Referat Drept Fiscal European

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Drept Fiscal European si de asemenea puteti face Download Referat Drept fiscal european

Citeste fragmente din Referat Drept Fiscal European

Drept fiscal european Drept fiscal european Planul suportului: Partea I – Componente fiscale proprii spaţiului comunitar Problematica diminuării concurenţei fiscale în spaţiul UE 2. Eterogenitatea sistemelor fiscale din ţările membre ale UE 3. Impozitul pe venit în ţările membre ale UE 4. Înlesniri acordate la impunerea veniturilor în ţările UE 5. Baremuri de impozitare a veniturilor în ţările UE 6. Presiunea impozitului asupra societăţilor în ţările UE 6.1. Armonizarea impozitului pe societăţi în UE 7. Presiunea fiscală şi socială asupra veniturilor din muncă 8. Impozitele indirecte în UE 8.1. Armonizarea taxei pe valoarea adăugată în spaţiul UE 8.2. Studiu comparativ privind accizele în UE şi OCDE 9. Principii de impozitarea veniturilor transfrontaliere în UE 10. Dubla impunere 10.1. Necesitatea evitării dublei impuneri 10.2. Metode privind evitarea dublei impuneri Partea a II - a – Componenta de reglementare bugetară comunitară 1. Principii aplicate în stabilirea şi executarea bugetului comunitar 2. Linii esenţiale de management bugetar 2.1. Elemente de bază privind execuţia bugetară 2.2. Regulile şi metodele contabile 2.3. Reforma cadrului contabil 3. Reglementări financiar-bugetare regăsite în corpusul constituţional comunitar 3.1. Veniturile şi cheltuielile comunitare 3.2. Elaborarea bugetului 3.3. Execuţia bugetară 3.4. Raportare şi control 3.5. Alte reglementări în materie 4. O caracterizare privind veniturile şi cheltuielile bugetului comunitar pe baza execuţiei bugetare derulate în ultimii ani 4.1. Sistemul de venituri 4.2. Cheltuielile 4.3. Dezechilibrul bugetar la nivelul statelor membre şi mecanismul compensaţiei bugetare 5. Dimensiunea şi structura bugetului general al UE aferent exerciţiului financiar 2004 5.1. Schimbare de formulă bugetară - de la „UE-15” la „UE-25” Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi Centrul de Studii Europene Modul de masterat: Drept european Suport de curs pentru disciplina: Drept fiscal european Partea I – Componente fiscale proprii spaţiului comunitar Problematica diminuării concurenţei fiscale în spaţiul UE Problemele puse de controlul concurenţei fiscale, la nivelul UE, sunt, din punct de vedere teoretic, extrem de sensibile. Dintr-un punct de vedere mai practic, al construcţiei europene, deşi sunt dificile, datorită necesităţii rezolvării într-un timp rezonabil (de a se tempera, dacă nu elimina complet concurenţa fiscală), acestea reclamă găsirea unor soluţii în acord cu legislaţia comunitară. Problemele de principiu ridicate de introducerea unor măsuri de temperare a concurenţei fiscale în Europa sunt (cel puţin) următoarele: ● Problema suveranităţii fiscale Determinarea reglementărilor fiscale ţine, am putea spune, de "prerogativele regale". Este vorba, în principiu, despre una din expresiile majore ale suveranităţii naţionale. Expresia sa liberă poate, în mod legitim, să conducă la adoptarea unor reguli fiscale ce pot favoriza unele practici de concurenţă fiscală. În sens invers, ea este susceptibilă de a fi în mod limitat determinată, ba chiar împiedicată, de concurenţa fiscală exercitată de terţi. Pe scurt, coexistenţa suveranităţilor fiscale, erijată în principiu, este susceptibilă de a produce o concurenţă fiscală care suprimă progresiv orice suveranitate. Acest risc este totuşi apreciabil, foarte concret fiind vorba de prelevări asupra factorilor "mobili" (impozit pe societăţi, taxarea produselor economiilor etc.). Pentru aceste categorii de impozitări, trebuie făcută o alegere între menţinerea absolută a suveranităţilor naţionale şi deci acceptarea consecinţelor unei eventuale concurenţe fiscale, şi atingerile aduse suveranităţilor naţionale, care constau în adoptarea unor reguli internaţionale, mai mult sau mai puţin ambiţioase, adică limitând exerciţiul suveranităţii fiscale. ● Problema influenţei regulilor internaţionale Prin ea însăşi, edictarea regulilor internaţionale nu este incompatibilă cu prezervarea suveranităţii fiscale. Dar două condiţii se impun pentru ca această compatibilitate de principiu să reziste în practică. Pe de o parte, trebuie ca aplicarea acestor reguli într-un stat să rezulte din decizia sa proprie şi, pe de altă parte, ca aceste reguli să limiteze până la un anumit punct capacitatea sa de a-şi modula deciziile fiscale. Această ultimă condiţie trimite la problema influenţei regulilor internaţionale din domeniul fiscal, persistând de-a lungul anilor 90 cu ocazia negocierilor purtate în Europa în problema concurenţei fiscale. La început, aceste negocieri vizau o armonizare a reglementărilor fiscale, cât mai completă posibil. Blocajele întâlnite au incitat Comisia europeană să privilegieze o orientare mai modestă care trebuia să ducă la un "Cod al bunei concurenţe". Cu acesta, nu se mai pune problema stabilirii de reguli uniforme de constrângere, ci, inspirându-se din conceptul de "concurenţă loială", a eliminării practicilor celor mai excesive ale concurenţei fiscale. Un asemenea demers are, teoretic, merite importante. El respectă principiul nediscriminării, care este esenţial pentru funcţionarea armonioasă a pieţei unice şi păstrează, practic, un spaţiu pentru liberul exerciţiu al suveranităţii fiscale a statelor, interzicând "licenţa" fiscală. El respectă astfel, pe deplin, principiul subsidiarităţii care stă la baza construcţiei europene. Totuşi, este dificil de a vedea în el soluţia care ar permite stăpânirea concurenţei fiscale între statele europene. Limitat la impozitarea beneficiilor întreprinderilor, el se bazează pe concepte ce rămân încă vagi şi nu mai este însoţit de nici o sancţiune. ● Europa nu este singură Stăpânirea concurenţei fiscale în Europa, presupunând că ea ar fi îndeplinită, ar pune problema compatibilităţii modalităţilor sale cu reglementările fiscale în vigoare din restul lumii. În această privinţă, chiar dobândită fiind capacitatea de a regla problemele puse de paradisurile fiscale sau de zonele off-shore – care, de altfel, există şi în Europa – ar fi iluzoriu de imaginat că simpla lor suprimare ar fi suficientă pentru a elimina riscurile "deturnărilor de trafic" pe motive fiscale. În fine, trebuie să subliniem necesitatea de a se relaţiona procesul negocierilor între statele europene cu cel angajat în alte organizaţii internaţionale importante. * * * Uniunea monetară, propunându-şi să genereze o mai mare mobilitate a bunurilor şi serviciilor, a capitalurilor şi, poate, a persoanelor, în spaţiul european, fondează aplicarea unor raţionamente fiscale pe două tipuri de consideraţii: cele care reies din analiza concurenţei fiscale între colectivităţi teritoriale în cadrul spaţiilor monetare integrate (state unitare sau federaţii) şi cele care relevă mecanismele concurenţei între statele naţionale din cadrul unei zone integrate economic. ● Concurenţa fiscală între unităţile locale Analiza concurenţei fiscale dintre colectivităţile locale, privind fiscalitatea directă a persoanelor, consumul colectiv şi protecţia socială, arată că mobilitatea individuală duce la o segregaţie geografică în funcţie de venit, care, în absenţa repartizării juste a impozitelor şi taxelor, riscă să adâncească într-o manieră cumulativă inegalităţile de potenţial fiscal între colectivităţi. Privind fiscalitatea întreprinderilor, în prezent nu este pus clar în evidenţă efectul diferenţelor de fiscalitate asupra alegerilor de localizare a activităţilor, concurenţa fiscală - în sens larg, incluzând subvenţiile şi alte facilităţi acordate întreprinderilor - între colectivităţile locale părând vădită. Ea generează, ca şi pentru prelevările asupra economiilor, fenomene de concentrare spaţială a activităţilor şi o întărire cumulativă a inegalităţilor de potenţial fiscal; tot ea este şi la originea câştigurilor facile ale întreprinderilor nou-înfiinţate şi a sporului de sarcini fiscale ce apasă asupra poziţiilor mai puţin mobile. ● Un joc non-cooperativ între statele membre ale UE În contextul Uniunii monetare europene, regulile instituţionale şi provocările care apasă asupra alegerilor guvernelor naţionale sunt de natură să genereze comportamente oportuniste şi non-cooperante, pe care situaţia şomajului masiv şi persistent riscă să le facă şi mai atrăgătoare dacă se întăreşte concurenţa pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi pe piaţa financiară şi dacă mobilitatea întreprinderilor se dovedeşte înşelătoare. Odată cu adoptarea monedei unice, guvernele naţionale pierd controlul politicii monetare şi al politicii de schimb, care le-au permis, în cadrul Sistemului Monetar European (SME), de a se folosi de practici non-cooperative vizând creşterea competitivităţii economiei naţionale în raport cu cele ale partenerilor. În timp ce coborârile de curs competitive şi "dezinflaţia competitivă" apăreau astfel ca cele două modalităţi posibile ale aceluiaşi joc non-cooperativ, în cadrul SME, concurenţa fiscală, prin scăderea sarcinilor asupra întreprinderilor şi asupra costurilor de producţie, are efecte similare asupra competitivităţii şi devine deci, în cadrul uniunii monetare, o armă cu atât mai atrăgătoare cu cât unificarea monetară va întări consecinţele în termeni de repartiţie spaţială a activităţilor şi a locurilor de muncă. În plus, constrângerea pe care o exercită Pactul de stabilitate şi de creştere asupra politicilor bugetare naţionale, care constituie singurul instrument de politică macroeconomică în mâinile guvernelor, ar putea să facă şi mai atrăgătoare perspectivele concurenţei fiscale, în măsura în care o relansare prin relaxarea fiscalităţii ar stimula mai mult creşterea poziţiei prelevărilor decât o creştere a cheltuielilor publice, generând o reducere a deficitului public, dar în detrimentul partenerilor. 2. Eterogenitatea sistemelor fiscale din ţările membre ale UE Aşa cum se cunoaşte, maniera cea mai obişnuită de a compara fiscalităţile naţionale este observarea unor indicatori globali: presiunea fiscală şi structura prelevărilor obligatorii. Aceşti indicatori "comozi" sunt totuşi înşelători de două ori; pe de o parte, ei sunt sensibili la gradul de socializare a anumitor cheltuieli importante, precum cele cu sănătatea, educaţia etc. şi la tehnicile de finanţare a anumitor politici, precum politica familială, politica locuinţelor etc., iar pe de altă parte, ei nu ţin seama de incitările ce acţionează asupra alegerilor diferitelor categorii de contribuabili, care nu depind, de ratele medii ale prelevării, ci de rate marginale efective, a priori, fără legătură cu precedentele. ● Ratele presiunii fiscale globale Figurile 2.1., 2.2. şi 2.3. arată că rata presiunii fiscale globale - ratio din totalul încasărilor din prelevările obligatorii din PIB - a cunoscut o creştere constantă în toate ţările UE, de mai multe decenii. Totuşi, ultimii ani au înregistrat o anumită stabilizare în cea mai mare parte a ţărilor, întreruptă de recesiunea de la începutul anilor 90 şi de necesitatea, în Europa, de a respecta criteriile finanţelor publice ale Tratatului de la Maastricht. Cu privire la acest indicator, observăm că Franţa se situează puţin deasupra mediei ţărilor membre ale UE, stabilizarea ratei presiunii fiscale globale fiind mai puţin netă. ● Structura prelevărilor obligatorii Compararea structurilor naţionale ale prelevărilor obligatorii după natura prelevărilor - clasificare într-un fel arbitrară şi care nu reflectă în mod necesar incidenţa economică a prelevărilor - subliniază marea eterogenitate a ţărilor europene în materie de fiscalitate (figura 2.4.). Franţa apare singulară, mai ales în partea „slabă” a încasărilor impozitului direct asupra veniturilor persoanelor şi în importanţa prelevărilor asupra salariilor (cotizaţii sociale). Această singularitate trebuie revitalizată, în măsura în care cotizaţiile sociale salariale se "înrudesc" cu prelevarea în privinţa sursei veniturilor. În plus, creşterea puterii Contribuţiei sociale generalizate (CSG), a cărei poziţie e mult mai largă decât cea a cotizaţiilor sociale pe care ea le-a înlocuit - mai ales la începutul lui 1998 - atenuează sensibil singularitatea franceză: sistemul fiscal francez apare azi mai apropiat de cel al ţărilor partenere, cu o dublă prelevare asupra veniturilor persoanelor - o prelevare proporţională, la sursă (origine), cu o rată moderată asupra aproape tuturor veniturilor (CSG + RDS) şi o prelevare puternic progresivă asupra veniturilor medii şi ridicate (impozitul pe venit al persoanelor), plătit de aproximativ jumătate din centrele fiscale, ale căror rate marginale cele mai ridicate sunt printre cele mai mari din Europa. Fig. nr. 2.1. Statistica încasărilor fiscale, OCDE, 1997, Grup de ţări (1) şi media pe UE Fig. nr. 2.2. Statistica încasărilor fiscale, OCDE, 1997, Grup de ţări (2) şi media pe UE Fig. nr. 2.3. Statistica încasărilor fiscale, OCDE, Grup de ţări (3) şi media pe UE Fig. 2.4. Structura prelevărilor obligatorii în 1996 (în % din încasări fiscale şi totale) 3. Impozitul pe venit în ţările membre ale Uniunii Europene Impozitul pe venit ocupă o importanţă aparte în sistemul fiscal al oricărui stat, el fiind fără îndoială, important din punct de vedere psihologic, deoarece contribuabilul resimte direct prelevarea asupra veniturilor sale. Prin aceasta, impozitul pe venit se deosebeşte de impozitul pe societăţi sau de TVA, al căror impact fiscal se poate repercuta parţial prin intermediul preţurilor bunurilor şi facturilor asupra altor agenţi economici. Impozitarea veniturilor şi a patrimoniilor persoanelor respectă, în toate statele membre, principiul rezidenţei: contribuabilul este supus legislaţiei fiscale naţionale a statului în care îşi are rezidenţa şi e ţinut să achite impozitele ce-i revin, oricare ar fi provenienţa geografică a veniturilor sale. În prezent nu mai există nici un obstacol teoretic în calea permanenţei sistemelor naţionale distincte şi eventual foarte disparate de impozitare a veniturilor, în afară de constrângerile generate de mobilitatea rezidenţială a cuplurilor. Într-adevăr, în ciuda afirmării principiului liberei circulaţii a persoanelor în interiorul Uniunii Europene şi a posibilităţii teoretice oferite tuturor cetăţenilor Uniunii Europene de a-şi alege rezidenţa şi de a lucra în ţara membră pe care o aleg, mobilitatea rezidenţială a persoanelor rămâne slabă printre statele Uniunii Europene; şi persistenţa obstacolelor culturale, lingvistice şi de altă natură incită la previziunea că ea nu ar trebui să crească în mod considerabil pentru majoritatea populaţiei în anii următori. Este adevărat, unele categorii sunt mai mobile decât altele: pe de o parte, lucrătorii cel mai puţin calificaţi, pe de altă parte, cadrele superioare, anumite categorii profesionale şi titulare de venituri mari. Dar aceste categorii au fost întotdeauna relativ mai mobile decât altele şi nici realizarea pieţei unice, nici punerea în aplicare a Tratatului de la Maastricht în această materie nu par să mărească amploarea acestor fenomene. În plus, mobilitatea rezidenţială motivată de factori fiscali apare azi limitată la marginile frontaliere ale statelor, pe de o parte şi la titularii de venituri foarte mari sau de patrimonii mobile, pe de altă parte. Dimpotrivă, constrângerile de mobilitate sunt cu siguranţă mai puternice pentru veniturile din economii decât pentru veniturile din muncă. Ca regulă generală, taxarea, în ţara de rezidenţă, a veniturilor din economii străine se bazează pe principiul declaraţiei voluntare. Doar ţările care dispun de un sistem complet de schimburi de informaţii pot repera ieşirile de capital. În caz contrar, aceste venituri sunt aproape în totalitate defiscalizate. De unde, tentaţia de a le plasa în străinătate. Procesul de armonizare a fost relansat prin propunerea Comisiei de a instaura o rată de reţinere la sursă de minimum 20 % din dobânzile asupra economiilor sau de a coopera în schimbul de informaţii cu statele membre asupra non-rezidenţilor deţinători de economii. Impozitul pe venit reprezenta, în medie, în ţările UE, 11,3 % din PIB în 1996. Importanţa sa a prosperat net, în valoare relativă, din anii 60: atunci nu era decât 6 % din PIB. Această evoluţie s-a manifestat mai ales în anii 70; ea s-a relansat în ultimele două decenii. Pe lângă această medie, situaţiile sunt foarte diferite în funcţie de state. Astfel, ponderea impozitului pe venit în PIB se situează între 5 % în Grecia şi 27,8 % în Danemarca. Grosso modo, putem distinge trei tipuri de ţări în care ponderea impozitului pe venit este superioară, inferioară sau se încadrează în media europeană: Belgia, Danemarca, Finlanda şi Suedia au un impozit pe venit a cărui pondere este deosebit de importantă; Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Marea Britanie se situează în media europeană; Ponderea pe venit e slabă în Franţa, Grecia, Portugalia, Spania, Austria. Tabel nr. 3.1. Ponderea impozitului pe venit al persoanelor fizice în statele U.E. (în % din PIB) 1990 1993 1996 Germania 10,10 10,58 9,4 Austria 8,59 9,39 9,2 Belgia 14,13 13,64 14,3 Danemarca 25,61 26,44 27,8 Spania 7,48 8,40 7,7 Finlanda 17,49 16,24 16,9 Franţa 5,18 6,10 6,4 Grecia 5,09 3,72 5,0 Irlanda 11,11 11,32 10,5 Italia 10,29 11,87 10,8 Luxemburg 10,21 9,13 9,8 Olanda 11,01 12,05 7,6 Portugalia 4,92 6,27 6,6 Marea Britanie 10,38 9,29 9,3 Suedia 21,41 18,28 18,8 11,53 11,51 11,3 [Sursa: Statisticile încasărilor publice, OCDE, 1998] Venitul persoanelor fizice provine din diferite surse: venituri din muncă, venituri mobiliare, venituri funciare, transferuri sociale etc., în fiecare stat, legislaţia fiscală determinând venituri categoriale care constituie baza impozabilă cu titlu de impozit pe venit. Din acest venit brut impozabil sunt deduse diferitele abateri pentru a obţine venitul net impozabil. Intră apoi în calcul unitatea de taxare care poate fi, în funcţie de ţară, individul sau familia (menajul). În fine, impozitul e calculat prin aplicarea unui barem venitului net impozabil, contribuabilul putând, în anumite cazuri, să beneficieze de deduceri de impozit numite credite de impozit. 4. Înlesniri acordate la impunerea veniturilor în ţările Uniunii Europene Încercând să oferim o imagine generală asupra diferitelor venituri care intră în baza impozabilă, pentru fiecare ţară din Uniunea Europeană, vom recurge la redarea unor elemente specifice în tabelul 4.1. El reia principalele categorii de venituri: veniturile profesionale, mobiliare, funciare, de înlocuire (asigurare, şomaj şi pensie de vârstă), de transfer (alocaţii familiale şi diverse ajutoare sociale) şi alte venituri diverse (pensii alimentare ş.a.). Veniturile din primele trei categorii (profesionale, mobiliare şi funciare) sunt impozabile în toate ţările Uniunii Europene. Totuşi, în anumite ţări, veniturile mobiliare suportă un pre-profit care este liberator. În acest caz, veniturile mobiliare nu sunt incluse în baza impozabilă. Se observă acest lucru în Austria, Belgia, Franţa, Grecia, Italia, Portugalia, Finlanda şi Suedia pentru dobânzi şi în Austria, Belgia, Danemarca, Portugalia pentru dividende. În Belgia, veniturile funciare fac obiectul nu numai al unei impozitări cu titlu de impozit al persoanelor fizice, dar şi al unei taxări cu pre-profit numită pre-profit imobiliar. Acesta este determinat pe baza venitului cadastral, adică a „venitului mediu net normal într-un an”. Nu există sistem echivalent în alte ţări ale Uniunii Europene. Diferenţele de tratament fiscal ale veniturilor din statele membre sunt mult mai importante atunci când luăm în considerare veniturile din plasamente: dacă pensiile sunt impozitate în toate ţările Uniunii Europene, dimpotrivă alocaţiile de şomaj nu sunt impozabile în trei ţări (Austria, Germania şi Portugalia). Diferenţele dintre statele membre sunt încă şi mai marcante dacă luăm în considerare veniturile din plasamente: alocaţiile familiale sunt impozabile doar în două ţări (Grecia şi Spania), iar ajutoarele sociale în şase (Danemarca, Grecia, Luxemburg, Ţările de Jos, Spania şi Marea Britanie). În ce priveşte pensiile alimentare, ele sunt impozabile în zece state membre (Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Ţările de Jos, Spania, Suedia, Marea Britanie). Există numeroase înlesniri fiscale în diferitele ţări ale Uniunii Europene. Obiectivul lor este: de a înţelege cel mai bine capacitatea contributivă a contribuabilului, permiţându-i să deducă cheltuielile indispensabile obţinerii venitului – e cazul deducerii sarcinilor profesionale; de a influenţa comportamentul indivizilor – este cazul provocărilor fiscale asupra anumitor produse de economie sau asupra titlurilor de investiţii. Există întotdeauna un conflict latent între grija puterilor publice de a simplifica şi a face mai transparent sistemul fiscal de o manieră care să reducă posibilităţile de evaziune şi dorinţa lor de a apropia cât mai bine capacitatea contributivă sau de a utiliza abaterile fiscale în scopuri incitative. Înlesnirile pot lua două forme. Înlesnirile forfetare nu sunt legate de cheltuielile reale suportate de contribuabil, dar sunt acordate automat tuturor celor care îndeplinesc condiţiile cerute în virtutea unei dispoziţii legale. Invers, înlesnirile neforfetare sunt calculate prin raportare la cheltuielile efectuate în mod real de contribuabil şi se stabilesc fie asupra venitului, fie asupra impozitului datorat, în funcţie de ţară. Tabel nr. 4.1. Determinarea bazei impozabile în ţările Uniunii Europene Ţara Venituri * reţinută la sursa liberatorie pe dobânzi ** reţinută la sursa liberatorie pe dividende [Sursa: Euromod 1997 & OCDE, 1998] Înlesnirile pentru cheltuieli profesionale se regăsesc în cea mai mare parte a Uniunii Europene. Ele pot fi calculate forfetar sau pot face obiectul unei deduceri pe baza cheltuielilor reale, cele două sisteme coexistând uneori în interiorul aceleaşi ţări. Doar trei ţări nu admit nici o abatere specifică pentru cheltuielile profesionale: Italia, Portugalia şi Marea Britanie. Grecia acordă o înlesnire prin intermediul unui barem (tranşa exonerată e majorată cu echivalentul a 10,7 % din SMO). Franţa, Olanda şi Spania acordă înlesniri relativ importante: 10 % în Franţa (din salariul net), 8 % în Olanda şi 5 % în Spania. Totuşi, aceste ţări au inclus un plafon de deducere în legislaţia lor. În celelalte ţări înlesnirile acordate sunt mult mai mici: de la 0,6 % din SMO în Austria, la 3,5 % din SMO în Germania. Tabel nr. 4.2. Înlesniri pentru cheltuieli profesionale în ţările Uniunii Europene (1996) Ţara Înlesniri Germania Înlesnire forfetară 2000 DEM / 3,5 % din SMO Austria 1800 ATS / fie 0,6 % din salariul mediu/muncitor Belgia Abatere forfetară după un barem (limitat la 110000 BET/soţ) sau cheltuieli reale Danemarca Cheltuieli reale Spania 5 % din salariul brut cu maxim 250000 ESP Finlanda Înlesnire forfetară (3 % din salariul brut cu maxim 500 FMK) sau cheltuieli reale dacă suma este superioară Franţa Cheltuieli reale sau 10 % din salariul net: maxim 76010 FRF Grecia Înlesnire 300000 DRS (fie 7 % din SMO) acordată printr-un barem (tranşa exonerată este majorată cu 300000 DRS în raport cu baremul de bază) Irlanda Cheltuieli reale Italia Fără înlesniri specifice Luxemburg 21000 LUF (fie 2 % din SMO) Olanda 8 % din salariul anual cu maximum de 2507 NGL Portugalia Fără înlesniri specifice Marea Britanie Fără înlesniri specifice Suedia Cheltuieli reale plecând din momentul în care sunt superioare sumei de 1000 SEK (şi 6000 SEK pentru cheltuieli de deplasare) [Sursa: Situaţia salariaţilor cu privire la impozitul şi transferurile sociale, OCDE, 1997] În anumite ţări, ca Franţa (care e deosebit de generoasă), Belgia, Luxemburg sau Spania există în plus o înlesnire specifică pentru salariaţi, destinată să compenseze cea mai mică posibilitate de fraudă. În cele din urmă, înlesnirile neforfetare, adesea plafonate, privesc în mod principal deducerea dobânzilor vărsate pentru achiziţionarea rezidenţei principale (reşedinţei), primele de asigurare de viaţă şi donaţiile către organizaţiile de binefacere (a se vedea tabelul 10.3.3.). Tabelul nr. 4.3. Exemple de înlesniri neforfetare acordate în câteva din ţările Uniunii Europene (1996) Ţara Înlesniri Germania - Dobânzi de împrumut aferente achiziţionării reşedinţei principale; - Cotizaţii cu regim de pensie sau asigurări de viaţă. Belgia - Dobânzi ale unor împrumuturi ipotecare; - Pensii alimentare; - Anumite donaţii; - Cheltuieli pentru întreţinerea copilului (cu anumite condiţii). Danemarca - Cotizaţii / prime vărsate în sistemele de pensionare privată; - Dobânzi vărsate (diferite dobânzi percepute şi de chirii imputate); - Cotizaţii sindicale. Spania - Planuri de pensie; - Dobânzi şi alte cheltuieli de finanţare ale capitalurilor obţinute pentru achiziţionarea reşedinţei principale a contribuabilului; - Cotizaţii la sindicate. Franţa - Dobânzi de împrumut aferente achiziţionării unei reşedinţe principale; - Cheltuieli relative referitoare la reparaţiile mari ale locuinţei principale; - Cheltuieli de întreţinere a copilului. Grecia - Cheltuieli medicale şi de spitalizare; - Dobânzi vărsate pentru achiziţionarea unei reşedinţe principale; - Daruri (donaţii) către organizaţiile de binefacere; - Prime de asigurare de viaţă; - Cheltuieli cu întreţinerea copilului. Irlanda - Dobânzi vărsate pentru achiziţionarea, construcţia sau ameliorarea (îmbunătăţirea) reşedinţei principale - Înlesniri cu titlu de asigurare de boală. Italia - Dobânzi ale împrumuturilor ipotecare; - Cheltuieli medicale; - Asigurări voluntare. Olanda - Dobânzi ipotecare, mai puţin chirii imputate; - Daruri (donaţii) către organizaţiile de binefacere; - Cotizaţii plătite cu regim de pensii private; - Cheltuieli medicale. Marea Britanie - Cotizaţii la anumite pensii private; - Dobânzi asupra împrumutului privind achiziţionarea sau îmbunătăţirea unei locuinţe. 5. Baremuri de impozitare a veniturilor în ţările Uniunii Europene Toate ţările din Uniunea Europeană exonerează contribuabilii ale căror venituri sunt cele mai scăzute. Această exonerare se poate face fie prin acordarea de înlesniri forfetare, fie prin existenţa unei tranşe exonerate de impozit sau chiar prin acordarea de credite de impozit. Tabelul următor arată totuşi că pragul minim de impozitare, exprimat în funcţie de salariul mediu, este foarte diferit în funcţie de ţară. Pot fi distinse trei feluri de profiluri: Ţările care au un prag minim de impozitare relativ scăzut. Este cazul Austriei, Danemarcei, Italiei, Portugaliei şi al Suediei. Ţările care se situează pe o poziţie intermediară: Franţa, Germania, Marea Britanie, Irlanda, Luxemburg, Spania. Ţările unde pragul de neimpozitare este foarte ridicat: Finlanda şi Grecia. Tabelul nr. 5.1. Pragul de impozitare în ţările Uniunii Europene Ţara Sistemul Suma (în % din SMO) Celibatari Cupluri căsătorite Germania TE 21 21 Austria CI 3 3 Belgia A 18,5 14,6 Danemarca CI 1,5 1,5 Spania CI+TE 21,3 21,3 Finlanda TE 31 31 Franţa TE 21 21 Grecia TE 46 46 Irlanda A 18,7 18,7 Italia CI 2,2 2,2 Luxemburg TE 23 23 Olanda A 12,4 12,4 Portugalia CI 2,5 1,9 Marea Britanie A 23,6 23,6 Suedia A 4,4 4,4 [Sursa: OCDE, 1997] A – înlesnire; CI – credit de impozit; TE – tranşă exonerată. Baremul de impozit permite determinarea sumei din impozitul care va fi plătit pentru fiecare nivel de venit impozabil. Principalele caracteristici ale baremurilor în vigoare pentru veniturile din 1996 figurează în tabelul de mai jos: Tabelul nr. 5.2. Caracteristicile baremurilor de impozitare în ţările Uniunii Europene Ţara Număr de tranşe Rata minimă Rata maximă Tranşa exonerată Prag de impozitare (în % din SMO) Prag corespunzător tranşei cele mai ridicate (multiplu de SMO) Germania 29,5 % 53 % Da 21 % 2,1 Austria 5 10 % 50 % Nu 3 % 2,4 Belgia 7 28 % 58 % Nu 14,6 sau 18,5 % 2,3 Danemarca 3 12 % 43 % 32 % 63 % Nu 1,5 % 0,98 Spania 18 20 % 56 % Da 21,3 % 4,7 Finlanda 7 7 % 25,79 % 39 % 57,79 % Da 31 % 2,1 Franţa 7 10,5 % 54 % Da 21 % 2,4 Grecia 6 5 % 45 % Da 36 % 5,3 Irlanda 2 27 % 48 % Nu 18,7 % 0,7 Italia 7 10 % 51 % Nu 2,2 % 8,4 Luxemburg 18 10 % 50 % Da 23 % 1,3 Olanda 3 6,35 % 60 % Nu 12,4 % 1,6 Portugalia 4 15 % 40 % Nu 2,5 % 4,6 Marea Britanie 3 20 % 40 % Nu 23,6 % 1,6 Suedia 2 100 SEK 100 SEK +31,6 % din salariul but 100 SEK +25 % din salariul but 100 SEK +56,6 % din salariul but Nu 4,4 % 1,0 ഍഍഍卛牵慳›䍏䕄‬㤱㜹൝ În toate ţările Uniunii Europene, impozitul este progresiv: tranşele succesive pe venit sunt impozitate cu rate marginale crescânde astfel încât rata medie să crească odată cu nivelul venitului. Totuşi, aşa cum arată tabelul de mai sus, există mari diferenţe între baremele diferitelor ţări ale Uniunii Europene. Ratele minime variază între 5 % în Grecia şi 43 % în Danemarca; ratele maxime variază între 40 % în Portugalia şi 60 % în Olanda. Numărul de tranşe variază şi el puternic, de la o ţară la alta: anumite ţări, ca de exemplu Irlanda, Suedia, Olanda şi Marea Britanie au un număr restrâns de rate. Altele, dimpotrivă, au un număr ridicat (Spania, Luxemburg). Doar Germania are un sistem original în care, pentru veniturile medii (a doua şi a treia tranşă), rata marginală de impozitare este o funcţie crescătoare monotonă a nivelului venitului. Suedia are un barem cu două tranşe. Pentru prima tranşă, suma impozitului este forfetară şi egală cu 100 SEK; pentru a doua tranşă, este vorba de aceeaşi sumă a impozitului, majorată cu 25 % din salariul brut. Progresivitatea impozitului nu este, deci, asigurată decât în cea de-a doua tranşă. Totuşi, prima tranşă nu priveşte decât salariile inferioare nivelului salariului muncitorului mediu. În plus, se plătesc taxele locale, relativ ridicate, ca şi în celelalte ţări scandinave (31,65 % în medie pentru Suedia). În Olanda, rata marginală de impozitare trece de la 6,35 % pentru prima tranşă ( la un progres corespunzător de 80 % din salariul muncitorului mediu) la 50 % pentru a doua tranşă şi 60 % pentru cea de a treia tranşă. În realitate, prima tranşă de impozit pe venit este foarte ridicată în Olanda, pentru că include, pe lângă rata marginală a impozitului pe venit şi o contribuţie (cu o rată de 29,25 % în 1998) destinată să finanţeze securitatea socială, pe deasupra cotizaţiilor sociale. Totuşi, în cea mai mare parte a ţărilor Uniunii Europene, tendinţa ultimilor ani este de a reduce ratele maximale maxime. Astfel, aceste rate au scăzut între 1996 şi 1998 în Danemarca (32 % → 31 %), Finlanda (7 % → 6 %), Irlanda (48 % → 46 %), Luxemburg (50 % → 46 %) şi în Italia (51 % → 45 %). Ratele minime au scăzut în aceeaşi perioadă, în Danemarca (12 % → 10 %), Finlanda (7 % → 6 %), Irlanda (27 % → 24 %), Luxemburg (10 % → 6 %); ele au crescut în Olanda (6,35 % → 8,85 %) şi Italia (10 % → 19 %). Cât despre numărul de tranşe, el a scăzut în Spania (18 → 11) şi Italia (7 → 5). 6. Presiunea impozitului asupra societăţilor în ţările UE O analiză, fie şi sumară, vizând unele probleme ale impunerii societăţilor din spaţiul UE, reflectă aspecte din cele mai interesante, de înaltă relevanţă în planul concurenţei fiscale intracomunitare. Ţinta demersului nostru o constituie redarea câtorva referiri privind tocmai aspectele în cauză. Exceptând Luxemburgul, Italia şi Marea Britanie, impozitul pe profitul societăţilor nu reprezintă decât o mică parte din încasările fiscale ale statelor ţărilor membre (tabel 10.5.1.), chiar dacă ponderea sa în cadrul încasărilor fiscale a crescut în cursul ultimilor 10 ani în majoritatea ţărilor (+0,2 puncte, în medie). În jumătate din ţări (vezi figura nr. 10.5.1.) încasările fiscale au crescut: Belgia, Danemarca, Grecia, Irlanda, Portugalia, Austria, Finlanda şi Suedia, în cealaltă jumătate (vezi figurile 6.2. şi 6.3.) ele au scăzut. Tabel nr. 6.1. Impozitul pe profitul societăţilor, în % din încasările totale 1985 1990 1993 1995 1996 Germania 4,5 4,8 3,6 2,8 3,8 Austria 3,5 3,6 3,5 3,7 4,7 Belgia 5,4 5,6 4,8 6,7 6,8 Danemarca 4,9 3,2 4,4 4,1 4,6 Spania 5,2 8,8 5,7 5,5 5,9 Finlanda 3,5 4,6 2,7 5,3 6,7 Franţa 4,5 5,3 3,4 3,7 3,8 Grecia 2,7 5,4 5 6,2 6,3 Irlanda 3,2 5 8,1 8,5 9,6 Italia 9,2 10 8,5 8,7 9,2 Luxemburg 17,7 15,9 16,3 17,5 16 Olanda 7 7,5 7 7,5 9,5 Portugalia nd 8 7,2 8 9,5 Marea Britanie 12,5 10,8 7,2 9,5 10,5 Suedia 3,5 3,1 4,5 6,1 5,6 [Sursa: OCDE, 1998] Fig. nr. 6.1. Impozitul pe profitul societăţilor în % din PIB, unde încasările sunt superioare mediei Fig. nr. 6.2. Impozitul pe profitul societăţilor, în % din PIB, unde încasările sunt apropiate de medie Fig. nr. 6.3. Impozitul pe profitul societăţilor, în % din PIB, unde încasările sunt inferioare mediei În acelaşi timp, ansamblul ţărilor UE a cunoscut o diminuare a ratelor de impunere (tabelul 6.2.), scăderile cele mai semnificative fiind în Austria, Suedia şi Finlanda. Aşa cum se observă în continuare, compararea ratelor de impunere între ţări nu permite o pronunţare netă asupra deosebirilor de presiune fiscală ce apasă asupra întreprinderilor ce activează în diferitele ţări ale Uniunii Monetare şi nu constituie deci un indicator al provocării spre delocalizare. Tabel nr. 6.2. Rata impozitului societăţilor în cele 15 ţări ale UE 1990 1991 1993 1994 1997 Germania 50/36* 50/36* 50/36* 45/30* 45/30* Austria 61,5 30 30 34 34 Belgia 43 39 39 39 39 Danemarca 40 38 38 34 34 Spania 35 35 35 35 35 Finlanda 40 23 25 25 28 Franţa 37/42* 34/42* 34 33,3 33,3 Grecia 46 46 46 40 40 Irlanda 43 43 40 40 38 Italia 36 36 36 36 36 Luxemburg 34 33,33 33,33 33,33 33 Olanda 35 35 35 35 35 Portugalia 36,5 36 36 36 36 Marea Britanie 35 34 33 33 33 Suedia 52 30 30 28 28 [Sursa: Comisia Comunităţilor europene. Prima rată indică rata de impunere pe profitul reinvestit (nedistribuit) şi a doua, rata de impunere pe profitul distribuit] Evaluarea diferenţelor de fiscalitate între ţări este relativ complexă, cu atât mai mult cu cât fiecare întreprindere (sau chiar fiecare investiţie) reprezintă un caz particular. Întreprinderile, pentru că ele sunt impozitate în ţara de rezidenţă, sunt supuse fie regimului fiscal de drept comun care, în practică, se aplică majorităţii întreprinderilor rezidente ale unui stat, fie unui regim privilegiat (zone sau activităţi specifice). Dispoziţiile care guvernează aceste regimuri sunt numeroase şi, singură, comparaţia între ratele de impozitare dintre state nu este suficientă pentru a se pronunţa asupra diferenţelor de presiune fiscală ce apasă asupra întreprinderilor. De asemenea, trebuie să se ţină cont de modul de calcul al bazei impozabile, acestea depinzând, între altele, de reglementările privind amortizarea. Pentru întreprinderile care activează în mai multe state membre, trebuie să se ţină cont, în plus, de regimul fiscal al ţării de rezidenţă a societăţii mamă (fie de drept comun, fie derogatoriu), dar şi de cel al ţării în care se găseşte filiala şi de interacţiunea dintre cele două regimuri. În cele ce urmează se utilizează o măsură de diferenţiere fiscală, numită cost de capital, care permite luarea în calcul a principalelor dispoziţii conţinute de regimul fiscal de drept comun al statelor. Această măsură dă o informaţie asupra provocării pentru o întreprindere de a investi într-o ţară dată. Ţinându-se cont de multitudinea regimurilor privilegiate, acestea nu sunt luate în considerare în calculele costului de capital. Dimpotrivă, trebuie ţinut cont de principiile de impozitare a veniturilor transnaţionale. Altfel spus, se va calcula costul capitalului în acelaşi timp pentru investiţiile din interiorul fiecărui stat şi pentru investiţiile internaţionale. În aceste două cazuri, redăm o scurtă perspectivă asupra legislaţiilor naţionale şi internaţionale. ( Sistemele naţionale În prezent, există o mare eterogenitate a sistemelor de taxare a beneficiilor (profiturilor) între ţările UE. Pentru ceea ce reprezintă barem de impunere, ratele minimale (tabel 6.3.) variază de la 28 % pentru Finlanda şi Suedia, la mai mult de 40 % pentru Germania, Belgia şi Franţa. Numai Germania taxează în mod diferit beneficiile reinvestite şi cele redistribuite. În anumite cazuri, ca Irlanda, Luxemburg, Marea Britanie, rata de impunere depinde de totalul beneficiului impozabil. Determinarea bazei impozabile variază şi ea în funcţie de ţară. De exemplu, dacă provizioanele pentru creşterea preţurilor sunt autorizate în Franţa, ele nu sunt permise în Germania. Dimpotrivă, toate ţările autorizează deductibilitatea dobânzilor. Amortizarea activelor corporale este în general autorizată în toate statele, dar modurile de calcul variază după ţară şi după tipul de active (tabel 6.4.). În ce priveşte utilajele, de exemplu, cea mai mare parte a ţărilor utilizează un sistem de amortizare degresiv. Doar Italia, Ţările de Jos şi Austria autorizează o amortizare liniară, Germania, Belgia şi Franţa autorizând un sistem mix care se dovedeşte mai generos decât cel al vecinilor lor. Contrar, activele incorporabile nu sunt amortizate în Franţa, în timp ce sunt amortizate în celelalte ţări europene. În fine, cu privire la regulile referitoare la reporturile, înainte şi după, ale deficitelor variază în funcţie de ţări. Tabel nr. 6.3. Rate nominale de impunere a societăţilor (1998) Societăţi rezidente Germania(1) 47,47/31,61 Austria(2) 34 Belgia(3) 40,17 Danemarca 34 Spania(4) 35 Finlanda 28 Franţa(5) 41,66 Grecia(6) 35 Irlanda(7) 25 dacă beneficiile ≤ 50000 £IR 32 dacă beneficiile > 50000 £IR Italia(8) 37 Luxemburg 20 % din beneficiu [1 – 400000 Flux] 8000 Flux + 20 % din beneficiu [400000 – 600000 Flux] 30 %(9) din beneficiu > 600000 Flux Olanda 35 Portugalia(10) 34 Marea Britanie 21 % dacă beneficiul < 300000 £ 331/2 dacă beneficiul este între 300000 £ - 1500000 £ 31 % dacă beneficiul este > 1500000 £ Suedia 28 [Sursa: European Tax Handbook, IBFD publication, 1998, Fiscalitatea Statelor membre ale UE, Dicţionar permanent fiscal (1998)] (1) Prima rată se aplică profitului reinvestit, a doua beneficiilor (profitului) distribuit. Aceste rate ia în calcul majorarea cu titlul de taxă de solidaritate de 5 %. (2) O rată de 22 % aplicată societăţilor de finanţe a PME (capital risc). De altfel, în funcţie de cifra lor de afaceri, societăţile sunt supuse unui total maxim din IS. (3) Această rată ia în calcul majorarea contribuţiei complementare de criză de 3 %. Ratele sunt reduse în funcţie de nivelul beneficiilor realizate. (4) Pentru PME (CA < 10 MF) această rată este de 30 % pentru partea din baza impozabilă < 600000 F şi 35 % peste aceasta. (5) Această rată ia în calcul supraîncărcarea de 10 % şi 15 %. Pentru PME (CA < 50 MF) această rată este de 20,1 % pe un maximum de 200000 F din beneficiile reinvestite şi de 36,66 % (pentru o majorare de 15 %) asupra altor beneficii. (6) Aceste rate se aplică al SA ale căror acţiuni sunt cotate la Athenes şi la SRL. Pentru SA necotate şi pentru bănci această rată este de 40 %. (7) O rată redusă de 10 % se aplică anumitor activităţi industriale, de informatică etc. şi sunt de asemenea, acordate filialelor societăţilor străine. (8) Pentru beneficiile nedistribuite, o rată de 19 % se aplică pe fracţiunea beneficiilor corespunzând remunerării creşterii activului net. Rata medie de impunere a ansamblului beneficiului nu poate fi mai mică de 27 %. (9) Această rată include o suprataxă de 4 % în profitul fondului de salarii. (10) O rată de 27,5 % este aplicată societăţilor de investiţii imobiliare. Tabelul nr. 6.4. Reguli de amortizare State membre Utilaje Imobile Germania Amortizare liniară şi degresivă Amortizare liniară sau amortizare degresivă Austria Amortizare liniară obligatorie Amortizare liniară obligatorie Belgia Amortizare liniară de drept comun sau degresivă pe opţiune Amortizare liniară de drept comun sau degresivă pe opţiune Danemarca Amortizare degresivă de 30 % Amortizare liniară obligatorie Spania Amortizare liniară de drept comun sau degresivă pe opţiune Amortizare liniară obligatorie Finlanda Amortizare degresivă Amortizare degresivă Franţa Amortizare liniară Amortizare liniară Grecia Amortizare liniară Amortizare liniară Irlanda Amortizare liniară obligatorie Amortizare liniară obligatorie Italia Amortizare liniară Amortizare liniară Luxemburg Amortizare liniară sau amortizare degresivă Amortizare liniară Olanda Amortizare liniară Amortizare liniară Portugalia Amortizare liniară Amortizare liniară Marea Britanie Amortizare degresivă Amortizare liniară obligatorie Suedia Amortizare liniară de drept comun sau degresivă pe opţiune Amortizare liniară obligatorie [Sursa: European Tax Handbook, IBFD publication, 1998, Fiscalitatea Statelor membre ale UE, Dicţionar permanent fiscal (1998)] ( Mecanismele de integrare a impozitului pe societăţi şi a impozitului pe venit Ar trebui ca în calcule să se integreze, în mod riguros, caracteristicile sistemelor de impozitare a persoanelor căci ele sunt acţionarii care deţin, în cele din urmă, întreprinderile. Într-adevăr, remuneraţiile care le sunt vărsate de către întreprinderi – fie sub formă de dividende, plată de dobânzi sau de plus valoare – sunt impozitate, ceea ce afectează randamentul investiţiilor. Acţionarii pot fi supuşi unei presiuni fiscale diferite în funcţie de ţara de rezidenţă, dar şi în interiorul aceluiaşi stat, în funcţie de modul de plasament, ceea ce face deosebit de complexă interpretarea interacţiunilor între impozitul pe societăţi şi impozitarea persoanelor. În măsura în care dorim să ne concentrăm atenţia asupra impozitului pe societăţi, nu se ţine cont de impozitarea personală asupra veniturilor capitalului. Dimpotrivă, modul de integrare a impozitului pe societăţi şi a impozitului pe venit, chiar şi mecanismul de corectare a dublei impuneri în momentul transferului de dividende între întreprindere şi acţionarii ei, vor fi luate în calcul. În general, acelaşi sistem este aplicat tuturor rezidenţilor, fie ei întreprinderi sau acţionari, dar nu şi non-rezidenţilor. Pot fi aplicate trei tipuri de mecanisme: sistemul clasic (coexistenţa impozitului pe societăţi şi a impozitului pe venit), care nu corectează dubla impunere; sistemul exonerării (fără impozitare pe venit); sistemul imputării (sistemul existent în Franţa) care presupune că impozitul pe societăţi este o pre-plată a impozitului pe venit, ceea ce dă dreptul acţionarilor la aplicarea unui credit de impozit care influenţează impozitul lor personal. Nici unul din aceste trei sisteme nu domină în statele membre. Austria, Belgia, Ţările de Jos şi Suedia aplică un sistem clasic. Luxemburg şi Danemarca aplică un sistem clasic însoţit de o exonerare de 50 % a dividendelor declarate pentru acţionarii din Luxemburg şi o rată redusă asupra aceloraşi dividende în Danemarca, Germania, Spania, Franţa ,Irlanda, Portugalia, Marea Britanie aplică un sistem de imputare parţială. În fine, Finlanda şi Italia aplică un sistem de imputare totală. Alegerea unui mecanism nu este neutră, cazul Suediei şi al Finlandei este semnificativ din acest punct de vedere. Aşa cum s-a arătat anterior dividendele sunt impozitate de două ori în Suedia şi o singură dată în Finlanda, ceea ce s-a tradus în ultimii ani printr-o delocalizare a sediilor întreprinderilor suedeze şi orientarea lor către Finlanda. 6.1. Armonizarea impozitului pe societăţi în UE Spre sfârşitul anilor ’90, Comisia Europeană a încredinţat unei comisii de experţi fiscali independenţi realizarea unui studiu asupra armonizării impozitului pe societăţi în interiorul U.E. Punctul de plecare al analizei a fost dat de necesitatea de a se răspunde la următoarele trei întrebări: 1. Diferenţele în materie de impozitare a întreprinderilor în interiorul U.E. antrenează distorsiuni economice importante, incompatibile cu funcţionarea pieţei unice? 2. Dacă asemenea distorsiuni există, ne putem aştepta ca ele să dispară prin jocul forţelor pieţei şi ale concurenţei fiscale sau trebuie avută în vedere o acţiune comunitară? 3. Dacă trebuie impus un minimum de reglementări la nivelul U.E., care trebuie să fie conţinutul lor? Pentru a răspunde la prima întrebare, s-a recurs la rezultatele unei analize obiective şi ale unei analize subiective. Analiza obiectivă a avut în vedere compararea (cu ajutorul unui model simulativ) situaţiei fiscale a unei (aceleaşi) întreprinderi din fiecare stat membru (beneficiu înainte şi după impozit, tratamentul fiscal al investiţiilor naţionale şi străine). S-a constatat că disparităţile dintre statele membre sunt importante, dar nu sunt legate numai de disparităţile fiscale. Ele se datorează în egală măsură diferenţelor de rate a dobânzilor şi de inflaţie din diferite state ale U.E. Analiza subiectivă se bazează pe o anchetă realizată în întreprinderile din diferitele state membre şi are ca scop furnizarea de informaţii despre importanţa diferenţelor dintre regimurile fiscale în luarea deciziilor de localizare a întreprinderilor. Ancheta relevă că în majoritatea cazurilor (pentru 58 % din întreprinderi – 85 % din sectorul financiar) deciziile de implementare sunt efectiv influenţate de considerente fiscale. Pe de altă parte, 75 % din întreprinderile chestionate nu cred în capacitatea pieţei unice de a conduce la convergenţa sistemelor fiscale şi sunt, deci, în favoarea introducerii de reglementări la nivel european. În sfârşit, această analiză relevă faptul că diferenţele importante între beneficiul dinainte şi după impozit, de la începutul anilor ’80 s-au redus puternic la sfârşitul anilor ’80, chiar dacă nu existase o acţiune concertată a statelor membre. Astfel, obiectivele programului de acţiune avute în vedere de Comisia Ruding sunt următoarele: suprimarea discriminărilor şi distorsiunilor (la nivelul investiţiilor şi participărilor transfrontaliere) generate de sistemele fiscale diferite existente în interiorul UE; evitarea unei concurenţe fiscale excesive în statele membre, prin introducerea de reguli minimale privind ratele şi baza impozabilă; încurajarea transparenţei provocărilor fiscale. În Raportul Ruding au fost făcute propuneri pentru o veritabilă armonizare a sistemelor naţionale: ● Impunerea tranzacţiilor transfrontaliere Comisia propune o lărgire a câmpului de aplicare a directivei mamă – filială: pe de o parte, extinderea suprimării reţinerii la sursă a dividendelor între statele membre, la toate tipurile de societăţi şi reducerea pragurilor de participare, pe de altă parte; reţinerile la sursă, care afectează plăţile dobânzilor şi dividendelor între întreprinderi, creează obstacole pentru operatorii economici care exercită activităţi transfrontaliere. Ele pot implica formalităţi foarte lungi, antrenează pierderi de trezorerie şi conduc uneori la dubla impunere. De aceea, comisia propune în egală măsură şi adoptarea unui proiect de directivă similar celei privind dividendele, dar referitor, de această dată, la dobânzi şi redevenţe. Comisia a invitat statele membre să-şi ia angajamentul politic de a depune eforturile necesare în vederea adoptării rapide a directivei pe care ea a prezentat-o pe