Referat Luare De Mita

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Luare De Mita si de asemenea puteti face Download Referat luare de mita

Citeste fragmente din Referat Luare De Mita

LUAREA DE MITĂ CUPRINS : I. Consideraţii generale privind infracţiunile de corupţie........3 I. 1. Corupţia fenomen social şi juridic.......................................3 I. 2. Noţiunea de corupţie în dreptul penal român şi pe plan internaţional. Scurt istoric al infracţiunilor de corupţie................4 I. 3. Conceptul de corupţie în legislaţia penală română.............8 II. Infracţiunea de luare de mită………………………………10 II. 1. Conţinutul legal al infracţiunii (art. 254 C. pen)…………..10 II. 2. Condiţii preexistente………………………………………...11 II. 3. Obiectul infracţiunii………………………………………….12 II. 3. 1. Obiectul juridic special…………………………….12 II. 3. 2. Obiectul general…………………………………...13 II. 4. Subiecţii infracţiunii………………………………………….13 II. 4. 1. Subiectul activ……………………………………..13 II. 4. 2. Subiectul pasiv…………………………………….18 II. 4. 3. Participaţia penală…………………………………19 II. 5. Latura obiectivă……………………………………………...20 II. 5. 1. Elementul material………………………………...20 II. 5. 2. Urmarea socialmente periculoasă……………….27 II. 5. 3. Legătura de cauzalitate…………………………...28 II. 6. Latura subiectivă…………………………………………….28 II. 7. Forme, modalităţi, sancţiuni………………………………..28 II. 7.1. Forme………………………………………………..28 II. 7. 2. Modalităţi…………………………………………...29 II. 7. 3. Sancţiuni……………………………………………30 III. Elemente de drept comparat………………………………………..31 IV . Necesitatea apărării societăţii împotriva corupţiei……………….35 BIBLIOGRAFIE…………………………………………………… ……..37 I. Consideraţii generale privind infracţiunile de corupţie I. 1. Corupţia fenomen social şi juridic Omul, fiinţă socială, prin esenţa şi definiţia sa nu trăieşte izolat, singur, ci într-o permanentă şi neînlăturat convieţuire cu semenii săi, de acţiune comună pentru existenţa, pentru supravieţuirea şi evoluţia lui, pentru ameliorarea mediului natural şi perfecţionarea celui social. El este purtătorul personalităţii, iar aceasta se relevă ca o însuşire pe care tinde s-o dobândească, s-o exprime într-o modalitate cât mai deplină. La rândul ei, societatea îşi are asigurată şi poate realiza dezvoltarea sa complexă numai prin valorificarea deplină a aptitudinilor membrilor săi, a personalităţii acestora. Societatea este pentru fiecare individ, pentru fiecare membru al său, cadrul care asigura existenţa şi dezvoltarea acestuia, prin aceea că fiecare are un statut al său în care se însumează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care societatea le acordă sau le pretinde de la fiecare. În cadrul vieţii de relaţie, a vieţii sociale, conduita (acţiunea) fiecăruia este apreciată, evaluată de ceilalţi membrii ai societăţii şi considerată „convenabilă” ori „neconvenabilă”, pentru ei sau grupul social construit după cum ea se armonizează sau vine în conflict cu acestea. Corupţia face indiscutabil parte dintre acele acţiuni ale omului care sunt neconvenabile pentru societate, pentru ceilalţi membrii ai acesteia. Ea este un fenomen social fiindcă este condiţionată în apariţia şi existenţa ei, de viaţa de relaţie, de viaţa socială şi de normele de conduită statornicite în cadrul societăţii. Forţele naturale care au trezit şi sădit în om imperativul sociabilităţii, au avut darul şi puterea de a inspira şi determina acestuia spiritul de ordine făcându-l să înţeleagă că în cadrul grupului social, interesele şi acţiunile fiecăruia trebuie să se armonizeze cu acelea ale celorlalţi, că acţiunilor neconvenabile trebuie să le răspundă reacţii convenabile, că existenţa comună, convieţuirea oamenilor în societate nu este posibilă fără ordonare căreia trebuie să i se conformeze fiecare în parte şi toţi laolaltă. Corupţia este un fenomen social prin condiţiile de existenţă şi totodată unul antisocial prin consecinţele sale. Odată cu incriminarea ei, corupţia a devenit şi un fenomen juridic. Ca urmare a incriminării sale, corupţia trece limitele faptului exclusiv social devenind şi un fapt juridic, generator de consecinţe juridice, de răspundere penală. Corupţia este un fenomen juridic, fapt pentru care ea este şi rămâne un fenomen social, ea având loc în societate şi producând urmări periculoase, dăunătoare pentru aceasta. Dacă nu ar exista corupţia în realitatea socială, nu ar produce urmări antisociale periculoase, ea nu ar fi incriminată, nu ar fi devenit fapt juridic. Aşadar, corupţia devine un fapt juridic, reglementat prin norme de drept penal, fiindcă în prealabil ea este un fapt social, o realitate socială care nu poate fi şi nici nu trebuie ignorată şi care creează urmări periculoase pentru ordinea socială. I. 2. Noţiunea de corupţie în dreptul penal român şi pe plan internaţional. Scurt istoric al infracţiunilor de corupţie în accepţiunea generală corupţia este o manifestare, o abatere de la moralitate, de la datorie, care exprimă o gravă degradare, descompunere morală, venalitate. Corupţia, ca fenomen social, a atras atenţia spre studiul ei, încă din antichitate. Conform Dicţionarului limbii române cuvântul “corupţie” derivă din latinescul “coruptio-onis” şi înseamnă stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. În materia dreptului penal, termenul caracterizează o anumită comportare a funcţionarului care îşi comercializează, îşi vinde atributele funcţiei şi încrederea acordată de societate, primind în schimb bani ori alte foloase. Reprezintă un pericol social pentru societate prin vătămarea sau punerea în pericol a desfăşurării activităţii statului şi a tuturor sectoarelor vieţii sociale. Ea a existat din cele mai vechi timpuri, din antichitate însoţind nefast societatea umană, organizată statal de la începuturile ei, de-a lungul existenţei şi evoluţiei milenare a acesteia, până în zilele noastre. Istoric – dela începutul moral şi apoi juridic – s-a reacţionat firesc împotriva corupţiei. Protecţia juridică împotriva corupţiei s-a impus nu numai datorită sentimentului firesc de ostilitate, ci mai ales din nevoia pe care societatea organizată şi-o datorează şi o datorează membrilor săi, de apărare împotriva descompunerii morale grave, a degradării, a venalităţii celor investiţi cu exerciţiul puterii sau al unei funcţiuni. Despre corupţie, la evreii antici, aminteşte Vechiul Testament – Cartea regilor cap. 8-3, când referindu-se la fiii lui Samuel, desemnaţi de el judecători, afirma că: „Fiii lui nu umblau pe căile sale, ci se abăteau la lăcomie, luau daruri si judecau strâmb”. În legislaţiile antice, cele mai vechi cunoscute, corupţia a fost aspru pedepsită, în special atunci când era săvârşită de judecător. Frecvenţa îngrijorătoare a mitei în Grecia antică l-a determinat pe Platon să propună pedeapsa cu moartea pentru funcţionarii care primeau daruri pentru a-şi face datoria. El spunea: "Nu trebuie să primeşti daruri nici pentru lucrurile bune, nici pentru lucrurile cele rele". Erau aspru pedepsiţi magistraţii care judecau strâmb în schimbul banilor primiţi. De la Herodot aflăm că regele persan Cambyse II (Cambyses II 530 - 522 î.e.n. din dinastia Ahemenizilor, fiul lui Cirus II) a poruncit uciderea unui judecător vinovat de corupţie, regele tapisându-şi scaunul cu pielea acestuia. Darius, tot un rege persan, condamna la moarte, prin crucificare, toţi judecătorii corupţi. Cicero, mare gânditor al antichităţii considera că magistratul care se lasă corupt săvârşeşte o crimă dintre cele mai grave. Legile mozaice dispuneau pedepsirea prin biciuire a judecătorilor corupţi, iar legile indiene îi pedepseau pe judecătorii în drept penal vinovaţi de corupţie cu confiscarea bunurilor. La Roma: "simplul soldat primeşte o soldă dar nu şi ofiţerul; meşteşugarul şi scribul sunt plătiţi, dar nu şi administratorul afacerilor şi avocatul; în sfârşit şi mai ales, adunarea municipală şi magistraţii acordă în mod gratuit serviciile lor". Din acest text deducem că nu era permis să se accepte compensaţii pentru îndeplinirea unora din cele mai importante îndatoriri civice. În timp fenomenul corupţiei a luat amploare, permiţându-se magistraţilor să primească daruri, fără însă să depăşească o anumită sumă în cursul unui an. În Rusia, pe vremea ţarilor, se practica mituirea funcţionarilor, inclusiv la nivelul demnitarilor de stat. S-a întipărit în istorie celebrul răspuns al unui înalt demnitar atunci când pentru aprobare i s-au oferit 3000 de ruble, spunându-i-se cu tot respectul că nu va afla nimeni. Răspunsul a fost: "dă-mi 5000 şi spune-i cui vrei". Un alt exemplu în istorie este omul politic de la începutul secolului trecut, prinţul Talleyrand, care a strâns o avere considerabilă din "atenţiile" primite drept mită pentru diverse servicii făcute celor care apelau la el. O lege votată în anul 204 î.e.n. - Lex Cincia de Donis et Muneribus - interzicea avocaţilor să primească un folos legitim de pe urma talentului lor şi reglementa o acţiune în restituire. Măsura amintită a fost reactualizată de mai multe ori şi extinsă în epoca imperială de către Augustus, Claudius şi Nero, vizând orice dar făcut magistraţilor, indiferent de cauza care l-a determinat. Verres spunea amicilor săi că a împărţit în trei banii pe care i-a adus din Sicilia, partea cea mai mare spre a-şi mitui judecătorii, alta pentru a-şi plăti avocaţii, iar cu a treia se mulţumea el. Confruntată cu răspândirea alarmantă a a corupţiei, Roma antică a luat măsuri de reprimare a corupţiei sub Republică prin legile: CALPURNIA (149 î.e.n.), ACILIA (123 î.e.n.), SERVILIA (110 î.e.n.), CORNELIA (81 î.e.n.) şi IULIA repetundarum (59 î.e.n.). Modificarea de-a lungul timpului, a tradiţiilor, a condiţiilor istorice şi geografice influenţate de factori de natură socială, au transformat percepţia opiniei publice referitoare la fenomen, sensibilizând-o în evaluarea gravităţii acestor fapte şi în incriminarea lor. Criza social-economică, concurenţa neloială, slăbirea autorităţii statului, degradarea nivelului de trai pentru majoritate, neadaptarea legislaţiei la condiţiile economice şi sociale, ceea ce face ca starea de fapt să meargă cu mult înaintea stării de drept precum şi dorinţa individului de a se îmbogăţi rapid şi prin orice mijloace, în condiţiile în care lipsurile generează specula iar prohibiţiile de tot felul influenţează consumul, conturează în principal, tabloul cauzelor concrete care generează acest fenomen antisocial. În literatura de specialitate, V. Dobrinoiu, preluând o teză exprimată în raportul la cea de-a V-a Conferinţă internaţională anticorupţie, prezentat la Amsterdam la 9 martie 1992, de către John A. Gardiner, achiesează la modul de clasificare a corupţiei în percepţia opiniei publice, în corupţie neagră, care se realizează atunci când actul ilicit este condamnat de întreaga societate şi de elitele acesteia, urmărindu-se pedepsirea ei; corupţie cenuşie, care se realizează atunci când numai unii membri ai societăţii şi îndeosebi elitele urmăresc pedepsirea actului ilicit şi o corupţie albă, când nici opinia publică, nici elitele nu sprijină pedepsirea ei, găsind-o tolerabilă. Încercând o sistematizare a cauzelor care determină şi a condiţiilor care favorizează încă săvârşirea unor infracţiuni contra activităţii organizaţiilor de stat şi obşteşti, şi în particular a celor ce constituie obiectul cercetării noastre, se pot distinge: cauze de natură economico-socială şi cauze de natură educativă şi psihologică. Realităţile economico-sociale - repartizarea inegală a produsului social, deosebirile dintre munca fizică şi cea intelectuală, între munca calificată şi cea necalificată, între condiţiile de trai de la sat şi cele de la oraş - sunt susceptibile să creeze un climat favorabil apariţiei de manifestări antisociale, constând şi în fapte de corupţie a funcţionarilor. Cauzele şi condiţiile morale, educative şi psihologice ocupă un rol însemnat în determinarea şi favorizarea faptelor de corupţie. Rămăşiţe ale educaţiei şi deprinderilor burgheze - cum ar fi individualismul, cupiditatea, egoismul, carierismul, abuzul, tendinţele de acaparare, parazitismul - continuă să fie prezente atât în conştiinţa unor cetăţeni, cât şi în conştiinţa unor funcţionari. Dacă la început, oferirea ori primirea de foloase de către funcţionari ţine de curtoazie şi eventual leza normele moralei, Codul penal francez din 1810, de pe timpul lui Napoleon, a prevăzut sancţiuni grave pentru infracţiunile de corupţie atât referitor la îndeplinirea unor îndatoriri de serviciu de către funcţionari cât şi pentru efectuarea unor acte contrare atribuţiilor de serviciu. Această poziţie a societăţilor statelor în dezvoltarea lor istorică a fost preluată în majoritatea legislaţiilor statelor europene. I. 3. Conceptul de corupţie în legislaţia penală română De-a lungul veacurilor, perceperea şi evaluarea acesteia de către societate, de către stat şi reacţia acestora împotriva ei, a diferit în raport de condiţiile economico-sociale, istorice, de normele morale, religioase ş.a. Diferită şi în raport de aceşti factoria apărut şi evoluat şi reacţia legislativă a societăţii organizate în stat, împotriva corupţiei. Nici o societate – indiferent de stadiul de dezvoltare economico-socială de natura şi esenţa regimului politic, de forma de organizare statală şi de guvernământ – nu a fost şi nu este ocolită de corupţie, de efectele deosebit de grave ale acesteia. Societatea, cadrul general al existenţei şi al acţiunii omului, este totdeauna o societate concretă, rezultat al dezvoltării istorice îndelungate, având o anumită structură economică şi politică, anumite sisteme de norme şi valori, un anumit nivel al practicii şi cunoaşterii sociale instituind – în consecinţă – anumite raporturi între indivizi, între aceştia şi colectivitate etc. Omul nu+şi poate alege necondiţionat cadrul existenţei şi al acţiunii sale, pe care îl moşteneşte de la înaintaşi, se înscrie în el şi îl transformă treptat prin propria sa activitate, odată cu propria sa dezvoltare. La rândul său omul nu este nici el o fiinţă abstractă, atemporală şi aspaţială, el este un om concret, membru al unei societăţi concrete, modelat de ea după chipul şi asemănarea ei. În aceste condiţii, corupţia este un produs istoric al interacţiunii omului cu mediul său social. Ea nu este un dat aprioric, nu se află alături de necesitatea şi determinismul societăţii dar nici de condiţia particulară, de personalitatea omului. Aşadar corupţia este în esenţă un fenomen – social şi juridic -, este modul particular în care se manifestă determinismul în societate, modul de raportare a omului la realitate dar şi măsura în care acesta înţelege coordonatele convieţuirii sociale, în care nevoia de corectitudine, cinste, onestitate este esenţială şi măsura în care îşi dirijează acţiunile raportate la aceasta. Societatea românească – trecută şi actuală – nu a fost şi din păcate nu este ocolită, scutită de prezenţa, acţiunea şi efectele deosebite ale corupţiei. Aflată în prim proces de tranziţie, de consolidare a democraţiei, de creare a economiei de piaţă, societatea românească contemporană, a suportat şi suportă impactul, acţiunea deosebit de gravă, distructivă a corupţiei. Integrată comunităţii internaţionale – şi deopotrivă cu aceasta – societatea românească este confruntată şi resimte pericolul major deosebit al corupţiei, determinat şi de structurarea, organizarea şi internaţionalizarea acesteia. Sensibil la acestea ţi sesizând pericolul deosebit al corupţiei pentru însăşi existenţa şi consolidarea democraţiei, răspunzând nevoilor proprii societăţii româneşti şi integrându-se eforturilor, acţiunilor şi măsurilor luate de statele comunităţii internaţionale, legiuitorul român a adoptat Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi apoi Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Până la promulgarea acestor legi, în legislaţia română nu au existat prevederi care să incrimineze vreo infracţiune denumită „de corupţie” sau care să definească noţiunea de corupţie din punctul de vedere al legii penale. Nici Codul penal în vigoare şi nici prevederile penale din legile speciale, nu au dat o definiţie conceptului de corupţie. Pentru prima dată şi indirect, conceptul penal de corupţie a fost abordat – în legislaţia noastră – prin Legea nr. 83/1992 privind procedura urgentă de urmărire şi judecată pentru unele infracţiuni de corupţie a cărui câmp de aplicare a fost limitat la infracţiunile de luare de mită (art. 254 C. pen.), dare de mită (art. 255 C. pen.), primire de foloase necuvenite (art. 256 C. pen.) şi trafic de influenţă (art. 257 C. pen.). II. Infracţiunea de luare de mită Cinstea, corectitudinea, moralitatea funcţionarului, al oricărui salariat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sunt condiţii sine qua non, nu numai pentru prestigiul, autoritatea acestuia, ori a instituţiei, organului de stat, organismului, unităţii sau societăţii în cadrul cărora acţionează, ci pentru însăşi existenţa, echilibrul şi forţa societăţii organizate. Corupţia, care în termeni generali înseamnă abatere de la moralitate, de la datorie, venalitate, şi în cadrul acesteia luarea de mită reprezintă cea mai gravă şi periculoasă fapta de corupţie, şubrezeşte, dinamitează, putând chiar distruge însăţi existenţa societăţii organizate, a statului. Prevenirea şi combaterea corupţiei, în ansamblul ei, a luării de mită, nu sunt numai deziderate, ele fiind mai mult decât atât, o necesitate stringentă, de prim ordin al societăţii umane. pţie, incriminate sub denumirea de luare de mită. II. 1. Conţinutul legal al infracţiunii (art. 254 C. pen) Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a fost săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. II. 2. Condiţii preexistente În general, lucrările clasice de drept clasifică mituirea în: mituire activă (darea de mită) şi mituire pasivă (luarea de mită). Aceste denumiri, raportate la dispoziţiile legii noastre penale, după părerea lui V. Dobrinoiu sunt necorespunzătoare întrucât ele nu relevă semnificaţia reală a fiecărei fapte. În sensul art. 254 corupţia zisă pasivă nu este doar fapta funcţionarului care se lasă cumpărat, fie pentru a îndeplini un act al funcţiei sale, fie pentru a se abţine de la el, atâta vreme cât în una din modalităţile sale iniţiativa aparţine acestuia şi nu mituitorului. L. Lambert observă în acest sens că fapta unui funcţionar necinstit de a cere el însuşi un dar sau un folos unui particular, care nu s-ar fi gândit niciodată să-l corupă sau n-ar fi îndrăznit niciodată să o facă, este cu siguranţă un mod mult mai activ de a fi corupt decât simplul fapt de a accepta o ofertă sau o promisiune cu caracter corupător, ori această cerere a funcţionarului care ia astfel iniţiativa propriei sale coruperi este totuşi socotită corupţie "pasivă", în timp ce fapta particularului care a cedat la solicitările celui dintâi este socotită corupţie "activă". Sistemul incriminării bilaterale - adoptat de Cod penal român cuprinde darea şi luarea de mită ca infracţiuni de sine stătătoare. Observăm însă, că independent de modul în care sunt incriminate, în esenţa lor darea şi luarea de mită sunt două laturi ale unei fapte complexe care, exceptând cazul când pretinderea mitei nu este urmată de acceptare - presupune concursul necesar al două persoane, mituitorul şi cel mituit. De aceea, unii autori au văzut în darea şi luarea de mită o infracţiune bilaterală - ca o formă a pluralităţii naturale de infractori - în care faptul ilicit se naşte dintr-un raport bilateral, "intervenit între subiecţii actului", - dar pe care legiuitorul, din considerente de politică penală, a disociat-o, incriminând separat cele două acte care o alcătuiesc "încât, deşi faptul prin natura sa, este un subiect activ, plural, activitatea fiecărui cooperant constituie o infracţiune aparte (individuală)". În legătură cu cele de mai sus, subliniază V. Dobrinoiu dacă totuşi datorită împrejurărilor în care a fost săvârşită ori absenţei elementului subiectiv, una din cele două fapte - dare şi luare de mită - nu constituie infracţiune, această împrejurare nu împiedică sancţionarea celeilalte. În cazul dării şi luării de mită, de regulă se află în faţă două acţiuni corelative, cărora pe plan psihic, le corespund două poziţii subiective, de asemenea conjugate între ele. Acţiunilor de "oferire" şi de "dare" de bani şi alte foloase, de la darea de mită, le corespunde la luarea de mită o acţiune de "primire", iar acţiunii de "promitere" a unei sume de bani ori a unui alt avantaj, de la corupţia activă îi corespunde, în cazul corupţiei pasive "acceptarea" sau "nerespingerea" promisiunii. Pe de altă parte, sub aspect subiectiv, în timp ce mituitorul pretinde să-l determine pe cel mituit la o anume comportare în legătură cu îndatoririle serviciului său, acesta din urmă, primind mita, acceptă în mod deliberat să aibă comportarea dorită de cel dintâi şi prin aceasta, o situaţie de dependenţă faţă de corupător. În îndeplinirea îndatoririlor de serviciu funcţionarul public sau orice alt funcţionar, nu trebuie să fie influenţat de interese materiale, de obţinerea unor foloase ce nu i se cuvin. El este ţinut să-şi îndeplinească atribuţiile în mod corect, să nu le trafice, să nu facă din executarea lor o sursă de venituri ilicite. Efectuarea oricărui act care intră în competenţa sa nu trebuie să fie determinat de asemenea mobiluri, ci numai de grija îndeplinirii corecte a îndatoririlor de serviciu şi a respectării legalităţii. II. 3. Obiectul infracţiunii II. 3. 1. Obiectul juridic special Este constituit de relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală impun comportarea cinstită, corectă, onestă, a oricărui funcţionar sau salariat în raporturile de serviciu ale acestora cu cetăţenii, combaterea faptelor de venalitate prin care sunt lezate şi prestigiul, autoritatea, credibilitatea de care trebuie să se bucure autoritatea, instituţia, organul statal, unitatea în care făptuitorul îşi desfăşoară activitatea precum şi prejudicierea intereselor legale ale persoanelor. Prin incriminarea faptelor care constituie infracţiunea de luare de mită sunt apărate şi relaţiile sociale referitoare la asigurarea şi respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor, acestea constituind obiectul juridic special secundar al infracţiunii. II. 3. 2. Obiectul general Infracţiune de pericol, luarea de mită nu are obiect material, acţiunea făptuitorului nefiind îndreptată şi exercitată împotriva unui bun, a unei existenţe materiale, corporale. Sumele de bani sau bunurile pretinse, primite, acceptate ori a căror oferire nu a fost respinsă, nu constituie obiectul material al infracţiunii de luare de mită, ci folosul, profitul obţinut de funcţionar sau alt salariat prin săvârşirea acesteia. Obiectul material al infracţiunii este bunul, existenţa corporală asupra căreia este îndreptată, exercitată şi se răsfrânge acţiunea făptuitorului, ori la infracţiunea de luare de mită, acesta nu acţionează asupra lor. De aceea ne exprimăm rezerva faţă de acele opinii care au susţinut fie că în toate cazurile infracţiunea de luare de mită are ca obiect material „bunurile sau alte foloase”, fie că examinând, tratând şi considerând problema mai nuanţat au afirmat existenţa acestuia atunci când funcţionarul a efectuat actul pentru a cărei îndeplinire a primit mită, dacă acesta priveşte un obiect material. Acesta va fi în acelaşi timp obiectul material al infracţiunii de luare de mită în ipoteza săvârşirii elementului material al laturii obiective a acesteia prin pretinderea, primirea sau acceptarea de bunuri ori servicii. II. 4. Subiecţii infracţiunii II. 4. 1. Subiectul activ Luarea de mită este o infracţiune cu subiect activ calificat, autor al acestei infracţiuni poate fi doar un „funcţionar public” sau un alt „funcţionar” în accepţiunea dată acestora prin art. 147 C. pen. "Funcţionar public" - este orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. Prin "funcţionar" se înţelege persoana menţionată la alin. 1 precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute la acel alineat. Prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii sunt de interes public. Potrivit art. 147 alin.2 din Codul penal pentru ca o persoană să poată fi socotită funcţionar în sensul legii penale române se cere ca ea : - să fie încadrată în muncă (salariată); - să exercite „permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost investită, o însărcinare”; - însărcinarea să fie exercitată în serviciul unui organ sau instituţii de stat ori unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat. Sunt asimilate cu funcţionarii – se arată în art. 147 alin.2 – persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute mai sus, indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie. Prin urmare, pentru ca o persoană să poată fi considerată funcţionar în sensul legii penale, nu este necesar să existe un contract de muncă, sau o numire în funcţie, fiind suficientă exercitarea în fapt a atribuţiilor funcţiei; este însă indispensabil, ca o cerinţă minimală consimţământul – expres sau tacit – al organizaţiei în cauză, dat prin conducerea sa, deoarece altfel nu poate fi vorba de stabilirea unor raporturi de serviciu între persoana respectivă şi acea organizaţie. Legea nr. 78/2000, în Capitolul 1, art. 1 specifică categoriile de persoane asupra cărora se aplică măsurile de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie: persoanelor care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost investite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice. persoanelor care îndeplinesc permanent sau temporar, potrivit legii o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi economici. persoanelor care exercită atribuţii de control, potrivit legii. persoanelor care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la litera a) si b), în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa. persoanelor care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează, sau acordă asistenţă specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire la: operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale. persoanelor care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică, într-un sindicat, într-o organizaţie patronală, într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie. altor persoane fizice decât cele prevăzute la litera a) – f), în condiţiile prevăzute de lege. Ne vom referi în acest sens la unele exemple din practica judiciară şi la câteva situaţii speciale: 1) În practica noastră judiciară s-a considerat că au calitatea de funcţionari şi deci pot fi subiecţi ai infracţiunii de luare de mită, printre alţii: - cadrul didactic, care fiind membru al comisiei de bacalaureat, a primit sume de bani pentru a asigura reuşita unui candidat la examen; - şeful Biroului personal şi învăţământ , care a primit foloase materiale în scopul angajării unor muncitori (deşi cel care făcea angajarea era conducătorul unităţii). Inculpatul avea atribuţia de serviciu de a recruta personal şi de a face propuneri de angajare; - contabilul şef al unei întreprinderi de transport care a primit o sumă de bani pentru a angaja o persoană taxator de autobuz (deşi contabilul nu semna actul de angajare, el îi examina pe candidaţi şi întocmea un referat cu privire la rezultatul examinării); - revizorul contabil, care a omis să menţioneze în actul de control existenţa unui plus de gestiune însuşit de gestionar şi care a primit pentru această „omisiune” o sumă de bani; - lucrătorul unei staţii PECO, care a primit sume de bani pentru a vinde cantităţi de petrol mai mari decât cele ce puteau fi cumpărate; - controlorul de bilete CFR, care în timpul exercitării funcţiei, a primit sume de bani de la mai mulţi călători spre a nu încheia actele constatatoare ale contravenţiilor săvârşite; - funcţionarul, care primind foloase materiale întocmeşte un act ilegal; acesta constituie o infracţiune care urmează a fi reţinută în sarcina inculpatului în concurs cu infracţiunea de „luare de mită”; Subiectul activ, în momentul săvârşirii acţiunii tipice, trebuie să aibă calitatea de funcţionar. Dacă la data săvârşirii acţiunii tipice făptuitorul era funcţionar, va exista luare de mită, chiar dacă mai înainte de efectuarea actului în vederea căruia a săvârşit fapta, el a pierdut calitatea respectivă şi chiar dacă banii sau foloasele pretinse ori promise anterior i s-au dat efectiv după pierderea calităţii. Împrejurarea că sumele de bani primite au fost solicitate cu titlu de împrumut este irelevantă sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 254, alin. 1, deoarece împrumutul constituie un „folos” din moment ce a fost solicitat de funcţionar în scopul de a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, toate elementele infracţiunii de luare de mită fiind realizate. Conform art. 254 alin. 2 introdus prin Legea nr. 65 din 1992, subiect al acestei forme agravate este un „funcţionar cu atribuţii de control”. Rezultă că subiectul activ calificat al infracţiunii prevăzute de acest text trebuie să fie: - funcţionar în sensul legii penale - să aibă „atribuţii de control” – ceea ce ridică unele aspecte mai deosebite Sintagma „atribuţii de control” nu este nouă în legislaţia noastră penală, fiind cuprinsă în art. 263 alin.2 al Codului penal. Cu privire la sensul şi conţinutul acestei expresii în literatura juridică au fost exprimate următoarele teze: - prin persoană cu „atribuţii de control” se înţelege o persoană calificată astfel prin dispoziţiile legale în vigoare. - atribuţiile de control se determină în mod concret pentru fiecare caz în parte în funcţie de natura atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului. Prin urmare, pentru a statua dacă un funcţionar are sau nu atribuţii de control este necesar să se examineze cu atenţie actele normative referitoare la atribuţiile sale de serviciu. Această examinare trebuie făcută în fiecare caz concret, evitându-se orice generalizare pe categorii de funcţionari, fără să se tină seama, în mod concret, de atribuţiile de control ale făptuitorului, chiar în cadrul aceleiaşi categorii, poate fi de natură să genereze greşeli în ce priveşte stabilirea calităţii de subiect activ calificat al infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. 2 al Codului penal. În consecinţă, prin funcţionar cu atribuţii de control în sensul art. 254 alin. 2 se înţelege numai funcţionarul calificat astfel, în mod explicit, prin dispoziţiile legale în vigoare care reglementează atribuţiile funcţionarului în cauză. Au această calitate: paznicii, gardienii, organele Gărzii financiare şi a Curţii de Conturi, funcţionarii din Direcţia Generală a controlului financiar de stat din Ministerul de Finanţe şi unităţi subordonate, ai Direcţiei Generale a Vămilor precum şi alţi funcţionari care conform dispoziţiilor legale au atribuţii de control. Legea nr. 78/2000 prevede în art. 7 că fapta de luare de mită, dacă a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin. 2 din Codul penal privind săvârşirea infracţiunii de către un funcţionar cu atribuţii de control. Prevederile art. 254 – 257 din Codul penal se aplică şi managerilor, directorilor, administratorilor şi cenzorilor societăţilor comerciale, companiilor şi societăţilor naţionale, ai regiilor autonome şi ai oricăror alţi agenţi economici. În art. 9 din prezenta lege este specificat faptul că în cazul infracţiunilor cuprinse în art. 254 - 257 Cod penal, dacă sunt săvârşite în interesele unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa negocierile tranzacţiilor comerciale internaţionale ori schimburile sau investiţiile internaţionale, maximul pedepsei prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni se majorează cu 5 ani. În practică s-a reţinut, de pildă infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. 2 în sarcina unei persoane care îndeplineşte funcţia de inspector comercial – încadrat cu 1 normă – şi având atribuţia de a efectua controale în legătură cu respectarea legislaţiei în vigoare în materie de comerţ, a cerut şi a primit unele foloase materiale de la patronul unui magazin pentru a nu lua măsuri de sancţionare contravenţională în urma unor nereguli. În ce priveşte teza potrivit căreia atribuţiile de control ale funcţionarului se determină în mod concret pentru fiecare caz în parte în funcţie de natura obligaţiilor de serviciu ale făptuitorului, considerăm că este de natură să introducă criterii relative şi discutabile în stabilirea subiectului activ calificat al infracţiunii de luare de mită în forma agravată. În concluzie, este realizată condiţia subiectului calificat al infracţiunii ori de câte ori funcţionarul în cauză are „atribuţii de control” indiferent de faptul că luarea de mită s-a săvârşit cu scopul îndeplinirii, neîndeplinirii, întârzierii îndeplinirii unor atribuţii de control, de a face un act contrar acestor atribuţii sau a oricăror altor îndatoriri de serviciu ale funcţionarului în cauză. II. 4. 2. Subiectul pasiv Subiect pasiv general este statul ale cărui interese – privind desfăşurarea activităţii organizaţiilor de stat şi publice, prestigiul acestor organizaţii în îndeplinirea serviciului de către funcţionarii publici şi alţi funcţionari în sensul legii penale, în condiţii de probitate şi la adăpost de orice suspiciune – sunt grav lezate de săvârşirea faptelor. Subiectul pasiv special este autoritatea publică, instituţia publică sau o altă persoană juridică (de interes public sau privat) în serviciul căreia se află funcţionarul incorect. Uneori subiect pasiv special poate fi şi o persoană fizică dacă obţinerea mitei este rezultatul constrângerii exercitate de funcţionar asupra acesteia. Acest subiect pasiv special este însă un subiect secundar şi adiacent. Legea nr. 78/2000, în secţiunea a cincea, prevede că banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile, nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani; în cazul săvârşirii infracţiunii, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie. II. 4. 3. Participaţia penală Coautoratul este posibil, dar pentru existenţa acestuia este necesar ca făptuitorul să aibă calitatea de funcţionar sau funcţionar public cerută de lege autorului. Instigator sau complice poate fi însă, orice persoană. În Codul penal român, potrivit căruia luarea şi darea de mită constituie infracţiuni distincte, fiecare făptuitor are calitatea de autor material al infracţiunii pe care o comite. Deci mituitorul nu este participant la infracţiunea de luare de mită (nu poate fi instigator sau complice) ci autor al infracţiunii distincte de dare de mită, după cum funcţionarul mituit nu poate fi complice sau instigator la darea de mită. Regulile complicităţii sunt aplicabile în cazul acestei infracţiuni dacă participantul este un terţ. În sensul art. 254, funcţionarul este autor al infracţiunii de luare de mită, fie că realizează personal activitatea specifică laturii obiective, fie că o realizează prin intermediar, indirect. Nu va exista însă luare de mită dacă cererea de bani sau alte foloase, făcută prin intermediar, nu a ajuns la cunoştinţa persoanei căreia îi era adresată ci s-a oprit la intermediar, care nu a transmis-o acelei persoane. În literatura juridică s-a susţinut pe baza unor argumente ce se impun prin logică, că intermediarul nu poate fi decât complice, sau în unele cazuri instigator. Prevăzând posibilitatea ca autorul să efectueze activitatea tipică şi indirect, legea a pus semnul egalităţii între efectuarea acestei acţiuni printr-o persoană interpusă cu săvârşirea ei de către însuşi funcţionarul mituit. Aşadar, prin activitatea sa intermediarul înfăptuieşte chiar acţiunea constitutivă (primeşte, pretinde) a infracţiunii de luare de mită, totuşi această activitate fiind prin voinţa legii fapta autorului, nu poate fi caracterizată, în ceea ce îl priveşte pe intermediar, decât ca act de ajutor, deci de complicitate. Dacă intermediarul concepe infracţiunea de luare de mită şi îl determină pe funcţionar să o săvârşească prin intermediul său, el va cumula şi calitatea de instigator urmând să răspundă numai pentru instigare. Deoarece formele de participaţie săvârşite cu intenţie au caracter absorbant, instigarea fiind formă de participaţie principală absoarbe complicitatea (formă de participaţie secundară). În cazul luării de mită se pot ivi situaţii în care mita ajunge de la mituitor la mituit prin doi intermediari, care acţionează succesiv. În situaţiile de acest fel, primul intermediar care îl ajută pe cel de-al doilea la împlinirea actului său de complicitate, nu este un complice al autorului luării de mită (ajutorul dat complicelui nu reprezintă – obiectiv şi subiectiv – decât un sprijin la realizarea infracţiunii însăşi, deci un act de complicitate la comiterea acesteia). În cazurile de mai sus, este posibil ca primul intermediar să nu-l cunoască personal pe funcţionarul mituit, dar această împrejurare nu exclude calitatea de complice. Aşa cum s-a stabilit în literatura juridică complicele şi autorul pot să nu se cunoască, fiind suficient – pentru existenţa complicităţii – ca primul să aibă cunoştinţă despre fapta autorului şi să-l ajute, chiar din umbră, fără ca acesta să ştie, la realizarea ei. II. 5. Latura obiectivă II. 5. 1. Elementul material A. Noţiune. Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de luare de mită constă în fapta funcţionarului – care în condiţiile şi scopurile arătate în art. 254 C. pen., pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase ori nu o respinge. f h ª Æ  gd> h È p Ì  R n ¤ È Ì h1 h1 h1 ␃愃̤摧繍³ cceptarea promisiunii unor astfel de foloase, sau printr-o inacţiune (omisiune) nerespingerea unei asemenea promisiuni. În cazul săvârşirii elementului material al laturii obiective în modalitatea pretinderii, iniţiativa este a funcţionarului corupt, iar în celelalte, aceasta aparţine mituitorului sau unui intermediar, interpus al acestuia. Prima modalitate normativă de săvârşire a elementului material al laturii obiective a infracţiunii, constă în fapta (acţiunea) de a pretinde bani sau alte foloase necuvenite. A pretinde înseamnă, a cere, a formula o pretenţie. Pretinderea, ca modalitate de realizare a elementului material al laturii obiective a luări de mită, înseamnă pretenţia, cererea formulată de către subiectul activ de a i se da bani sau alte foloase necuvenite, în împrejurările şi scopurile prevăzute de lege. Ea poate fi realizată prin cuvinte, scrisori prin orice mijloc de comunicare, gesturi, semne, comportare de asemenea natură încât să fie neechivocă, înţeleasă de cel căruia îi este adresată, putând fi aşadar expresă, făţişă sau ocolitoare, aluzivă, insidioasă. Pentru existenţa elementului material al laturii obiective a luării de mită, realizată prin mijloace, căi, ocolitoare, aluzive – nu credem că este suficientă voinţa de acţiune în acest sens a funcţionarului, fiind necesar, mai mult decât atât, ca să se facă înţeles de cel căruia i se adresează, ca acesta să înţeleagă demersul făcut. Acţiunea de pretindere realizată prin asemenea mijloace trebuie să aibă o semnificaţie, exactă, precisă, să sugereze neîndoielnic, neechivoc, cererea de bani sau foloase necuvenite, aceasta trebuind să fie înţeleasă ca atare de cel căruia i se adresează. Acesta trebuie să înţeleagă nu numai că s-a formu