Referat Incendii

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Incendii si de asemenea puteti face Download Referat Incendii

Citeste fragmente din Referat Incendii

CUPRINS CAPITOLUL I pag.3 Consideraţii generale privind incendii pag.3 1. Definiţie pag. 2. Clasificare pag. A. Incendii provocate de cauze naturale pag. B. Incendii provocate accidental pag. C. Incendii premeditate pag. CAPITOLUL II pag. Cercetarea la faţa locului. Generalităţi pag. 1. Noţiunea pag. 2. Sarcini pag. 3. Importanţă pag. 4. Trăsături caracteristice ale cercetării la faţa locului pag. CAPITOLUL III pag. Cerinţe privind cercetarea cauzelor incendiilor Activităţi desfăşurate, procedee şi mijloace folosite pag. 1. Unele cerinţe puse în faţa cercetării cauzelor incendiilor pag. 2. Activităţi desfăşurate în cadrul cercetării cauzelor incendiilor 3. Metode şi procedee folosite în cercetarea incendiilor pag. CAPITOLUL IV Particularităţile cercetării la faţa locului pag. 1. Cercetarea locului incendiului pag. A. Noţiuni generale pag. B. Reguli generale şi specifice aplicate la cercetarea locului incendiului pag. C. Reguli de privind procedura desfăşurării lucrărilor de cercetare pag. 2. Căutarea, descoperirea urmelor de incendii pag. 3. Ridicarea urmelor de incendii la faţa locului pag. CAPITOLUL V Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului pag. 1. Procesul Verbal pag. 2. Schiţa locului faptei pag. 3. Fotografia şi filmul judiciar executate la faţa locului pag. CAPITOLUL VI pag. Expertiza urmelor de incendiu pag. CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND INCENDIILE Cercetarea urmelor de incendiu se face în condiţii deosebite faţă de restul cercetării urmelor infracţiunii, datorită naturii foarte variate a cauzelor care pot determina aprinderea, precum şi datorită acţiunii specifice a focului care în timp ce îşi formează urmele le şi distruge în parte, prin consumarea suportului acestora. Un alt proces de distrugere a urmelor incendiului are loc în cadrul acţiunii de stingere a focului, pentru care motiv, cercetarea urmelor trebuie să înceapă cât mai rapid şi în strânsă colaborare cu organele de pompieri. Focul poate înceta singur sau poate fi stins înainte de a fi distrus prea mult locul incendiului, sau poate să ardă în întregime acest loc, cu toate intervenţiile de stingere. Şi într-un caz şi în celălalt, lucrările de curăţire sau de înlăturare a dărâmăturilor şi a obiectelor arse nu pot începe înainte de terminarea cercetărilor. Numai victimele în viaţă ale incendiului vor fi ridicate în vederea acordării ajutoarelor medicale. Definiţia incendiului Pentru a defini incendiul sunt necesare trei elemente: ─ existenţa unei arderi scăpate de sub control; ─ producerea de pagube materiale în urma arderii; ─ necesitatea intervenţiei printr-o acţiune de stingere pentru întreruperea şi lichidarea arderii. Lipsind unul dintre aceste elemente arderea respectivă nu poate fi considerată un incendiu. Incendiul este deci o ardere declanşată cu sau fără voia omului, scăpată de sub control, în urma căreia se produc pagube materiale şi pentru a cărei întrerupere şi lichidare este necesară intervenţia printr-o acţiune de stingere. Clasificare A. Incendii provocate de cauze naturale În această categorie intră incendiile întâmplătoare, izbucnite indiferent de voinţa omului, cum sunt: incendiile provocate de electricitatea atomsferică (trăznetul), de razele solare, autoaprinderile datorate fie descompunerilor anumitor substanţe, fie fixării oxigenului din aer. Incendiile întâmplătoare se mai pot datora cutremurelor de pământ, furtunilor puternice, meteoriţilor care distrugând anumite instalaţii, pot determina declanşarea incendiului. a. Incendii determinate de descărcările electricităţii atmosferice (trăznetul) Aceste incendii presupun împrejurări atmosferice speciale, a căror legătură cu izbucnirea focului trebuie însă dovedită prin descoperirea urmelor caracteristice ale acestuia, căci în timpul descărcărilor electricităţii atmosferice se pot provoca incendii premeditate. Pentru a deosebi un incendiu accidental sau provocat de incendiile determinate de descărcările electricităţii atmosferice, se cercetează din primul moment obiectele care pot să poarte aceste urme şi care se prezintă fie ca urme mecanice de rupere sau zdrobire, fie ca urme de ardere, topire sau volatilizare1. În cazul incendiilor determinate de descărcările electricităţii atmosferice se vor descoperi, pe lângă urmele de aprindere, şi o serie de urme mecanice, de sfărâmare, rupere, dislocare sau zdrobire, pe ziduri, cărămizi, duşumele, pe obiectele conducătoare de curent electric. Cărămizile în locurile de lovire a trăznetului vor deveni sticloase, datorită temperaturii înalte. Asupra obiectelor de metal, electricitatea atmosferică acţionează prin magnetizarea sau demagnetizarea fierului şi a oţelului sau prin acoperirea cu un strat de oxid a metalelor atinse, care la obiectele de bronz sau din alamă primesc o culoare violacee. Unele metale sunt topite iar altele volatilizate, fiind depuse pe diferite obiecte din jur, cum ar fi ţiglele de pe acoperiş, vasele de porţelan, dinţi si unghiile persoanelor electrocutate etc. Îndeosebi instalaţiile electrice, antenele de radio sau televiziune sunt adeseori sunt complet volatizate. Cablurile electrice de cupru sau aluminiu sunt volatilizate fără ca învelişul izolant să fie înlăturat. Volatilizarea metalelor nu se produce în toate cazurile de incendiu prin trăznet, decât în cazurile descărcărilor electrice extrem de puternice. Uneori trăznetul provoacă aprinderi simultane în mai multe locuri putând trezi bănuiala unui incendiu premeditat. În aceste cazuri, locurile aprinderilor simultane trebuie examinate din punctul de vedere al inflamabilităţii lor, descărcările electrice atmosferice necăutâdu-le anume ca o mână criminală. În mod obişnuit descărcările electricităţii atmosferice ce ating locurile înalte, vârfurile metalice, conductele electrice sau locurile care sunt aşezate alături de o întindere de apă. Când se presupune că un incendiu a luat naştere în cursul unei descărcări a electricităţii atmosferice concomitent cu stingerea probelor la locul faptei, se vor lua informaţii asupra condiţiilor atmosferice, la locul şi în timpul incendiului, atât de la martorii oculari ai acestuia cât şi de la institutele meteorologice. b. Incendii determinate de razele solare Aceste incendii sunt mai puţin frecvente decât cele provocate de trăznet, dar le întâlnim totuşi în locuri deschise, cum sunt pădurile cu multe uscături, miriştile etc. Un ciob de sticlă cu proprietăţi optice de a concentra razele solare ce-l străbat, un obiect sferic şi lucios de aluminiu, iar în încăperi ţiglele de sticlă pentru a asigura luminarea podurilor, glasvândurile sau sticlele defecte cu umflături au rol de lentilă. O pereche de ochelari, un vas de sticlă plin cu apă, o oglindă de bărbierit etc. pot determina în unele condiţii favorabile aprinderea obiectelor inflamabile din apropierea lor. Aprinderile datorate razelor solare sunt foarte rare deoarece soarele trecând la meridianul unui punct, razele sale vor fi concentrate numai în timp foarte scurt pentru a putea determina o aprindere, presupunând că toate celelalte condiţii sunt favorabile. c. Electricitatea statică Electricitatea statică, acumulată în principal prin frecarea a două corpuri izolate electric, prin scurgerea unor lichide rele conducătoare de electricitate pe conducte sau diverse recipiente, poate determina apariţia unei scântei de descărcare electrică destul de slabă, însă suficientă pentru declanşarea aprinderii, într-un mediu de gaze uşor inflamabile1. d. Autoaprinderile Autoaprinderea este, de asemenea, un fenomen de natură fizico-chimică sau biologică. Autoaprinderile determinate de descompunerile chimice: Autoaprinderile pot lua naştere în urma unor procese chimice de descompunere sau în urma fixării oxigenului din aer. În această categorie de incendii intră cele provocate de substanţe în descompunere spontană. Datorită reacţiilor chimice interioare, substanţele în descompunere dacă sunt înmagazinate în condiţii lipsite de aerisire, pot determina aprinderea în urma exploziei sau a unei aprinderi bruşce. S-au întâlnit cazuri când unele materiale ca: focuri de artificii, focuri bengale etc, păstrate într-o unitate comercială fără a fi vândute, au determinat aprinderea magazinului. Substanţele care se pot aprinde spontan, în urma unei oxidării lente, sunt foarte numeroase şi pot fi grupate în mai multe categorii: cărbuni, uleiurile animale şi vegetale, furajele etc. Cărbunii. Întocmai ca şi alte corpuri cărbunii absorb oxigenul din aer şi-l depozitează în pori cu cât suprafaţa cărbunelui în contact cu aerul este mai mare cu atât acest proces de absorbire a oxigenului se face mai intens. Astfel cărbunii în depozitele uscate prin pierderea apei se fisurează, mărind suprafaţa de contact cu aerul, iar când sunt în stare de pulbere acest contact este maxim. Dacă depozitarea de cărbune este prost făcută fără aerisirile regulamentare, iar cantitatea de cărbune este destul de mare pentru ca procesul de compresiune continuă a gazelor să ridice temperatura depozitării, autoaprinderea este posibilă. Aprinderea se produce prin oxidarea cărbunelui de către oxigenul pe care l-a absorbit. Aceste aprinderi pot avea loc în calele vaselor, în depozitele din gări sau ale fabricilor de gaz din cărbune. Pentru a evita incendiul, depozitările se fac cu numeroase aerisiri şi se controlează cu tije cu termometru. Depozitările de negru de fum sunt şi mai inflamabile, ele fiind un regim special, trebuind lopătate tot la opt zile. Uleiurile vegetale şi animale. Uleiurile prin absorbirea oxigenului din aer se transformă în răşini (uleiuri sicative), absorbind până la 5-15% oxigen faţă de greutatea lor, în 48 ore. Uleiurile nesicative absorb în mod lent o cantitate mult mai mică, dar şi acestea pot da naştere la autoaprinderi dacă sunt puse pe suprafeţe poroase, cum sunt hârtia, materialele textile etc1. Aparatul lui Maskey dă posibilitatea unei verificări experimentale dacă o substanţă se poate oxida prin absorbirea oxigenului din aer şi dacă poate da naştere la autoaprindere. Uleiurile vegetale se pot aprinde şi sub formă de seminţe, ca cele de bumbac, de in, turte de floarea-soarelui sau bumbacul comprimat în baloturi, firele de lână ca deşeuri în războaiele de ţesut, datorită uleiurilor cu care se acoperă pentru a pute fi mai uşor prelucrate etc. Unele substanţe se aprind datorită stării de pulverulente formând în locurile de producţie aerosoli inflamabili ca: făina, tutunul, firele sintetice , zincul, azotul de potasiu etc. Autoaprinderile de natură biologică: Substanţele vegetale dacă nu sunt înmagazinate uscate şi acest lucru nu se poate respecta întotdeauna, vor intra într-un proces de fermentaţie datorită dezvoltării vertiginoase a bacteriilor, profitând de umiditate, de lipsa unor curenţi de aer şi de o temperatură constantă. Bacteriile descompun materia vegetală umedă degajând căldură, dar incendiul este provocat de fermentaţiile bacteriene, care sunt foarte oxidante şi care trecând prin diferite procese chimice ajung până la autoaprindere. Masa vegetală a depozitării lipsită de aerisire se transformă în cărbune piroferic. Depozitările de fân şi de lucernă sunt cele mai sensibile la aceste autoaprinderi, dar ele pot avea loc şi în cazul de tutun, frunze moarte, paie şi chiar hârtie, în cazul hârtiilor vechi, autoapriderea este ajutată de substanţele cu care sunt acoperite(oxidanţi). Agricultorii presară sare la centrul depozitărilor pentru a preîntâmpina fermentarea sau creează culoarea de paie uscate. Aceste incendii pot fi uşor prevenite prin măsurarea cu regularitate a temperaturii centrale a depozitărilor; cu puţin timp înainte de autoaprindere depozitul de materii vegetale degajă vapori de apă şi un miros intens de ars. Aprinderile spontane în contact cu aerul sau apa: Din categoria acestor substanţe fac parte: fosforul alb şi pilitura de aluminiu, magneziu şi zinc precum şi varul nestins. Fosforul alb se aprinde uscat sau umed, când vine în contact cu aerul; piliturile metalice menţionate mai sus, în anumite condiţii de umiditate atmosferică, iar varul nestins când vine în contact cu apa fără a fi într-o cantitate destul de mare pentru a-l dilua. Temperatura varului nestins aprinde butoiul în care este păstrat, iar scânteile şi aşchiile aprinse ale acestuia aprind obiectele inflamabile aflate în jur. Studierea autoaprinderii prin fixarea oxigenului din aer este legată de numele lui Dennstaedt din Hamburg care pe lângă constatările valoroase publicate a construit un cuptor special cu ţeavă care poate fi menţinut la o anumită temperatură (100-105ºC). Ţeava centrală este împărţită în două camere, una pentru încălzire, iar cealaltă pentru substanţa examinată. Camerele comunică între ele printr-o ferestruică. Aparatul este prevăzut cu trei termometre unul pentru indicarea temperaturii generale, unul pentru indicarea temperaturii camerei de încălzire şi unul pentru indicarea temperaturii substanţei de cercetat. Întregul aparat va fi încălzit la 100ºC sau la 150ºC şi în acest timp în camera substanţei de cercetat se introduce carbonic. În momentul când termometrele indică temperatura specifică a unor anumite depozitări în fermentare se înlocuieşte gazul carbonic cu curent de aer proaspăt conţinând oxigen. Dacă din acest moment termometrul înfipt în materialul de cercetat indică o rapidă creştere a temperaturii pe când celelalte termometre rămân staţionare , acesta se găseşte în stare de autoaprindere, datorită fixării rapide a oxigenului. Aşa se explică de ce unele materiale greşit depozitate se aprind în momentul când umblându-se la ele straturile interioare – aproape carbonizate – primesc un curent de aer proaspăt. B. Incendii accidentale Cauzele acestor incendii sunt extrem de variate, pornind de la imprudenţă, neglijenţă, nepricepere sau de la unele defecte de construcţii. Aceste incendii se datoresc, în mare parte nerespectării regulilor de prevenire a incendiilor. Ele pot fi provocate de: aruncarea neglijentă a unui chibrit aprins sau a unei ţigări, manipularea greşită a aparatelor de iluminat cu petrol sau de încălzit electric, instalaţii de încălzire cu lemne sau cu cărbune sau improvizaţii etc. Unele incendii se datoresc aprinderii focului în sobe de încălzit cu petrol sau cu benzină. Explozia lămpilor cu petrol sau benzină este provocată în urma golirii rezervorului în timpul arderii care apoi se supraîncălzeşte, formând un amestec de gaze de petrol şi aer, şi care intr-o anumită proporţie venind în contact cu flacăra fitilului provoacă explozia lămpii şi aprinderea obiectelor din apropiere. Spălarea neatentă cu benzină sau neofalină a materialelor textile poate provoca aprinderea obiectelor din jur, datorită electricităţii statice formate prin frecare sau a vaporilor de benzină care, fiind mai grei decât aerul, se întind la suprafaţa pardoselii şi pot să ia contact cu focarul sobei. Vaporii de benzină se pot aprinde de la scânteile provocate de o priză electrică sau de nişte potcoave. Sarcinile electrostatice se formează la orice separare bruscă între corpurile solide şi lichide aflate în imersie în benzină. Ele se formează atât la vărsarea benzinei cât şi în timpul spălării manuale, datorită frecării obiectului, dar mai ales scoaterii şi introducerii bruşte a obiectului în timpul spălării, cu cât lichidul inflamabil este mai agitat cu atât barbotajul acestuia este mai mare şi intensitatea sarcinii electrostatice este mai crescută. Dintre ţesăturile textile, cele care se electrizează mai lut sunt cele de mătase artificială (nylon, relon, rolan etc), apoi urmează bumbacul şi lâna. Impurităţile trecute prin lichidul spălare măresc şi mai mult creşterea sarcinilor electrice şi dau pericolul de aprindere. Dispozitivele de încălzire, ca sobele de teracotă sau tuci, pot determina aprinderea locuinţei prin manipularea neglijentă sau supraîncărcarea sobei cu combustibil fără închiderea uşilor în mod regulamentar, sau prin astuparea coşurilor. Utilajele electrice ca: radiatoare, ventilatoare, maşini de călcat , lăsate sub tensiune şi nesupravegheate pot determina aprinderea obiectelor din apropiere şi declanşarea unui incendiu. Incendii determinate de scurtcircuite electrice Scurtcircuitul electric este un fenomen foarte frecvent dar numai în unele cazuri excepţionale da naştere la un incendiu. Scurtcircuitele se datoresc venirii în contact a doi conductori cu diferenţă de potenţial şi deci determinării unei creşteri a intensităţii electrice, creând aşa numitele „suprasarcini de şoc”. Aceste suprasarcini de şoc deşi de foarte scurtă durată produc o serie de efecte de natură mecanică şi termică. Efectele mecanice se datoresc forţelor electromagnetice ce se formează între doi conductori apropiaţi tensionaţi electric, şi care pot provoca spargerea izolatorilor, ruperea dispozitivelor de fixare a cablurilor conductorilor. Efectele termice se datoresc încălzirii excesive a conductorilor scurtcircuitaţi determinând aprinderea învelişurilor de izolare sau a altor materiale. Scurtcircuitările de-a lungul conductorilor iau forme de perlare prin topirea metalului sau de afumări pronunţate în jurul dozelor. Forma de topire a metalului, aspectul structural al suprafeţei conductorilor la locul scurcircuitului, forma şi mărimea sferelor de fuziune ne indică cu o oarecare aproximaţie intensitatea încălzirii conductorului. Identificarea locului scurcircuitului se face prin stabilirea zonei unde conductorii au fost supraîncălziţi iar supraîncălzirea se evidenţiază prin absorbirea masivă de oxigen. Absorbirea de oxigen se stabileşte prin metoda metalografică prin diagramele Debye-Scherer şi prin măsurarea unghiului de rupere. Primele două metode indică prin figurile geometrice în formă de fagure ale oxidaţiilor de cupru sau de aluminiu transformările din structura metalului în urma procesului de oxidare. A treia metodă se aplică prin îndoirea în unghia conductorului. De exemplu o sârmă de cupru netensionată electric se poate îndoi până la 10-15 ori sub un unghi de 18ºC fără a se rupe pe când aceeaşi sârmă supusă unei supratensionări în scurcircuit şi implicit absorbirii de oxigen la 3-4 îndoituri se rupe. Incendiile accidentale pot să aibă cauze nenumărate, de natură foarte variate ca: cenuşa aruncată în locurile de depozitare a gunoaielor, conţinând încă bucăţi de jăratec ce vin în contact cu hârtii şi alte materiale uşor inflamabile, scânteile scăpate pe ţeava de eşapament al unor motoare sau pe coşul locomotivelor, dacă sunt ajutate de vânt, pot provoca aprinderi. Lămpile de sudat folosite de tinichigii pot aprinde grinzile de susţinere ale acoperişurilor. Nerespectarea unor norme de tehnică a securităţii muncii şi de P.C.I. în întreprinderile industriale şi minere pot determina izbucnirea unor incendii sau a unor explozii urmate de incendii. C. Incendii premeditate Acest incendiu este una dintre infracţiunile grave întâlnite în practică şi în ultima perioadă de timp, au o gravitate deosebită datorită pagubelor materiale pe care le aduc avutului public şi personal, dar mai ales pericolului pe care-l prezintă pentru viaţa şi sănătatea oamenilor. Mobilul unui asemenea act poate fi răzbunarea, ura, ascunderea sau favorizarea altei infracţiuni1. Incendiile mai sunt provocate şi de persoane cu dizarmonii psihice, de genul piromaniei. După modul în care sunt declanşate, aceste incendii pot fi clasificate în două categorii: ─ incendii cu aprindere imediată ─ incendii cu aprindere întârziată provocate, în mod obişnuit, cu mijloace tehnice speciale. Incendiile cu aprindere întârziată presupune o organizare mai mult sau mai puţin minuţioasă a puterii focului. Ca mijloace folosite în aprinderile cu întârziere menţionăm următoarele: ─ fitiluri de bumbac impregnate cu lubrifianţi sau alte materiale de întreţinere a focului, care aprinse la un capăt transportă flacăra spre punctul inflamabil principal, într-o anumită perioadă de timp, dând posibilitatea incendiatorului să se îndepărteze de locul faptei ─ acoperirea unui bec sub tensiune cu o cârpă şi mai multe straturi de hârtie. Becul la un anumit grad de temperatură va face explozie împrăştiind hârtia aprinsă în jurul său. ─ scoaterea sârmei de nichelină dintr-un reşou şi întinderea ei sub tensiune printre mai multe obiecte uşor inflamabile. ─ baloane din plastic pline cu neofalină prinse de o sârmă de nichelină pusă sub tensiune. ─ dispozitive cronometrate prin ceasuri electronice sau cu arc pentru programarea unei explozii sau aprinderi directe pentru o anumită oră sau dispozitive cronometrate pentru lovirea anumitor substanţe de genul acelora folosite în capsele cartuşelor etc. Incendiile cu aprindere imediată lasă urme mai puţine la locul faptei, dar nici infractorul nu dispune de timp suficient pentru a se îndepărta prea mult de la locul incendiului. Aceste incendii le întâlnim în locurile mai puţin umblate şi nepăzite, ce asigură îndepărtarea incendiatorului fără a fi văzut, sau în actele de răzbunare sub impulsul momentului, când infractorul nu şi-a organizat în mod temeinic activitatea. CAPITOLUL II CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI. GENERALITĂŢI 1. Noţiuni generale: Cercetarea la faţa locului face parte din activităţile iniţiale de urmărire penală şi constă în cunoaşterea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit infracţiunea sau a locului unde au fost descoperite urmele acesteia, în vederea descoperirii, fixării şi ridicării urmelor şi stabilirea împrejurărilor în care infracţiunea a avut loc. Organul de urmărire penală efectuează cercetarea locului săvârşirii faptei în prezenţa obligatorie a martorilor asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este posibilă1. Cu privire la înţelesul termenului de faţa locului sau de loc la săvârşirii faptei aşa cum este folosit uneori în practică ori în literatura de specialitate mai veche, trebuie făcută o precizare: prin această expresie se are în vedere nu numai locul propriu-zis al săvârşirii infracţiunii ci şi zonele mai apropiate sau alte locuri din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea şi urmăririle faptei inclusiv căile de acces şi de retragere ale autorului din câmpul infracţional1. Astfel în noţiunea „de loc al săvârşirii faptei” vor intra : ─ porţiunile de teren învecinate în care au avut loc diferite acţiuni infracţionale premergătoare; ─ porţiune de teren sau încăperea în care s-a săvârşit în mod concret infracţiunea; ─ porţiunea de teren sau încăperea în care s-au descoperit rezultatele infracţiunii cercetate; ─ căile de acces şi de îndepărtare de la locul săvârşirii faptei. Cercetarea la faţa locului este o acţiune imediată şi de neînlocuit a urmăririi penale, trebuind să se efectueze fără nici o întârziere şi cât mai complet, căci repetarea ei deşi este posibilă nu dă întotdeauna rezultate satisfăcătoare2. În marea majoritate a cazurilor de cercetarea locurilor săvârşirii faptei este o activitate obligatorie şi nu poate, îndeosebi, să lipsească în cazul incendiilor. 2. Sarcinile cercetării la faţa locului Împrejurările care pot fi lămurite în cadrul cercetării locului faptei sunt atât de numeroase şi de variate încât este imposibil să se facă o enumerare completă a acestora. Dificultatea enumerării complete a cestor împrejurări este accentuată şi de faptul că în cadrul fiecărui gen de infracţiune cercetarea locului faptei prezintă particularităţile sale, particularităţi ce sunt examinate în cadrul metodicii anchetării diferitelor genuri de infracţiuni. Sarcinile generale care pot fi rezolvate în cadrul cercetării locului faptei sunt: 1. Cunoaşterea şi investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată a locului în care a fost săvârşită fapta, în vederea stabilirii şi fixării particularităţilor sale1. Contactul direct nemijlocit al organului judiciar ce ceea ce este denumită „scenă ” sau „ambianţa” locului serveşte la formarea unei imagini exacte a cadrului în care s-a comis fapta la determinarea poziţiei şi distanţei dintre obiectele principale ; 2. Căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea şi interpretarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, precum şi fixarea procesuală a acestora. Descoperirea urmelor urmată de interpretarea lor imediată la faţa locului este de natură să ofere indicii el puţin cu caracter general cu privire la natura faptei şi chiar la persona autorului 3. Obţinerea de date cu privire la modul de operare al făptaşului la numărul de persoane care au luat parte la comiterea infracţiunii. Din cercetarea locului faptei se poate deduce modul în care s-a desfăşurat activitatea infracţională începând din momentul pătrunderii autorului în câmpul cercetat şi terminând cu retragerea sa; 4. Identificarea eventualilor martori, întrucât în funcţie de condiţiile concrete ale locului şi momentului săvârşirii faptei se poate stabili dacă şi în ce măsură activitatea infractorului putea fi percepută de cineva. Această precizare se impune deoarece sunt puţine cazurile în care sunt găsiţi imediat martori ai evenimentului. Un rol important al cercetării directe a locului faptei este acela de a permite elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală şi participanţii la săvârşirea acesteia. Cercetarea la faţa locului oferă posibilitatea să se răspundă în primul rând la întrebările ce caracterizează obiectul infracţiunii (care este obiectul infracţiunii, care este obiectul prejudiciat) şi latura obiectivă a acesteia (unde s-a săvârşit infracţiunea când în ce împrejurări, cu ce unealtă şi prin ce procedee care sunt consecinţele), să se răspundă la întrebări privitoare la subiectul infracţiunii (bărbat sau femeie, persoană majoră sa minoră, înălţime, forţă fizică, profesia) şi la latura subiectivă a infracţiunii (cine a săvârşit infracţiunea dacă a săvârşit-o din culpă sau cu intenţie, care sunt motivele şi scopul urmărit prin săvârşirea informaţii). De asemenea, prin cercetarea locului faptei se poate răspunde la întrebări referitoare la diferitele amănunte ale faptei, deosebit de importante pentru descoperirea infracţiunii. Astfel cercetarea locului faptei poate avea ca urmare descoperirea urmelor care indică drumul parcurs de infractor către şi de la locul faptei cât timp au stat aceştia la locul săvârşirii infracţiunii (după resturile alimentare şi ţigări), succesiunea infracţiunilor săvârşite de infractori, poziţia infractorului şi a victimei unul faţă de altul în momentul agresiunii. Datele obţinute cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie privite critic şi în colaborare cu alte probe ce se vor administra în cauză. 3. Importanţa cercetării la faţa locului Importanţa cercetării la faţa locului este subliniată de literatura de specialitate atât procesual-penală, cât şi criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord că ne aflăm în faţa unui procedeu probator cu adâncă semnificaţie în aflarea adevărului1. Altfel spus, deplasarea organului judiciar la faţa locului este una din dintre cele mai eficace măsuri procedurale. Importanţa acestei activităţi este rezidă în faptul că organul de urmărire penală percepe nemijlocit împrejurările în care acţionat făptuitorul, obiectele folosite sau atinse de către acesta, putându-se obţine probe deosebit de preţioase în cauză. Ea reprezintă condiţia de bază pentru soluţionarea cu succes a cauzelor penale, întrucât în marea majoritate a infracţiunilor , rezultatele obţinute cu acest prilej constituie punctul de plecare determină direcţiile în care se vor desfăşura ulterior cercetările. Alteori cercetarea la faţa locului reprezintă singura modalitate de obţinere a probelor în prima fază a cercetărilor. Efectuarea la timp atent şi calificat, cercetarea la faţa locului poate duce la lămurirea numeroaselor probleme ce apar pe parcursul instrumentării unei cauze penale, cum ar fi: ─ existenţa unor crime ca să demonstreze că s-au săvârşit o infracţiune; ─ căile folosite de făptuitori pentru a pătrunde în locul faptei. ─ activităţile desfăşurate de făptuitori la locul faptei; ─ instrumentele folosite la comiterea infracţiunii; ─ locurile pe unde s-au deplasat făptuitorii; ─ numărul făptuitorilor; ─ bunurile şi valorile care lipsesc de la locul faptei ─ existenţa aşa numitelor împrejurări negative; ─ persoanele care au perceput în tot sau în parte sau puteau să perceapă fapta şi împrejurările săvârşirile acesteia; ─ cauzele, condiţiile şi împrejurările care au determinat, favorizat sau facilitat săvârşirea infracţiunii şi măsurile de prevenire ce trebuie luate în viitor. Pe bună dreptate se afirmă, despre cercetarea la faţa locului că aceasta nu este un simplu act iniţial de urmărire penală, ci o „activitate de maximă importanţă cu caracter imediat şi de neînlocuit” în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi rezultate. De altfel, la infracţiuni de genul celor enumerate mai jos, examinarea locului faptei este „partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale”. Importanţa cercetării se explică prin aceea că locul săvârşirii unei fapte este ,,cel mai bogat în urme sau date” referitoare la infracţiune şi la autorul acesteia. Cu alte cuvinte cercetarea locului faptei se face cu dublu scop: pe de o parte de a se cunoaşte nemijlocit „ambianţa generală” a infracţiunii cercetate sau în curs de judecată, iar fie de altă parte pentru a se descoperi, ridica şi fixa urmele infracţiunii pentru a cunoaşte împrejurările acesteia şi a demasca pe infractor. Privită prin prisma celor arătate cercetarea la faţa locului se dovedeşte a fi una dintre cele mai complexe activităţi desfăşurate de organele de urmărire penală. Importanţa ei este dată şi de faptul că rezultatele nu numai că direcţionează cercetările de cele mai multe ori, condiţionează însăşi finalitatea investigaţiilor efectuate în cauză. Atât practica cât şi literatura de specialitate sunt unanime în a aprecia că locul unde s-a săvârşit infracţiunea, unde s-au produs consecinţele activităţii ilicite ori care în orice mod conservă urmele acesteia, constituie sursa celor mai fidele informaţii ce pot fi valorificate în scopul aflării adevărului1. Pe de altă parte, asigurând identificarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă şi pe această bază, tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi cercetarea la faţa locului prezintă importanţă şi sub aspectul prevenirii şi descoperirii operative a infracţiunilor şi a făptuitorului implicit împiedicarea acestora de a comite alte fapte antisociale. Trebuie relevat că însă că în numeroase cazuri această activitate nu se desfăşoară corespunzător, cele mai frecvente greşeli constând în: raportarea cu întârziere a faptelor care necesită cercetare la faţa locului; lipsa de operativitate în deplasarea la cercetări sau deplasarea fără ca în prealabil să se pregătească mijloacele tehnico - ştiinţifice necesare; insuficienta solicitare a lucrătorilor criminalişti sau al specialiştilor din alte ramuri de activitate care pot sprijini organul de cercetare în lămurirea unor situaţii importante; superficialitatea unor cercetări, necunoaşterea procedurilor de cercetare, relevare şi fixare a urmelor şi a altor mijloace materiale de probă; nevalorificarea corespunzătoare a acestora; deficienţa de ordin procedural tactic şi metodic. Asemenea neajunsuri au efecte dăunătoare asupra muncii de cercetare penală, ajungându-se uneori la înregistrarea unor cauze cu autori neidentificaţi sau la restituirea dosarelor de către organele procuraturii pentru completarea ori refacerea cercetării penale. 4. Trăsăturile caracteristice ale cercetării la faţa locului Cercetarea la faţa locului prezintă o serie de trăsături caracteristice care o diferenţiază şi o particularizează de celelalte activităţi desfăşurate de organele de urmărire penală. Aceasta este o activitate iniţială, în sensul ce de câte ori natura faptei săvârşite impune efectuarea de constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, descoperirii şi fixării urmelor acesteia stabilirii poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă, ori a împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea1, cercetarea la faţa locului precede în timp toate celelalte activităţi. Infracţiuni ca: omor, distrugere, tâlhărie sau furt, accidente de circulaţie, catastrofe aeriene, feroviare sau fluviale, accidente grave de muncă şi altele sunt fapte a căror soluţionare este de neconceput fără cercetarea la faţa locului2. Cercetarea la faţa locului nu este numai un simplu act iniţial de urmărire penală, ci o activitate cu caracter imediat. Urgenţa efectuării cercetării la faţa locului este cerută, în primul rând, de faptul că orice întârziere duce la modificarea „ambianţei” locului faptei, la pierderea sau distrugerea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, cu urmări dintre cele mai dăunătoare pentru desfăşurarea ulterioară a cercetărilor în cauză. Cercetarea la faţa locului este om activitate obligatorie, deoarece perceperea nemijlocită a situaţiei de la locul faptei nu poate fi înlocuită prin nici o altă activitate. Ascultarea martorilor, a persoanei vătămate ori a învinuiţilor (inculpaţilor), efectuarea reconstituirii sau orice altă activitate de urmărire penală pot oferi celui ce instrumentează cauza o imagine mai mult sau mai puţin precisă despre situaţia de la faţa locului, însă nu în măsura în care o realizează perceperea acesteia1. Cercetarea la faţa locului este o activitate care, de regulă, nu se poate repeta. Efectuarea necorespunzătoare a acestei activităţi, minusurile în materializarea rezultatelor obţinute nu mai pot fi înlăturate. Odată efectuată cercetarea la faţa locului, aceasta suferă modificări, fiind puţin probabil ca la repetarea ei să se obţină rezultatele scontate. Totuşi, în anumite situaţii şi în mod cu totul excepţional cercetarea la faţa locului poate fi repetată. Astfel de situaţii de excepţie pot apărea în următoarele cazuri: ─ cercetarea iniţială s-a desfăşurat în condiţii atmosferice şi de vizibilitate improprii; ─ nu a fost cunoscută întreaga întindere a locului faptei şi acesta nu a putut fi corect delimitat; ─ nu au fost cunoscute toate porţiunile de teren şi itinerariile ce intră în noţiunea de loc „loc al faptei”, examinarea impunându-se pentru descoperirea şi în aceste locuri a urmelor şi mijloacelor materiale de probă. Faptul că cercetarea la faţa locului este, în principiu, o activitate irepetabilă, obligă organele de urmărire penală să acorde cea mai mare atenţie pregătirii şi desfăşurării ei, să o considere „partea cea mai importantă a instrumentării cauzei penale”. CAPITOLUL III CERINŢE PRIVIND CERCETAREA CAUZELOR INCENDIILOR. ACTIVITĂŢI DESFĂŞURATE, PROCEDEE ŞI MIJLOACE FOLOSITE 1. Unele cerinţe puse în faţa cercetării cauzelor incendiilor Cercetarea cauzelor incendiilor este caracterizată printr-un înalt grad de complexitate, determinat atât de faptul că aceasta trebuie să găsească răspunsul la numeroase probleme care interesează mai mult domenii bine diferenţiate între ele (tehnico-ştiinţific, organizatoric, juridic etc.), cât şi de necesitatea soluţionării acestei sarcini printr-un volum apreciabil de activităţi, desfăşurate în direcţii diferite, cu folosirea unor procedee şi tehnici de o avansată specializare. În prezenţa unora dintre cerinţele puse în faţa activităţii de cercetare a incendiilor trebuie pornit de la dublul obiectiv pe care acesta îl vizează, respectiv: ─ de a constitui prin datele pe care le furnizează un instrument eficient pentru preîntâmpinarea repetării evenimentului. ─ de a contribui la perfecţionarea activităţilor de prevenire a mijloacelor şi metodelor de stingere(caracter preventiv). În acest scop: 1. Cercetarea incendiilor trebuie să determine nu numai sursa de aprindere, ci toate elementele componente ale cauzei care a favorizat producerea şi evoluţia lor, analizând şi motivaţiile de natură subiectivă sau obiectivă ale persoanelor implicate. 2. Pentru a furniza toate datele necesare perfecţionării măsurilor de stabilite prin diferitele reglementări în vigoare sau confirmării eficienţei măsurilor înscrise cercetarea cauzelor incendiilor trebuie să analizeze în totalitate complexul de factori care au influenţat (accelerând sau inhibând) desfăşurarea proceselor de ardere şi/sau au determinat propagarea incendiului, pierderi de vieţi omeneşti sau valori mari ale pagubelor. Este evident că investigatorii nu trebuie să neglijeze nici unul din aceşti factori, cunoscându-se faptul că precizarea poziţiei focarului iniţial şi stabilirea in continuare a cauzei, nu sunt de cele mai multe ori posibile, fără descifrarea mecanismului proceselor de ardere şi fenomenelor ce le însoţesc, fără reconstituirea căilor şi a ordinii, în care s-a propagat incendiul. Toate acestea strâns corelate cu acţiunea a diferiţi factori capabili să accelereze sau să restrângă tendinţa de dezvoltare a incendiului. Investigatorul trebuie să înţeleagă în esenţă şi modul în care „arde incendiul”, ca şi faptul că nu toate incendiile ard în acelaşi fel , diferenţele care apar trebuind să fie corelate cu cauzele care le-au generat de regulă natura combustibilului implicat, influenţe de natură fizică, mediul în care se desfăşoară incendiul1. Specialiştii în domeniu insistă asupra faptului că pentru a ajunge la Rezultatul dorit, cercetarea incendiilor nu se preocupă numai de „ştiri”(aspecte statice), ci şi de procese, incendiu fiind un fenomen dinamic. În acest sens din stările evidenţiate mai pe parcursul cercetării, prin deducţie şi reconstituire se pot trage concluzii privind procese, deplasări de acţiuni etc. Esenţialul pentru a determina cauza incendiului este să analizăm desfăşurarea în timp a procesului arderii, ceea ce permite o mai bună înţelegere a procesului arderii, ceea ce permite o mai bună înţelegere a acestuia şi sesizarea circumstanţelor favorizate sau inhibante. Realizarea celui de-al doilea obiectiv de bază vizat de activitatea de cercetare a incendiilor, legat de măsurile coercitive ce trebuie luate, în frunte de vinovăţia celor implicaţi, pune în faţa investigatorilor cerinţa constituirii materialului probatoriu care să permită organelor judiciare să se pronunţe în termenul unei depline cunoaşteri a tuturor circumstanţelor care au condus la izbucnirea incendiului şi care s-au desfăşurat evenimentele. Acesta presupune, în primul rând executarea tuturor activităţilor desfăşurate pe parcursul cercetării numai cu respectarea strictă a normelor de procedură penală şi de drept procesual, astfel încât să se evite orice posibilitate de anulare a valorii probatorii a unei dovezi (asigurarea prezenţei martorilor asistenţi la întreaga activitate de cercetare a locului incendiului şi în special, la constatarea şi prelevarea urmelor; consemnarea cu respectarea normelor de stabilite, a tuturor acţiunilor întreprinse şi a modificărilor aduse poziţiei iniţiale a unor obiecte; ridicarea numai cu aprobarea organelor de urmărire penală şi în prezenţa acestora a oricăror urme, obiecte sau materiale etc.). De aici decurge necesitatea atât a unei temeinice pregătiri în domeniul respectiv a specialiştilor criminalişti, cât şi a unei strânse legături pe parcursul lucrărilor cu specialiştii pompieri. Este necesar ca pe tot parcursul cercetării să fie căutat atât materialul capabil să se probeze cert în faţa instanţei concluziile investigatorilor privind modul în care s-au desfăşurat unele fapte sau faze ale iniţierii ori dezvoltării arderii. Un aspect care nu trebuie pierdut din vedere este cel al ridicării probelor martor necesare pentru efectuarea comparaţiilor pe baza cărora să poată fi certificată provenienţa sau natura anumitor materiale prezente la locul incendiului. Stabilirea cauzei incendiului trebuie făcută fie pe baza administrării de probe certe privind elementele susţinute cu privire la acţiunea cauzei, fie prin excluderea, temeinic motivată, a tuturor celorlalte cauze. În legătură cu acestea literatura de specialitate atrage atenţia asupra necesităţii de a se folosi cu discernământ concluziile altor experţi(concluziile care pot fi luate în consideraţie, utilizarea concluziilor, posibile nu este recomandabilă, iar dacă este totuşi strict necesară concluziile proprii trebuie să fie condiţionate). Se mai menţionează, de asemenea eroarea comisă uneori de investigatorii care au căutat să fundamenteze unele aspecte susţinându-le pe baza unor versiunii(incomplet verificate), omiţând că acestea nu pot fi considerate probe. Cercetarea cauzelor producerii incendiilor trebuie efectuată – ca şi alte categorii de cercetări criminalistice - cu respectarea unor principii generale, cum sunt: A. Individualitatea fiecărui eveniment cercetat- în sensul că cercetarea trebuie să parcurgă un drum propriu, în funcţie de elementele specifice fiecărui incendiu sau eveniment cercetat (natura evenimentului, locul producerii condiţiile în care a avut loc, persoane implicate etc.). Acest principiu nu exclude însă aplicarea unor metode de cercetare utilizate la investigarea al tor cazuri. B. Caracterul organizat- cercetarea desfăşurându-se după o schemă logică, în mod planificat , astfel încât să se obţină o eficienţă maximă şi o operabilitate necesară; C. Mobilitatea operativă a cercetării – planul de cercetare nu trebuie să fie considerat o schemă rigidă, el putând fi adaptat pe parcursul lucrărilor prin întinderea unor activităţi ce nu au fost avute în vedere de la început, revederea altora şi eliminarea altora care devin inutile (în lumina apariţiei unor ipoteze noi sau a unor versiuni secundare în legătură cu aspectele analizate). Asigurarea credibilităţii rezultatelor – astfel încât aplicarea măsurilor necesare să nu întâmpine obiecţiuni şi să atingă eficienţa scontată impune ca efectuarea tuturor lucrărilor aferente cercetării incendiului să fie făcută într-un înalt spirit de obiectivitate. Totodată pentru a se evita apariţia unor erori în aprecierea unor fenomene sau a unor concluzii greşite, se cere ca experţii să nu execute decât lucrări şi analize legate de domeniul cunoştinţelor lor de specialitate (trebuie avut în vedere la solicitarea participării acestora şi la formularea listei de întrebări) şi pe cale de consecinţă, să nu emit concluzii sau aprecieri ce ies din acest cadru. O consecinţă esenţială ce se pune în faţa tuturor celor ce concură la efectuarea cercetării constă în asigurarea păstrării secretului asupra lucrărilor executate, a direcţiilor de acţiune şi a rezultatelor obţinute, astfel încât să nu permită persoanelor implicate în producerea evenimentului (care de regulă, urmăresc cu mare atenţie desfăşurarea anchetei) să ia cunoştinţă despre acestea şi să-şi creeze alibiuri să ia măsuri pentru înlăturarea unor probe materiale sau să întreprindă alte acţiuni destinate să ascundă adevărul1. Cercetarea cauzelor incendiilor trebuie să soluţioneze în principal, probleme privind: ─ determinarea locului în care a fost iniţiat incendiul (focarul iniţial); ─ stabilirea sursei de aprindere care a declanşat incendiul, a mijlocului care l-a generat, a materialului combustibil aprins şi a împrejurărilor în care s-a iniţiat arderea, precum şi a timpului (orei) la care acesta s-a declanşat; ─ determinarea condiţiilor în care incendiul s-a dezvoltat, propagându-se în afara focarului iniţial şi a factorilor care au favorizat progresia acestuia; ─ precizarea încălcărilor normelor de prevenire şi a altor reglementări, a eventualelor manifestări de neglijenţă sau greşeli comise, motivele producerii lor, precum şi legăturile dintre ele şi apariţia sau dezvoltarea incendiului. Rezolvarea corespunzătoare a cestor probleme impune ca, pe procesul cercetării, după caz, să se precizeze: 1. Situaţia existentă în obiectivul afectat şi la locul incendiului înaintea producerii evenimentului conţinând următoarele elemente: a) date tehnice privind dispunerea în plan şi alcătuirea constructivă a clădirii, încăperii sau instalaţiei tehnologice în care s-a declanşat şi propagat incendiul precum şi a instalaţiilor de utilizare aferente (electrice, de încălzire, de ventilare etc.). b) procesele tehnologice sau activităţile ce se desfăşurau în obiectivul afectat (scheme de desfăşurare şi caracteristici din punctul de vedere al incendiului), amplasarea şi starea utilajelor, parametrii de funcţionare a acestora. c) diferite obiecte ce se aflau înaintea incendiului în zona afectată şi caracteristicile acestora, cantitatea, distribuţia în plan, starea în care se aflau şi modul cum erau ambalate materialele combustibile din această zonă. d) atribuţiile şi sarcinile stabilite pentru diferitele categorii de personal muncitor, în legătură cu desfăşurarea activităţilor ce aveau loc în obiectivul incendiat. e) faza de activitate în care se aflau secţiile din obiectivul incendiat (în timpul orelor de lucru sau în afara programului). f) activităţi diferite de cele specifice, executate în obiectivul afectat în perioada premergătoare incendiului lucrări susceptibile să producă iniţierea incendiului efectuate în acest timp în vecinătatea obiectivului. 2. Situaţia în care a fost observat incendiul, aspecte reţinute de martor, mobilul şi ora la care s-a făcut alarmarea personalului pe locul de muncă, anunţarea pompierilor şi a experţilor criminalişti. 3. Evoluţia în timp şi spaţiu a incendiului, modul în care acesta s-a manifestat şi fenomenele caracteristice ce l-au însoţit (proporţiile atinse în diferite faze, viteza de propagare, intensitatea şi durata arderii, focarul principal, aspectul flăcărilor şi fumul, mirosuri, zgomote, răbufniri sau