Referat Privire Gnoseologica Supramorii

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Privire Gnoseologica Supramorii si de asemenea puteti face Download Referat Privire gnoseologica supramorii

Citeste fragmente din Referat Privire Gnoseologica Supramorii

PRIVIRE GNOSEOLOGICÄ‚ ASUPRA MORÅ¢II Dacă viaÅ£a se caracterizează prin metabolism, autoreproducere, autoreînnoire, autoreglare homeostatică, reactivitate ÅŸi evolutivitate, moartea reprezintă încetarea acestor funcÅ£ii esenÅ£iale. ÃŽn natură moartea se impune, în primul rând, ca un fenomen necesar. DispariÅ£ia indivizilor răspunde unei nevoi evolutive în scopul de a face loc altor combinaÅ£ii genetice mai favorabile evoluÅ£iei speciilor ÅŸi care cresc potenÅ£ialul lor adaptativ, asigurându-le variabilitatea ÅŸi progresul. De aceea, Hegel spunea că moartea reprezintă triumful special asupra individului. Cu alte cuvinte, diferenÅ£ierea ÅŸi specializarea speciilor s-a făcut cu preÅ£ul morÅ£ii, singurul sens al vieÅ£ii în natură fiind evoluÅ£ia sa. ÃŽn nemurire, evident, evoluÅ£ia nu ar fi fost posibilă. Nemurirea ar fi deci antievolutivă. De aceea, cele două instincte, eros ÅŸi tanatos (Freud), au rol primordial în asigurarea evoluÅ£iei speciei. Moartea deci a avut un rol esenÅ£ial în favorizarea evoluÅ£iei speciilor cărora le-a fost utilă. Ea s-a impus ca o formă de selecÅ£ie naturală ÅŸi ca un fenomen adaptativ în evoluÅ£ia materiei vii. Sub acest aspect moartea este o revanşă a speciei asupra individului. ÃŽntr-un pasaj ÅŸtiinÅ£ific, filosoful P.P. Negulescu spunea : „materia vie este în sine nemuritoare. Moartea a apărut în evoluÅ£ia materiei vii ca un fenomen de adaptare, fiind necesară pentru dezvoltarea materiei vii pe pământ în cele mai bune condiÅ£ii pentru progresul lumii organice. Dacă astăzi am ajuns să fim ceea ce suntem, a fost numai cu preÅ£ul morÅ£ii naturale. Dacă moartea n-ar fi apărut, este foarte probabil că omenirea n-ar fi existat, iar pământul ar fi rămas acoperit numai de organisme monocelulare. Moartea a fost tot atât de utilă pentru evoluÅ£ia umanităţii ca ÅŸi viaÅ£a”. Moartea nu reprezintă altceva decât trecerea materiei dintr-o stare în alta, pierderea capacităţii de autoreînnoire prin metabolism condiÅ£ionând pierderea tuturor celorlalte funcÅ£ii ÅŸi trăsături vitale. Specializarea celulară a adus deci moartea ca necesitate ÅŸi ca negare a vieÅ£ii ca antiteză (Hegel) sau ca mod de a fi al existenÅ£ei umane (Heiddeger), existenţă caracterizată prin autocreaÅ£ie, autoconservare ÅŸi autodistrugere. ÃŽn al doilea rând, deÅŸi fenomene opuse, moartea ÅŸi viaÅ£a apar ca două laturi interdependente în evoluÅ£ia materiei vii în natură, în organismul viu moartea intricându-se cu viaÅ£a. Kierkegaard spunea că, în natură, clipa de supremă viaţă poartă în ea moartea, referindu-se la fluturii ce mor imediat după reproducere iar la noi, un hrisov menÅ£iona că „din ziua în care vedem lumina zilei intrăm în calea morÅ£ii”. Apoi imediat după moarte, viaÅ£a coexistă încă cu fenomene vitale. Astfel, viaÅ£a ÅŸi moartea nu sunt antitetice deÅŸi, cultural vorbind, existenÅ£a, după M.Florian, este reglată antitetic, viaÅ£a fiind dominantă ÅŸi moartea recesivă. Faptul că în organismul viu se produc fenomene letale (cu izotopi marcaÅ£i s-a dovedit că eritrocitul trăieÅŸte 120 de zile, epiderma 30 de zile, leucocitul 13 zile, mitocondria 8 zile, apreciindu-se că în 8 ani se primeneÅŸte întreaga materie vie a unui organism) a făcut să se afirme că moartea este pregătită de o viaţă sau că a trăi înseamnă de fapt a muri. După încetarea funcÅ£iilor vitale, după moarte, leucocitele migrează, glandele sudoripare mai secretă, musculatura se contractă, spermatozoizii sunt apÅ£i de fecundare etc., fapte ce confirmă ceea ce Eminescu spunea, că viaÅ£a e cuibul morÅ£ii ÅŸi moartea sămânÅ£a vieÅ£ii. ÃŽn al treilea rând, dacă evoluÅ£ia individului este limitată în timp, viaÅ£a în sine este infinită, nemuritoare ÅŸi acest caracter Å£ine de capacitatea de productibilitate a ADN-ului, în acest sens, ca ÅŸi reproducerea sau naÅŸterea, moartea apărând ca un fenomen natural, firesc ÅŸi doar moartea violentă, prematură ÅŸi nemotivată evolutiv apare ca nefirească, nenaturală. O astfel de constatare deschide calea luptei conÅŸtiente pentru viaţă prin lărgirea graniÅ£elor sale (ex. prin reanimare) ÅŸi prin folosirea raÅ£ională a vieÅ£ii. ConÅŸtiinÅ£a limitării existenÅ£ei individuale în timp a născut conÅŸtiinÅ£a despre moarte ÅŸi aceasta a dat o nouă semnificaÅ£ie vieÅ£ii. Din cele de mai sus decurge o altă constatare gnoseologică, ÅŸi anume aceea că dacă existenÅ£a este un hazard al naturii, poate un accident în Cosmos, atunci acestui hazard trebuie să-i dăm un sens, fiind determinaÅ£i astfel să adoptăm o atitudine culturală faţă de moarte în scopul de a face viaÅ£a mai bogată în împliniri. Această constatare este un îndemn la folosirea raÅ£ională a vieÅ£ii, deoarece s-a spus că natura a inventat moartea tocmai pentru a îmbogăţi viaÅ£a. A vorbi despre moarte este deci a vorbi despre sensul vieÅ£ii, spunea Malraux, moartea apărând ca o scadenţă în afirmarea creaÅ£iei ÅŸi binelui din viaţă. Sub acest aspect moartea conferă omului, conÅŸtient de ea, un privilegiu de a deveni o fiinţă autentică, sensul vieÅ£ii fiind acela de asigurare a perenităţii (prin creaÅ£ie, prin bine, adevăr ÅŸi frumos) în conÅŸtiinÅ£a semenilor ÅŸi urmaÅŸilor. Moartea fizică, individuală sau ontologică, nu poate fi înfrântă decât prin creaÅ£ie, numai opera lăsată impunându-se ca o revanşă împotriva morÅ£ii ÅŸi numai prin aceasta moartea fiind capabilă să transforme viaÅ£a în destin. Dacă omul ar fi fost nemuritor sau inconÅŸtient, nu ÅŸi-ar mai fi pus problema sensului vieÅ£ii. Fiind muritor, prin acest sens el a înlocuit evoluÅ£ia sa biologică, limitată în timp, cu evoluÅ£ia cultura-spirituală, nelimitată în timp ÅŸi spaÅ£iu. Pretinsa sau inevitabila teamă de moarte, conÅŸtiinÅ£a morÅ£ii, a adus dorinÅ£a supravieÅ£uirii după moarte prin creaÅ£ia lăsată, dorinÅ£a contribuÅ£iei ÅŸi după moarte la progresul umanităţii prin această creaÅ£ie. Nu teama de moarte ci teama de a nu fi realizat ceva în viaţă, ceva util pentru omenire, pentru progresul său, trebuie să fie realitatea preocupărilor legate de acest eveniment terminal, mai ales astăzi când de la angoasa morÅ£ii individuale se trece la o angoasă a morÅ£ii filogenetice, de specie, prin riscurile create de om ÅŸi care îl ameninţă. A crea este deci a trăi de două ori ÅŸi faptul că moartea nu poate fi înfrântă decât prin creaÅ£ie, prin valori, face din moarte un fenomen cultural ÅŸi un destin propriu, individual. Filosoful Titu Maiorescu, rector al Universităţii ieÅŸene spunea : „adevărul trăieÅŸte dar gânditorul moarte. Din această cauză nu există o persistenţă personală după moarte ci numai viaÅ£a eternă a adevărului. Dar nu numai adevărul este nemuritor ci ÅŸi celelalte valori general – umane, binele ÅŸi frumosul, care constituie esenÅ£a speciei umane. Ele nu sunt individuale ci universale. Numai în măsura în care contribuim la descoperirea sau săvârÅŸirea acestor valori, participăm la nemurire. Promovând aceste valori, individul se depăşeÅŸte pe sine ÅŸi interesele sale egoiste. ObÅ£inem nemurirea dar nu prin simpla noastră existenţă ci prin opera noastră, prin lupta pentru adevăr, bine ÅŸi frumos. Prin participarea la aceste valori general-umane, trăim în conÅŸtiinÅ£a semenilor noÅŸtri. Cine n-a reuÅŸit să lase la moartea sa nimic spiritual omenirii, cine a trăit fără să Å£ină cont de general, cine a murit fără să lase altă amintire decât amintirea senzorială, este mort pentru vecie. Căci numai adevărul general valabil face parte din fluxul continuu al nemuririi. Numai acela care a reuÅŸit să ajungă la acest flux, numai acela ce s-a scăldat în undele acestui flux, va fi purtat de valuri prin spaÅ£iile ÅŸi prin toate anotimpurile în portul veÅŸniciei. Nu încercaÅ£i să suprimaÅ£i moartea din această lume ci răul care izvorăşte din lume, răutatea ÅŸi ignoranÅ£a oamenilor, căci tocmai acest rău este cel mai groaznic. Moartea naturală, moartea care este rezultatul deplinei dezvoltări a vieÅ£ii, nu este un rău. ÃŽn societate, răul constă în moartea care este o consecinţă a nevoii, a viciului ÅŸi a crimei, a neÅŸtiinÅ£ei ÅŸi a brutalităţii. Această moarte înlăturaÅ£i-o din lumea voastră sau încercaÅ£i măcar să o limitaÅ£i cât mai mult cu putinţă. AÅŸa grăieÅŸte raÅ£iunea către oameni”. AcelaÅŸi lucru spunea ÅŸi Marin preda : „moartea este un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală care adesea este o dulce ispită. Dar moartea violentă, sinuciderea la care eÅŸti împins de către oameni ? Scriind, simt că trăiesc ÅŸi gândul morÅ£ii inevitabile îşi diminuează puterea de a-mi îngrozi conÅŸtiinÅ£a, care îmi ÅŸopteÅŸte : nu trebuie să accepÅ£i să trăieÅŸti oricum”. ÃŽn acest fel, reprezentările despre moarte au apărut ca stoice în antichitate, tenebroase, în evul mediu ÅŸi ÅŸtiinÅ£ifice astăzi, abordarea ÅŸtiinÅ£ifică a morÅ£ii (tanatologia) arătându-ne că moartea nu poate fi dominată decât prin opera creată ce permite un acces la universalitate. De aceea poporul afirmă că „s-a săvârÅŸit din viaţă”, în scopul de a comunica în continuare cu „departele său” ÅŸi a deveni astfel conÅŸtiinÅ£a mai bună a omului (Liiceanu). Lucian Blaga spunea că creaÅ£ia este singurul surâs al tragediei noastre care, într-adevăr, devine singura cale de a face să treacă la fapte. Eminescu a pus în antiteză fericită aceste realităţi când arăta că „în stingerea eternă dispari fără de urmă” (Rugăciunea unui dac), dar în acelaÅŸi timp trebuie să ÅŸtii să înveÅ£i a muri (Oda în metru antic). Moartea trebuie să fie un fel de bilanÅ£ al binelui căci aspiraÅ£ia spre veÅŸnicie este caracteristică omului, spunea M.de Unamuno. Dacă a fi este a da sens vieÅ£ii, cum s-a spus, atunci fiecare are la dispoziÅ£ie posibilitatea depăşirii limitelor eului propriu prin binele la care se referea ţăranul român pe patul de moarte atunci când se întreba dacă nu a supărat pe cineva în viaţă. Deci depăşirea limitelor eului se face prin demnitate ÅŸi operă, acesta fiind modelul oferit timpului de către Socrate. De aceea, mesajul transmis de orice cadavru trebuie să fie acela de „scuturare de orice gând rău” ÅŸi de înÅ£elegere mai bună a omului viu. Emil Cioran spunea că „a-Å£i da seama de moarte constituie paroxismul conÅŸtiinÅ£ei”, singura ÅŸansă de reabilitare a umanului fiind viaÅ£a purificată prin bine, adevăr ÅŸi frumos cum spunea Eugen Ionescu. CARACTERISTICILE FIZIPATOLOGICE ALE STÄ‚RILOR TERMINALE Fenomenul fiziopatologic cel mai caracteristic al stărilor terminale este anoxia care cuprinde, în mod gradat, toate Å£esuturile ÅŸi organele. La lipsa de oxigen Å£esuturile au o rezistenţă diferită, condiÅ£ionată de vechimea lor filogenetică. Creierul, mai ales straturile 3-5 din scoarÅ£a cerebrală, fiind structurile cele mai recente filogenetic, apar ÅŸi cele mai sensibile la lipsa de oxigen, fiind primele excluse din viaţă. Creierul are nevoie de 0,7 l sânge pe minut iar privarea sa de acest aport pe timp de un minut duce la instalarea comei. Apoi, deÅŸi creierul reprezentă 2 % din organism, pentru metabolismul glucozei el consumă 22 % din oxigenul corpului, fapt ce evocă nevoile sale crescute de oxigen. Lipsa oxigenului condiÅ£ionează moartea sa precoce, în 3-5 minute, faţă de musculatura striată ce rezistă 30 de minute, musculatura netedă ce rezistă 2 ore, celulele germinale 10 ore etc. ÃŽn creier, 5/6 din energie se eliberează prin fosforilare oxidativă, de unde sensibilitatea crescută a creierului la hipoxie ÅŸi 1/6 prin glicoliza anaerobă, ca mecanism filogenetic mult mai vechi ÅŸi de apărare faţă de hopoxie. Or, rezistenÅ£a celulei nervoase la hipoxie se exprimă tocmai prin capacitatea sa de a continua glicoliza în anaerobioză (efect crabtree), mecanism filogenetic mai vechi ÅŸi pe seama căruia creierul nu poate supravieÅ£ui, în stările terminale, mai mult de 3-5 minute. Epuizarea mecanismelor de glicoliză anaerobă duce deci la moartea fiziologică a creierului. Anoxia cerebrală terminală se manifestă clinic prin convulsii ÅŸi comă până la decerebrare, tăcere electrică constantă sau reversibilă iar morfologic printr-o stare vasal-anoxică ÅŸi de liză neuronală fără neuronofagie, deci cu apariÅ£ia de umbre neuronale. RezistenÅ£a diferită a Å£esuturilor la lipsa de oxigen condiÅ£ionează o a doua caracteristică fiziopatologică a stărilor terminale, ÅŸi anume moartea ca proces. Fenomenul se datorează faptului că la lipsa de oxigen rezistenÅ£a Å£esuturilor creÅŸtere cranio-caudal, fapt ce face ca Å£esuturile cele mai recente să fie primele excluse din viaţă, iar organismul să supravieÅ£uiască pe seama structurilor mai vechi filogenetic. ÃŽn mitologia greacă, Tanatos era reprezentat cu o lumânare ce se stingea treptat, fapt ce lasă loc interpretării că ÅŸi cei vechi aveau o imagine despre moarte ca producându-se în timp. De aceea ei vorbeau de chinul de a nu muri deodată. Moartea instantanee, brutală, ce siderează toate funcÅ£iile vitale deodată, este excepÅ£ională ca în catastrofe grave, inhibiÅ£ii bulbare, unele morÅ£i subite etc. ÃŽn general, dar mai ales în cazuri patologice, moartea se produce în timp, structurile ÅŸi organele rezistând pe seama celor mai vechi filogenetic ÅŸi deci mai rezistente la lipsa de oxigen. DeÅŸi nu pot exista legi specific – cronologice ale excluderii organelor din viaţă, frecvent, când cordul încetează primar, creierul nu supravieÅ£uieÅŸte peste 3 minute, timp după care survine autoliza neuronilor iar subiectul mai poate vedea ÅŸi avea o gândire coerentă doar pentru maximum 5-8 secunde. Când scoarÅ£a cerebrală încetează primar, cordul îşi poate continua activitatea ore sau chiar zile, datorită rezistenÅ£ei sale crescute la lipsa de oxigen. Numărul redus de mitocondrii din celulele de tip P ale nodului sinusal conferă acestuia o rezistenţă mare la hipoxie. Când moartea cerebrală survine în primul rând, după ea urmează moartea vegetativă ÅŸi apoi cea tisulară, care poate Å£ine ore, luni sau chiar ani, atât în cazul supravieÅ£uirii vegetative cât ÅŸi al celulelor în culturi de celule. ÃŽn atari condiÅ£ii s-au menÅ£inut gravide în moarte cerebrală în scopul evoluÅ£iei sarcinii. Realitatea morÅ£ii ca proces o probează atât existenÅ£a fenomenelor letale din timpul vieÅ£ii cât ÅŸi existenÅ£a unor fenomene vitale după încetarea funcÅ£iilor vitale. După cum s-a mai menÅ£ionat, după moartea creierului, cordului ÅŸi plămânului (a organelor vitale), unele celule supravieÅ£uiesc, uterul fiind capabil de contracÅ£ii, glandele sudoripare fiind excitabile până la 5-6 ore, leucocitele migrând din capilare, celulele germinale fiind capabile de fecundare după 10-15 ore etc. Pe acest decalaj privind moartea în timp a Å£esuturilor ÅŸi organelor, a celulelor ÅŸi organitelor lor, se bazează eforturile reanimatologiei de inversare a fenomenelor terminale, în sensul de a asigura rezistenÅ£a organismului pe seama proceselor mai vechi filogenetic ÅŸi de readucere la viaţă a proceselor mai recente filogenetic care au fost primele excluse din viaţă. Din realitatea morÅ£ii ca proces decurge o altă caracteristică fiziopatologică a stărilor terminale, ÅŸi anume specificul de „sucombare”, de excludere din viaţă a fiecărui organ vital care, în concepÅ£ia trepiedului vital al lui Bichat, include creierul, cordul ÅŸi plămânul. Creierul se exclude din viaţă prin epuizarea proceselor metabolice de utilizare anaerobă a glucozei, procese ce nu pot depăşi 3-5 minute. Cu alte cuvinte, în stările terminale creierul supravieÅ£uieÅŸte pe seama proceselor de glicoliză anaerobă, mult mai vechi filogenetic ÅŸi care, prin durata lor maximă de 5 minute definesc, de altfel, durata morÅ£ii clinice cerebrale. După 5 minute, apariÅ£ia leziunilor în nucleul celulelor nervoase conferă caracter ireversibil morÅ£ii cerebrale. Cordul poate muri primar sau secundar morÅ£ii creierului, printr-o asistolie consecutivă bradicardiilor sinusale progresive favorizate de vagotonia stărilor terminale, sau alteori datorită blocurilor atrio-ventriculare, inhibiÅ£iilor, bolii nodului sinusal etc. Mai frecvent, cordul sfârÅŸeÅŸte printr-o fibrilaÅ£ie ventriculară consecutivă heterogenităţii excitabilităţii sale prin ischemie sau excesului de catecolamine cu intrarea în funcÅ£iune a unor focare ectopice, mai rezistente la lipsa de oxigen ÅŸi cu propagarea tangenÅ£ială, ca la embrion, ÅŸi nu radiară, a excitaÅ£iei. Pulmonul moare de asemeni primar ca în pneumotorax, pneumopatii sau inhibiÅ£ii bulbare, ori moare secundar ca în stările de comă, în asfixiile acute sau după moartea cordului. Din caracteristica fiziopatologică a morÅ£ii ca proces decurge necesitatea stabilirii momentului morÅ£ii. Dacă moartea, cum s-a spus, este făcută din mai multe morÅ£i (ale organelor) ÅŸi se petrece în timp, o întrebare legitimă se referă la momentul morÅ£ii întregului organism sau a organului ce caracterizează ÅŸi defineÅŸte moartea organismului. ÃŽn mod clasic, momentul morÅ£ii organismului este conferit de moartea celor 3 organe vitale, fapt ce era evidenÅ£iat, în mod precis, de apariÅ£ia semnelor cadaverice, perceperea clinică a încetării funcÅ£iilor vitale fiind aleatorie. Tehnicile actuale de reanimare, prin posibilitatea realizării supravieÅ£uirii artificiale (aÅŸa-numiÅ£ii morÅ£i vii) ÅŸi prin estomparea limitelor dintre viaţă ÅŸi moarte, au readus în discuÅ£ie, în mod acut, problema momentului morÅ£ii, a morÅ£ii organului ce caracterizează moartea organismului. S-a admis că moartea creierului, în cazul nevoii de recoltare de organe unice pentru transplante, poate echivala cu moartea întregului organism, deoarece moartea creierului reprezintă moartea relaÅ£iilor sociale (omul fiind o fiinţă socială), pierderea unităţii bio-psiho-sociale a self-ului, ce face ca orice supravieÅ£uire viscerală în afara supravieÅ£uirii creierului să fie aidoma unei culturi de celule. Diagnosticul de moarte cerebrală implică drept criterii tanatologice (ca markeri fiabili de moarte a întregului creier, inclusiv a trunchiului cerebral) probe clinice (areactivitate la stimuli, comă, abolirea deglutiÅ£iei), EEG (traseu plat prin monitorizare de 24-48 ore cu excepÅ£ia intoxicaÅ£iilor medicamentoase, hipotermiei, stărilor de ÅŸoc ÅŸi encefalopatiilor metabolice), angiografice (absenÅ£a circulaÅ£iei cerebrale), radioizotopice (lipsa de captare a TechneÅ£iului 99), metabolice (diferenÅ£a de concentraÅ£ie a oxigenului la dozare jugulocatotidiană), morfologice (umbre celulare ÅŸi autoliza la biopsia cerebrală), ultrasonografice (absenÅ£a ecourilor cerebrale sau prin aplicarea metodei Doppler (absenÅ£a carotidiană a perceperii pulsului ÅŸi vitezei sângelui). Moartea creierului mijlociu este atestată de absenÅ£a reacÅ£iilor pupilare la lumină, moartea punÅ£ii cerebrale, de absenÅ£a reflexelor corneene ÅŸi oculovestibulare, iar moartea măduvei de apnee, deÅŸi reflexele medulare pot rămâne funcÅ£ionale mult timp, îngreunând astfel „diagnosticul tehnologic” de moarte a trunchiului cerebral. De menÅ£ionat din nou că în situaÅ£ia administrării de sedative, în intoxicaÅ£ii, în hipotermie sub 320 C sau la copii, aceste criterii devin aleatorii ÅŸi suscită prudenţă în interpretarea lor (mai ales traseul EEG plat, care a revenit după 1-2 luni de comă depăşită). Astfel, savantul Landau, după ce a stat 44 de zile în comă depăşită cu traseu EEG plat, ÅŸi-a revenit o dată cu întreruperea reanimării ÅŸi apoi a luat premiul Nobel. ÃŽn afara nevoilor de recoltare de organe unice pentru transplante, atunci când este vorba de înhumare sau necropsie, momentul morÅ£ii va fi definit de moartea întregului organism, pentru a se evita acuzele de forÅ£are a morÅ£ii, pentru a evita considerarea cuiva ca muribund ÅŸi nu ca decedat. ÃŽn situaÅ£ia necesităţii precoce a unei investigaÅ£ii necropsice, aceste acuze pot deveni acute, motiv pentru care realitatea morÅ£ii organismului va fi evocată de apariÅ£ia semnelor cadaverice semitardive ce îi dau certitudine. ÃŽn caz contrar, o necropsie neavizată sau o mutilare cadaverică se poate invoca ca o favorizare a morÅ£ii sau ca o profanare de cadavre inclusă în legile penale. Realitatea morÅ£ii ca proces aduce în discuÅ£ie problema fazelor morÅ£ii. Dacă moartea se produce în timp, graÅ£ie rezistenÅ£ei diferite a Å£esuturilor ÅŸi organelor la lipsa de oxigen, atunci rezultă că procesul morÅ£ii se desfăşoară în mai multe etape, a căror cunoaÅŸtere devine importantă pentru aprecierea juridică a momentului prelevării de organe unice, pentru evitarea unor înhumări precipitate în caz de moarte aparentă ca ÅŸi pentru aprecierea răspunderii faţă de actele proprii efectuate în fazele iniÅ£iale ale instalării morÅ£ii. Filozofii vorbeau de o moarte relativă, reversibilă, cum sunt agonia ÅŸi moartea clinică ÅŸi de o moarte absolută, ireversibilă, ce corespunde morÅ£ii biologice. S-a mai vorbit de o moarte psihologică, a aspiraÅ£iilor sociale, a eului, ÅŸi de o moarte biologică, a informaÅ£iei genetice din nucleul celular, iar în final de o moarte amnezică, ca atunci când oamenii uită pe cei morÅ£i. Sub aspect medical, moartea are următoarele faze : - Preagonia exprimă, de regulă, o stare de excitaÅ£ie psihosenzorială cu începutul deprimării funcÅ£iilor vitale. - Agonia exprimă o deconectare cortico-subcorticală cu reglare bulbopontină a funcÅ£iilor vitale. ÃŽn agonie are loc o intricare de fenomene vitale cu fenomene letale, de la care vine ÅŸi denumirea fazei (agon = luptă). Emil Cioran vedea agonia ca o zbatere a vieÅ£ii în ghearele morÅ£ii. Agonia este deci golul dintre viaÅ£a ce nu a încetat ÅŸi moartea ce nu a început. InsuficienÅ£a controlului cortical asupra funcÅ£iilor organice duce la deprimarea funcÅ£iilor vitale, din această cauză agonia fiind cunoscută ÅŸi sub numele de vita reducta, adică de viaţă redusă. Scăderea debitului cardiac sub 40 % ÅŸi a presiunii sistolice sub 40 mm Hg determină de regulă agonia. Tulburările clinice ale acestei faze se datorează scăderii proceselor oxidative ÅŸi creÅŸterii celor de glicoliză anaerobă, îndeosebi în creier ÅŸi care fac ca, în raport de intensitatea lor, agonia să fie conÅŸtientă sau inconÅŸtientă. Agonii conÅŸtiente sunt cunoscute la mari oameni ca HaÅ£ieganu, Rainer, Mironescu, Bagdasar, Kazantzakis etc. care „după ce dădea sfaturi urmaÅŸilor ÅŸi-i binecuvânta, se întreba încotro apune soarele ÅŸi se întorcea către acolo spunând celor din jur că merge să se aÅŸeze lângă străbuni ÅŸi să aÅŸtepte judecata semenilor”. Tot aÅŸa, V.Hugo a închis ochii afirmând că „acum vine lumina întunericului”. Agonii inconÅŸtiente au făcut Goethe, Napoleon, LăpuÅŸneanu etc. la care procesele de anoxie cerebrală, fiind mai intense, au dus la diferite exprimări terminale incoerente. Fenomenele de anoxie cerebrală din agonie determină ÅŸi unele tulburări psihice de tipul hipermneziei ÅŸi euforiei patologice, ca reacÅ£ii de apărare faţă de moarte, cu stări onirice ÅŸi senzaÅ£ia de plutire consecutiv începutului de instalare a colapsului ÅŸi stagnării sângelui în părÅ£ile declive ale corpului, surprinsă ÅŸi în literatură : „Ochii mamei se împăienjenesc / Primesc tot mai mult în sine : / RugineÅŸte ora cumplit / Văd ca prin sită, îmi spune./ Ne observa cu inima./ Se întoarce prin ani : / Ce-ai făcut timpule ? / Vai, ceaţă, ceaţă. / Ochii mamei se împăienjenesc / Zărind clar / Lumina cealaltă.” / (P.Got). Ca durată, agonia poate fi absentă (catastrofe, leziuni de trunchi cerebral), scurtă sau lungă (ca în morÅ£ile patologice), durata sa putând fi apreciată retrospectiv prin nivelul catecolaminelor din sângele cadavrului ÅŸi al lacticodehidrogenazei în LCR (în agoniile lungi nivelul lor fiind crescut). Antinomia agoniei ca stare terminală se poate exprima prin polaritatea dintre starea sa dramatică ÅŸi deseori dulce ÅŸi riscul de a sfârÅŸi în solitudine ÅŸi fără asistenţă. - Moartea clinică este o altă fază a morÅ£ii a cărei durată devine variabilă după fiecare organ vital, în raport de capacitatea lor de a vira metabolismul spre anaerobioză (3 minute pentru creier, minute ÅŸi chiar ore pentru cord, pulmon). Sub hibernare durata morÅ£ii clinice poate creÅŸte. Moartea clinică exprimă o abolire a funcÅ£iilor vitale fără moartea lor celulară, de unde ÅŸi numele de vita minima. Frecvent, revenirea din starea de moarte clinică se soldează cu sechele, mai ales neuro-psihice, iar procentele mari de readucere din starea de moarte clinică, raportate uneori, probabil că nu au fost în realitate stări de moarte clinică. Readucerea organismului din aceste stări terminale, mai ales din starea de moarte clinică, sub aspectul fenomenelor trăite, a făcut obiectul unor descrieri literare dar ÅŸi ÅŸtiinÅ£ifice. ÃŽn „Life After Life”, R.Moody culege de la supravieÅ£uitori simptome de tipul pierderii corporale, senzaÅ£iilor luminoase particulare după ieÅŸirea dintr-un tunel întunecos, fenomene a căror succesiune ar fi următoarea : la început subiectul simte o detaÅŸare de corpul său fizic pe care îl percepe ca ceva exterior (decorporare), urmată de intrarea într-un tunel întunecos ÅŸi apoi luminos în care se vede cum a fost ca om. Hipermnezia acestei stări aduce o maximă obiectivitate a vieÅ£ii parcurse urmată de un spectru luminos ÅŸi regretul revenirii din această stare. Fenomenele au fost interpretate ca fiind datorate anoxiei cerebrale, mai ales occipitale, administrării de droguri sau chiar unor stări de reverie prin izolare totală. Fenomenele au fost interpretate ÅŸi ca fiind inverse naÅŸterii, când apare senzaÅ£ia de decorporare de organismul matern, de tunel ÅŸi apoi de iluminare o dată cu delivrarea. BrâncuÅŸi relata revelaÅ£ia acestui gol absolut ca o beznă în care nu se află nimic, ca ÅŸi a plinului absolut ce produc apoi o nemaipomenită lumină, ca un dar de preÅ£, ca o experienţă ce l-a învăţat să înÅ£eleagă mai bine viaÅ£a. ÃŽn lucrările lor, R.Moody ÅŸi P.Mounier (în lucrarea „Pentru ca omul să devină Dumnezeu”) relatează multiple astfel de cazuri ce ÅŸi-au revenit din stările intermediare de moarte clinică : „În timpul cât am rămas fără conÅŸtiinţă, m-am simÅ£it cumva ridicat în aer, ca ÅŸi când nu mai aveam corp. Am văzut apărând o lumină mare, albă ÅŸi strălucitoare, atât de strălucitoare încât nu puteam vedea prin ea. Dar prezenÅ£a ei era de ajuns pentru a răspândi o minunată impresie de liniÅŸte. Nu semăna cu nimic cunoscut pe pământ”. După o criză cardiacă un alt bolnav spunea : „am căzut într-o gaură mare, neagră. Imediat, întunericul s-a risipit ÅŸi i-a luat locul o lumină palid-cenuÅŸie iar eu am continuat să lunec cu iuÅ£eală. Totul era învăluit într-o lumină splendidă. Era o formidabilă senzaÅ£ie de bucurie pe care nu găsesc cuvinte să o exprim. Nu aveam deloc chef să plec, dar nu aveam de ales pentru că în aceeaÅŸi clipă m-am regăsit în corp, cu durerea aceea groaznică în piept”. ÃŽn sfârÅŸit, un alt supravieÅ£uitor relata : „totul era minunat pe tărâmul celălalt ÅŸi de fapt nu aÅŸ fi avut ceva mai bun de făcut decât să rămân, dar ideea că aveam ceva bun de înfăptuit pe pământ era exaltantă. Atunci mi-am zis că trebuie să plec ÅŸi să trăiesc iarăşi ÅŸi m-am întors în corp. ÃŽntrucât scenele din viaţă îmi defilau acum rapid, jucam la perfecÅ£ie acest rol. ÃŽn această trecere în revistă, mi-a apărut sentimentul de subapreciere faţă de mine însumi. Realizarea acestui fapt a avut un efect terapeutic profund asupra mea. O singură clipă a fost cât ani de zile de psihoterapie. Trecând astfel rapid din scenă în scenă, am primit o putere minunată, aceea de a mă ierta pe mine însumi. Dragostea ÅŸi iertarea pe care mi-o acordam mă elibera de rănile pe care mi le-am pricinuit singur vreme de o viaţă. Singurul păcat pe care nu mi-l puteam ierta ÅŸi pe care îl săvârÅŸisem era acela că nu am ÅŸtiut să iubesc”. - Moartea biologică corespunde alterărilor nucleului celular care conferă caracter ireversibil morÅ£ii organelor, alterarea citoplasmei, autoliza sa fiind încă reversibilă. Formele clinice particulare ale stărilor terminale se referă la moartea aparentă, viaÅ£a vegetativă ÅŸi supravieÅ£uirea artificială, ultimele două ca un fel de moarte socială. Moartea aparentă corespunde unei deprimări profunde a funcÅ£iilor vitale ale creierului (comă, areflexie), cordului (lipsa pulsului, colaps) sau respiraÅ£iei (respiraÅ£ii superficiale) ce fac dificilă perceperea lor, mai ales clinică ÅŸi pot crea erori privind diagnosticul de realitate a morÅ£ii. Unii o numesc ÅŸi catalepsie, ca exprimând, cu precădere, o pierdere a funcÅ£ii contractile musculare. Autorii vechi exprimau moartea aparentă prin aceea că „uneori nimic nu seamănă mai mult cu viaÅ£a decât moartea”. Angoasa morÅ£ii aparente ÅŸi a înhumării într-o astfel de stare a fost o preocupare obsedantă a lui Freud, R.M. Rilke, Vesalius, Petrarca, Ceaikovscki, Dostoievski etc. ÅŸi foarte probabil că, legat de ritualurile funerare, bocetul avea funcÅ£ia de trezire dintr-o moarte aparentă. Vesalius a fost condamnat la moarte pentru că în scop necropsic a incizat o femeie pretins a fi în moarte aparentă, iar Petrarca, după 20 de ore de moarte aparentă a mai trăit apoi 30 de ani. Dostoievski lăsa scris asupra morÅ£ii să nu fie considerat decedat când el cade doar într-o criză de letargie. Moartea aparentă a fost descrisă încă din antichitate de Platon. Plutarh ÅŸi este cunoscut procesul dintre Asclepios ÅŸi Democrit pe această temă. Mai târziu a fost descrisă de Diderot, A.Paré, Larey etc., iar D.Cantemir în „Descriptio Moldavie” atrăgea atenÅ£ia ca un cadavru să nu fie înhumat mai înainte de 24 de ore, când el poate fi numai leÅŸinat ÅŸi nu decedat. Realitatea morÅ£ii aparente, constatată clinic ÅŸi uneori chiar necropsic sau la exhumare prin schimbarea poziÅ£iei cadavrului în sicriu, urcă la o frecvenţă de 27.000 cazuri în sec. XIX în Anglia, mai ales în marile epidemii, la 40 pe an în prezent în Spania, Italia, la 1/800 înhumări în USA, fapt verificat de instituÅ£ia coronerului, la 4 % din cadavrele soldaÅ£ilor americani exhumaÅ£i din FranÅ£a după ce de-al doilea război mondial, sau morÅ£i în Vietnam. Cazuri deosebite au fost descrise ÅŸi la noi de M.Minovici în cazul morÅ£ii aparente prin refrigerare a unui student, sau de G.Bogdan într-o intoxicaÅ£ie cu victima ce s-a ridicat din sicriu. A fost de asemeni intuită ÅŸi descrisă în literată de E.Poe sau mai recent de G.Garcia Marquez : „cu câteva clipe în urmă era fericit de propria-i moarte pentru că se credea mort. Pentru că un mort poate fi fericit de situaÅ£ia sa iremediabilă. Dar un om viu nu se poate resemna de gândul că va fi îngropat de viu. TotuÅŸi, membrele sale nu răspundeau la comenzi. Nu se putea exprima ÅŸi de aceea îi era groază. Cea mai mare groază din viaÅ£a ÅŸi din moartea sa. ÃŽl vor îngropa de viu. Iar el va putea să simtă acest lucru. Să fie conÅŸtient în clipa în care vor închide sicriul. Să simtă golul corpului suspendat pe umerii prietenilor, în timp ce neliniÅŸtea ÅŸi disperarea vor creÅŸte cu fiecare pas al procesiunii”. Moartea aparentă este ÅŸi astăzi o realitate medicală mai ales în caz de intoxicaÅ£ii cu opiu ÅŸi somnifere, electrocuÅ£ie, hipotermie, epilepsie, anemii severe, inhibiÅ£ii diverse, deshidratări neglijate etc., fapt ce obligă la o constatare instrumentală a încetării funcÅ£iilor vitale pentru a justifica abandonarea efortului de reanimare. Constatarea apariÅ£iei semnelor cadaverice semitardive, după 6-12 ore de la deces, justifică o intervenÅ£ie necroscopică ÅŸi apoi o înhumare. C.M. de 45 de ani, de constituÅ£ie obeză, după un efort fizic intens făcut în seara unei zile (degajarea unui vehicul dintr-o împotmolire) acuză o intensă durere precordială urmată de pierderea conÅŸtiinÅ£ei ÅŸi colaps. Familia alarmată solicită un medic care nu se poate deplasa în noaptea solicitării, amânând deplasarea pe a doua zi, când un cadru mediu constată decesul dar administrează totuÅŸi o fiolo de Pentazol în Å£esutul celular subcutanat al braÅ£ului. Considerând persoana decedată se anunţă organele în drept care ordonanÅ£ează necropsia medico-legală, care, pe lângă constatarea unui infarct de miocard, relevă la locul injecÅ£iei un intens infiltrat hemoragic, ceea ce atestă existenÅ£a circulaÅ£iei sangvine deprimate în momentul efectuării injecÅ£iei. ReacÅ£ia vitală prezentă la acest nivel a fost elementul indubitabil ce a lăsat loc interpretării că în dimineaÅ£a efectuării injecÅ£iei victima se afla în stare de moarte aparentă. ViaÅ£a vegetativă corespunde unei come depăşite, de obicei cu moarte cerebrală dar cu menÅ£inerea spontană în viaţă a funcÅ£iilor cardiace ÅŸi pulmonare. SupravieÅ£uirea artificială corespunde unei come depăşite cu menÅ£inerea în viaţă a funcÅ£iilor vitale prin aparatura medicală de tipul respiraÅ£iei asistate, circulaÅ£iei extracorporale, pacemaker-ului cardiac, dializei extrarenale. ÃŽn unele situaÅ£ii, întreruperea acestor mijloace de reanimare sub diagnosticul de moarte cerebrală a fost compatibilă cu menÅ£inerea în viaţă vegetativă a cordului ÅŸi pulmonului, fapt ce a derutat nu numai pe legislatori dar ÅŸi pe medici. Astfel, Nancy Cruzon s-a aflat în stare de viaţă vegetativă timp de 7 ani, după care s-a constatat atrofia cerebrală totală, iar cazul Karen Quinllan a derutat pe medicii ÅŸi juriÅŸtii ce trebuiau să decidă asupra realităţii morÅ£ii când, după întreruperea mijloacelor de menÅ£inere artificială în viaţă consecutiv stabilirii diagnosticului de moarte, victima a continuat să trăiască în stare vegetativă. SINDROAME TANATOLOGICE ÃŽn aprecierea cauzei morÅ£ii, frecvent, plecând de la leziune, medicul trebuie să-ÅŸi reproducă decursul fenomenelor tanatogenetice din partea organelor vitale, în scopul de a se apropia ÅŸtiinÅ£ific de mecanismul morÅ£ii. Frecvent, acest mecanism devine esenÅ£ial în calificarea unui gen de moarte ÅŸi în aprecierea unor probleme judiciare consecutive. excitarea ambelor tipuri de receptori. Coma poate fi de asemeni depăşită, în mod spontan sau prin întreruperea aparaturii (pacemaker, respiraÅ£ie asistată). Aparatul cardio-vascular sfârÅŸeÅŸte prin sincopă ca expresie a unei anoxii cerebrale cu abolirea funcÅ£iilor vegetative, ori de câte ori debitul cardiac scade sub 40 % aÅŸa cum ar fi în sincopele vaso-depresive, cardiace, sinocarotidiene, cerebrale sau din „drop attack”. ÃŽn general, sincopele pot avea etiologie reflexă, anoxică sau hemoragică, prin colaps, ca o consecinţă a deprimării circulaÅ£iei printr-o multitudine de cauze. Frecvent, atari sincope (denumite ÅŸi moarte mare faţă de leÅŸin) se confundă cu starea de moarte aparentă. RespiraÅ£ia sfârÅŸeÅŸte printr-o insuficienţă respiratorie, de obicei periferică, consecutiv unor variate afecÅ£iuni ÅŸi stări, concretizate în pulmonul de ÅŸoc cu edem, atelectazie ÅŸi infarcte, aÅŸa cum ar fi în arsuri, traumatisme, inhalaÅ£ii de gaze, sindrom Mendelsohn etc. InsuficienÅ£a respiratorie centrală apare în traumatisme ale trunchiului cerebral, asfixii mecanice etc. Succesiunea cauzală a leziunilor ÅŸi mecanismelor ce au determinat decesul, de la cele mai apropiate de moarte către cele mai îndepărtate, devine o problemă esenÅ£ială ÅŸi importantă în eliberarea unui certificat de deces. SEMNELE CADAVERICE CunoaÅŸterea semnelor cadaverice ca ÅŸi a succesiunii lor în timp se impune ca o importantă problemă medicală din care decurg, deseori, suspiciunea sau realitatea morÅ£ii, cauza morÅ£ii, data morÅ£ii ÅŸi poziÅ£ia (preocupările) bolnavului în momentul morÅ£ii. Semnele cadaverice precoce se impun ca niÅŸte semne negative de viaţă ÅŸi constau în lipsa perceperii funcÅ£iei organelor vitale. Lipsa reflexelor, a bătăilor cordului, tensiunii arteriale, respiraÅ£iei se pot constata clinic dar îndeosebi instrumental prin EEG, ECG. ÃŽntr-o lucrare de la IaÅŸi din 1785, se descriau semne empirice de moarte aÅŸa cum ar fi „curgerea sângelui la secÅ£ionarea vasului sub formă de drojdie de poloboc” în loc de jet, apoi „culoarea verde păstrată, a urzicilor puse în urina celui pretins decedat de 24 de ore, semn că nu este mort”. ÃŽn sfârÅŸit, amestecul difuz al laptelui cu urina era un semn de viaţă, după cum frecarea unei bucăţi de carne de tălpile decedatului ÅŸi refuzată de câini era un semn de moarte. DeÅŸi empirice ÅŸi depăşite, atari preocupări atestă obsesia morÅ£ilor aparente ÅŸi nevoia diagnosticului de moarte reală. Semnele cadaverice semitardive, de această dată ca semne pozitive de moarte includ : - răcirea cadavrului se face în general cu 0,7 grade pe oră, dar cu mari variaÅ£ii funcÅ£ie de temperatura corporală în momentul decesului ÅŸi de temperatura mediului ambiant. Å¢inând cont de aceste constante, se poate estima data probabilă a morÅ£ii; - deshidratarea cadaverică locală, precoce la cornee, ia pe tegumente aspectul plăcii pergamentate, mai ales acolo unde acestea sunt subÅ£iri. Placa pergamentată nu trebuie confundată cu excoriaÅ£iile. Deshidratarea cadaverică poate fi ÅŸi generală, aÅŸa cum ar fi mumifierea naturală a celor spânzuraÅ£i ÅŸi bine ventilaÅ£i de aer după moarte sau a celor înhumaÅ£i în soluri nisipoase. La 18 grade temperatură exterioară ÅŸi 50 grade umiditate se pierd 10 grame apă pe zi ÅŸi pe kgcorp; - lividităţile cadaverice apar după 3-5 ore de la deces ÅŸi sunt maxime la 24 de ore. Ele apar ca pete cadaverice produse prin căderea sângelui după moarte în părÅ£ile declive ale corpului în virtutea gravitaÅ£iei, au o evoluÅ£ie în timp în raport de aspectul zonelor topografice de apariÅ£ie ÅŸi de modificările poziÅ£iei cadavrului, cu dispariÅ£ia sau nondispariÅ£ia lor la vitropresiune, cu modificarea culorii etc. Ele au aptitudinea de a oferi evidenÅ£e privind realitatea morÅ£ii, data morÅ£ii, cauza morÅ£ii ÅŸi poziÅ£ia cadavrului în momentul morÅ£ii. AÅŸa de ex. culoarea roz a lividităţilor atrage atenÅ£ia asupra unei intoxicaÅ£ii cu CO iar situarea lor pe partea ventrală atrage atenÅ£ia asupra căderii victimei cu faÅ£a în jos imediat după moarte ÅŸi a rămânerii sale în această poziÅ£ie pentru 2 – 5 ore. Lividităţile ce se constituie ÅŸi pe organele interne nu trebuie confundate cu alte leziuni agonale sau vitale. - rigiditatea cadaverică se relevă printr-o înÅ£epenire a articulaÅ£iilor care începe cranio-caudal ÅŸi dispare în aceeaÅŸi ordine (legea Nysten). Există însă multiple variaÅ£ii de la această lege. Fenomenul corespunde descompunerii ATP-ului după moarte cu creÅŸterea viscozităţii actomiozinei ÅŸi se instalează după circa 3 ore, fiind generalizat în jurul a 12 ore ÅŸi apoi dispărând în mod progresiv, de la articulaÅ£ia temporo-mandibulară către cea tibio-tarsiană. Constatarea rigidităţii cadaverice permite a rezolva problema datei morÅ£ii (în raport de cronologia instalării sale), a realităţii morÅ£ii, a cauzei morÅ£ii (contemporană cu decesul ÅŸi generalizată în intoxicaÅ£iile cu stricnină, ori absentă sau întârziată în intoxicaÅ£iile cu ciuperci, în tratamentele cu antibiotice), cât ÅŸi problema preocupărilor victimei în momentul decesului (spasmul cadaveric putând permanentiza mâna pe un obiect avut sau pus în mână în momentul decesului). Formele particulare de rigiditate se referă la spasmul cadaveric al mâinii pe un obiect, mai ales în morÅ£ile rapide cu interesarea trunchiului cerebral. Astfel, în împuÅŸcarea capului, pistolul poate fi permanentizat după moarte în mână. Rigiditatea cataleptică, similară decerebrării din fiziologie, se exprimă printr-o rigiditate generalizată, în opistotonus, instalată o dată cu moartea, îndeosebi în leziunile trunchiului cerebral. Fenomenele cadaverice tardive includ : - autoliza, proces fermentativ, expresie a anoxiei terminale, se produce sub influenÅ£a enzimelor, atât după moarte dar ÅŸi în timpul vieÅ£ii. Medulara suprarenalei, creierul, mucoasa gastrică, medulara rinichiului (ce poate realiza o „nefroză postmortem”) intră precoce în autoliză ÅŸi creează dificile probleme de diagnostic hispotalogic diferenÅ£ial cu distrofiile vitale; - putrefacÅ£ia, fenomen microbian, începe în intestin printr-o fază gazoasă ÅŸi apoi alta lichidiană ce duce la topirea progresivă a Å£esuturilor, în raport de rezistenÅ£a lor, până la descompunerea materiei vii în totalitate ÅŸi reintrarea ei în ciclul evoluÅ£iei naturale a materiei în Univers. Tratamentele prealabile cu antibiotice întârzie fenomenul de putrefacÅ£ie, în timpul căreia se pot produce ÅŸi evenimente curioase cum ar fi circulaÅ£ia postumă (reliefarea desenului venos cutanat prin împingerea sângelui la periferie sub influenÅ£a gazelor de putrefacÅ£ie) ÅŸi naÅŸterea în sicriu (naÅŸterea după moarte sub influenÅ£a gazelor). Modificările cadaverice conservatoare includ mumifierea naturală (în soluri nisipoase, ce antrenează sucurile cadaverice ÅŸi permit deshidratarea cadavrului), adipoceara (în solurile argiloase sau în apă când macerarea pielii lasă în contact grăsimea subcutanată cu sărurile din apă realizând un fenomen de saponificare), congelarea (în gheÅ£urile polare sau prin instalaÅ£ii frigorifice), lignifierea (în terenuri cu turbă) sau chiar pietrificarea (ca în cenuÅŸa vulcanică). Astfel, în creiere lignifiate de 7.000 de ani, s-au evidenÅ£iat fragmente de ADN, mitocondrii, la mumii egiptene de 2500 de ani î.e.n. s-au evidenÅ£iat hematii ÅŸi prin paleoserologie s-a stabilit grupa sangvină. Aceste fenomene conservatoare constituie „ultime servicii aduse de moarte vieÅ£ii”, deoarece necropsia, nelimitată de nici o astfel de stare, poate aduce servicii utile ideii de adevăr sau ÅŸtiinÅ£ei (paleopatologia). Literatura ca ÅŸi experienÅ£a proprie arată că hemoragiile cerebrale s-au putut decela ÅŸi după 500 de zile, cele meningeale după 100 de zile, hematoamele extradurale după 80 de zile, contuziile cerebrale după 60 de zile. ÃŽn pulmon bronÅŸectaziile s-au decelat după 600 de zile, carcinoamele după 500 de zile, emboliile cruorice după 360 de zile, cele grase după 120 de zile, TBC după un an iar plămânul cardiac după 80 de zile. La cord, hipertrofiile miocardice s-au decelat după 95 de zile, cicatricele postinfarct după 2 ani, infarctul miocardic după 40 de zile, miocarditele după 120 de zile, ateroscleroza după 280 de zile, leziunile coronariene după 300 de zile, iar medionecroza aortei după 45 de zile. ÃŽn rinichi, glomerulita hialină s-a decelat după 60 de zile, ateroscleroza după 70 de zile, iar supuraÅ£iile renale după 27 de zile. Aceste date sporadice sunt relatate de diferiÅ£i autori pe baza cazuisticii cu care s-au confruntat, bineînÅ£eles în condiÅ£ii de conservare a Å£esuturilor cadaverice mai ales prin formolizare, ÅŸi ele atestă aptitudinea examenului necroscopic de a da informaÅ£ii ÅŸtiinÅ£ifice indiferent de stadiul de descompunere a cadavrului. ÃŽn albia unui râu de munte ÅŸi pe unul din malurile sale se găsesc un picior mumifiat, un craniu scheletizat ÅŸi un trunchi uman introdus într-un sac de plastic. O explorare complexă morfologică, osteologică, toxicologică, serologică ÅŸi histopatologică au stabilit : toate cele trei segmente aparÅ£ineau aceluiaÅŸi individ de sex masculin în vârstă de 45 de ani, de talie 1,60 – 1,65 m, de grup sangvin 01. Pe segmentele analizate s-au constatat markeri de identificare printre care: discretă înfundare a osului frontal, a oaselor nazale, un păr castaniu, cicatrice de apendicectomie ÅŸi antracoză. Corelarea tuturor markerilor de identificare au mai stabilit că este vorba de depesaj cu tentativă de carbonizare postmortală a capului ÅŸi apoi secÅ£ionare printr-un obiect tăios ÅŸi un ferăstrău, având în vedere caracterul tranÅŸant al oaselor secÅ£ionate. Stadiul diferit de descompunere a celor 3 segmente (un picior mumifiat, un craniu scheletizat ÅŸi un trunchi în adipoceară) au permis a stabili data depesajului cu 2-5 luni în urmă. ÃŽn ceea ce priveÅŸte cauza morÅ£ii, pe trunchi s-au constatat 14 plăgi tăiate, superficiale, postmortale, între 1 ÅŸi 3,5 cm care nu au putut fi incriminate în producerea decesului. Nu s-a exclus un traumatism cranio-cerebral dispărut prin carbonizarea oaselor frontale. Resturile alimentare din stomac cât ÅŸi alcoolemia ÅŸi alcooluria între 2,5 ÅŸi 2,8 g%0 atestau că în momentul agresiunii victima consumase un prânz dovedit prin resturile alimentare precum ÅŸi alcool. Caracterul complicat al depesajului cât ÅŸi prezenÅ£a unor incluzii de pietricele ÅŸi nisip pe Å£esuturile menÅ£ionate nu au exclus efectuarea sa de către două persoane ÅŸi pe pământ. Markerii sus – menÅ£ionaÅ£i au fost confirmaÅ£i ulterior prin descoperirea autorilor agresiunii ÅŸi a modului de executare a depesajului. PROBLEMELE MEDICO-LEGALE ALE STÄ‚RILOR TERMINALE 1. Criteriologia morÅ£ii reale cerebrale sau a întregului organism se bazează pe tehnicile ÅŸi constatările expuse, medicul având obligaÅ£ia prin lege a constatării, propriis sensibus, a decesului atât sub aspectul realităţii morÅ£ii cât ÅŸi al depistării urmelor lezionale de violenţă. 2. Validitatea actelor civile încheiate în stare de preagonie ÅŸi agonie (donaÅ£ii, succesiuni, testamente, contracte) se bazează pe reconstituirea retrospectivă, din documentele medicale autentice, a felului agoniei. Dacă se reconstituie, în mod peremptoriu, agonia ca fiind conÅŸtientă, se poate aprecia că decedatul a avut reprezentarea conÅ£inutului ÅŸi consecinÅ£elor actelor sale, că a avut discernământ ÅŸi ca atare actul este valid. 3. Calificarea unor fapte penale efectuate în agonie sau în supravieÅ£uirea din unele stări terminale (ca în pulsiunile de violenţă sexuală din encefalopatiile anoxice după come depăşite) va fi considerată fapt penal sau lipsită de răspundere, în raport de integritatea mintală a autorului. Lezarea unui subiect în stare terminală, în raport de diagnosticul de moarte clinică sau biologică, distins după prezenÅ£a sau absenÅ£a reacÅ£iilor vitale, va fi considerată leziune cauzatoare de moarte sau, dimpotrivă, fapta putativă, imaginară. SupravieÅ£uitorii comelor profunde, datorită unor leziuni cerebrale prin encefalopatie anoxică, mai ales frontală, eliberează pulsiuni instinctive, mai ales sexuale, discernământul acestora faţă de faptele comise rămânând a fi apreciat funcÅ£ie de integritatea mintală, după regulile expertizei psihiatrico-legale. 4. Data morÅ£ii se poate evalua de către anchetă prin ora opririi ceasului victimei, prin aspectul ierbii de sub cadavru etc., dar evoluÅ£ia fenomenelor cadaverice permite aprecierea, cu erori de ore, mai aproape de realitate, a datei morÅ£ii. ÃŽn acest sens, cel mai util apare tabloul lui Vibert după care : - existenÅ£a unui corp cald, suplu, cu rigiditate instalatÄÆ