Referat Competenta Materiala A Instantei Judecatoresti

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Competenta Materiala A Instantei Judecatoresti si de asemenea puteti face Download Referat Competenta materiala a instantei judecatoresti

Citeste fragmente din Referat Competenta Materiala A Instantei Judecatoresti

COMPETENŢA MATERIALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI C A P I T O L U L I CONSIDERAŢII TEORETICE 1. Noţiuni introductive Sistemul de judecată pe acest teritoriu Carpato Danubiano Pontic are un istoric şi o evoluţie demnă de apreciere, preocuparea legiuitorului român, de-a lungul istoriei sale fiind aceea de a oferi cadrul procesual de desfăşurare al soluţionării conflictelor dintre cei ce apelează la organele de justiţie spre rezolvarea neînţelegerilor ivite în viaţa de zi cu zi în raporturile lor economice ori sociale, între subiectele de drept. Spectaculoasa resurecţie a statului de drept, marcând trecerea de la «dreptul statului» la «statul dreptului» , subordonarea deci a statului faţă de drept redimensionează una din funcţiile statului, şi anume cea de aplicarea dreptului. Printr-un original circuit se ajunge ca statul, autorul dreptului, să se subordoneze acestuia, inclusiv prin desfăşurarea unor activităţi specifice de realizare a dreptului, precum:  emiterea unor reguli de drept pentru aplicarea altor reguli, ierarhic superioare; exercitarea unor prerogative sau atribuţii; rezolvarea conflictelor care apar în procesul particularizării regulilor emise sau prerogativelor exercitate. Indiferent însă de natura activităţilor desfăşurate pentru realizarea dreptului, în sens mai larg vorbind, pentru înfăptuirea uneia dintre funcţiile statului, autorităţile acestuia trebuie să acţioneze pe baza şi în limitele competenţei prestabilite prin regulile de drept.   Codul de procedură civilă debutează prin a se referi, chiar în primele sale articole la regulile de competenţă. Această reglementare este firească dacă se ţine seama de importanţa regulilor procedurale prin intermediul cărora se statornicesc atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Într-adevăr, în cazul declanşării unui litigiu, prima problemă care trebuie rezolvată de reclamant este aceea de a determina instanţa competentă. Totuşi, codurile moderne, deşi acordă aceeaşi importanţă majoră problemelor de competenţă, încep printr-o prezentare generală a principiilor de bază ale procedurii judiciare. Este tendinţa tuturor codurilor moderne, tendinţă care a început odată cu adoptarea Codului civil german de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Codul nostru de procedură civilă urmeză aceeaşi tendinţă a codurilor moderne. Prin competenţă, în general, se desemnează capacitatea unei autorităţi publice sau a unei persoane de a rezolva o anumită problemă. Conceptul de competenţă este de amplă utilizare în limbajul juridic, mai cu seamă în domeniul procesual. În dreptul procesual civil prin competenţă se înţelege capacitatea unei instanţe de judecată de a soluţiona anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri. Trebuie precizat că nu toate litigiile civile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Există litigii care se soluţionează de către alte autorităţi statale sau de către alte organe, jurisdicţionale sau cu activitate jurisdicţională, decât instanţele judecătoreşti. Deci, vorbind de competenţă ne raportăm la instanţa judecătorească sau la alt organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională, şi nu la judecători, care sunt încadraţi la aceea instanţă. Cazurile şi condiţiile în care o instanţă judecătorească are aptitudinea de a soluţiona o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de competenţă. Legislaţia noastră foloseşte criterii diferite pentru determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti. O primă clasificare a normelor de competenţă este aceea în norme de competenţă generală şi norme de competenţă jurisdicţionale, după cum ne raportă la organe din sisteme diferite sau la organe din acelaşi sistem. Competenţa generală reprezintă acea instituţie procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanţelor judecătoreşti de atribuţiile altor autorităţi statale sau nestatale. După ce se stabileşte că o anumită cauză civilă intră în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti, este necesar apoi să se stabilească care anume dintre diferitele instanţe judecătoreşti are căderea de a soluţiona cauza respectivă. Delimitarea activităţii instanţelor judecătoreşti, între ele, se realizează prin intermediul regulilor competenţei jurisdicţionale. Competenţa jurisdicţională la rândul său îmbracă două forme: competenţa materială şi competenţa teritorială. Competenţa materială, denumire tradiţională în literatura noastră de specialitate3 este desemnată de alţi autori ca şi competenţă de atribuţiune4. În cadrul competenţei materiale se distinge competenţa materială funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport de obiectul, valoarea sau natura litigiului dedus judecăţii. Vorbind de competenţa teritorială, distingem între competenţa teritorială de drept comun, competenţa teritorială alternativă şi competenţa teritorială exclusivă, după cum cererea se introduce la instanţa de drept comun din punct de vedere teritorial, reclamantul având posibilitatea alegerii între mai multe instanţe deopotrivă competente sau cererea trebuie introdusă numai la o anumită instanţă. O ultimă clasificare este aceea în competenţă absolută . şi competenţă relativă, după cum normele care le reglementează au caracter imperativ sau dispozitiv. Au caracter imperativ normele de competenţă generală, normele de competenţă materială şi cele de competenţă teritorială exclusivă, iar caracter dispozitiv normele de competenţă teritorială de drept comun şi alternativă. 2. Principiile stabilirii competenţei generale a instanţelor judecătoreşti Constituţia României în art. 125 alin. 1 prevede că  «justiţia se realizeazã prin Curtea Supremă de Justiţie si prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege». Acest articol se coroborează cu prevederile art. 139 alin.1 si 144 din acelaşi act normativ, deoarece primul articol amintit ar duce la concluzia că, numai instanţele judecătoreşti vor rezolva în exclusivitate pricinile civile şi că nu ar exista alte organe care să desfăşoare o activitate jurisdicţională. Astfel, în Constituţie se arată că «în condiţiile legii, Curtea de Conturi exercită si atribuţii jurisdicţionale», iar Curtea Constituţională are printre atribuţii şi pe aceea de a hotărâ asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. Ca atare, pe lângă instanţele judecătoreşti, legea a dat posibilitatea înfiinţării şi a unor organe cu atribuţii jurisdicţionale, datorită necesităţii de a degreva instanţele judecătoreşti de unele cauze simple, precum şi existenţei unor litigii specializate, cu un pronunţat caracter tehnic. Fie explicit şi distinct, fie pe calea interpretării sistematice a regulilor de procedură civilă, rezultă câteva principii în materie de competenţă:  competenţa instanţelor este aceeaşi pentru toţi ; competenţa este determinată prin lege ; instanţa nu poate delega justiţia ; instanţa acţionează numai în circumscripţia sa teritorială ; competenţa instanţei este subiectivată prin acţiunea civilă; instanţele judecătoreşti sunt înzestrate cu plenitudinea competenţei; judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei ; accesoriul urmează soarta principalului ; competenţa revine, de regulă instanţei în circumscripţia căreia se află domiciliul pârâtului ; conflictele de competenţă se rezolvă în interiorul sistemului instanţelor judecătoreşti. Competenţa instanţelor judecătoreşti este aceeaşi pentru toţi, ca şi principiu al reglementării competenţei generale, exprimă într-o formă specifică « egalitatea între cetăţeni»,  «egalitatea în drepturi» , precum şi una din dimensiunile  «accesului liber la justiţie». Principiul aici în discuţie are două semificaţii, pe de o parte, că o instanţă judecă, potrivit legii fără nici o discriminare sau privilegii, pe toţi cei care au dobândit în faţa ei calitatea de parte în procesul civil, iar pe de altă parte că, nimeni nu poate fi sustras competenţei instanţei pe care legea i-a conferit-o. Competenţa instanţelor judecătoreşti este legală întrucât este determinată de lege, exprimându-se şi sub acest aspect principiul legalităţii în procesul civil. Într-adevăr, după anumite criterii, legea şi numai legea determină competenţa instanţelor judecătoreşti, în sistemul orizontal sau ierarhic al acestora. Excepţiile sunt numai aparente, iar competenţa covenţională este tot una legală, din moment ce legea însăşi şi numai în condiţiile prevăzute de ea o permite sau o lasă la dispoziţia părţilor. Instanţa nu poate delega justiţia – în principiu, semnifică că, organul înzestrat de lege cu anumite prerogative nu le poate delega unui alt organ, nici măcar parţial şi vremelnic, ci excepţional numai dacă legea îl îndrituieşte să procedeze astfel.5 Cât priveşte instanţele judecătoreşti, imposibilitatea delegării justiţiei rezultă atât din prevederile legale, cât şi din cele ale legii de organizare judecătorească.6 Astfel, Constituţia României în art. 125 alin. 1 prevede că: «este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare »; «competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege». Apoi, art. 1 din Legea nr. 92/1992, precizează că puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului, «având atribuţii ce sunt exercitate prin instanţele judecătoreşti ». Pricipiul potrivit căruia, instanţa îşi exercită atribuţiile de judecată numai în circumscripţia sa teritorială semnifică că o instanţă nu poate judeca în afara circumscripţiei delimitată în favoarea ei prin regulile de competenţă, dacă părţile nu au convenit altfel, şi bineînţeles dacă ele puteau conveni altfel decât putea să prevadă legea. Competenţa instanţei este subiectivată prin acţiunea civilă reprezintă principiul potrivit căruia, cererea de chemare în judecată, ca element al acţiunii civile, individualizează instanţa. Din acest principiu decurg câteva consecinţe. În primul rând, pentru verificarea competenţei instanţei nu interesează momentul stabilirii situaţiei juridice între părţi, ci acela al introducerii cererii de chemare în judecată, ca urmare a degenerării acelei situaţii într-o stare conflictuală, susceptibilă de rezolvare numai prin mijlocirea instanţei. În al doilea rând, în cazul unor legi procedurale succesive cu privire la competenţă, în principiu, legea nouă este de aplicaţie imediată. De asemenea, natura necompetenţei instanţei, absolută sau relativă, şi regimul aplicabil în cazul incidentului de necompetenţă decurg din natura normelor cu privire la competenţă, dar incidentul va fi rezolvat prin raportare la conduita părţii obiectivată prin introducerea cererii de chemare în judecată.7 Principiul potrivit căruia instanţele judecătoreşti sunt înzestrate cu plenitudinea competenţei îşi găseşte punctul de plecare în prevederile constituţionale şi ale legii de organizare judecătorească.  Astfel, Constituţia României în art. 125 alin. 1 prevede că: «justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti». Art. 2 alin. 3 din Legea nr. 92/1992 exprimă de asemenea ideea plenitudinii de competenţă, spunând că instanţele judecă toate procesele dacă « legea stabileşte o altă competenţă». Plenitudinea competenţei instanţelor judecătoreşti nu înseamnă exclusivitatea acestora în soluţionarea tuturor litigiilor.8 Judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei este un principiu cu deosebite semnificaţii şi implicaţii teoretice şi practice, care nu rezultă dintr-un text de lege, ci provine din vechea jurisprudenţă9. Principiul  în discuţie exprimă ideea că, instanţa sesizată cu cererea introductivă este competentă să statueze şi asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului, chiar şi atunci când aceste mijloace privesc probleme care, dacă ar fi invocate distinct şi făcând obiectul unei cereri separate, nu ar fi aparţinut competenţei instanţei sesizate. De exemplu, instanţa chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor reclamantului poate să constate starea de faliment a pârâtului, dar nu va putea da o hotărâre de declarare a stării de faliment, deşi pârâtul şi-a motivat imposibilitatea plăţii prin faptul că a devenit falit. Instanţa nu va putea, sub semnul principiului discutat ca, atunci când creanţa opusă în compensaţie este mai mare decât pretenţia reclamantului din cererea introductivă, să-l oblige pe reclamant la plata diferenţei, deoarece ar însemna ca instanţa să se pronunţe asupra unei cereri distincte de cea principală, şi nu asupra unui mijloc de probă. Nu sunt susceptibile de includere în competenţa instanţei sesizate prin cererea introductivă, în baza principiului «judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei» incidentele referitoare la chestiunile prejudiciabile, excepţia de neconstituţionalitate, incidentele procedurale şi cererile  incidentale.10 În baza principiului accesoriul urmează soarta principalului – accesorium sequitur principale -, condiţia juridică a unui bun, a unui drept, a unui act, a unui fapt, a unei sancţiuni sau a unei activităţi, considerate ca principale, se extinde asupra altora, considerate accesorii în raport cu ele. Esenţa principiului şi implicaţiile sale sunt exprimate prin art. 17 C.proc.civ., potrivit căruia : «cererile accesorii şi incidentele sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală».  Având ca fundament conexitatea sau legătura existentă între cererea principală şi cererile accesorii şi incidentale, indirect este consacrată prorogarea legală de competenţă. Unii autori11 au apreciat că textul art. 17 C.proc.civ. este aplicabil chiar dacă s-ar nesocoti norme de competenţă materială, deoarece prorogarea legală de competenţă, exprimând principiul accesorium sequitur principale, se realizează fără nici un fel de limite, putând trece dincolo de limitele competenţei absolute. Un alt principiu al stabilirii competenţei generale este cel potrivit căruia competenţa revine instanţei în circumscripţia căreia se află domiciliul pârâtului , principiu care este consacrat expres prin prevederile art. 5 C.proc.civ. : «cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului». Regula actor sequitur forum rei, înscrisă în art. 5, care priveşte toate instanţele aşezate în circumscripţii teritoriale, este una dispozitivă, aşa încât în limitele legii, părţile o pot înlătura. Regula prezintă avantaje pentru pârât numai dacă ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, el nu-şi schimbă domiciliul. De asemenea, nu întotdeauna competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului reprezintă soluţia unei bune administrări a justiţiei. Conflictele de competenţă se rezolvă în interiorul sistemului instanţelor judecătoreşti , un alt principiu al stabilirii competenţei este determinat de existenţa mai multor instanţe ordonate ierarhic sau situate în circumscripţii teritoriale diferite şi care poate constituie o premisă pentru greşita competenţă prin cererea introductivă la instanţă. Conflictul de competenţă, pozitiv sau negativ se rezolvă printr-un regulator de competenţă în interiorul sistemului instanţelor judecătoreşti, de către o instanţă superioară, de regulă comună jurisdicţiilor aflate în conflict, chiar şi atunci când în conflict se află o instanţă şi un alt organ cu activitate jurisdicţională. De exemplu, conflictul între două judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal se rezolvă de acel tribunal.12 C A P I T O L U L II COMPETENŢA DUPĂ MATERIE 1. Aspecte generale Competenţa materială, denumită uneori şi competenţă ratione materiae, presupune o delimitare între instanţe de grad diferit. Normele de competenţă materială sunt stabilite sub aspect funcţional (după felul atribuţiilor) şi sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii), în Codul de procedură civilă, Legea pentru organizare judecătorească şi Legea Curţii Supreme de Justiţie, precum şi în unele acte normative speciale. Atât în Codul de procedură civilă, cât şi în Legea pentru organizarea judecătorească13, se spune despre o anumită categorie de instanţe judecătoreşti că « judecă procesele şi cererile…. », însă formularea nu este riguros exactă. Procesul civil cuprinde două mari faze, respectiv judecata şi executarea silită. La rândul ei, judecata parcurge mai multe etape, care în principiu au loc în faţa unor instanţe de grad diferit, judecata în primă instanţă, judecata în căile de atac. Unii autori14 au arătat că, a afirma că judecătoria judecă un anumit proces, înseamnă a admite că judecătoria soluţionează pricina respectivă, nu numai în primă instanţă, ci şi în apel, apoi în recurs ceea ce este contrazis chiar de conţinutul textelor care folosesc expresia pe care autorii respectiv nu o împărtăşesc. Competenţa materială funcţională este aceea care determină şi precizează funcţia si rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti. Competenţa materială este şi procesuală, deoarece determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate în concret, de o anumitã categorie de instanţe judecătoreşti. Competenţa materială are un caracter absolut, fiind reglementată de norme de ordine publică, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici cu autorizarea instanţei. În prezenţa mai multor instanţe judecătoreşti, de grade diferite sau de acelaşi grad, dar având circumscripţii de jurisdicţie diferite trebuie identificate criteriile pe baza cărora se realizează delimitarea competenţei între aceste instanţe. Literatura de specialitate15 vorbeşte de un dublu criteriu în repartizarea competenţei de atribuţiune, şi anume în criteriu obiectiv, între instanţe de grade diferite sau pe verticală, şi un criteriu teritorial, între instanţe de acelaşi grad, dar situate în circumscripţii diferite. Criteriul obiectiv în funcţie de care se determină competenţa de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti este un criteriu complex, alcătuit din câteva criterii subsidiare: natura litigiului, importanţa economică sau valoarea lui, calitatea părţilor, urgenţa litigiului. Fiecare dintre aceste criterii are o valoare independentă şi acţionează ca atare pentru determinarea competenţei instanţei. În doctrina românească recentă, competenţa materială s-a considerat a fi determinată sub aspect funcţional, după felul atribuţiilor jurisdicţionale, iar sub aspect procesual, după obiectul, natura sau valoarea cauzelor.16 Natura litigiului este hotărâtoare pentru stabilirea competenţei de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti; legea de procedură civilă se referă ea însăşi la «competenţa după materie», iar materia semnifică tocmai natura litigiului. Atunci însă când litigii de aceeaşi natură au fost distribuite unor instanţe de grade diferite, criteriul în discuţie – materia litigiului – nu putea fi numai el satisfăcător pentru delimitarea competenţei, astfel că au fost puse în operă şi alte criterii. Criteriul valoric a fost utilizat în mod frecvent în legislaţia noastră, chiar în perioada anterioară anului 1990. De asemenea, el a fost folosit şi după cel de-l doilea război mondial, atât în materia litigiilor civile, cât şi a litigiilor de muncă. Aplicarea în practică a criteriului valoric a ridicat întotdeauna multiple probleme de interpretare. Doctrina a răspuns şi ea, în mod constant la aceste provocări ale jurisprudenţei. Unele din aceste probleme au fost rezolvate prin intoducerea art. 181 în Codul de procedură civilă. Potrivit acestui articol, «instanţa investită potrivit dispoziţiilor privitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior investirii intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect». Textul are o valoare de principiu, deoarece confirmă regula potrivit căreia, competenţa se fixează încă din momentul sesizării instanţei17. Valoarea obiectului litigiului se stabileşte de către reclamant, care trebuie să arate în cererea de chemare în judecată obiectul cererii şi valoarea sa, în funcţie de care se va determina instanţa competentă18. Dacă după sesizarea instanţei reclamantul îşi restrânge pretenţia ca urmare a împrejurării că pârâtul şi-a executat în parte obligaţia, soluţia declinării nu se justifică, deoarece la data sesizării, instanţa era competentă, iar reclamantul a înţeles să se judece pentru valoarea arătată în cerere. Dacă însă reclamantul îşi modifică pretenţiile, sub sau peste valoarea iniţială, ca urmare a îndreptării erorii de calcul săvârşite cu prilejul evaluării pretenţiilor, instanţa va trebui să-şi decline competenţa. În situaţia în care reclamantul formulează un capăt de cerere principal şi unul sau mai multe capete de cerere accesorii ori incidentale, valoarea capătului principal este cea care determină competenţa, iar nu suma valorii tuturor capetelor de cerere. Sunt cuprinse în valoarea obiectului litigios fructele, dobânzile anterioare chemării în judecată, ele fiind sume certe, susceptibile de adunare şi capitalizare19, cheltuielile făcute înainte de proces, daunele interese pricinuite anterior procesului, ele asemănându-se cu fructele şi dobînzile. Nu sunt cuprinse în valoarea interesului litigios, fructele şi dobânzile care încep să curgă după pornirea procesului, cheltuielile de judecată, întrucât nu pot fi determinate de la începutul procesului, cheltuielile făcute pentru introducerea forţată a unui terţ. Când sunt mai mulţi reclamanţi şi un singur pârât sau un reclamant şi mai mulţi pârâţi şi este vorba de o singură creanţă solidară sau indivizibilă, competenţa se determină după valoarea întreagă a creanţei, nu după partea fiecărui reclamant sau pârât.20 Dacă sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, iar creanţele lor sunt diferite, fie prin cauza, fie prin obiectul lor, competenţa se va determina potrivit cu valoarea interesului litigios din fiecare cerere. Criteriului obiectiv al naturii litigiului i se asociază uneori şi un criteriu derivat din calitatea părţilor din proces. De exemplu, deşi potrivit art. 2 pct. 1 lit. c C.proc.civ., în materie de contencios administrativ, competenţa de a judeca în primă instanţă revine ca regulă tribunalelor, totuşi în considerarea autorului actului administrativ sau al refuzului nejustificat de a emite actul – autorităţile administraţiei publice centrale, ale prefecturilor, ale serviciilor publice descentralizate la nivel judeţean, ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale - competenţa în primă instanţă revine curţilor de apel. În unele situaţii izolate, urgenţa rezolvării cererii este criteriul subsidiar de determinare a competenţei. De exemplu, în materie de ordonanţă preşedinţială, cererea se va introduce la instanţa competentă asupra fondului  sau în materia asigurării dovezilor (mărturia unei persoane, starea unui imobil, părerea unui expert), dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat pe viitor, cererea se va îndrepta înainte de judecată la instanţa în circumscripţia căreia se află martorul sau obiectul cercetării sau la instanţa competentă să judece pricina. Toate aceste cereri se fac în considerarea urgenţei. 2. Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti Competenţa materială a judecătoriilor Locul proeminent al judecătoriilor21 în sistemul organelor judecătoreşti le-a atras acestora calificarea de «jurisdicţii de drept comun », ceea ce înseamnă că, dacă legea nu dispune altfel, ele rezolvă orice cereri sau procese. Potrivit art. 1 C.proc.civ. «judecătoriile judecă : 1. în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe ; 2. plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate juridciţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege ; 3. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.» Primul articol al Codului de procedură civilă consacră principiul plenitudinii de jurisdicţie a judecătoriilor, ca instanţa de drept comun pentru judecata în fond. Prin urmare, toate celelalte instanţe au o jurisdicţie de excepţie, în sensul că ele pot soluţiona cauze civile în primă instanţă numai în baza unor dispoziţii normative care le atribuie în mod expres o atare competenţă. Textul de mai sus admite două categorii de excepţii de la regula plenitudinii de jurisdicţie. O prima excepţie se referă la «cauzele date prin lege în competenţa altor instanţe». În aceste sens, însuşi Codul de procedură civilă atribuie o competenţă de fond – excepţie – tribunalelor şi curţilor de apel. Prin expresia «competenţa altor instanţe» trebuie să se înţeleagă nu numai alte instanţe judecătoreşti, ci şi alte organe cu activitate jurisdicţională, precum Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Comisia de reexaminare din cadrul O.S.I.M. A doua categorie de excepţii are ca obiect atribuţiile jurisdicţionale conferite de lege «autorităţilor administraţiei publice locale» sau altor «organe». Această categorie de excepţii nu este expres prevăzută în art. 1 pct.1 C.proc.civ., dar ea poate fi dedusă cu uşurinţă din prevederile pct. 2 ale aceluiaşi articol, text care atribuie judecătoriilor, competenţa de a soluţiona «plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate». Aceasta înseamnă că organele menţionate au şi o  competenţă de fond care le este recunoscută prin dispoziţii legale exprese. Actuala redactare a textului art. 1 pct. 2 C.proc.civ. diferă de cea anterioară, în sensul că legea nu se mai referă la « organe obşteşti cu activitate jurisdicţională», activitate care se realiza prin intermediul comisiilor de judecată. Acelaşi text se referă în mod expres la calea procedurală a plângerii, dându-se expresie controlului judecătoresc exercitat de judecătorii cu privire la actele altor organe cu activitate jurisdicţională. S-a considerat că, termenul de « plângere » trebuie înţeles într-un sens larg, ce include în conţinul său şi orice alt mijloc procedural prin care se urmăreşte exercitarea unui control judecătoresc, în condiţiile legii.22 De asemenea, termenul de «hotărâre » trebuie înţeles în sens generic23, anume că el se referă la orice act jurisdicţional, indiferent de denumirea sa de decizie ori dispoziţie. De exemplu, potrivit art. 1 pct. 2 C.proc.civ., judecătoriile judecă : contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de organe locale în legătură cu înscrierile făcute pe listele electorale, în temeiul art. 14 alin. 4 din Legea nr. 70/1991 ; plângerea împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiilor, în baza art. 78 din Legea nr. 17/1996 ; plângerea împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiilor silvice, în temeiul art. 14 din Legea nr. 31/2000 ; plângerile împotriva hotărârilor de admitere sau respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat, în temeiul art.15 din O.G. nr. 102/2000. Potrivit art. 1 pct. 3 C.proc.civ., judecătoriile judecă şi «în orice alte materii date prin lege în competenţa lor ». Este vorba de o competenţă diversă, ce revine judecătoriilor în baza unei dispoziţii legale exprese, conform Codului de procedură civilă sau unor reglementări speciale. Se încadrează în acestă categorie : cererile pentru asigurarea dovezilor (art. 236 C.proc.civ.) ; cererile de îndreptare a erorilor materiale strecurate în propriile hotărâri (art. 281 C.proc.civ.) ; contestaţiile în anulare şi cererile de revizuire a propriilor hotărâri (art. 318 alin.2 şi 323 alin.1 C.proc.civ.); conflictele de competenţă dintre birourile notariale (art.11 din Legea nr. 36/1995); litigiile prevăzute în legea locuinţei nr. 114/1996; investirea cu formulă executorie a cambiilor, biletelor la ordin şi cecurilor ( Legea nr. 58/1943 asupra cambiei şi biletului la ordin şi Legea nr. 59/1934 aupra cecului, aşa cum au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr.11/1993) şi cererile privitoare la anularea, rectificarea sau anularea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea ( art. 57 din Legea nr. 119/199624). O situaţie specială a fost creată prin Decretul nr. 203/1974, potrivit căruia, secţiile maritime şi fluviale ale judecătoriilor Constanţa şi Galaţi judecă litigii, precum: despăgubirile pentru avarii cauzate navelor şi instalaţiilor destinate navigaţiei, instalaţiilor de încărcare, descărcare şi manipulare a mărfurilor,şi pentru orice prejudicii cauzate prin alte forme ilicite în legătură cu activitatea marinei civile; litigiile privind retribuţia pentru asistenţa de salvare şi repartizarea acesteia între salvatori; plângerile împotriva proceselor verbale de contravenţie privind poluarea apelor mării de către navele maritime. Normele referitoare la competenţa secţiilor maritime şi fluviale ale celor două judecătorii sunt de strictă interpretare, fiind stabilite prin norme derogatorii de la dreptul comun. Ca atare, orice alte litigii, chiar conexe cu cele menţionate anterior, intră în competenţa instanţelor de drept comun.25 Competenţa materială a tribunalelor Potrivit art. 2 C.proc.civ., «tribunalele judecă : 1. în primă instanţă :  a) procesele şi cererile în materie comercială a căror obiect are o valoare de până la 10 miliarde de lei inclusiv, precum şi procele şi cererile în această materie al căror obiect nu este evaluabil în bani ; b) procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 2 miliarde de lei ; b1) conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor organe ; c) procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel ; d) procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială ; e) procesele şi cererile în materie de expropriere ; f) cererile pentru încuviinţarea adopţiilor ; g) cererile privind punerea sub interdicţie, declararea dispariţiei şi declararea morţii ; h)cererile privitoare la nulitatea căsătoriei, nulitatea sau desfacerea adopţiei şi cele privind decăderea din drepturile părinteşti ; i) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale ; j) cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor pronunţate în ţări străine ; 2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă; 3. ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii nu sunt supuse apelului ; 4. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor. » Ca atare, tribunalele au o competenţă de fond, o competenţă de control judiciar şi o competenţă diversă. a.Competenţa de fond sau în primă instanţă a tribunalelor, privită prin prisma tuturor atribuţiilor lor, este o competenţă de excepţie. Privită însă în concret, regula enunţată comportă unele precizări mai ales datorită modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 138/2000. Astfel, în ce priveşte unele litigii, competenţa tribunalelor este una de drept comun. Competenţa tribunalelor în materie comercială este o competenţă de drept comun, întrucât textul art. 2 pct.1 lit. a C.proc.civ se referă expressis verbis la competenţa tribunalelor de a soluţiona procesele şi cererile în materie comercială, cu excepţia acelora al căror obiect are o valoare de până la 10 miliarde de lei, precum şi cererile comerciale care nu au caracter patrimonial. Dispoziţiile articolului în discuţie au prilejuit unele soluţii diferite, determinând intervenţia instanţei supreme printr-o decizie pronunţată în interesul legii. Chiar în perioada imediat următoare aprobării modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993, instanţa supremă a statuat că tribunalele judeţene sunt instanţe cu plenitudine de jurisdicţie în materie comercială, având competenţa să soluţioneze atât cererile ce nu au caracter patrimonial, în cadrul procedurii necontencioase (autorizarea funcţionării societăţilor comerciale) sau în procedura contencioasă (excluderea asociaţilor, declararea falimentului, dizolvarea societăţii), cât şi în procesele patrimoniale avînd ca obiect o valoare de până la 10 milioane de lei. Totuşi în doctrină a fost promovat şi punctul de vedere potrivit căruia în materia litigiilor comerciale nepatrimoniale competenţa de drept comun ar aparţine judecătoriilor, şi nu tribunalelor26. Prin Decizia nr. II a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie s-a decis, în urma recursului în interesul legii, că judecătoriile sunt competente să soluţioneze cererile privind autorizarea societăţilor comerciale, întrucât acestea implică realizarea unei proceduri necontencioase, care intră în competenţa de drept comun a judecătoriilor. Aceste controverse au astăzi doar o valoare istorică, deoarece noua redactare a textului art. 2 pct. 1 lit.a C.proc.civ. este lămuritoare în sensul atragerii competenţei de drept comun a tribunalelor. Se poate observa o creştere a substanţială a valorii, de la 10 milioane de lei la 10 miliarde de lei, dar criteriul valorii nu mai departajează competenţa între tribunal şi judecătorie, ci între tribunal şi curte de apel. În al doilea rând, textul actual stabileşte că tribunalul rezolvă în materie comercială, toate cererile al căror obiect este neevaluabil în bani. S-a exclus astfel, competenţa judecătoriei. În acelaşi domeniu comercial, art. 16 C.proc.civ. stabileşte că «cererile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul principal al debitorului27. În determinarea competenţei de atribuţiune a tribunalelor, legea foloseşte şi criteriul valoric, prin care se realizează o delimitare a atribuţiilor între judecătorii şi tribunale, atât în litigiile comerciale, cât şi în litigiile patrimoniale dintre persoane fizice. Competenţa de primă instanţă a tribunalului se referă şi la litigiile civile al căror obiect are o valoare de peste 2 miliarde de lei. În această materie rămâne în continuare, instanţă de drept comun judecătoria, dar se poate observa o creştere accentuată a valorii care delimitează competenţa ei de cea a tribunalului, respectiv de la 150 milioane lei la 2 miliarde de lei. Reclamantul prin cererea sa iniţială poate formula pretenţii care să atragă competenţa materială a unei anumite instanţe, spre a le modifica apoi, fie în sensul majorării, fie în sensul diminuării lor, păstrându-se însă competenţa instanţei sesizate. Probleme deosebite s-au ivit în practică în legătură cu determinarea competenţei în cazul promovării unei acţiunii civile de către mai mulţi reclamanţi împotriva unui singur pârât, dacă pretenţiile deduse în justiţie derivă din raporturi juridice distincte. În considerarea existenţei unor raporturi juridice distincte s-a considerat în practica judiciară şi în doctrină28 că într-o asemenea împrejurare nu se justifică cumularea tuturor pretenţiilor şi determinarea competenţei în funcţie de valoarea globală a acestora. Soluţia se întemeia pe faptul că, în acest caz sunt prezente mai multe raporturi distincte şi care au o individualitate proprie, iar pretenţia care are valoarea cea mai mare este cea care determină competenţa. Aceeaşi soluţie era promovată în trecut şi în cazul acţiunilor conexe. Alţi autori29 au susţinut că, într-o atare împrejurare competenţa ar trebui determinată în funcţie de valoarea totală a pretenţiilor deduse judecăţii, iar soluţia care se impune, în prezenţa mai multe acţiuni, este ca acestea să fie soluţionate împreună, pentru o mai bună administrare a justiţiei. Tribunalele au o competenţă de drept comun şi în materia conflictelor de muncă30, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b1. Soluţia legii se întemeiază pe necesitatea formării de secţii specializate în cadrul tribunalelor, în scopul soluţionării unor astfel de litigii.31 Competenţa materială a tribunalelor se determină şi pe baza naturii pretenţiilor deduse în justiţie, potrivit art. 2 pct.1 lit.c –j C.proc.civ. Dispoziţiile procedurale amintite determină competenţa tribunalelor şi în considerarea caracterului şi consecinţelor pe care le produc hotărârile pronunţate în anumite materii. Natura complexă a unor cauze nu constituie însă un criteriu esenţial pentru determinarea competenţei tribunalelor. Unele din aceste cauze nu ridică probleme din punct de vedere al complexităţii lor, putând fi soluţionate şi de judecătorii, însă natura cauzelor este dătătoare de ton în stabilirea competenţei lor de soluţionare. P R v *, tribunalele au plenitudine de jurisdicţie în litigiile de contencios administrativ competenţă care rezultă din chiar formularea art. 2 pct.1 lit. c C.proc.civ., care exceptează de la competenţa tribunalelor doar cauzele date în competenţa curţilor de apel, care au o competenţă de excepţie în această materie. Sunt asemenea litigii : cererile îndreptate împotriva deciziilor adoptate, în temeiul art. 19 din O.U.G. nr. 148/1999, de către Colegiul de onoare de le lângă Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie; plângerile îndreptate împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate de către Consiliul Naţional al Audiovizualului sau de Agenţia Naţionaţă pentru Comunicaţii şi Informatică, în temeiul art. 37 alin.2 din Legea nr. 48/1992. Litigiile date în competenţa tribunalelor ca instanţe de fond, în raport de natura acestora nu pot fi extinse şi la alte situaţii asemănătoare, întrucât normele de competenţă care derogă de la principiile plenitudinii de jurisdicţie sunt de strictă interpretare. Astfel, s-a decis că intră în competenţa tribunalelor numai litigiile privitoare la expropriere şi nu şi cele naţionalizare, aceasta din urmă fiind o instituţie distinctă, care excede atribuţiile tribunalelor. Tot astfel, cererile referitoare la încuviinţarea adopţiilor au fost date prin art. 2 pct.1 lit. f C.proc.civ. în competenţa tribunalelor indiferent de cetăţenia solicitantului.32 La o interpretare restrictivă trebuie să se recurgă şi în cazul litigiilor privitoare la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvîrşite în procesele penale, litigii care sunt de competenţa tribunalelor, şi nu a instanţelor de contencios administrativ33. Astfel, prin acţiunea formulată, reclamantul C.P. a solicitat Tribunalului Maramureş, în temeiul art. 504 C.proc.pen., obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor la plata sumei de 10 milioane $, reprezentând prejudiciul, moral şi material suferit ca urmare a arestării şi cercetării pe nedrept pentru infracţiunea de luare de mită, ulterior arestării, instanţele dispunând achitarea sa. b.Ca instanţe de apel, potrivit art. 2 pct.2 C.proc.civ., tribunalele soluţionează apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă. Întrucât judecătoria este instanţa de drept comun în ce priveşte judecata în primă instanţă, înseamnă că instanţa de apel de drept comun este tribunalul. Referitor la competenţa tribunalului de a judeca apeluri, trebuie reţinută şi dispoziţia înscrisă în art. 339 alin. 3 C.proc.civ., conform căreia, apelul exercitat împotriva încheierii necontencioase date de preşedintele judecătoriei se judecă de tribunal, iar apelul exercitat împotriva încheierii (necontencioase) date de preşedintele tribunalului se judecă de completul instanţei respective. c.Ca instanţe de recurs , potrivit art. 2 pct.3 C.proc.civ., tribunalele judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în ultimă instanţă34. Numărul acestor categorii de hotărâri este relativ restrâns. În această categorie intră în primul rând, hotărârile care sunt date fără drept de apel, cum ar fi: hotărârile care consfinţesc învoială părţilor ; încheierile pronunţate asupra renunţării la judecată. În al doilea rând, în categoria hotărârilor în discuţie se înscriu şi cele prevăzute în art.2821 C.proc.civ., care în actuala reglementare precizează că nu sunt supuse apelului , hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, obligaţii de plată a unei sume de bani sau de predare a unui bun mobil, în valoare de până la 200 milioane inclusiv, acţiunile posesorii, cele privitoare la înregistrările în registrul de stare civilă, luarea măsurilor asiguratorii. Alteori se precizează că hotărârea este definitivă (de exemplu, hotărârea de reexaminare), iar în unele cazuri se arată că hotărârea este supusă recursului (de exemplu, ordonanţa preşedinţială, încheierea de admitere sau de respingere a înscrierii unei asociaţi sau fundaţii). d. De asemenea, tribunalele mai judecă în orice alte materii date prin lege în competenţa lor , potrivit art. 2 pct. 4 C.proc.civ., care este o dispoziţie de trimitere la alte prevederi legale. Ca atare, tribunalul mai soluţionează : căile extraordinare de atac de retractare (contestaţia în anulare şi revizuirea) şi contestaţiile la titlu care vizează hotărârile tribunalului ; contestaţia la executare, când tribunalul este instanţă de executare ; conflictele dintre două judecătorii din circumscripţia sa teritorială ; cererea de strămutare de la o judecătorie la alta din raza sa teritorială pe motiv de rudenie sau afinitate; cererea pentru declararea judecătorească a abandonului de copii ; recursul declarat împotriva încheierii pronunţate de judecătorul delegat de la registrul comerţului ; cererile privine acordarea personalităţii juridice asociaţiilor de sindicate; cererile privitoare la procedura reorganizării şi lichidării judiciare, în baza Legii nr. 64/1995; cererile privind admiterea sau respingerea candidaturilor la alegerile locale, potrivit Legii nr.70/1991; contestaţiile împotriva deciziilor date de direcţiile generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat, potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 13/2001; litigiile pornite potrivit art.155 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Referitor la competenţa materială a tribunalelor, art. 2 C.proc.civ. nu a modificat competenţa specială a Tribunalelor Bucureşti, Constanţa şi Galaţi, acestea două din urmă având o competenţă specială maritimă şi fluvială. C. Competenţa materială a curţiilor de apel Competenţa materială sau de atribuţiune a curţilor de apel este stabilită în art. 3 C.proc.civ., potrivit căruia  « curţile de apel judecă : 1. în primă instanţă, procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 10 miliarde de lei, precum şi procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale ; 2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă ; 3. ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii nu sunt supuse apelului, precum şi în alte cauze prevăzute de lege ; 4. în alte materii date prin lege în competenţa lor.»  Ca atare, curţile de apel au o competenţă de fond, o competenţă de control judiciar şi o competenţă diversă. a. În primă instanţă, curţile de apel judecă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 10 miliarde de lei, precum şi procesele şi cererile în materie de contencios ad