Referat Tratamentul Penal Al Minorilor In Dreptul Penal Comparat

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Tratamentul Penal Al Minorilor In Dreptul Penal Comparat si de asemenea puteti face Download Referat Tratamentul penal al minorilor in dreptul penal comparat

Citeste fragmente din Referat Tratamentul Penal Al Minorilor In Dreptul Penal Comparat

Tratamentul penal al minorilor în dreptul penal comparat 1. Tratamentul penal al minorilor în legislaţia statelor din sistemul de drept continental. La familia de drept continentală se referă sistemele juridice ce s-au format în baza tradiţiilor juridice romane canonice şi locale. Caracteristic pentru acestă familie de drept este faptul că este un drept scris, are o lege fundamentală- Constituţia, are un sistem ierarhic al izvoarelor, normele sunt codificate... Printre ţările care aparţin acestei familii de drept sunt: Franţa, Germania, România, Rusia. În Germania, încă de la începutul secolului XX, s-a adoptat un regim special al delicventului minor faţă de cel major. În Germania, regimul penal al minorilor este integrat înt-un ansamblu de acte normative care alcătuiesc un sistem complex de măsuri cu caracter social-educativ şi de protecţie, în care aspectele represive constituie o excepţie cu reguli stabile pentru o legislaţie bine diferenţiată şi adaptată specificului acestei grupe de vîrstă. În acest sens, de menţionat că Germania este una din puţinele ţări din lume în care există o Lege privind bunăstarea tineretului (Jugendwohlfahrtgesetz),care constituie un act de referinţă în domeniul tratamentului social şi al măsurilor care trebuie luate în vederea asigurării unor condiţii normale de viaţă copiilor şi tinerilor. Considerăm oportună adoptarea unei legi similare de către Parlamentul Republicii Moldova în vederea asigurării condiţiilor optime de instruire, de activitate a tinerilor în ţara noastră şi implicit a stopării procesului migraţional. Regimul penal al minorului şi ,, tînărului adult” ( Herranwachsende) este prevăzut în Legea tribunalului pentru tineret ( Jugendgerichtsgesetzbuch) din 1923 cu modificările ulterioare, care se completează cu dispoziţiile Codului Penal. Germania este una din ţările care au o legislaţie penală separată pentru minori în ceea ce priveşte partea generală. Conform Codului Penal german, subiect al infracţiunii se consideră persoana care la momentul comiterii faptei a atins vîrsta de 14 ani şi este responsabilă. Conform Legii despre judecătoriile pe cauzele minorilor (1953), se consideră minore persoane cele în vîrstă de 14-18 ani şi adolescente cele în vîrstă de 18-21 ani. Astfel, art. 3 al legii prevede: ,, Minorii sunt supuşi răspunderii penale, dacă în timpul săvîrşirii faptei erau conştienţi de urmările ce vor surveni şi totuşi au acceptat survenirea lor”. Judecata poate numi acestor minori un apărător sau un tutore. Pedeapsa aplicată minorilor nu poate depăşi termenul de 10 ani pentru sentinţele determinate şi 4 ani pentru cele nedeterminate. Minorul în vîrstă de pînă la 14 ani este considerat iresponsabil şi faţă de el nu se poate lua decît o măsură cu caracter social-educativ, de ocrotire şi asistenţă, a cărei executare este dată în competenţa diferitor instituţii şi organisme autorizate sau înfiinţate de ,, oficiile de tineret” locale (Jugendamnt). Minorul între 14 şi 18 ani este considerat răspunzător, dacă în momentul săvîrşirii faptei avea un nivel de dezvoltare moral şi intelectual care să-i permită să conştientizeze caracterul ilicit al conduitei sale. Faţă de minorul pentru care se dovedeşte că nu are acest grad de maturitate se pot lua numai măsuri cu caracter educativ şi de ocrotire. Cu alte cuvinte, minorul între 14 şi 18 ani beneficiază de o prezumţie relativă de iresponsabilitate, care poate fi înlăturată prin dovedirea maturităţii sale morale şi a capacităţii de înţelegere a caracterului ilicit al faptei săvîrşite. Acest lucru este binevenit deoarece sunt minori care se dezvoltă mai devreme, atît fizic cît şi psihic, lucru care le permite să conştientizeze caracterul prejudiciabil al faptelor sale. Faţă de minorul care a săvîrşit o infracţiune se poate lua în principiu numai măsuri educative. Atunci cînd acestea sunt considerate insuficiente, minorul este sancţionat cu măsuri de corecţie sau cu o pedeapsă. Dacă judecătorul de minori consideră necesar, poate dispune ca în locul măsurilor de corecţie sau a pedepsei, minorul să fie internat într-un spital de psihiatrie sau într-o instituţie privativă de libertate. Faţă de delicvenţi minori se pot lua, deasemenea anumite măsuri de siguranţă şi de „ îndreptare” cu caracter de prevenire, prevăzute de dreptul comun, şi anume, internarea într-un spital de psihiatrie, trimiterea într-o instituţie cu regim privativ de libertate sau supravegherea conduitei, precum şi retragerea permisului de a exercita o anumită îndeletnicire, cum ar fi, de pildă, conducerea unui vehicul. Măsurile de siguranţă pot rămîne în vigoare şi după împlinirea majoratului. De asemenea, judecătorul poate dispune faţă de delicventul minor mai multe măsuri educative sau de corecţie, precum şi măsuri educative asociate cu măsuri coercitive. Arestul pentru minori nu poate fi cumulat cu măsura educativă a asistenţei educative ( Fursorgeerziehung). Ca măsuri educative se aplică ,,îndrumări de comportare”- sunt nişte indicaţii şi interdicţii dispuse de judecătorul de minori cu privire la modul cum trebuie să fie organizată viaţa minorului şi să se desfăşoare educaţia lui, ,,asistenţa educativă şi plasamentul pentru îngrijire”. Acesta este un lucru mai greu realizabil de către instanţele de drept comun care ar judeca astfel de cazuri, ca în Republica Moldova, deoarece judecătorii nu întotdeauna dispun de cunoştinţe suficiente din domeniul psihologiei minorilor. Măsuri de corecţie se aplică sub forma de avertisment, obligarea reparării prejudiciului şi plata unei contribuţii băneşti către o colectivitate de interes public. Atunci cînd judecătorul consideră că măsurile educative şi cele coercitive nu sunt de ajuns se aplică pedeapsa cu închisoarea. Pedeapsa cu închisoarea poate fi pe o perioadă determinată sau nedeterminată. În cazul pedepselor privative de libertate cu o durată determinată, termenul minim este de 6 luni, iar cel maxim de 5 ani. Dacă pentru infracţiunea săvîrşită legea penală prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani, atunci pedeapsa maximă la care minorul poate fi condamnat este de 10 ani. Pedeapsa pe o durată nedeterminată nu poate depăşi 4 ani, stabilindu-se în momentul pronunţării şi durata sa minimă. Intervalul dintre limitele pedepsei nu poate fi mai mic de doi ani. Pedeapsa pe o durată nedeterminată poate fi prelungită sau redusă de instanţa de judecată în timpul executării sau poate fi transformată în pedeapsă pe o durată determinată. Legea instanţelor pentru minori prevede în mod distinct pentru această categorie de făptuitori posibilitatea “suspendării executării cu punerea sub supraveghere” şi “suspendarea pronunţării hotărârii cu punerea sub supraveghere” a minorului. Suspendarea executării cu punerea sub supraveghere se poate dispune în cazul în care pedeapsa pronunţată nu depăşeşte un an şi dacă judecătorul apreciază că judecarea cauzei şi aplicarea pedepsei constituie un avertisment care face ca executarea sancţiunii de către minor să fie necesară. O altă posibilitate este suspendarea pronunţării hotărîrii cu punerea sub supraveghere. Judecătorul poate amîna pronunţarea hotărîrii, dacă nu are certitudinea că pedeapsa constituie mijlocul cel mai eficace de îndreptare a conduitei minorului. În acest caz, el dispune punerea minorului sub supraveghere pe o perioadă de minimum 1 an şi de maximum 2 ani, stabilind reguli de comportare a minorului şi o serie de obligaţii pe care acesta trebuie să le execute. Această instituţie este asemănătoare cu posibilitatea acordată procurorilor în Republica Moldova care pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, săvîrşită pentru prima oară, de către o persoană fără antecedente penale şi care a reparat paguba materială produsă ca rezultat al infracţiunii, poate lăsa această persoană în libertate cu stabilirea unui termen de încercare de un an. Instanţele pentru minori sunt: judecătorul de minori, Curtea de Juri pentru minori şi Camera Penală pentru Minori. Pe lîngă fiecare dintre aceste ultimele două instanţe funcţionează procurori pentru minori. Curtea de Juri este formată dintr-un judecător pentru minori, ca preşedinte, şi doi asesori (juraţi), care trebuie să fie un bărbat şi o femeie. Camera Penală pentru Minori este formată din 3 judecători de profesie şi 2 asesori (juraţi). Asesorii sunt aleşi de instanţă pentru o perioadă de 4 ani, din listele de asesori propuşi de consiliile locale pentru bunăstarea tineretului. Şedinţele de judecată nu sunt publice şi se desfăşoară, de regulă, în clădiri separate de cele în care sunt judecaţi infractorii majori. Este salutabil hotărârea legiuitorului german de a aplica faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune doar măsuri educative, precum şi de a structura măsurile luate faţă de minori în măsuri educative, de corecţie şi pedepse. Şi în acest context venim cu propunerea ca legiuitorul din ţara noastră să pună accentul în mod special pe măsurile preventive, şi nu pe cele represive. Deasemenea ar fi binevenit înfiinţarea instituţiilor judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor pentru minori. În dreptul penal francez categoria subiecţilor răspunderii penale se caracterizează prin aceea că pot fi trase la răspundere atît persoanele fizice, cît şi persoanele juridice. Conform articolului 122 punctul 8 din Codul Penal Francez din 1994, persoana fizică va fi tras la răspundere penală, dacă la momentul săvîrşirii infracţiunii a împlinit vîrsta de 13 ani. Minorii vor fi supuşi răspunderii penale, luîndu-se în considerare principiile: - nu va fi supusă răspunderii penale persoana care nu a atins vîrsta de 13 ani; - aplicarea unei pedepse penale mai blînde persoanelor de la 13 la 18 ani; - stabilirea unui regim de detenţie mai blînd pentru minori. Legislaţia franceză referitoare la infractorul minor are o notă de particularitate, sediul materiei constituindu-l un act normativ distinct, şi nu Codul penal şi Codul de Procedură penală. Aşadar fundamental juridic îl constituie Ordonanţa din 2 februarie 1945, care este un veritabil Cod al delincvenţei juvenile, acest act normativ fiind modificat şi completat de mai multe ori, ultimele modificări ( aduse prin Legile din 4 ianuarie 1993, din 24 august 1993 şi din 1 februarie 1994) fiind şi cele mai importante. Prin acest act normativ a fost suprimată problema vizînd discernământul pentru toţi minorii care nu au împlinit vîrsta de 18 ani. Mai mult ca atît, a fost extins beneficiul regimului sancţionator atenuat şi pentru minorii cu vîrsta între 16 şi 18 ani, lăsând totuşi judecătorului posibilitatea ca, în anumite cazuri convenţionale de excepţie, să nu recurgă la diminuarea pedepsei, arătînd în hotărîre acele motive speciale care l-au determinat să o ia. Conform aceleiaşi Ordonanţe din 1945, a fost legiferată prezumţia de iresponsabilitate a minorului pînă la împlinirea vîrstei de18 ani. Referitor la minorii de 13 ani, prezumţia are un caracter absolut, prin urmare, nu poate fi înlăturată prin nici un mijloc de probă. Faţă de aceşti minori pot fi luate măsuri educative (asistenţă, supraveghere, educaţie), iar în caz de contravenţie ei pot fi doar mustraţi de “tribunalul de poliţie”. În 1975 în Franţa este adoptată Legea conform căreia minorul care nu a împlinit 16 ani poate fi “pus sub protecţie judiciară” pe o durată de cel mult 5 ani, adica până la vîrsta care corespundea în trecut majoratului civil. În mod excepţional, minorii între 13 şi 18 ani pot fi condamnaţi la o pedeapsă cu închisoarea dacă trăsăturile lor de personalitate fac necesară aplicarea unei asemenea sancţiuni ori dacă se sustrag în mod sistematic de la executarea unei măsuri de reeducare. În acest ultim caz se aplică în mod obişnuit o suspendare condiţionată a executării pedepsei cu punerea la încercare şi se dispune trimiterea minorului într-un “centru de găzduire” pentru supravegherea conduitei sale în perioada de încercare. În cazul contravenţiilor, minorul nu poate fi condamnat decât la o amendă, care nu poate fi înlocuită, în caz de neexecutare, cu închisoarea. În cazul contravenţiilor de clasa a V-a (al delictelor şi crimelor), minorul de 13-18 ani poate fi pedepsit cu închisoarea, beneficiind de o reducere la ½ a duratei prevăzute pentru infracţiunea dată. Reducerea pedepsei are un caracter de principiu, deoarece judecătorul are dreptul ca, printr-o hotărâre special motivată şi în cazuri de excepţie, să aplice minorului între 16 şi 18 ani aceeaşi pedeapsă ca şi cea prevăzută pentru infractorii majori. În funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi de felul pedepsei prevăzute de lege, regimul sancţionator se prezintă astfel: - în cazul crimelor pedepsite cu moartea (pedeapsa cu moartea fiind abolită prin Legea din 9 octombrie 1981), cu recluziunea criminală sau cu detenţia pe viaţă, pedepsele pentru minori sunt înlocuite cu închisoarea de la 10 la 20 de ani; - în cazul infracţiunilor sancţionate cu recluziune sau detenţie de la 10 la 20 de ani ori de la 5 la 10 ani, pedeapsa pentru minori o constituie privarea de libertate executată în penitenciar pe o durată care nu poate depăşi ½ din termenul maxim prevăzut de lege pentru infractorii majori. Atenţionăm că nu este vorba despre un sistem derivat al pedepselor pentru minori, deoarece în cazul aplicării circumstanţelor atenuante instanţa trebuie să ia în considerare pedeapsa aplicabilă infractorului major, pentru ca ulterior să opereze reducerea la ½ a termenului prevăzut pentru delincventul minor; - în cazul infracţiunilor sancţionate cu alte pedepse, acestea sunt înlocuite cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; dacă minorul a săvârşit un delict corecţional sau o contravenţie din cele prevăzute de clasa a V-a, durata pedepsei pentru minori nu poate depăşi ½ din cea care i s-ar fi aplicat unui infractor major. În cazul considerat ca fiind situaţie de excepţie, în care un minor este acţionat cu o pedeapsă de jurisdicţia competentă (Curtea cu juri sau tribunalul pentru minori), instanţa poate pronunţa suspendarea executării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei cu punerea la încercare, iar din 1983 minorul între 16 şi 18 ani poate fi condamnat la prestarea muncii de interes general în beneficiul unei instituţii publice sau al unei asociaţii cu scop de binefacere, dar nu mai mult de 120 de ore, ce urmează a fi efectuate în maximum un an de la pronunţare. Oricare însă ar fi pedeapsa aplicată minorului, ea poate fi completată cu măsura “libertăţii supravegheate” sau cu o măsură de siguranţă. Delincvenţii minori sunt de competenţa unei jurisdicţii speciale, cu excepţia celor care au comis anumite contravenţii încadrate în clasa a IV-a şi care sunt de competenţa instanţelor de drept comun. Jurisdicţia specială este formată din judecătorul de minori, tribunalul pentru minori, Camera specială a Curţii de Apel şi Curtea de Juri pentru minori. 1. Judecătorul pentru minori este ales dintre judecătorii de la tribunalul unde îşi are sediul şi tribunalul pentru minori şi este delegat în această funcţie pe o durată determinată (3 ani), după o pregătire specială într-un centru de formaţie profesională al Ministerului Justiţiei, acesta fiind competent să judece contravenţiile de clasa a V-a, precum şi delincvenţele, cu excepţia celor comise împreună cu majorii şi îndreptate contra siguranţei statului. Judecătorul pentru minori efectuează şi cercetarea penală, în acest caz fiind în drept să pronunţe numai o măsură educativă sau de supraveghere, care însă nu constă în internarea sau trimiterea minorului într-o instituţie publică sau privată de libertate supravegheată. În celelalte cazuri, dosarul urmează a fi trimis în faţa tribunalului pentru minori. 2. Tribunalul pentru minori constituie o instanţă compusă din judecătorul pentru minori şi doi asesori desemnaţi pe o perioadă determinată de Ministerul Justiţiei, la propunerea preşedintelui Curţii de Apel. Asesorii urmează a fi aleşi dintre persoanele care nu depăşesc vârsta de 30 de ani şi care s-au remarcat prin interesul pe care-l manifestă pentru problemele copilăriei şi adolescenţei. Tribunalul este competent să judece anumite contravenţii, precum şi toate delictele (cu excepţia celor contra siguranţei statului împreună cu majori) şi chiar crimele săvârşite de minori între 13 şi 16 ani. Spre deosebire de judecătorul pentru minori, tribunalul pentru minori este competent să aplice orice măsură educativă şi de supraveghere sau o pedeapsă privativă de libertate redusă, conform criteriului arătat. 3. Hotărârile judecătorului şi ale tribunalului pentru minori pot fi atacate în faţa Camerei Speciale a Curţii de Apel compusă din trei magistraţi, dintre care unul are calitatea de delegat cu ocrotirea copiilor şi adolescenţilor. 4. Curtea de Juri pentru minori a fost înfiinţată conform legii din 1951 şi este compusă dintr-un magistrat de la Curtea de Apel, căruia îi revine rolul de preşedinte, din doi asesori aleşi dintre judecătorii de minori şi din 9 juraţi desemnaţi dintre simplii cetăţeni, prin tragere la sorţi. Curtea de Juri este competentă să judece numai crimele comise de minorii cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani, cu excepţia crimelor contra siguranţei statului, pentru care este competentă Curtea de Siguranţă a Statului. În dreptul penal român categoriile de subiecţi se divizează în subiecţi activi şi subiecţi pasivi. Aceasta se deosebeşte de dreptul penal al Republicii Moldova, unde subiectului pasiv îi corespunde noţiunea de victimă. Subiectul activ este persoana care săvîrşeşte infracţiunea în mod nemijlocit. Subiectul trebuie să fie persoană fizică şi să îndeplinească cumulative următoarele condiţii: să aibă vîrsta minimă cerută de lege ( peste 14 ani); să fie responsabil; să aibă libertate de decizie şi acţiune. Nu răspunde penal minorul care a împlinit 14 ani, precum şi minorul înte 14 şi 16 ani, care în momentul săvîrşirii infracţiunii a acţionat fără discernămînt. Pînă la 14 ani lipsa dicernămîntului este o prezumţie absolută, iar între 14-16 ani este o prezumţie relativă, urmînd a fi stabilită printr-o expertiză mrdicală. Minorul beneficiază de un regim special al sancţiunilor penale: limitelor pedepselor se reduce la jumătate; nu i se pot aplica pedepse complementare. Regimul penal al minorului este prevăzut în titlul IV al CP al României, denumit “Minoritatea”, fiind modificat prin Decretul nr. 218/1977, care abroga implicit sistemul de sancţionare a infractorilor minori prevăzut de CP adoptat la 21.06.1968. Prin Legea nr. 104/1992 a fost abrogat Decretul nr. 218/1977 şi a reintrat în vigoare Titlul IV al Părţii generale a CP cu unele modificări. În opinia noastră, prezintă interes, sub aspect comparativ, prevederile CP al României de la 1936, care au determinat înăsprirea represiunii nu numai în schimbarea prin legea din 24.09.1938 a intervalului de vîrstă al minorităţii penale de la 14 ani la 12-18, deşi vârsta majoratului civil a rămas nemodificată (21 ani), ci au afectat şi alte dispoziţii referitoare la profilaxia şi combaterea delincvenţei juvenile prin mijloace de drept penal. Astfel, prin aceeaşi lege a fost prevăzută posibilitatea ca, în cazul minorilor fără discernământ care au săvîrşit fapta în stare de ebrietate, părinţii acestora să fie pedepsiţi contravenţional, fiind consideraţi infractori. De asemenea, printr-o completare adusă art.114 Cod penal la 7.10.1939, minorul de 15 ani împliniţi care săvîrşea o infracţiune ce “interesa ordinea publică sau siguranţa interioară sau exterioară a statului” era pedepsit ca şi majorul. Modificarea din 24.09.1938 a redus de la 16 la 15 ani vîrsta de la care minorul putea fi sancţionat în cazul unei fapte calificate drept crimă cu pedeapsă de maximum 10 ani. Începând cu 7.10.1939, minorul de la 12 la 15 ani care săvârşea cu discernământ un atentat contra Suveranului, familiei regale, şefilor statelor străine şi demnitarilor statului, din motive care prevedeau exercitarea funcţiilor încredinţate acestor persoane, sau săvârşea o tîlhărie cu omor sau un asasinat politic era pedepsit cu închisoare corecţională de la 5 la 20 de ani. Ca urmare amodificărilor intervenite prin legea din 26.01.1939, competenţa instanţelor pentru minori (care până la acel moment judecau crimele, delictele şi contravenţiile comise de minori în vârsta de până la 19 ani) a fost restrânsă numai la minorii infractori sub 15 ani, urmând ca cei care au depăşit această vârstă să fie judecaţi de instanţele ordinare de drept comun. Prin urmare, drept element novator al legislaţiei penale din 1969 îl constituie scoaterea minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi a celui care a acţionat fără discernământ de sub incidenţa legii penale. În conformitate cu art. 114 al CP al României, faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancţiunii se ţine seama de gravitatea faptei săvîrşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului. Articolul 139 al Codului penal din 1936 obligă instanţa de a dispune culegerea informaţiilor despre starea morală a minorului, precum şi despre condiţiile în care acesta a crescut şi a trăit. Aceeaşi dispoziţie este preluată de art. 482 al Codului de procedură penală din 1969 sub denumirea “Obligativitatea efectuării anchetei sociale”, subordonând-o exclusiv scopului individualizării judiciare a măsurii educative sau a pedepsei. Sistemul sancţionar, prevăzut pentru minorii infractori în legislaţia penală din 1969, stipulează divizarea acestuia în sancţiuni de drept penal (măsuri educative) şi sancţiuni penale (pedepse). Legislaţia penală actuală consideră măsurile educative drept principala modalitate de reacţie socială faţă de minorul infractor, pedepsele constituind doar o formă subsidiară, condiţionată de aprecierea dată de instanţa de judecată că luarea unei măsuri educative “nu este suficientă pentru îndreptarea minorului”. Aşadar, conform art.115 CP, faţă de minori se pot lua următoarele măsuri educative: a) mustrarea; b) libertatea sub supraveghere; c) libertatea sub supraveghere severă; d) internarea într-un centru de reeducare; e) internarea într-o instituţie medical-educativă. Menţionăm că, sub aspect comparativ, libertatea sub supraveghere severă era lipsă în vechiul Cod Penal. A. Mustrarea, conform art.116 CP, constă în “dojenirea minorului, în explicarea gravităţii faptei săvîrşite, în sfătuirea minorului de a se purta în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenţia că dacă va săvîrşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă. B. Libertatea sub supraveghere (art.117 CP) ca măsură educativă a libertăţii sub supraveghere constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub supravegherea părinţilor săi, a celui care l-a adoptat sau a tutorelui. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea minorului, pe acelaşi interval de timp, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude apropiate, la cererea acesteia. C. Libertatea sub supraveghere severă (art.118 CP). Menţionăm că această măsură de pedeapsă aplicată minorului este o noutate pentru Codul Penal Român din 2005. Astfel, măsura educativă a libertăţii sub supraveghere severă constă în lăsarea minorului în libertate pe o perioadă între un an şi trei ani, sub supravegherea unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorului sau a serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere. Supravegherea poate consta în includerea minorului în programe de reintegrare socială, precum şi în acordarea de asistenţă şi consiliere. Pe durata supravegherii severe, instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute de art.17 alin. 3. Dacă minorul a devenit major la data judecării, se dispune, în locul măsurii educative a libertăţii sub supraveghere severă, o amendă sub forma zilelor-amendă între 15 şi 30 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50 mii şi 300 mii lei sau munca în folosul comunităţii pe o perioadă între 100 şi 200 de ore. Aceasta deoarece, odată ce se află în libertate şi atinge majoratul se prezumă că ar putea să-şi plătească singur datoria, astfel resimţind mai bine efectul de constrîngere al pedpsei, iar reeducarea lui devine mai uşoară. D. Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare (art.119 CP) se ia în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a primi educaţia necesară şi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor sale. Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se dispune cu privire la minorul care, în raport cu gravitatea faptei săvîrşite şi cu nevoile de reeducare, are posibilitatea de a se îndrepta fără a i se aplica o pedeapsă. În timpul internării minorului i se asigură posibilitatea de a primi educaţia necesară şi o pregătire într-un domeniu oarecare. h h h h h h h h R h h h h h h ̤̀␷㠀$⑈愀̤摧」 ᰀminorul a comis fapta la o dată apropiată de 18 ani sau dacă gravitatea faptei săvîrşite, nevoile de reeducare a minorului şi necesitatea continuităţii procesului său de pregătire justifică aceasta. De menţionat că din cercetările criminologice efectuate în unele state europene, inclusiv în România, rezultă în mod evident că minorii care au fost supuşi unei măsuri de reeducare într-o instituţie specializată sunt mult mai puţin expuşi să comită o nouă infracţiune după expirarea măsurii educative decât minorii care au executat o pedeapsă privativă de libertate în regim penitenciar. E. Măsura internării într-o instituţie medical-educativă (art.120 CP al României) se ia faţă de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie. Asemenea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, internarea într-o instituţie medical-educativă reprezintă o măsură privativă de libertate, care se ia pe timp nedeterminat şi poate dura doar pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani. Măsura poate fi ridicată şi înainte de împlinirea vîrstei de 18 ani, dacă a dispărut cauza care a impus luarea acesteia. Dispunînd ridicarea măsurii, instanţa poate să ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare. Codul Penal al României din 2005 a fost completat cu o dispoziţie nouă, conform căreia, dacă minorul a devenit major la data judecării, se poate dispune internarea într-o instituţie medicaleducativă pînă la împlinirea vîrstei de 20 de ani sau în locul măsurii educative a internării într-o instituţie medical-educativă se poate dispune obligarea la tratament medical şi amenda sub forma zilelor-amendă între 10 şi 20 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50 mii şi 200 mii lei sau munca în folosul comunităţii pe o perioadă între 50 şi 150 de ore. Pedepsele aplicate minorului se execută în regimul prevăzut în Legea pentru executarea pedepselor. Pedepsele complementare nu se aplică minorului. Condamnările pronunţate pentru faptele săvîrşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi. Conform noului Cod Penal al României din 2005, faţă de minori nu este aplicată amenda drept o măsură alternativă la pedeapsa închisorii. Suspendarea condiţionată a executării pedespei aplicate minorului este prevăzută de art.124 CP al României. Astfel, în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, stabilit de instanţă. Dacă pedeapsa aplicată constă în zile-amendă, termenul de încercare este de 6 luni. Pe durata termenului de încercare, dar până la împlilnirea vîrstei de 18 ani, instanţa poate dispune încredinţarea supravegherii minorului unei persoane din cele arătate în art.117 ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor sau serviciului de reintegrare socială şi supraveghere. Totodată, instanţa poate stabili pentru minori una sau mai multe obligaţii prevăzute la alin. 3, art. 117, iar după împlinirea vîrstei de 18 ani, instanţa poate să-l oblige pe minor să respecte măsurile de supraveghere ori obligaţiile prevăzute de art.103 şi art.107. Sustragerea minorului de la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în art. 117 alin. 3, art. 103 şi art. 107 poate atrage revocarea suspendării condiţionate potrivit art.104 alin. 2 şi art. 107 alin. 2. În cazul neîndeplinirii măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor stabilite de instanţă, potrivit art.103, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 104 alin.2. Art. 125 CP al României prevede suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicată minorului. În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei cu închisoarea, la care se adaugă un interval de timp de la un an la 3 ani, stabilit de instanţă. Pe durata termenului de încercare, instanţa poate dispune luarea vreuneia din măsurile prevăzute în art.124 alin. 2. Renunţarea la pedeapsa aplicabilă minorului este prevăzută de art. 126 CP al României conform căruia, în cazul infracţiunilor sancţionate cu pedeapsa închisorii sau cu pedeapsa închisorii stricte de cel mult 2 ani, instanţa poate să nu aplice nici o pedeapsă minorului care nu a avut antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat şi a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea unei pedepse. Conform art. 127 CP al României, “Amânarea aplicării pedepsei minorului” în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a închisorii stricte de cel mult 5 ani, instanţa, după stabilirea pedepsei, poate să amîne aplicarea acesteia, dacă minorul nu are antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat sau dovedeşte că are posibilitatea de a-l acoperi şi după săvîrşirea faptei a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea pedepsei. În cazul în care instanţa amînă aplicarea pedepsei, aceasta fixează în cuprinsul hotărîrii data la care urmează să se pronunţe asupra pedepsei, care nu poate depăşi doi ani în momentul pronunţării hotărîrii. Intervalul de timp dintre momentul pronunţării hotărîrii şi data fixată de instanţă constituie perioada de probă pentru minor. În perioada de probă, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa poate dispune încredinţarea minorului unei persoane din cele arătate la art.117 ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorului sau serviciului de reintegrare socială şi supraveghere, putînd să dispună totodată pentru minor unele din obligaţiile prevăzute în art.117 alin. 3. Dacă minorul a avut o conduită corespunzătoare în perioada de probă, instanţa poate să nu aplice nici o pedeapsă, iar dacă minorul nu a avut o conduită corespunzătoare, instanţa poate fie să amîne încă o dată pentru acelaşi termen aplicarea pedepsei, fie să aplice pedeapsa în limitele prevăzute de lege. În dreptul penal al Rusiei subiect al infracţiunii poate fi numai persoana responsabilă. În legislaţia penală responsabilitatea nu este definită, dar ea rezultă din interpretarea logică a noţiunii de iresponsabilitate. În art. 20 din CP al Federaţiei Ruse se prevede vîrsta de la care subiectul este supus răspunderii penale, totodată indicîndu-se două limite de vîrstă: generală- atingerea vîrstei de 16 ani, şi specială- atingerea vîrstei de 14 ani. În art. 20 alin. 2 CP al Federaţiei Ruse sunt enumerate categoriile de infracţiuni pentru care subiectul va fi supus răspunderii penale de la vîrsta de 14 ani. Aceste infracţiuni sunt grupate în trei grupe: a) infracţiuni grave asupra persoanei: omorul intenţionat ţi vătămarile corporale grave şi medii intenţionate (art. 105, 111, 112), răpirea de persoane (art.126), violul şi acţiunile violente cu carcacter sexual (art. 131,132); b) majoritatea infracţiunilor contra proprietăţii: furtul, tîlhăria, jaful, escrocheria, întarea ilegală în posesia automobilelor fără scopul de a le comite furt, distrugerea sau deteriorarea inteţionată a bunurilor cu circumstanţe agravante (art. 158, 161, 162, 163, 166, 167); c) cîteva infracţiuni contra securităţii publice: terorismul, luarea de ostateci, huliganism cu circumstanţe agravante, vandalism, furt de arme, muniţii, substanţe explozibile şi substanţe narcotice, deteriorarea transporturilor şi căilor de comunicaţie (art.205, 206, 207, 213, 214, 226, 229, 267). Această listă este exhaustivă. În textul legii sunt indicate numerele articolelor în baza cărora se califică infracţiunile date, ceea ce exclude posibilitatea liberului arbitru. Conform secţiunii a V-a a CP al Federaţiei Ruse, “Răspunderea penală a minorilor”, capitolul XIV vizează particularităţile răspunderii penale şi ale pedepselor aplicate minorilor. Art. 87 “Răspunderea penală a minorilor”: Alin. 1. Minor este considerată persoana care la momentul săvârşirii infracţiunii a împlinit 14 ani, dar nu a împlinit 18 ani; Alin. 2. Minorilor ce au săvârşit infracţiunea le poate fi aplicată pedeapsa penală sau măsuri cu caracter educativ. Art. 88 “Tipurile pedepselor aplicate minorilor”: Alin . 1. Faţă de minori pot fi aplicate următoarele pedepse: a) amendă; b) interdicţia de a practica o anumită activitate; c) lucrări obligatorii; d) arestul; d) privarea de libertate pe o anumită perioadă. Art. 89 “Stabilirea pedepsei minorului”: Alin. 1. În vederea stabilirii pedepsei minorului urmează a fi luate în calcul condiţiile de viaţă şi de educare a acestuia, nivelul dezvoltării intelectuale, alte trăsături ale personalităţii, precum şi influenţa asupra sa a celor vârstnici. Alin. 2. Vîrsta minimă ca circumstanţă atenuantă este luată în cumul cu alte circumstanţe agravante şi atenuante. Art. 90 “Aplicarea măsurilor obligatorii cu caracter educativ”: Alin. 1. Minorul care pentru prima dată a săvîrşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi eliberat de răspundere penală dacă se constată că este posibilă corijarea lui datorită aplicării măsurilor obligatorii cu caracter educativ. Alin. 2. Minorului îi pot fi aplicate următoarele măsuri obligatorii cu caracter educativ: a) preîntîmpinarea; b) transmiterea sub supravegherea părinţilor, a persoanelor ce îi înlocuiesc sau a unui organ de stat specializat; c) obligarea acestuia de a înlătura dauna pricinuită; d) limitarea timpului liber şi stabilirea unor cerinţe speciale referitor la comportamentul minorului. Alin. 3. Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri cu caracter educativ, a căror durată este stabilită de organele ce le numesc. Alin. 4. În caz de neexecutare sistematică de către minor a măsurilor cu caracter educativ, acestea urmează a fi anulate, iar materialele urmează a fi transmise pentru atragerea minorului la răspundere penală. Art. 91 “Conţinutul măsurilor obligatorii cu caracter educativ”: Alin. 1. Preîntâmpinarea constă în explicarţia dată minorului privind paguba adusă prin acţiunile sale şi consecinţele săvîrşirii repetate prevăzute de actualul cod. Alin. 2. Transmiterea minorului sub supravegherea părinţilor sau a persoanelor ce îi înlocuiesc constă în obligativitatea acestora de a ţine sub control comportamentul minorilor. Alin. 3. Obligareaea minorului de a înlătura dauna pricinuită este aplicată având în vedere proprietatea acestuia şi capacitatea de a lucra. Alin. 4. Limitarea timpului liber a minorului vizează interdicţia de a vizita anumite localuri, posibilitatea de a merge în alte localităţi fără permisiunea organului de stat specializat.78 O măsură foarte binevenită, deoarece anume în timpul liber, neavînd o ocupaţie serioasă şi aflîndu-se sub influenţa altor personae, atît minore cît şi adulte, acesta este mai dispus la săvîrşirea de infarcţiuni. Art. 92 “Liberarea de răspundere a minorului”: Alin. 1. Minorul condamnat pentru infracţiuni uşoare sau mai puţin grave poate fi liberat de răspundere penală cu aplicarea măsurilor obligatorii cu caracter educativ, prevăzute în art. 90. Alin. 2. Minorul condamnat pentru infracţiuni mai puţin grave poate fi liberat de pedeapsă, dacă se va constata că scopul pedepsei poate fi atins prin internarea acestuia într-o instituţie educativ-curativă pentru minori. Totodată, perioada internării într-o asemenea instituţie nu poate depăşi termenul pedepsei stabilit pentru infracţiunea săvîrşită. Alin. 3. Aflarea în instituţia respectivă poate fi încetată pînă la expirarea termenului prevăzut de alin. 2 al articolului respectiv, dacă va exista hotărîrea organului de stat specializat, conform căreia minorul, pentru a se corija, nu mai are nevoie de o asemenea măsură. Prelungirea termenului de aflare într-o astfel de instituţie după expirarea termenului stabilit este posibilă doar în cazul în care se cere finalizarea studiilor. Art. 93 “Liberarea condiţionată înainte de termen”: Liberarea condiţionată înainte de termen poate fi aplicată persoanelor ce au săvîrşit infracţiuni la vîrsta minoră şi au fost condamnate la pedeapsa privativă sau la lucrări corecţionale după ispăşirea: - a cel puţin 1/3 din pedeapsa stabiltă de instanţă pentru o infracţine uşoară sau mai puţin gravă; - a cel puţin ½ din pedeapsa stabilită de instanţă pentru o infracţiune gravă; - a cel puţin 2/3 din pedeapsa stabilită de instanţă pentru o infracţiune deosebit de gravă. Art. 94 “Termenul de prescripţie”: Termenul de prescripţie în cazul liberării minorilor de pedeapsă penală este micşorat în jumătate. Art . 95 “Stingerea antecedentelor”: Pentru persoanele care au săvîrşit infracţiunea pînă la atingerea vîrstei de 18 ani stingerea antecedentelor are loc astfel: - un an după ispăşirea privaţiunii de libertate pentru infracţiuni uşoare sau mai puţin grave; - trei ani pentru infracţiuni grave şi excepţional de grave. Art. 96 “Aplicarea prevederilor actualului capitol faţă de persoanele cu vîrsta cuprinsă între 18 şi 20 de ani”: În cazuri excepţionale, avînd în vedere caracterul acţiunii săvîrşite, precum şi personalitatea infractorului, instanţa poate să aplice prevederile capitolului respectiv faţă de persoanele cu vîrsta de18-20 de ani, cu excepţia internării acestora în instituţii cu caracter educativ sau curativ-educativ, precum şi în coloniile de educare a minorului. Decizia legiuitorului rus de a introduce în Codul Penal un capitol aparte cu privire la minori este una binevenită, şi ar putea fi implementată şi la noi în ţară. Aceste soluţii legislative de ocrotire a minorului infractor, din statele sus enumerate, pot fi de un real folos în procesul de reformă legislativă a Republicii Moldova, cu atît mai mult cu cît ele sunt în concordanţă cu documentele internaţionale din domeniul delincvenţei juvenile. 2. Tratamentul penal al minorilor în sistemul de drept anglo-saxon. Spre deosebire de ţările familiei romano-germanice, unde izvorul principal al dreptului este legea, în ţările familiei anglo-saxone ca izvor de bază al dreptului serveşte norma emisă de către judecători şi exprimate în precedente judiciare. Indiferent de toate încercările de codificare ( Bentham ş.a.), în dreptul comun englez, completat şi perfecţionat cu legile “dreptului de echitate”, rămîne un drept de precedent, creat de judecătorie. Acest fapt nu exclude creşterea rolului dreptului statutar(legislativ). Ţara în care s-a născut şi s-a dezvoltat familia de drept anglo-saxon este Anglia. Ulterior acesta a fost preluat de S.U.A. şi transformat în unul independent. Acesta se aplică pe tot teritoriul S.U.A. cu unele excepţii. Printre ţările sistemul de drept al cărora face parte din această familie sunt şi Australia, Canada, Noua Zeelandă etc. Regimul juridic al minorului delincvent în Anglia evidenţiază particularităţi care ţin de însuşi specificul sistemului de drept englez bazat pe tradiţie. Caracteristic dreptului penal englez, în privinţa faptelor comise de minori, a fost de-a lungul timpului severitatea excesivă. Pînă în secolul al XIX-lea, peste 200 de infracţiuni se pedepseau cu moartea, iar minorii erau socotiţi, după vîrsta de 8 ani, infractori adulţi. Minorii infractori erau trimişi la aceleaşi închisori, înainte de proces, judecaţi de aceleaşi instanţe şi condamnaţi la aceleaşi pedepse, inclusiv moartea, deportarea sau închisoarea ca şi adulţii. Dezvoltarea ulterioară a unui sistem judiciar, separat pentru minori, în Anglia, a constituit un răspuns la ameninţarea pe care o reprezenta delincvenţa juvenilă faţă de ordinea stabilită în stat, în condiţiile în care juraţii refuzau să-i mai condamne din cauza pedepselor prea dure pe care ei ar fi trebuit să le suporte. Nu întîmplător probaţiunea ca practică a instanţelor de a menţine pe inculpat condamnat sub supraveghere şi sub influenţa comunităţii, apare în jurisprudenţa curţilor engleze încă de la începutul secolului al XVIII-lea. În prezent în cadrul Ministerului de Interne de care aparţine sistemul penitenciar, există un sistem al probaţiunii cu oficii în toată Anglia. Printre obiectivele oficiilor de probaţiune şi colaborarea cu personalul din închisori unde sunt întemniţaţi minori, colaborarea cu Casele pentru minori. Este de menţionat şi faptul că în închisorile engleze de mai mult de 200 de ani sunt prezenţi preoţii, care se implică în reeducarea infractorilor, deoarece infracţiunea este considerată mai întîi ca o problemă morală. Regimul diferenţiat pentru minori a fost introdus prin Legea din 1908 în baza căreia au fost înfiinţate tribunale separate pentru minori care au şi atribuţii în vederea ocrotirii copilului. Mai tîrziu în componenţa tuturor tribunalelor au fost incluşi ofiţerii de probaţiune. Acest sistem a fost reformat în 1969 printr-o nouă lege care a restrîns atibuţiile tribunalelor, acestea putînd pronunţa numai sancţiuni neprivative de libertate. Ca rezultat minorii puteau fi achitaţi, condiţionat ori nu, sau să li se aplice amendă. Un minor care a săvîrşit o infracţiune pentru care un adult se pedepsea cu închisoare, putea să fie obligat să petreacă 24 de ore într-un centru de reeducare, cite două, trei ore la sfîrşit de săptămînă sau să fie plasat sub supravegherea unei personae. Ca excepţie tribunalele puteau aplica pedepse privative de libertate care se ispăşeau în centre de detenţie sau în case de reeducare. În 1974 a avut loc perfecţionarea acestui sistem prin reglementarea serviciului în folosul comunităţii. În cadrul acestui program , minorii participau la activităţi de tîmplărie, pictură, grădinărie, întreţinerea cluburilor pentru tineret, acordarea de ajutor la spitale etc. Aceste măsuri au intrat ulterior în legislaţia şi practica altor state din Europa. O nouă măsură este ,,tratamentul intermediar”, care se situează între libertatea supravegheată şi plasamentul într-o instituţie şi implică programe adoptate la diverse categorii de minori şi tineri delincvenţi ( de exemplu, programe pentru infractori primar, pentru recidivişti etc.); ele cuprind o multitudine de activităţi care urmează să se desfăşoare în centrele unde minorii sunt chemaţi să-şi petreacă ziua; anumiţi minori puteau fi obligaţi să-şi petreacă aici sfîrşitul săptămînii. La evitarea, pe cît posibil, de către minorii infractori a instanţei de judecată contribuie şi ,,Birourile de legătură pentru tineret”, care au în componenţa lor un ofiţer de probţiune, un ofiţer de poliţie, un lucrător social şi, adeseori, un reprezentant al învăţămîntului şcolar. Aceştia se întîlnesc, zilnic sau săptămînal, ocazie cu care evaluează gravitatea fiecăreia dintre faptele săvîrşite de minori (ori tineri) în ziua respectivă sau într-o săptămînă şi decid asupra măsurii educative corespunzătoare. În favoarea aplicării sancţiunilor neprivative de libertate minorului delincvent se pronunţă şi Criminal Justice Act, din 1982, care stabileşte principiul că o sentinţă cu privaţiunea de libertate a minorului va fi posibilă numai în cazul în care alte forme de sancţionare nu ar da rezultate sau din motive de protejare a societăţii în cazul unor infracţiuni grave. Dreptul penal englez prin Legea din 1982 privind justiţia penală conţine principii generale de comportare cu infractorii tineri, indicînd în Titlul 1 pedepsele aplicabile pentru aceştia. Conform acestor principii, judecata nu poate stabili pedeapsa cu închisoarea persoanei care n-a atins vîrsta de 21 de ani la momentul săvîrşirii infracţiunii. Vîrsta răs