Referat Statutul Ninternational Al Romaniei Intre 1939 Si 1945

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Statutul Ninternational Al Romaniei Intre 1939 Si 1945 si de asemenea puteti face Download Referat Statutul ninternational al Romaniei intre 1939 si 1945

Citeste fragmente din Referat Statutul Ninternational Al Romaniei Intre 1939 Si 1945

STATUTUL INTERNAŢIONAL AL ROMÂNIEI ÎNTRE 1939 ŞI 1945 Propunându-mi să abordez tema anunţată în titlu, doresc să prezint în linii mari evoluţia statutului internaţional al României în epoca celui de-al doilea război mondial în comparaţie cu cea a altor state. Într-un conflict de pro-porţii planetare, precum cel din anii 1939-1945, fiecare dintre statele implicate în ostilităţi a cunoscut, desigur, situaţii specifice, cu evoluţii sau involuţii mai mult sau mai puţin de înţeles, astfel că, faţă de războiul general, fiecare dintre beligeranţi (şi nu numai ei, ci chiar şi nebeligeranţii ) a prezentat un caz, o particularitate. Este exact ceea ce mi-am propus să surprind: cazul României, fără a pierde nici un mo-ment din vedere că, simultan, se pot lua în consideraţie diverse trăsături comune pentru a judeca situaţia altor state aflate într-o zonă geografică ori ţinând, în anii războiului, de o anumită alianţă politico-militară. Cu titlu de exemplu, voi menţiona că un specialist bulgar a investigat, fără a aprofunda însă problema respectivă, pre-ocupat fiind evident de ţările sud-estului European în perioada ultimei conflagraţii mondiale, stabilind că Bulgaria, Ungaria şi România s-au aflat între statele satelite ale Axei, spre deosebire de Albania, Grecia şi Iugoslavia, ocupate de către nemţi. În ceea ce priveşte România se pot identifica următoarele faze ale evoluţi-ei ţării noastre în cursul războiului: septembrie 1939 – mai 1940: neutralitatea de facto şi de jure; mai 1940 – august 1940: nonbeligeranţă de facto şi de jure; septembrie 1940 – iunie 1941: nonbeligeranţă de jure, cu încadrarea de facto în tabăra Axei Berlin – Roma – Tokyo; 22 iunie 1941 – 23 august 1944: beligeranţă de partea statelor Axei fasciste; 23 august 1944 – mai 1945: cobeligeranţă de facto (nerecunoscută de jure de către Aliaţi) de partea Naţiunilor Unite în războiul împotriva ultimilor membri ai Axei pe continentul European. În extrem de bogata literatură ştiinţifică consacrată României în epoca celui de-al doilea război mondial, problema statutului internaţional al ei nu a fost aborda-tă în mod special, ci doar tangenţial. Aşa se explică şi faptul că, în diverse lucrări, se întâlnesc referiri eronate, contradictorii pe marginea aspectului în discuţie. Cel 1 mai adesea cititorul se confruntă cu următoarea situaţie: se vorbeşte de suportarea de către România a unui regim de stat ocupat (uneori, mai nuanţat, se indică un re- gim de stat cvasi-ocupat), în vreme ce pentru perioada ulterioară lui August 1944 existenţa unui asemenea regim este, dacă nu ignorată, chiar tăgăduită. Astfel Mihai Fătu, după ce în peste trei sute de pagini s-a străduit să demonstreze caracterul sută la sută fascist al regimului antonescian, stăruie asupra “ocupaţiei naziste” în România până la 23 august 1944, pentru a se exprima la un moment dat: “Regimul politic instituit de Antonescu a fost o mostră de crimă de înaltă trădare faţă de poporul român pe care istoria nu o poate califica altfel”. (M. Fătu; 1984; 90) Problema pusă spre dezbatere prezintă mai multe aspecte, după cum urmează: I ). Cel dintâi aspect priveşte statutul internaţional al României între 1940 şi 1944. A fost, în această perioadă,România un stat aliat al Axei ori, pur şi simplu, o ţară ocupată sau cvasi-ocupată de către principala putere fascistă – Germania? După cum am menţionat, potrivit unor specialişti, lucrurile ar fi stat, într-adevăr ast-fel. O asemenea opinie a avut o largă circulaţie îndeosebi în anii războiului şi la începutul perioadei postbelice. Să nu neglijăm, în acest context, că propaganda aliată a excelat în a prezenta între 1940 şi 1944 România, Finlanda, Ungaria, Bulgaria şi chiar Italia ca state ocupate de către al treilea Reich şi aceasta din motive lesne de înţeles în timpul campaniei militare contra Wehrmachtului. Mai mult, politica oficia-lă a liderilor Naţiunilor Unite s-a condus după un asemenea principiu, ca de exem-plu, S.U.A. în octombrie 1940, când au dispus blocarea tuturor bunurilor româneşti de peste Ocean, după sosirea Misiunii militare germane la noi, pe motivul că ţara noastră ar fi devenit o ţară ocupată. Cunoscând azi documentele fundamentale ale epocii şi apreciind cu luciditate situaţia, se poate afirma categoric că intrarea Misi-unii germane nu a echivalat cu ocuparea României, precum în cazul Poloniei în 1939, al Iugoslaviei în 1941 ori al Ungariei în 1944. De altfel, însăşi directiva sem-nată de Hitler la 10 octombrie 1940 insista ca nu cumva acţiunea Wehrmachtului să dea şi cea mai mică aparenţă de ocupaţie militară a României. Într-adevăr, Misiunea militară germană a fost invitată (nu de Antonescu, ci, iniţial, de regele Carol al II-lea), iar, când în noiembrie 1940 România a aderat la Pactul Tripartit, a făcut-o ca ţară cu drepturi suverane, parte contractantă. Revenind la propaganda aliată din vremea războiului, la 14 august 1941, Roosevelt şi Churchill, semnând Charta Atlanticului, la care au aderat apoi toate celelalte Naţiuni Unite, inclusiv U.R.S.S. la 24 septembrie 1941, îşi propuneau, la punctual al treilea, cu gândul desigur la ţările aflate în situaţia României, să redea “drepturile suverane şi liberul exerciţiu de guvernare al celor care au fost privaţi de ele prin forţă”. (A. Vianu; 1976; 111) Spre sfârşitul ostilităţilor în Europa, aseme-nea formule au fost abandonate de Aliaţi, care şi-au dat seama că, propunându-şi să pedepsească într-un fel sau altul statele colaboratoare ale Axei, trebuiau să scoa-tă România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda dintre ţările ocupate, în această situaţie nemaifuncţionând criteriul de culpabilitate proprie pentru care acestea puteau fi che-mate la răspundere. Statutul juridic internaţional al României în raporturile cu membrii Axei, cu Germania în mod special, nu a fost precizat printr-un document anume; ca şi în ca-zurile altor state, practica şi-a spus cuvântul, iar realitatea istorică ne obligă să con- semnăm că – dintre toate ţările aflate în situaţie analoagă (Ungaria, Finlanda şi Bul- 2 garia) – România, alături de Finlanda, s-a bucurat de la început şi până la sfârşit de un regim ce o excludea automat din categoria statelor ocupate de Reichul nazist. Numai în atare situaţie au fost posibile, în august – septembrie 1944, desprinderile celor două ţări – pe căi diferite, dar cu acelaşi sens şi effect – de Axa fascistă. Pentru definirea statutului internaţional al României între 1940 şi 1944 nu pot fi neglijate: A). Raporturile personale stabilite între Hitler şi Antonescu. Direcţia de prin- cipiu a României spre Axă a depins hotărâtor de voinţa “conducătorului” statului român dintre 1940 şi 1944 care, neurmărind ori neinteresându-se de o precizare globală a relaţiilor bilaterale, făcea ca trăinicia sistemului să depindă personal de el. În una din primele şedinţe ale guvernului său, generalul I. Antonescu declarase că noi mergem sută la sută, până la moarte, alături de Axă. Ori vom triumfa cu Axa, ori vom cădea cu Axa (21 septembrie 1940). O declaraţie similară făcuse şi în şedinţa din 18 septembrie 1940 a cabinetului. De asemenea, la 5 august 1944, deci la ultima întrevedere cu Hitler, mareşalul Antonescu l-a asigurat pe führer de hotărârea sa de a continua războiul alături de Germania, fapt relevat atât de varianta germa-nă, cât şi de cea română realizate pe marginea întâlnirii de la Wolfsschanze. Nota germană a reţinut această expresie a mareşalului: România va rămâne de partea Germaniei şi va fi ultima ţară care va părăsi Reichul, pentru că ştia că sfârşitul Germaniei însemna sfârşitul României. Pentru discuţia noastră, de mare interes este recunoaşterea lui Hitler că armata română era aliată cu Wehrmachtul în războiul mondial. Poporul roman nu a împărtăşit însă punctul de vedere al mareşalului. Acesta a cunoscut adevărata situaţie, astfel că, în februarie1942, se destăinuia lui Joachim von Ribbentrop în acest sens: “Singur şi numai cu sprijinul domnului Mihai Anto-nescu am declarat fără a întreba poporul că politica ce trebuie s-o duc este alături de Axă”. (“Procesul marii trădări naţionale”;1946;13) Relativ la raporturile personale dintre Hitler şi Antonescu, se impune preci – zarea că acestea, de natură specială, au afectat relaţiile dintre Berlin şi Bucureşti, cu avantaje directe pentru Reichul nazist, dar şi cu foloase indiscutabile pentru trata – mentul rezervat României în cadrul Axei. Se ştie că, după Mussolini, mareşalul An-tonescu se bucura cel dintâi de stima führerului, între toţi liderii ţărilor Axei, iar Antonescu, în cadrul întrevederilor sale cu Hitler, nu şi-a ascuns niciodată gândurile, expunându-şi deschis opiniile şi situaţia României. A. Simion a observat, mai de – mult, că, deja la primele întrevederi cu Hitler, Antonescu a recurs la un ton ferm, ceea ce, departe de a-i displace führerului, a făcut impresie asupră-i. Nu mai târziu decât în ajunul propriului sfârşit politic, Antonescu i-a reamintit lui Hitler, cu prile-jul men`tionatei întrevederi din 5 august 1944, că problemele economice provocaseră tot timpul “raporturi foarte încordate” între România şi Reich, precizându-i datoria sa să apere “avutul şi munca poporului şi statului român”. (“Magazin istoric”;1968;43) Documentele tipărite evidenţiază în ce grad, în cursul campaniei din Est, con – flictul româno-german s-a manifestat şi în domeniul militar. Ca exemplu în acest sens putem da telegrama din 3 decembrie 1942 trimisă de I. Antonescu generalului Ilie Şteflea, şeful M. St. M. roman. Era la scurt timp după succesul contraofensivei sovietice la Stalingrad, soldată cu pierderea în “cleştele” Armatei Roşii a armatelor şase germană, trei şi patru române, iar mareşalul ţinea să sublinieze că răspunderea 3 în faţa istoriei o poartă el pentru că nu a făcut mai mult decât a făcut pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită uşurinţei cu care a procedat conducerea germană, a lipsei totale de prevedere şi a impasivităţii cu care a primit semnalele noastre de alarmă şi pregătirile ştiute din vreme ale inamicului. Ne întrebăm dacă o asemenea “inculpare” a responsabilităţilor germane ar fi putut fi posibilă în cazul funcţionării unui regim de ocupaţie al Berlinului la Bucureşti ? Pe planul politico-diplomatic reţine atenţia faptul că, în anii războiului, Ro-mânia s-a bucurat de largi posibilităţi de manevră în domeniul relaţiilor interna-ţionale. Astfel, în primul rând România a întreţinut relaţii diplomatice nu numai cu membrii Axei, ci şi cu statele neutre ( Spania, Portugalia, Elveţia, Suedia, Turcia sau Vaticanul), iar, în măsura în care nu a intervenit starea de beligeranţă, cu membrii Naţiunilor Unite (S.U.A. ş.a.), ceea ce nu s-a petrecut în cazul ţărilor realmente ocu- pate de Germania (Polonia, Cehoslovacia, Danemarca ş.a.) ori a regimurilor marionetă ale lui Tisso, pavlovici sau Quisling. Mai mult decât atât, România, precum Finlanda, Ungaria, Bulgaria şi îndeosebi Italia, tocmai beneficiind de regimul ei a desfăşurat ample negocieri de pace separată în anii 1943-1944. Berlinul a aflat de acest lucru şi, în primăvara anului 1944, Hitler a solicitat personal lui Antonescu pedepsirea “principalului vinovat” – Mihai Antonescu, însuşi titularul M.A.S. din Bucureşti (care însă acţiona cu avizul mareşalului). Bineînţeles, I. Antonescu a luat apărarea princi-palului său colaborator şi, în schimbul asigurării că România îşi va continua drumul alături de Germania până la sfârşitul războiului, nu a admis să se dispenseze de serviciile celui aflat în culpă. Este adevărat că promisiunea mareşalului era gravă, dar statutul României nu a fost “alterat”, führerul a înţeles şi nu a mai insistat. B). Pentru elucidarea problemei în discuţie se impune, netăgăduit, să luăm în dezbatere şi poziţia Reichului în privinţa statutului României. Fără a intra în detalii, atrag atenţia asupra următoarelor considerente: À Hde unităţile naziste, va combate alături de Reich până la dezastrul final din primă-vara anului 1945. În ceea ce priveşte România, după întrevederile Hitler – Antonescu din 26 –27 februarie 1944, Berlinul decise contramandarea tuturor preparativelor la operaţiunea “Margarethe II”, de unde şi preexistenţa condiţiilor propice pentru pre – gătirea şi declanşarea insurecţiei din August 1944: în ţara noastră nu existau trupe germane de ocupaţie, în afara unităţilor ce constituiau misiunile militare şi a celor aflate, alături de forţele române, în zona operativă din Moldova. Ca atare, problema ce atrage atenţia este următoarea: dacă în concepţia conducerii OKW-ului România ar fi fost o ţară ocupată, înainte de ianuarie 1944, mai era nevoie de un plan pen-tru ocuparea ei ? Dar nu numai OKW-ul, ci şi M.A.E. al Reichului, deci departamentul ce era cel mai mult în măsură să definească natura raporturilor dintre Berlin şi Bucu-reşti, nu accepta în 1944, cu numai o lună înainte de cotitura de la 23 August 1944, includerea României între ţările ocupate; dimpotrivă. La 20 iulie 1944, von Ribbentrop se adresa lui W. Keitel, răspunzând la o solicitare a feldmareşalului, 4 adjunctul lui Hitler la conducerea OKW-ului, precizându-i că până atunci Ger – mania nu tratase România decât ca “un stat aliat”. Şi mai semnificativ, funda-mental din punctul de vedere al problemei tratate, era următorul pasaj din “Re-vista Arhivelor”:“A trata România ca unnteritoriu ocupat, cum se tinde ocazio- nal de către diferite forurui germane, nu este, fireşte, posibil”. (3/1974;405) C). Totodată nu poate lipsi, fireşte, precizarea că singura zonă a României re-almente ocupată de Germania a fost nord-vestul Transilvaniei: “cedată” Ungariei horthyste prin odiosul dictat de la Viena din 30 august 1940, această parte a ţării a fost invadată de forţele Wehrmachtului la 19 martie 1944, adică atunci când s-a pus în aplicare planul “Margarethe I” al OKW-ului. Ea va rămâne sub ocupaţia ger-mană, dublată de cea maghiară, până la 25 octombrie 1944, când trupele române, în alianţă cu cele sovietice, au alungat de pe meleagurile străbune ultimele rămăşiţe fasciste. D). Concluzionând, ne întrebăm: care a fost, totuşi, statutul internaţional al României între 1940 şi 1944, care a fost regimul ei în cadrul Axei fasciste ? Respingând de plano orice demonstraţie despre existenţa unui regim german de o-cupaţie în România,admitem în schimb utilizarea unui termen ce nuanţează situaţia, în raport nemijlocit cu realitatea istorică.Termenul a fost folosit şi înainte de 1939, dar s-a impus în domeniul dreptului internaţional şi al politicii mondiale cu deose- bire din epoca celui de-al doilea război mondial şi după aceea: satelitismul. Cu alte cuvinte, România a avut în cadrul Axei regimul unui stat satelit. O atare si- tuaţie, căreia în epoca studiată i-au căzut victimă nu numai o serie de “mici pu- teri ” (între care includem şi România ), ci şi puteri ca Franţa, Italia, China, a re- zultat în chip direct din conflictele şi voinţa marilor puteri, iar, în ceea ce priveş- te ţara noastră, cel puţin, iniţiativa nu a aparţinut nicidecum Bucureştilor. Regimul antonescian a fost unul de acceptare a realităţilor momentului (poate, adesea, de prea mare acceptare), iar liderul său, I. Antonescu, deşi făcea războiul alături de Axă, a rămas încrezător în victoria Naţiunilor Unite, în frunte cu Anglia. Sateli- tismul în tabăra germană reprezenta esenţa statutului României în momentul de-clanşării insurecţiei din August 1944, care, răsturnând un regim ce se identificase cu respectivul statut, a pus în discuţie, repudiindu-l, întreg sistemul relaţiilor externe ale României. Ce noutăţi au survenit în continuare, până la încheierea ostilităţilor pe continentul european? II) Insurecţia din August 1944 a însemnat, pentru cei care au pregătit-o şi înfăptuit-o, pentru întreg poporul roman, un act al voinţei naţionale. Declanşat într-un context internaţional prielnic, actul istoric de la 23 august 1944 a exprimat vo- inţa României de a reintra în drepturile sale suverane depline, de afirmare a inde- pendenţei naţionale şi de reintegrare teritorială. Documentele de bază ale insurec- ţiei, precum Proclamaţia regală şi Declaraţia guvernului din noaptea de 23/24 au- gust 1944, au făcut cunoscute ţării şi lumii întregi aceste obiective, stabilite cu maximum de realism politic, în funcţie de promisiunile date de Aliaţi în cadrul negocierilor secrete anterioare şi, de asemenea, de principiile cuprinse în Charta Atlanticului, în declaraţiile marilor conferinţe interaliate ale liderilor aliaţi şi repre- zentanţilor lor ( Moscova – 1943, Teheran – 1943 etc.). Răsturnarea dictaturii antones- ciene a coincis, automat, cu încetarea stării de beligeranţă a României de partea Axei fasciste, fapt făcut cunoscut imediat prin Proclamaţia regală, iar din cursul 5 nopţii de 23/24 august 1944, cu înrolarea de facto a ţării noastre în tabăra Naţiu- nilor Unite, situaţie consacrată şi de jure la 24 august 1944, orele 16. 30, prin declaraţia oficială de război a guvernului C. Sănătescu difuzată de posturile de radio. România s-a angajat, totodată, să semneze imediat armistiţiul cu puterile Naţiunilor Unite (U.R.S.S., S.U.A., şi Marea Britanie), prin care s-ar fi consfinţit oficial sfârşitul ostilităţilor cu acestea. Convenţia de armistiţiu s-a semnat, se ştie, în noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova, marcând intrarea României, cu începere în zorii zilei de 24 august 1944, în războiul contra Germaniei naziste şi a ultimilor ei aliaţi, dar neacordând României, după cum nu o va face nici Conferinţa păcii din 1946, regimul la care - după modelul Italiei – se aştepta: nu beligeranţa, ci calitatea de cobeligerant al Naţiunilor Unite. Ce însemna cobelige- ranţa în condiţiile date, se desprinde din această definiţie cuprinsă în ultimul Dicţionar de drept internaţional public editat la Bucureşti: “Situaţia în care se află un stat care participă la un conflict armat alături de alte state, împotriva unui ina-mic comun, fără a face parte din alianţa cu statele alături de care participă la lup- te . În această situaţie se află, de regulă, statul care la începutul ostilităţilor luptă alături de un grup de state, iar apoi întoarce armele împotriva acestora. Cobelige- ranţa creează efecte pe planul răspunderii internaţionale, statul cobeligerant având dreptul să ia parte, alături de celelalte state beligerante, la încheierea păcii, să de-vină parte contractantă la tratatul de pace şi să beneficieze de reparaţii de război.” (1982; 55) Situaţia internaţională a României după 23 August 1944, cea la care a spe- rat şi acea care a rezultat, a depins decisiv de acordurile secrete încheiate între marii parteneri ai Naţiunilor Unite şi care, dacă nu exprimau deschis ţelurile contractanţilor, oricum nu le ignorau în subtext. În august 1944, ţările din sud-estul Europei fuseseră deja împărţite în sfere de interese, prin acorduri interaliate cu caracter temporar, reînnoite în octombrie 1944 la Moscova şi menţinute după terminarea conflictului general. Numeroase şi elocvente documente provenind din arhivele române şi străine evidenţiază deteriorarea continuă a statutului internaţio- nal al ţării noastre imediat după 23 august 1944. Voi menţiona numai unele dintre aceste documente, fără să prezint concluzii finale, ci doar să ofer sugestii semnifi- cative. 1. La 28 august 1944, Gr. Niculescu-Buzeşti, ministrul de externe al guver- nului insurecţional de la Bucureşti, transmitea reprezentantului nostru de la Ankara, Al. Cretzianu, o lungă comunicare, care, a doua zi, a fost predată ambasadorilor S.U.A. şi Angliei din capitala Turciei. Nota sesiza că, de la 24 august 1944, România se afla în stare de război cu Germania şi că, la Bucureşti, fusese bine primită declaraţia lui V.M.Molotov din 25 august 1944 în sensul că Armata Roşie nu va dezarma trupele române care continuau lupta împotriva celor naziste. Guver- nul român spera că promisiunea va fi respectată, insistând să se stopeze capturarea militarilor români de pe frontul din Moldova. Se exprima dorinţa de a se stabili imediat relaţii diplomatice cu U.R.S.S. Cel mai important era însă paragraful al 7-lea al notei: “Guvernul român, care de acum înainte se află în situaţia de facto de cobeligerant, doreşte ca Naţiunile Unite să-l recunoască drept aliat ”. Nota prezen- tată a rămas fără nici un fel de urmări practice. 2. La 31 august 1944, acelaşi Gr. Niculescu-Buzeşti, prin telegrama nr. 44, s-a adresat tot lui Cretzianu pentru a-i informa pe diplomaţii S.U.A. şi Angliei la 6 Ankara. Se aprecia ca fiind “ insuportabilă “ situaţia rezultată din amânarea semnării armistiţiului la Moscova. Demnitarul roman nu ascundea realitatea crudă: “…Începe (în România) să se răspândească impresia că amânarea semnării armistiţiului a fost determinată de dorinţa de a ocupa integral teritoriul românesc de către trupele sovietice”.Faptul nu era justificat, din momentul în care “guvernul român a lichidat aproape în întregime prin propriile sale mijloace rezistenţa germană”. Se insista, tot- odată, ca marile puteri occidentale să obţină de la U.R.S.S. respectarea promisiunii date în cursul negocierilor secrete anterioare lui 23 august 1944 despre faptul că Armata Roşie va ocoli o zonă din România ( inclusiv capitala ţării), tocmai pentru a nu lăsa impresia că intervenea în afacerile sale interne. 3. A doua zi, la 1 septembrie 1944, telegrama nr. 55 expediată de Niculescu- Buzeşti la Ankara se pronunţa în mod cât se poate de categoric în sensul că tru- pele aliate “au impresia că consideră România drept o ţară ocupată”. 4. Tot la începutul lunii septembrie 1944, Al. Cretzianu a prezentat ambasa- dorului sovietic Vinogradov nota nr. 1383. Respectând instrucţiunile sosite de la Bucureşti, diplomatul roman relata un fapt cu totul sui generis: un general sovietic din Bucureşti solicitase autorităţilor române să-i arate în ce mod se îngrijiseră de asigurarea pazei echipei lui I. Antonescu, aflată – după evenimentele din noaptea de 23/24 august 1944 – în detenţie într-o casă conspirativă a P.C.R. din Capitală. Conduşi la faţa locului, reprezentanţii aliaţi, la plecare, au sechestrat pe toţi foştii demnitari, pe care i-au pus sub controlul unor soldaţi ai Armatei Roşii, cărora le-au fost adăugaţi şi câţiva ostaşi români. Nota lui Cretzianu socotea ca atare cele întâmplate “o încălcare făţişă a suveranităţii României”. 5. Reprezentanţi ai guvernelor de la Bucureşti s-au referit şi în alte ocazii la evoluţia lentă dar sigură a României spre regimul armistiţiului: Niculescu-Bu- zeşti în întâlnirea cu reprezentanţii presei din 1 septembrie 1944; acelaşi într-o discuţie cu un reprezentant al O.S.S.-ului la Bucureşti; Iuliu Maniu într-o întâlnire cu B. Berry, reprezentantul oficial al S.U.A. la Bucureşti, în seara de 8 decembrie 1944; C. Vişoianu, succesorul lui Niculescu-Buzeşti la conducerea M.A.S., într-o întrevedere cu B. Berry la 3 ianuarie 1945. 6. După semnarea convenţiei de armistiţiu, instituirea unui regim de ocupaţie a fost sancţionată prin crearea Comisiei Aliate(sovietice) de Control, cu prerogative atât de largi încât putea stânjeni şi chiar anula autoritatea guvernelor de la Bucu- reşti, iniţiativele lor. 7 BIBLIOGRAFIE: ALEXANDRU VIANU, “Relaţii internaţionale în acte şi documente”, vol. II, Bucureşti, 1976, p. 111. GHEORGHE BUZATU, “Din istoria secretă a celui de-al doilea război mon-dial”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bicureşti, 1988, p. 328-335. MIHAI FĂTU, “Contribuţii la studierea regimului politic din România ( septem-brie 1940-august 1944)”, Bucureşti, 1984, p. 90. “Magazin Istoric”, nr. 7-8, 1968, p. 43. “Procesul marii trădări naţionale”, Bucureşti, 1946, p. 13. “Revista Arhivelor”, nr. 3/1974, p. 405. “Dicţionar de drept internaţional public” (coordonator: Ionel Cloşcă), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 55. 8 쥁@