a complicităţii – delict unic şi teza pluralistă sau a autonomiei participaţiei penale, a complicităţii – delict distinct. 3.1. Teza monistă sau a unităţii infracţionale, a complicităţii – delict unic. Expresie a şcolii clasice, concepţia monistă consideră că actele participanţilor nu au autonomie proprie, ele nu reprezintă infracţiuni distincte ci elemente ale aceleiaşi infracţiuni. Actele de participaţie, oricare ar fi numărul şi modalitatea lor, formează o unitate care constituie chiar fapta prevăzută de legea penală, unică, ce s-a săvârşit. Pluralitatea de infractori nu contrazice şi nu afectează unitatea faptei, fiind vorba de o unitate de rezultat şi o pluralitate de efort. Cu alte cuvinte participaţia nu este o formă de infracţiune ci o formă de săvârşire a unei singure infracţiuni de mai multe persoane, având de a face cu o unitate de infracţiune şi o pluralitate de infractori, de aici şi deosebirea între participaţie şi pluralitatea de infracţiuni. Participaţia penală se caracterizează prin două trăsături esenţiale: o pluralitate de făptuitori şi o singură faptă, deci o unitate infracţională obiectivă. Această unitate obiectivă, fiind o trăsătură reală, se răsfrânge asupra tuturor făptuitorilor sub aspectul calificării faptei, al determinării timpului şi locului săvârşirii acesteia, al urmărilor sale. Unitatea obiectivă nu aduce atingere situaţiei subiective a fiecărui participant în funcţie de contribuţia lor la comiterea faptei. Contribuţia fiecărui participant are caracterul de antecedent cauzal al faptei săvârşite, aceste contribuţii regăsindu-se toate, într-o măsură mai mică sau mai mare, în conţinutul raportului de cauzalitate al faptei comise. Din această caracterizare se naşte consecinţa că principial, adică privită în mod abstract, fapta săvârşită este rezultatul activităţilor conjugate ale tuturor făptuitorilor şi deci, tratamentul juridic trebuie să fie, pe planul individualizării legale, similar, diferenţierile urmând să fie făcute în concret, cu ocazia individualizării judiciare. Ca un corolar al acestui tratament juridic similar rezultă că toate cauzele obiective (reale) care au ca efect înlăturarea sau excluderea răspunderii penale vor opera deopotrivă şi simultan pentru toţi făptuitorii (de exemplu, lipsa pericolului social, lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, abrogarea incriminării, prescripţia acţiunii penale, amnistia etc.). Dimpotrivă cauzele subiective (personale) vor opera numai asupra făptuitorilor care au fost afectaţi de ele, şi asta pentru că asemenea cauze nu privesc fapta ci individul (de exemplu, eroarea de fapt, beţia, minoritatea făptuitorului etc.). Cu toate acestea fapta săvârşită poate fi calificată în mod diferit faţă de participanţi, în baza unor texte legale diferite ale Codului penal. Astfel, în caz de furt autorul poate fi tras la răspundere penală pentru forma calificată a acestei infracţiuni, în timp ce complicele poate să răspundă numai pentru forma simplă a infracţiunii de furt. Această deosebire sub aspectul încadrării juridice a faptei nu influenţează unitatea de infracţiune datorită caracterului de antecedent cauzal al contribuţiei fiecărui participant, diferenţierile fiind de ordin calitativ. În sfârşit, teoria unităţii infracţionale are la bază şi un alt fundament ce apare ca o necesitate obiectivă şi logică. Fapta săvârşită în participaţie prezintă un grad de pericol social crescut datorită şanselor sporite de reuşită, de a înlătura eventualele obstacole, de a ascunde urmările delictului. De aceea participaţia apare în concepţia unităţii infracţionale ca o circumstanţă agravantă ce permite aplicarea unei pedepse mai grele în caz de nevoie. Dimpotrivă, un tratament juridic mai sever nu ar fi justificat în cazul în care fiecare acţiune a făptuitorilor ar fi considerată delict distinct. Teza monistă este concepţia care stă la baza reglementării instituţiei participaţiei penale în Codul penal român. Se pot aduce ca argumente prevederile acestui act normativ. În primul rând unitatea de infracţiune rezultă din definiţia dată participaţiei de art. 23. Apoi art. 27 prevede că participanţii se pedepsesc cu aceeaşi pedeapsă prevăzută de lege pentru autor. Din modul în care art. 28 stabileşte felul în care operează circumstanţele reale asupra participanţilor rezultă că toate activităţile lor trebuie apreciate numai prin fapta unică la care au înţeles să contribuie. Legătura indisolubilă a formelor de participaţie cu fapta penală săvârşită şi inexistenţa unei independenţe juridice a acestora rezultă şi din art. 30, care face din împiedicarea săvârşirii faptei o cauză de nepedepsire. În sprijinul tezei moniste se pot aduce ca argumente şi alte texte de lege, din reglementarea altor materii, cum ar fi art 131 alin 4, care prevede că fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor chiar dacă plângerea prealabilă a fost intodusă sau se menţine numai faţă de unul dintre ei. Un alt exemplu este dat de reglementarea indivizibilităţii de către Codul de procedură penală, şi anume că există indivizibilitate atunci când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane. Sar putea aduce contraargument legal art. 144 C. pen, care dispune că prin săvârşirea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice. Aşadar se poate afirma în baza acestui text că modalităţile de participare la comiterea unei infracţiuni consumate ori a unei tentative echivalează, fiecare în parte, cu săvârşirea acelei infracţiuni, reprezentând deci tot atâtea infracţiuni distincte, autonome, aflate în concurs. Pe de lată parte articolul analizat poate primi şi o altă semnificaţie. Plasat în afara capitolului consacrat participaţiei el nu caracterizează şi explică această instituţie, ci doar arată care este sensul ce trebuie dat expresiei „săvârşirea unei infracţiuni”. În sens contrar, art. 23 care defineşte participaţia arată că participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea faptei, deci fapta rămâne unică. Mai mult chiar, conform teoriei pluraliste complicele ar trebui pedepsit chiar dacă actele sale au rămas fără urmări, or, în sistemul legal în vigoare, complicitatea neurmată de executare nu se pedepseşte. În concluzie nu se poate afirma că legiuitorul român a adoptat teoria complicităţii – delict distinct. Dacă s-ar conferi caracter autonom actelor participanţilor s-ar ajunge şi la alte dificultăţi de aplicare a legii. În cazul în care un complice, după săvârşirea actului de complicitate, se alătură activităţii autorului şi efectuează împreună cu el acte care fac parte din latura obiectivă a infracţiunii, ar reuni în persoana lui două infracţiuni distincte şi s-ar aplica regulile concursului de infracţiuni. Or, potrivit cadrului legal în vigoare pentru existenţa unui concurs sunt necesare cel puţin două fapte penale distincte, două conţinuturi infracţionale distincte, iar nu o singură latură obiectivă. Lipsa de independenţă a actelor de participaţie este dată şi de situaţia nerealizării mandatului instigatorului. Astfel, dacă acesta a intenţionat să participe prin determinare la săvârşirea unei tâlhării, iar autorul a săvârşit o infracţiune de aceeaşi natură, dar care nu reprezintă decât o parte din conţinutul infracţiunii la care a fost instigat, şi anume infracţiunea de furt, va răspunde ca participant la infracţiunea efectiv săvârşită. Dar teza pluralistă ar crea probleme şi în legătură cu prescripţia şi amnistia. Dacă actul de participare ar fi comis la un anumit moment iar cel de autorat la un altul, am vorbi de mai multe termene de prescripţie determinate de momentele actelor de contribuţie, fapt imposibil atâta timp cât art. 122 C. pen. arată că termenele de prescripţie se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii, indiferent dacă fapta a fost comisă de o singură persoană sau în cooperare. Mai mult, art. 123 stabileşte că întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei. La fel şi în situaţia amnistiei. Teoria clasică, potrivit căreia, în caz de participaţie există o singură infracţiune de care răspund toţi cei care au contribuit la săvârşirea ei, domină doctrina penală şi reprezintă fundamentul teoretic care stă la baza reglementării instituţiei participaţiei în cele mai multe dintre codurile penale contemporane. Totuşi legea penală română nu este consecventă tezei moniste în mod absolut. Astfel, reglementarea participaţiei improprii reprezintă o abatere de la teoria unităţii de infracţiune din moment ce participanţii răspund cu forme de vinovăţie diferite. În sens contrar se consideră că fapta rămâne unică în materialitatea ei întrucât s-a produs o singură urmare socialmente periculoasă, o singură modificare în câmpul relaţiilor sociale, adică s-a încălcat aceeaşi relaţie socială ocrotită de norma penală. Tot în sprijinul tezei pluraliste, practica judiciară a decis că participanţii la infracţiunea de pruncucidere (art. 177 C. pen.) nu vor răspunde pentru această infracţiune ci pentru infracţiunea de omor calificat (art. 174 raportat la 175 lit. d C. pen.). De asemenea, o serie de infracţiuni reglementate în partea specială a Codului penal român sunt, în mod obiectiv şi subiectiv, acte de participaţie (instigare sau complicitate) la alte infracţiuni: încercarea de a determina mărturia mincinoasă – art. 261, înlesnirea evadării – art. 270, proxenetismul – art. 329, tăinuirea – art. 221 şi favorizarea – art. 264. Cele două teorii se diferenţiază, în principal prin felul de a privi în sine participaţia, dar ele ajung, pe căi diferite, la concluzii foarte apropiate, mai ales sub aspectul tratamentului juridic. În ambele situaţii există un element unic de referinţă – rezultatul ilicit produs – dar pedepsele ce se aplică participanţilor sunt diferite pentru fiecare, în raport cu aspectele obiective şi subiective ale contribuţiei fiecăruia la săvârşirea faptei. 3.2. Teza pluralistă, a autonomiei participaţiei penale, a complicităţii – delict distinct a fost fundamentată pentru prima oară, în anul 1895, la Congresul Uniunii Internaţionale de Drept Penal ce s-a desfăşurat la Linz, Austria. Ea a fost îmbrăţişată şi la cel de al VII-lea Congres de Drept Penal ţinut la Atena (Grecia) în 1957, în timpul căruia, discutându-se situaţia juridică a instigatorului unei persoane iresponsabile, s-a ajuns la concluzia, consemnată în rezoluţia secţiei I, că „cel care determină la comiterea unei infracţiuni pe un executant iresponsabil de săvârşirea ei, este autor mediat”. Rod al şcolii pozitiviste, printre cei mai renumiţi susţinători ai acestei teorii se numără: Carrara, Feuerbach, Liszt, Carbonnier, Foinitzki, Thibierge, Massari, Gramatica şi alţii. În esenţă, teza pluralităţii infracţionale susţine că în cazul participaţiei penale există o pluralitate de fapte, determinate de numărul participanţilor. Cu alte cuvinte, câţi participanţi au contribuit la săvârşirea faptei, tot atâtea infracţiuni comise vor exista, distincte dar conexe. Deşi se ajunge în final la un singur rezultat ilicit, participanţii nu săvârşesc o singură infracţiune care apare ca rezultat al eforturilor lor comune, ci o pluralitate de infracţiuni, fiecare participant fiind ţinut să răspundă ca autor al unei fapte distincte, izolată din ansamblul în care fapta se integrează, ca şi cum nu ar exista ceilalţi făptuitori. Participaţia apare astfel ca un concurs de infracţiuni distincte. Soluţia este adoptatâ de Codul penal norvegian şi cel danez. Susţinătorii acestui punct de vedere au considerat că punând în acest fel problema sunt de acord cu principiile moderne ale dreptului penal, care aduc în prim plan infractorul cu caracteristicile şi responsabilitatea sa proprie, căruia trebuie să i se individualizeze pedeapsa în funcţie de gradul de antisocialitate pe care îl prezintă. Ceea ce trebuie luat în considerare la definirea participaţiei, afirmă susţinătorii tezei pluraliste, este infractorul, căci infracţiunea nu este altceva decât ocazia de a-l prinde, de a-l descoperi. Pe de altă parte, iresponsabilitatea autorului nu justifică schimbarea calităţii de instigator sau complice în cea de autor, deoarece nici subiectiv şi nici obiectiv nu există vreo deosebire între a determina sau a ajuta un iresponsabil la comiterea unei infracţiuni, sau a face acelaşi lucru faţă de o persoană responsabilă. Din punct de vedere subiectiv, în ambele cazuri, participantul cunoaşte activitatea autorului, prevede rezultatele ei, şi cu bună ştiinţă îndeamnă sau contribuie la comiterea sa pentru atingerea rezultatelor vizate. Din punct de vedere obiectiv, participantul desfăşoară aceleaşi activităţi materiale sau intelectuale indiferent dacă determină sau ajută un iresponsabil ori o persoană cu discernământ. În spiritul şcolii pozitiviste se găseşte şi teoria psihologică în materia participaţiei, elaborată de Scipio Sighele. Teoria explică manifestările infracţionale colective pornind de la forma cea mai simplă a participaţiei, respectiv participaţia a două persoane – perechea criminală. Într-un asemenea cuplu există întotdeauna o persoană puternic înclinată spre crimă (criminalul înnăscut), iar, pe de altă parte, o persoană lipsită de voinţă sau cu voinţă slabă, uşor de controlat, dirijat şi supus. Concluzia analizei asupra perechii criminale este extinsă apoi asupra infracţiunilor săvârşite în participaţie de o mulţime, un grup de făptuitori. Astfel participaţia penală devine întotdeauna o circumstanţă agravantă. Teoria este criticată pentru că exagerează prin generalizare. 3.3. Consecinţele teoriei unităţii infracţionale. Ca urmare a adoptării tezei moniste de către Codul penal român decurg o serie de consecinţe juridice astfel: între participanţi există o solidaritate activă. Fapta fiind indivizibilă nu poate fi considerată ca existentă sau prevăzută de legea penală pentru unii participanţi, iar pentru ceilalţi nu. Tocmai de aceea achitarea unui participant pe motiv că fapta nu s-a comis ori nu este prevăzută de legea penală are putere de lucru judecat pentru toţi participanţii. În cazul pronunţării separate a unor soluţii contradictorii, se va folosi calea revizuirii pentru a înlătura contrarietatea soluţiilor; când fapta este infracţiune, nu abatere, instigarea, complicitatea, tăinuirea şi favorizarea la aceasta vor constitui participaţie la infracţiune sau infracţiunea de tăinuire şi favorizare, iar nu abateri; între participanţi există şi o solidaritate pasivă, întrucât plângerea prealabilă făcută sau menţinută împotriva unui participant este considerată ca fiind îndreptată împotriva tuturor participanţilor; data comiterii infracţiunii este data consumării sale sau a rămânerii ei în formă de tentativă pedepsibilă, oricare ar fi momentul contribuţiilor participanţilor. Din acest motiv data consumării este şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie şi de la care se va aplica actul de amnistie sau graţiere pentru toţi participanţii, indiferent când a avut loc contribuţia fiecăruia. Tot astfel, dacă actele de participaţie au avut loc sub imperiul unei legi, iar executarea acţiunii (inacţiunii) de către autor sub imperiul unei alte legi (noi), se va aplica tuturor legea de la momentul executării şi consumării infracţiunii, deoarece actele de participaţie au căpătat semnificaţie penală doar de la momentul săvârşirii infracţiunii de către autor; în ipoteza în care legea nouă dezincriminează fapta (abolitio criminis), infracţiunea pierzându-şi caracterul infracţional, rezultă că şi actele de participaţie pierd relevanţa penală chiar dacă au fost comise sub imperiul legii vechi incriminatoare. Dacă însă legea nouă este doar o lege penală mai favorabilă, aceasta nu se aplică şi contribuţiilor aflate sub imperiul legii vechi mai severe întrucât nu ne găsim în faţa unei situaţii tranzitorii, fapta în care se înglobează toate formele de participaţie fiind săvârşită sub legea nouă. Unica situaţie în care activitatea unui participant va beneficia de legea penală mai favorabilă este cea prevăzută de art. 29 C. pen., respectiv în cazul instigării neurmate de executare. Deoarece fapta, la care instigatorul a înţeles să determine pe autor, nu s-a comis, ea apare ca o faptă penală de sine stătătoare şi nu un act de participaţie, ceea ce explică regimul juridic distinct stabilit de lege pentru o asemenea situaţie. Însă desistarea autorului nu are acelaşi efect deoarece nu transformă instigarea într-o infracţiune sui generis, fiind doar o cauză de nepedepsire a autorului. Din aceleaşi motive nici împiedicarea producerii rezultatului nu va duce la aplicarea legii penale mai favorabile pentru instigarea prevăzută de art. 29 C. pen., afară de cazul în care împiedicarea este opera instigatorului însuşi; întreruperea prescripţiei faţă de un participant are efecte faţă de toţi ceilalţi. Situaţia este identică şi pentru amnistie şi graţiere (excepţie face graţierea individuală); când efectele amnistiei sau graţierii sunt condiţionate de mărimea prejudiciului produs prin infracţiune, instanţa nu îl va putea împărţi între participanţi pentru ca să le-o poată aplica, deoarece prejudiciul cauzat se datorează actelor comune, şi nu actului separat al fiecărui participant; locul săvârşirii infracţiunii este acela unde s-a comis actul de executare. Dacă executarea s-a comis în România iar actul de participaţie în străinătate, infracţiunea se consideră săvârşită la noi în ţară. Dacă actul de participaţie s-a produs la noi iar executarea în străinătate, participantul va fi sancţionat la noi dacă fapta autorului a fost constatată printr-o hotărâre definitivă; există o solidaritate a răspunderii civile a inculpaţilor pentru infracţiunile prejudiciabile produse. În baza acestei solidarităţi oricare dintre participanţi poate fi obligat să acopere integral prejudiciul încercat de victimă în urma comiterii infracţiunii; o probă care ţine de infracţiune, dacă este invocată în favoarea unui participant, poate fi invocată şi de către ceilalţi, iar dacă este în defavoarea unuia poate fi opusă şi celorlalţi; unitatea de infracţiune reiese şi din aceea că nu este posibilă participarea la vreuna din formele participaţiei. Astfel, complicitatea sau instigarea la un act de complicitate sau instigare nu sunt posibile, ci vor fi considerate acte de complicitate sau instigare la infracţiunea comisă de autor. De asemenea, dacă participantul comite şi elemente constitutive ale laturii obiective aparţinând infracţiunii, calitatea de participant se absoarbe în cea de autor, participantul urmând să răspundă doar pentru fapta sa în calitate de autor. Aşadar nu este posibilă nici coexistenţa celor două calităţi: autor – participant; tuturor participanţilor li se aplică aceeaşi pedeapsă şi între aceleaşi limite legale prevăzute pentru infracţiunea comisă de ei, cu excepţia cazului în care au participat majori împreună cu minori responsabili penal, iar asta deoarece minorilor li se pot aplica măsuri educative sau pedepse reduse la jumătate faţă de majori. Ceea ce este identică pentru toti participanţii este doar individualizarea legală a pedepsei. Pentru individualizarea judiciară se va ţine cont de particularităţile obiective şi subiective ale contribuţiilor fiecărui participant, putând ajunge la pedepse concrete diferite. §4. Clasificări ale participaţiei În literatura juridică participaţia penală a fost clasificată în mai multe genuri sau forme, în funcţie de diferite criterii. Cele mai întâlnite tipologii ale participaţiei sunt: După criteriul atitudinii psihice a participanţilor faţă de rezultatul faptei comise Codul penal român consacră două tipuri de participaţie: participaţia proprie, există atunci când toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, adică fie toţi cu intenţie (idem animus), fie toţi din culpă (eadem culpa). Uneori se consideră că nu este posibilă culpa la toţi participanţii întrucât, într-o asemenea ipoteză, nu se mai realizează legătura subiectivă, coeziunea psihică dintre participanţi, una din condiţiile participaţiei penale. Participaţia proprie se găseşte în formele: autorat, coautorat, instigare şi complicitate. Al doilea tip de participaţie potrivit acestui criteriu este participaţia improprie, care există atunci când participanţii acţionează cu forme diferite de vinovăţie: instigatorul sau complicele cu intenţie, iar autorul din culpă sau chiar fără vinovăţie. După criteriul contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei există următoarele forme ale participaţiei: contribuţie directă şi nemijlocită la comiterea faptei prevăzute de legea penală, este specifică autorului şi coautorilor; contribuţie constând în determinarea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, specifică instigatorului; contribuţie constând în activitatea de înlesnire sau ajutare la săvârşirea faptei, specifică complicelui. O altă clasificare ce se propune după acest criteriu identifică o participaţie materială, care constă în contribuţii la realizarea laturii obiective a infracţiunii; şi o participaţie morală, care constă în contribuţii la realizarea laturii subiective a infracţiunii, adică la luarea, întărirea şi dinamizarea hotărârii de a o comite. După criteriul importanţei contribuţiei participanţilor la comiterea faptei poate exista: participaţie principală atunci când prin contribuţia participantului se realizează elementul material al laturii obiective, precum şi latura subiectivă a infracţiunii, specifică autorilor şi coautorilor; participaţie secundară, atunci când contribuţiile nu presupun realizarea conţinutului infracţiunii ci doar determinarea sau ajutorul la comiterea faptei, specifică instigatorilor şi complicilor. Această din urmă clasificare este importantă deoarece, atât în practica judiciară cât şi în doctrină, este unanim admis că formele principale ale participaţiei absorb formele secundare. Astfel, sunt considerate forme principale coautoratul faţă de instigare sau complicitate, şi instigarea faţă de complicitate. De aceea participarea la comiterea unei infracţiuni având două sau mai multe forme ale participaţiei penale nu constituie concurs de infracţiuni, ci formele principale absorb pe cele secundare, făptuitorul urmând să răspundă numai pentru forma principală. După natura formelor legale pe care le îmbracă activitatea făptuitorilor se pot identifica: o paticipaţie omogenă, atunci când toţi participanţii contribuie la comiterea infracţiunii în aceeaşi calitate (situaţia coautoratului); şi o participaţie eterogenă, în cazul în care participanţii cooperează la comiterea faptei prevăzute de legea penală având calităţi diferite (autor-instigator, autor-complice, autor-instigator-complice). După criteriul momentului în care are loc participaţia avem: participaţie anterioară, când actele de cooperare intervin înainte ca autorul să comită fapta prevăzută de legea penală; participaţie concomitentă, atunci când actele de cooperare au loc în timpul executării faptei. Trebuie subliniat că instigarea este întotdeauna anterioară executării faptei, în timp ce coautoratul, şi complicitatea pot fi anterioare sau concomitente executării. După momentul la care se realizează coeziunea psihică dintre participanţi se face deosebire între: participaţia spontană, care există atunci când cooperarea s-a produs la momentul executării infracţiunii, fără vreo înţelegere prealabilă; şi participaţia preordinată, atunci când între făptuitori a intervenit o înţelegere anterioară executării, „un concert fraudulos”. După criteriul necesităţii contribuţiilor participanţilor există o participaţie înlesnitoare, care doar uşurează comiterea faptei; şi o participaţie necesară, atunci când s-a adus o contribuţie fără de care fapta nu ar fi putut fi săvârşită (de exemplu, procurarea substanţei toxice cu care autorul a otrăvit o fântână, procurarea banilor care au fost daţi ca mită etc.). După gradul de determinare a contribuţiilor participanţilor pot exista: participaţie determinabilă, în care contribuţia şi rolul fiecărui participant pot fi stabilite şi caracterizate; participaţie indeterminabilă, la care se cunosc participanţii, dar nu se poate stabili contribuţia reală şi rolul fiecăruia în parte. Participaţia indeterminabilă se deosebeşte de cea determinabilă doar sub aspect probatoriu, fiind o imposibilitate de probare, acesta fiind şi motivul pentru care legea penală română nu o reglementează în mod expres. În sfârşit, se mai pot face deosebiri între participaţia făţişă şi participaţia insidioasă, ascunsă; între participaţia simplă şi participaţia calificată etc. §5. Formele participaţiei în Codul penal român Codul penal român reglementează două forme ale participaţiei, fiecare având mai multe modalităţi: participaţia propriu-zisă (proprie) şi participaţia improprie. Ceea ce le deosebeşte este atitudinea psihică a făptuitorilor faţă de fapta comisă: în cazul participaţiei propriu-zise toţi participanţii acţionează cu intenţie, în timp ce în cazul participaţiei improprii intenţia există doar la instigatori sau complici, autorul acţionând din culpă sau chiar fără vinovăţie. Participaţia proprie, propriu-zisă sau perfectă reprezintă acel gen de participaţie la care toţi participanţii la infracţiune acţionează cu intenţie. Aşa cum s-a arătat mai înainte, în doctrină se susţine că participaţia perfectă poate presupune şi culpă la toţi participanţii, în cazul infracţiunilor de culpă. În cazul acestora, pentru a exista participaţie, trebuie ca participanţii să îndeplinească două condiţii: au voit împreună aceeaşi faptă (factorul volitiv); şi au putut şi a trebuit să conceapă finalitatea ilicită a faptei. Alteori se consideră că nu este posibilă culpa la toţi participanţii întrucât, într-o asemenea ipoteză, nu se mai realizează legătura subiectivă, coeziunea psihică dintre participanţi, una din condiţiile participaţiei penale. Există şi opinii care susţin că doar coautoratul ar fi incompatibil cu infracţiunile săvârşite din culpă şi în consecinţă dacă o infracţiune este rezultatul cooperării mai multor persoane, toate acestea sunt autori ai unor infracţiuni autonome, iar nu coautori ai aceleiaşi infracţiuni comise în participaţie, în modalitatea coautoratului. Într-o altă opinie se consideră că poate exista coautorat şi în cazul înfracţiunilor din culpă. Participaţia penală propriu-zisă, ca instituţie de drept penal se bazează pe ideea de coeziune subiectivă între acţiunile mai multor persoane. Dacă această legătură subiectivă nu există, faptele săvârşite vor fi conexe sau concurente, dar nu va exista participaţie. Participaţia propriu-zisă, derivând din legătura subiectivă a participanţilor, aceasta reprezintă punctul central în jurul căruia gravitează întreaga reglementare a instituţiei participaţiei. De aceea, pentru a exista participaţie propriu-zisă este necesar ca participanţii să acţioneze cu o voinţă comună de a efectua acelaşi act (factorul volitiv) şi să existe o identitate de finalitate a aceluiaşi act (să urmărească acelaşi scop – factorul intelectiv). Factorul volitiv este acela care ne indică prezenţa participaţiei, iar factorul intelectiv va indica dacă participaţia este incriminabilă sau nu. În cazul infracţiunilor praeterintenţionate, pentru a exista participaţie propriu-zisă trebuie îndeplinite următoarele condiţii: există o voinţă comună a tuturor participanţilor de a efectua aceeaşi faptă; fiecare participant a conceput ca probabil sau posibil un rezultat ilicit în reprezentarea finalităţii fireşti a faptei lor; fiecare participant a acceptat să efectueze actul chiar cu riscul realizării acestui rezultat. Deşi s-a susţinut că infracţiunile praeterintenţionate nu pot fi comise în participaţie propriu-zisă, opinia majoritară este aceea că participaţia este posibilă, atât sub forma instigării cât şi sub cea a complicităţii, dacă se dovedeşte că instigatorii şi complicii, în raport cu rezultatul mai grav al faptei, au avut aceeaşi poziţie subiectivă ca şi autorul. Participaţia proprie cunoaşte patru modalităţi: autoratul, coauto