Referat Raspunderea Functionarilor

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Raspunderea Functionarilor si de asemenea puteti face Download Referat raspunderea functionarilor

Citeste fragmente din Referat Raspunderea Functionarilor

LUCRARE DE DISERTAŢIE RĂSPUNDEREA FUNCŢIONARILOR CUPRINS TOC o "1-4" h z HYPERLINK l "_Toc104917504" CAPITOLUL I PAGEREF _Toc104917504 h 3 HYPERLINK l "_Toc104917505" CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARUL COMUNITAR PAGEREF _Toc104917505 h 3 HYPERLINK l "_Toc104917506" 1. Funcţia publică la nivel comunitar PAGEREF _Toc104917506 h 3 HYPERLINK l "_Toc104917507" 2. Definirea conceptului de funcţionar public comunitar şi clasificarea funcţionarilor comunitari PAGEREF _Toc104917507 h 5 HYPERLINK l "_Toc104917508" 3. Locul si rolul funcţionarilor in viata comunităţii PAGEREF _Toc104917508 h 11 HYPERLINK l "_Toc104917509" 4. Regimul juridic al funcţionarilor comunitari PAGEREF _Toc104917509 h 12 HYPERLINK l "_Toc104917510" CAPITOLUL II CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A FUNCŢIONARILOR COMUNITARI PAGEREF _Toc104917510 h 14 HYPERLINK l "_Toc104917511" 1. Răspunderea juridică, formă specifică a răspunderii sociale PAGEREF _Toc104917511 h 14 HYPERLINK l "_Toc104917512" 2. Principiile răspunderii juridice PAGEREF _Toc104917512 h 17 HYPERLINK l "_Toc104917513" 3. Noţiunea de răspundere juridică a funcţionarilor comunitari PAGEREF _Toc104917513 h 21 HYPERLINK l "_Toc104917514" CAPITOLUL III PAGEREF _Toc104917514 h 23 HYPERLINK l "_Toc104917515" RĂSPUNDEREA FUNCŢIONARILOR COMUNITARI PAGEREF _Toc104917515 h 23 HYPERLINK l "_Toc104917516" 1. Câteva aspecte privind deontologia funcţionarilor comunitari PAGEREF _Toc104917516 h 23 HYPERLINK l "_Toc104917517" 2. Forme de răspundere aplicabile funcţionarilor comunitari PAGEREF _Toc104917517 h 25 HYPERLINK l "_Toc104917518" CAPITOLUL IV PAGEREF _Toc104917518 h 29 HYPERLINK l "_Toc104917519" RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A FUNCŢIONARILOR COMUNITARI PAGEREF _Toc104917519 h 29 HYPERLINK l "_Toc104917520" 1. Noţiunea de răspundere disciplinară PAGEREF _Toc104917520 h 29 HYPERLINK l "_Toc104917521" 2. Principii generale care guvernează răspunderea disciplinară a funcţionarilor comunitari PAGEREF _Toc104917521 h 30 HYPERLINK l "_Toc104917522" 3. Sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor comunitari PAGEREF _Toc104917522 h 39 HYPERLINK l "_Toc104917523" 3.1. Avertismentul PAGEREF _Toc104917523 h 40 HYPERLINK l "_Toc104917524" 3.2. Blamul PAGEREF _Toc104917524 h 42 HYPERLINK l "_Toc104917525" 3.3. Suspendarea temporară a dreptului de avansare pe scară ierarhică PAGEREF _Toc104917525 h 43 HYPERLINK l "_Toc104917526" 3.5. Retrogradarea PAGEREF _Toc104917526 h 44 HYPERLINK l "_Toc104917527" 3.6. Suspendarea din funcţie PAGEREF _Toc104917527 h 44 HYPERLINK l "_Toc104917528" 3.7. Revocarea din funcţie PAGEREF _Toc104917528 h 46 HYPERLINK l "_Toc104917529" 3.8. Concedierea pentru insuficienţă profesională PAGEREF _Toc104917529 h 46 HYPERLINK l "_Toc104917530" CAPITOLUL V PAGEREF _Toc104917530 h 49 HYPERLINK l "_Toc104917531" CĂILE DE ATAC ÎMPOTRIVA SANCŢIUNILOR ADMINISTRATIV DISCIPLINARE PAGEREF _Toc104917531 h 49 HYPERLINK l "_Toc104917532" 1. Dreptul de petiţionare PAGEREF _Toc104917532 h 49 HYPERLINK l "_Toc104917533" 2. Liberul acces la jurisdicţia comunitară PAGEREF _Toc104917533 h 50 HYPERLINK l "_Toc104917534" 3. Efectele anulării sancţiunii disciplinare PAGEREF _Toc104917534 h 55 HYPERLINK l "_Toc104917535" CONCLUZII PAGEREF _Toc104917535 h 56 HYPERLINK l "_Toc104917536" BIBLIOGRAFIE PAGEREF _Toc104917536 h 65 CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARUL COMUNITAR 1. Funcţia publică la nivel comunitar Sub aspect conceptual, funcţia publică la nivel comunitar reprezintă o noţiune complexă care cuprinde: administrarea Comunităţilor europene, statutul agenţilor comunitari şi aspecte privitoare la atribuţiile acestora. Având în vedere caracteristicile Comunităţilor europene, care întrunesc atât elemente specifice organizaţiilor internaţionale, cât şi elemente proprii statelor membre ale Comunităţilor, funcţia publică comunitară are o structură originală, reunind trăsăturile celor 2 entităţi. Astfel, din perspectiva naţională a statelor membre, această funcţie se inspiră din realităţile franceze şi belgiene cu privire la aspecte ce ţin de organizare şi funcţionare, dar se regăsesc şi trăsături specifice altor sisteme naţionale de drept. Acestora li se adaugă unele trăsături cu influenţă internaţională, date de organizaţiile internaţionale, cu precădere cele regionale. Funcţia publică la nivel comunitar este deseori criticată pe motive ce ţin de birocraţie şi tehnocraţie, prin conceptul numit eurocraţie. Aceste aspecte pornesc de la faptul că funcţionarii comunitari deţin un rol important în cadrul instituţiilor comunitare. În prezent, aceştia numără peste 36.500 - cifră ce este considerată rezonabilă în comparaţie cu administraţiile marilor metropole ale lumii. Din acest total, cea mai mare parte a funcţionarilor îşi desfăşoară activitatea în cadrul Comisiei europene - peste 21.500, urmând în ordine descrescătoare Parlamentul european, Consiliul de miniştri, Curtea de conturi, Curtea de justiţie şi Tribunalul de primă instanţă. 2. Definirea conceptului de funcţionar public comunitar şi clasificarea funcţionarilor comunitari Definirea noţiunii de funcţionar al Comunităţii o regăsim în articolul l din Statut, potrivit căruia „este funcţionar al Comunităţilor, în sensul prezentului statut, orice persoană care a fost numită în condiţiile prevăzute de acest statut, într-o funcţie permanentă dintr-una din instituţiile Comunităţii, printr-un act scris al autorităţii învestite cu puterea de numire de această instituţie" Prin această definiţie, se realizează distincţia dintre funcţionarii comunitari, pe de o parte, şi alte categorii de agenţi, pe de altă parte, eventual angajaţi în regim contractual. Statutul funcţionarilor Comunităţilor europene (art. 5) înscrie norma de principiu, potrivit căreia, funcţiile care sunt reglementate prin acest Statut sunt clasificate, din punctul de vedere al naturii şi al nivelului funcţiilor cărora le corespund, în patru categorii desemnate în ordine ierarhică descrescătoare, de la literele A, B, C şi D. Astfel, funcţionarii, la nivel comunitar, sunt cuprinşi în 4 trepte (niveluri) profesionale: - nivelul A cuprinde opt grade, care, la rândul lor, sunt grupate în funcţii (funcţiile de direcţie, de concepţie şi de studiu) care, în general, sunt desfăşurate pe două gradaţii. Persoanele care doresc să acceadă la aceste funcţii trebuie să aibă o pregătire universitară şi/sau o experienţă profesională de nivel echivalent. Funcţionarii din această categorie au ca misiune elaborarea politicilor, pregătirea proiectelor actelor juridice şi a raporturilor, precum şi aplicarea legislaţiei comunitare. Din funcţiile de direcţie din această categorie fac parte: directorii generali (Al), directorii (A2) şi şefii de divizie (A3). - nivelul B cuprinde cinci grade, care sunt regrupate în funcţii desfăşurate pe gradaţii. Acestea corespund funcţiilor de aplicare şi încadrare care necesită cunoştinţe de nivel de învăţământ secundar sau experienţă profesională de nivel echivalent . Persoanele din această categorie au ca atribuţii primirea şi analizarea informaţiilor necesare fie pentru elaborarea politicilor Uniunii, fie pentru a supraveghea şi a face să fie respectată legislaţia comunitară. - nivelul C cuprinde tot cinci grade, regrupate în funcţii care se desfăşoară, la rândul lor, pe două gradaţii. În această categorie se regăsesc funcţiile de execuţie pentru care sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu sau o experienţă profesională de nivel echivalent. Funcţionarii din această categorie sunt cei care îndeplinesc misiuni de secretariat şi arhivă. - nivelul D cuprinde numai patru grade, regrupate în funcţii desfăşurate pe două gradaţii. Acestei categorii îi corespund funcţiile manuale sau de serviciu pentru care sunt necesare cunoştinţe de nivel de învăţământ primar, eventual completate cu cunoştinţe tehnice. Funcţionarii sunt recrutaţi printr-un act unilateral al autorităţii competente şi se supun dreptului comunitar în exclusivitate. Competenţa de numire a unui funcţionar internaţional nu poate rezulta decât dintr-un document internaţional, care, prevăzând existenţa funcţionarului, stabileşte şi autoritatea care va trebui să-1 numească sau, respectiv, aleagă. Actul de numire va trebui să menţioneze, potrivit articolului 3 din Statut, şi data de la care numirea produce efecte. Această dată nu poate fi, în nici un caz anterioară celei a intrării în funcţie a persoanei numite. Reglementarea situaţiei juridice a funcţionarilor printr-un statut determină concluzia că ei sunt supuşi unei situaţii legale şi reglementare, ceea ce înseamnă că sunt supuşi în mod integral dreptului comunitar cuprins în statut. Printr-un regulament al Consiliului, s-a stabilit că situaţia lor juridică poate fi modificată în mod unilateral. Autoritatea care va exercita „puterea de numire" urmează să fie desemnată de către fiecare organism al Comunităţii. Ca regulă, preşedintele fiecărei instituţii reprezintă, pentru instituţia respectivă autoritatea învestită cu puterea de numire. Articolul l din Statut aliniatul (2) asimilează şi Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor şi Mediatorul Uniunii, aplicându-le prevederile Statutului, cu excepţia situaţiilor în care există dispoziţii contrare. Aceste organisme urmează să-şi stabilească, prin regulamentul lor interior, autoritatea care va fi investită cu „puterea de numire". Statutul actual al funcţionarilor publici europeni a înlocuit statutul funcţionarilor precum şi regimul aplicabil altor agenţi ai Comunităţii Economice Europene şi ai Comunităţii Economice ai Energiei Atomice, edictat de Consiliu în baza articolelor 212 C.E.E. şi 186 C.E.E.A. (J. O. C. E. din 14-6. 1962), care conţinea prevederi derogatorii faţă de Statutul personalului C.E.C.A. din 28. 01. 1956. Faptul că cele trei Comunităţi nu s-au constituit în acelaşi timp a determinat astfel, într-o primă fază, o juxtapunere a trei corpuri de agenţi supuşi unor regimuri juridice diferite. Astfel, C.E.C.A. a cunoscut, până la data de l iulie 1956 când a fost adoptat un statut al funcţionarilor publici din cadrul acestui organism, o perioadă în care funcţionarii erau recrutaţi pe bază de contract de drept public. Acelaşi sistem a fost folosit şi de C.E.E. şi EURATOM în perioada statutară (1958-1962). Fuziunea Comunităţilor avea să antreneze însă şi unificarea, în egală măsură, a statutului ca şi a regimului de privilegii şi imunităţi. Prin articolul 24 din Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965 a fost impusă obligativitatea "stabilirii unui regulament al personalului unic şi comun tuturor instituţiilor comunitare... ". Această unificare s-a realizat, prin Regulamentul C.E.E., C.E.C.A., C.E.E.A, nr. 259 / 68 din 29 februarie 1968, publicat în J.O.C.E. nr. L 56 din 4.03.1968 care a fost modificat de mai multe ori, până în prezent. Acest regulament supus mai multor modificări, împreună cu alte texte, este reunit într-un document intern al Comunităţilor intitulat "STATUT", care are ca subtitlu "Regulamente şi reglementări aplicabile funcţionarilor şi altor agenţi ai Comunităţilor Europene". Noţiunea de "statut" are semnificaţia că "indică natura însăşi a situaţiei funcţionarului. Dar ea mai presupune, şi un sens restrâns, prin care se desemnează textele în care sunt grupate principalele dispoziţii aplicabile la toţi funcţionarii sau ansamblului funcţionarilor dintr-un sector sau compartiment." Adoptarea unui statut a influenţat regimul general al funcţiei publice comunitare, deoarece, cum se susţine în mod întemeiat despre statutul funcţionarilor naţionali, şi aserţiunea este valabilă şi în ceea ce-i priveşte pe cei comunitari, "statutul general este un cadru global, în interiorul căruia se integrează corpuri sau cadre de funcţionari". Există însă, în afara acestui statut unic, şi unele reglementări speciale, care privesc numai funcţionarii din compartimentele ştiinţifice şi tehnice. Acest Statut este format din patru părţi: - o primă parte este consacrată Statutului funcţionarilor comunitari şi are un număr de unsprezece anexe. - o a doua parte este consacrată regimului aplicabil altor categorii de agenţi europeni ; - a treia parte cuprinde alte reglementări aplicabile funcţionarilor şi agenţilor Comunităţilor Europene; - o ultimă parte care cuprinde reglementări luate de comun acord de instituţiile Comunităţilor Europene şi aplicabile atât funcţionarilor cât şi altor agenţi comunitari. Acest sistem "este asemănător funcţiei publice franceze sau germane în care veritabilii funcţionari sunt titulari ai posturilor lor şi au vocaţie la carieră". În sistemul francez se susţine că pentru definirea funcţiei publice este necesară relevarea a două elemente caracteristice: permanenţa funcţiei şi integrarea ei într-o ierarhie administrativă. 3. Locul si rolul funcţionarilor in viata comunităţii În literatura occidentală contemporană, mai ales în cea comunitară, se pun, în legătură cu funcţionarii publici europeni, două probleme: mai întâi, care este locul şi rolul lor în viaţa Comunităţii? În corelaţie cu primul aspect, în ce mod se implică ei în realizarea politicii europene? Pentru că problemele puse în discuţie se află într-o vădită dependenţă, două variante de răspuns se pot lua în consideraţie. O primă variantă de răspuns ar fi în a le recunoaşte funcţionarilor comunitari doar un rol executiv, ei neavând decât calitatea de realizatori efectivi ai deciziilor care au fost trasate de către autorităţile politice comunitare. O a doua variantă de răspuns ar viza recunoaşterea unui rol efectiv în a influenţa politica Uniunii. Din această perspectivă, funcţionarul european nu se limitează doar să execute deciziile, el se implică efectiv şi în elaborarea acestora. Calea de urmat nu este deloc simplă. Dificultatea găsirii celei mai bune soluţii rezultă, printre altele, din faptul că Uniunea Europeană este constituită dintr-un conglomerat de state, fiecare cu tradiţii diferite în ceea ce priveşte funcţia publică. Acest tradiţii influenţează în mod firesc diferite experienţe comunitare, fără a determina însă transformarea funcţiei europene într-una de tip francez, german sau englez, de exemplu. Astfel "tradiţia europeană, reproduce tradiţia necesară pentru situaţia internaţională, dar este frânată prin ezitările relative la metodele de urmat şi duce la rezultate complexe". 4. Regimul juridic al funcţionarilor comunitari Funcţionarii comunitari sunt supuşi următoarelor categorii de reglementări: - reglementări având caracter general, ce conţin dispoziţii aplicabile exclusiv funcţionarilor; reglementări specifice anumitor categorii de funcţionari comunitari, şi anume: cadrele ştiinţifice şi tehnice şi funcţionarii care aparţin unor ţări terţe; alte reglementări care privesc funcţionarii comunitari (în afară de cele cu caracter general); reglementări aplicabile agenţilor Comunităţilor europene; reglementări ce privesc atât funcţionarii, cât şi agenţii comunitari şi care sunt cuprinse în diferite acte ce emană de la Consiliu sau de la Comisie; reglementări ce sunt luate de comun acord de instituţiile Comunităţilor europene şi aplicabile atât funcţionarilor, cât şi agenţilor Comunităţilor. Având în vedere faptul că în cadrul capitolelor dedicate instituţiilor comunitare au fost făcute o serie de precizări cu privire la regimul juridic al membrilor instituţiilor şi organelor comunitare, în continuare, vom prezenta, pe scurt , regimul juridic specific pentru două categorii de personal al instituţiilor comunitare: funcţionarii comunitari - cadre ştiinţifice şi tehnice şi funcţionarii comunitari afectaţi într-o ţară terţă. CAPITOLUL II CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A FUNCŢIONARILOR COMUNITARI 1. Răspunderea juridică, formă specifică a răspunderii sociale Răspunderea juridică, în mod tradiţional, este analizată ca o instituţie fundamentală a dreptului, instituţie care tinde să ocupe centrul dreptului în totalitatea sa, reflectând stadiul de evoluţie a întregii societăţi, nivelul conştiinţei şi responsabilităţii sociale. Ea este reglementată în toate ramurile sistemului juridic, are contingenţe cu toate instituţiile juridice şi aparţine tuturor situaţiilor. Societatea în întregul ei, ca şi fiecare individ care intră în compunerea ei, simte nevoia de ordine şi siguranţă. Această nevoie este satisfăcută prin respectarea normelor morale, religioase, politice, juridice, pe baza cărora se realizează convieţuirea socială. Orice abatere de la acesta norme atrage după sine o răspundere corespunzătoare. Conceptul de răspundere sau de responsabilitate desemnează reacţia de reprimare, venită din partea societăţii, faţă de o anumită acţiune umană, imputabilă, în principal, individului. Sensul frecvent atribuit noţiunii de răspundere, indiferent de forma sub care se manifestă, este acela de obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării acestor reguli de conduită, obligaţie ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli şi care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte. Natura regulii încălcate determină natura formei de răspundere. Împreună, toate formele de răspundere alcătuiesc răspunderea socială. între diverse forme de răspundere socială există o strânsă legătură. Fiecare formă a răspunderii sociale acţionează asupra tuturor celorlalte forme. Una din formele răspunderii sociale este răspunderea juridică. Ea are trăsături proprii care o delimitează de alte forme de răspundere. Specificul răspunderii juridice constă, în primul rând, în faptul că ea se referă la obligaţia de a da socoteală pentru încălcarea normei de drept. Răspunderea juridică se naşte ca urmare a producerii unor fapte ilicite, adică a unei comportări neîngăduite de lege. Dacă răspunderea morală, de exemplu, intervine atunci când nu s-a făcut un bine, răspunderea juridică intervine când s-a făcut ceva rău şi fapta dăunează cuiva. Faptele ilicite sunt grave, pentru că afectează interese importante, stabilirea răspunderii făcându-se de către organe de stat cu atribuţii speciale. în cazul răspunderii morale, de exemplu, stabilirea răspunderii se realizează în forul lăuntric al făptaşului sau prin dezaprobarea faptei din partea celor din jurul său. Conchidem că răspunderea juridică este o măsură de constrângere, necesară respectării normelor de drept, aplicată de organe special învestite ale statului să dispună constrângerea împotriva celor care săvârşesc fapte ilicite. Răspunderea juridică presupune, ca regulă, sancţiuni mai severe decât alte forme de răspundere socială; ea implică uneori privarea temporară de libertate. Sancţiunea juridică este mai promptă şi mai eficace, realizarea ei fiind inevitabilă şi obligatorie. Categoria răspunderii juridice poate fi just înţeleasă şi definită numai pornindu-se de la formele ei concrete de manifestare, adică de la răspunderea penală, civilă, disciplinară, etc. Deşi formele răspunderii învederează particularităţi diferite, ele prezintă şi o sumă de elemente comune, prin a căror sintetizare se poate elabora o definiţie generală a noţiunii răspunderii juridice, valabilă şi aplicabilă pentru fiecare din aceste forme. Deşi există o pluralitate de norme juridice prin care se reglementează diferitele forme de răspundere, cu toate acestea nici un text nu dă o definiţie legală vreuneia din ele. În literatura de specialitate au fost reţinute numeroase definiţii ale răspunderii juridice, dintre care cea mai complexă ni se pare cea care defineşte răspunderea juridică ca fiind „complexul de drepturi şi obligaţii conexe care-potrivit legii – se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept”. Conchidem că răspunderea juridică este o măsură de constrângere, necesară respectării normelor de drept, aplicată de organe special învestite ale statului să dispună constrângerea împotriva celor care săvârşesc fapte ilicite. 2. Principiile răspunderii juridice Răspunderea juridică se bazează pe mai multe principii generale, valabile pentru toate formele concrete de manifestare ale dreptului. Principiile fundamentale ale răspunderii juridice sunt idei călăuzitoare care îşi găsesc expresia în toate normele de drept ce reglementează diferitele forme sub care se poate prezenta această instituţie juridică. Aceste principii sunt: a) Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie de către o persoană cu capacitate juridică Orice subiect de drept poate fi sancţionat în limitele vinovăţiei sale. Aplicarea. principiului are un deosebit efect educativ, atât pentru individul tras la răspundere cât şi pentru colectivitate. Prin realizarea răspunderii se urmăreşte îndreptarea în viitor a autorului faptei ilicite. Ceilalţi membri ai colectivităţii se conving că nici o încălcare a normei de drept nu rămâne nepedepsită. b) Legalitatea răspunderii juridice Nu există răspundere juridică în afara legii. Legea determină naşterea răspunderii, formele şi întinderea ei. O cerinţă fundamentală a principiului legalităţii impune ca răspunderea juridică să opereze numai contra acelor persoane care au săvârşit fapte ilicite şi totodată, ca natura răspunderii să corespundă naturii faptei ilicite. Principiul legalităţii pretinde, de asemenea, ca tragerea la răspundere să vizeze numai acele persoane care au săvârşit fapte ilicite cu vinovăţie. O altă cerinţă a principiului legalităţii în materie de răspundere impune ca organele ce aplică constrângerea de stat prin sancţiuni juridice să vegheze cu stricteţe ca sancţiunea aplicată să fie prevăzută în lege, iar cuantumul mei să se înscrie în limitele legii. Toate aceste cerinţe ale principiului legalităţii au fost precizate iniţial în materia răspunderii penale sub formula: nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege. Alături de alţi autori, credem însă că ele sunt valabile deopotrivă pentru toate formele răspunderii juridice, ştiut fiind că în orice ramură de drept şi în cadrul oricăreia dintre formele răspunderii juridice se pot aplica sancţiuni juridice numai pentru fapte ilicite, indiferent că este vorba de infracţiuni, delicte civile sau abateri administrative. c) Principiul răspunderii personale Răspunderea juridică se referă numai la persoana care a produs încălcarea legii. Nici o răspundere pentru altul nu este posibilă. Cazurile de răspundere pentru altul sunt foarte rare (de exemplu, răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor minori). Aplicarea acestui principiu presupune şi regula că cel care a comis o încălcare a legii este pasibil de răspundere, deci de sancţiune, numai o singură dată pentru aceeaşi faptă. Regula nu exclude cumulul a diferite forme de răspundere juridică faţă de aceeaşi persoană şi cu privire la aceeaşi faptă, atunci când, printr-o faptă unică, se încalcă simultan norme juridice de natură diferită: civilă, penală etc. d) Principiul prezumţiei de nevinovăţie Într-un stat de drept, până ce instanţa de judecată emite hotărârea sau sentinţa, nimeni nu poate fi considerat vinovat. e) Principiul justei sancţiuni Acest principiu se exprimă prin necesitatea proporţionalităţii sancţiunii, în raport cu gravitatea faptei. f) Principiul oportunităţii Este necesar ca tragerea la răspundere să se facă la timpul potrivit, fără amânare care să însemne tărăgănare. Altfel, s-ar crea un sentiment de insecuritate şi da neîncredere în capacitatea organelor chemate să asigure respectarea ordinii de, drept. De altfel, prin trecerea timpului, există posibilitatea ca persoana să nu mai poată fi trasă la răspundere, datorită prescripţiei sau a pierderii probelor. g) Principiul „non bis in idem” Acest principiu presupune ca cel ce, prin conduita sa, a nesocotit ordinea de drept, să răspundă o singură dată pentru fapta săvârşită, căci unei singure încălcări a legii – înţelegând prin lege actele normative de toate categoriile – îi corespunde o singură sancţiune juridică. Exprimând această cerinţă, principiul non bis in idem nu exclude posibilitatea intervenţiei simultane a mai multor forme de răspundere juridică faţă de aceeaşi persoană, când prin fapta ilicită săvârşită se încalcă o pluralitate de norme juridice de natură diferită. De exemplu, răspunderea penală poate fi cumulată cu cea disciplinară, atunci când, în executarea contractului de muncă, angajatul săvârşeşte o faptă ilicită care în materialitatea ei întruneşte atât elementele abaterii disciplinare, cât şi trăsăturile constitutive ale unei infracţiuni. Răspunderea disciplinară poate fi cumulată, de asemenea, cu răspunderea administrativă în măsura în care abaterea disciplinară întruneşte şi trăsăturile caracteristice ale unei contravenţii. Într-o asemenea situaţie, autorul faptei ilicite este pasibil de o dublă sancţionare – disciplinară şi administrativă – deoarece prin conduita sa a violat concomitent două norme juridice de natură diferită. Cumulul diferitelor forme de răspundere juridică presupune aşadar posibilitatea aplicării faţă de aceeaşi persoană, pentru o singură faptă, a unei pluralităţi de sancţiuni juridice deosebite ca natură. Principiul non bis in idem nu este anulat în asemenea cazuri, ci îşi păstrează viabilitatea. La aceste principii generale se adaugă principii care sunt proprii unei anumite forme de răspundere juridică. De exemplu, în cazul dreptului civil acţionează principiul reparării integrale a prejudiciului. 3. Noţiunea de răspundere juridică a funcţionarilor comunitari Răspunderea, indiferent de forma pe care o îmbracă, este determinată de comiterea unei fapte ilicite, de încălcarea sistemului de valori instituit de societate şi consacrat juridiceşte. Răspunderea are două finalităţi: - să restabilească ordinea de drept încălcată, determinând revenirea la starea de legalitate, perturbată ca urmare a săvârşirii unei forme de ilicit; - să exprime o reacţie negativă din partea autorităţii faţă de autorul faptei ilicite, cu scopul de a-l determina pe acesta să-şi conştientizeze semnificaţia faptei, să o regrete şi pe viitor să nu o mai repete, să o elimine din comportamentul său. Cu alte cuvinte, prin intermediul răspunderii, se realizează atât scopul preventiv-educativ cât şi cel sancţionator şi reparatoriu al prejudiciului care s-a produs prin fapta săvârşită. A vorbi despre răspundere, în cazul funcţionarului comunitar, presupune cu necesitate abordarea relaţiei ei cu responsabilitatea. Dacă fiecare subiect de drept trebuie să manifeste, în ceea ce face, responsabilitate, funcţionarul trebuie să fie fundamental responsabil în îndeplinirea prerogativelor sale. Responsabilitatea precede răspunderii şi o poate elimina. Ea presupune respectarea de către individ a sistemului de valori instituit de societate. Dacă acest sistem de valori e respectat, omul trăieşte în armonie cu sine însuşi si cu ceilalţi, cu societatea în ansamblul său. Când sistemul de valori este negat, omul încetează să mai fie responsabil, el devine răspunzător pentru comportamentul său ilicit. Funcţionarul public trebuie să facă să primeze, în comportamentul său, responsabilitatea. El trebuie să-şi ducă la bun sfârşit atribuţiile, nu pentru că aşa i se impune, ci fiindcă e convins că ele reprezintă rostul său profesional. Problema răspunderii juridice a funcţionarilor comunitari se pune numai în legătură cu încălcarea de către aceştia a normelor juridice, în calitatea lor de funcţionari publici sau în legătură cu funcţia publică pe care o deţin. Dacă încălcarea normelor nu are legătură cu funcţia publică, răspunderea lor va fi o răspundere de drept comun, adică identică cu răspunderea oricărui alt cetăţean, care nu are calitatea de funcţionar comunitar. CAPITOLUL III RĂSPUNDEREA FUNCŢIONARILOR COMUNITARI 1. Câteva aspecte privind deontologia funcţionarilor comunitari Deontologia, prin obiectul său specific şi metodele proprii, se află la intersecţia dintre drept şi morală. Într-o accepţiune lato sensu, ea poate fi definită ca ansamblul normelor care conturează un anumit comportament profesional şi privat. Ea include astfel norme de comportament, care privesc atât relaţiile de serviciu de toate tipurile, ceea ce poate fi evocat prin sintagma de "comportament profesional" cât şi cele care privesc viaţa privată a acestuia. Deontologia trebuie astfel să se regăsească în toate formele de exprimare ale existenţei individului. În ceea ce priveşte situaţia funcţionarilor comunitari ca şi cei internaţionali, în general, abordarea acestei probleme trebuie să pornească de la ideea că ei acţionează în afara unor state determinate, în organisme suprastatale, pe de o parte, iar pe de altă parte că fiecare provine dintr-un anumit stat. De aici necesitatea ca funcţionarul să aibă aptitudinea de a sluji în mod autentic interesele organismului căruia aparţine, fără imixtiuni sau influenţe din partea vreunei puteri naţionale sau supranaţionale. În concluzie, putem afirma, fără echivoc, că se poate vorbi despre o deontologie a funcţionarilor comunitari, care se fundamentează pe principiul că acesta are ca unic scop al activităţii sale servirea intereselor instituţiei comunitare căreia îi aparţine, ceea ce presupune, în egală măsură, aptitudini, cunoştinţe, sănătate si moralitate. Izvoarele deontologiei funcţionarilor comunitari Primul izvor din care îşi trag seva normele de maximă generalitate aplicabile instituţiilor comunitare, în ansamblul lor, implicit funcţionarilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul lor, îl reprezintă izvoarele dreptului comunitar însuşi. Este vorba despre legislaţia primară, legislaţia secundară, principiile generale ale dreptului, cutuma, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, dreptul internaţional şi dreptul naţional. Principalul izvor direct îl reprezintă Statutul funcţionarilor comunitari, în care regăsim consacrate dimensiunile regimului juridic aplicabil funcţionarilor comunitari, drepturile şi obligaţiile care le revin, principiile care le guvernează activitatea, precum şi consecinţele care intervin în cazul încălcării prevederilor Statutului. În aceeaşi categorie includem şi anexele la Statut, care, în conformitate cu principiul general şi universal de drept, fac parte integrantă din actul juridic pe care îl vizează. Un alt izvor îl reprezintă reglementările interne, proprii fiecărei instituţii, sau stabilite, de comun acord, de mai multe instituţii comunitare. Principiile deontologiei funcţionarilor comunitari a) Un prim principiu îl reprezintă faptul că funcţionarii comunitari se află în permanenţă la dispoziţia instituţiilor din care fac parte. Ei trebuie să-şi organizeze astfel viaţa şi activitatea încât să facă faţă, în orice moment, eventualelor solicitări care vin din partea instituţiei. b) Un al doilea principiu este spiritul internaţional şi european de care trebuie să dea dovadă în activitatea lor, care îi obligă la un comportament prin care să se realizeze echilibrul necesar între spiritul şi vocaţia lor europeană şi ataşamentul faţă de ţara ai cărei cetăţeni sunt, c) Un al treilea principiu, aflat în strânsă dependenţă cu acesta, îl reprezintă neutralitatea desăvârşită a funcţionarului comunitar, care exclude orice influenţă, din partea oricărui stat, organism naţional sau internaţional, oricărui altui subiect de drept intern sau internaţional. d) Un al patrulea principiu este devotamentul absolut în slujirea intereselor instituţiei comunitare şi a politicii comunitare, în ansamblul 2. Forme de răspundere aplicabile funcţionarilor comunitari Regimul juridic al funcţionarilor comunitari include şi problema răspunderii acestora, a cărei menire trebuie să constea în reprimarea greşelilor comise de agenţii publici. Prin intermediul răspunderii, se realizează atât scopul preventiv cât şi cel sancţionator, analizate în mod constant de doctrina juridică. Acestor două scopuri li se mai adaugă un al treilea, şi anume caracterul educativ, care include prevenirea dar nu se confundă cu aceasta. Funcţionarul public, indiferent că este naţional sau internaţional, trebuie să-şi ducă la bun sfârşit atribuţiile, nu pentru că aşa i se impune, ci fiindcă e convins că ele reprezintă rostul său profesional. Pentru el nu există valoare mai importantă decât îndeplinirea, cu o convingere reieşită din înţelegerea raţională a fenomenelor, a sarcinilor sale. Răspunderea juridică intervine, cum se exprimă constant doctrina, pe terenul răului înfăptuit, şi, adăugăm noi, al celui pe cale să se înfăptuiască având în vedere încriminarea tentativei la ramura dreptului penal. În ceea ce priveşte răspunderea funcţionarului comunitar, o regăsim reglementată în titlul VI denumit "regimul disciplinar, fiind vorba despre consacrarea regimului juridic al răspunderii disciplinare a funcţionarilor comunitar, dezvoltat în anexa IX la Statut intitulată "procedura disciplinară ". Nu trebuie interpretat în sensul că singura formă de răspundere specifică funcţionarilor comunitari ar fi răspunderea lor disciplinară. Ca şi funcţionarii naţionali, în afara acestei forme de răspundere mai regăsim răspunderea lor patrimonială, răspunderea penală. În literatura de specialitate se analizează patru forme ale răspunderii juridice a funcţionarilor comunitari: o răspundere disciplinară, fundamentată pe încălcarea normelor de disciplină specifice raportului de funcţie publică; o răspundere contravenţională, pentru săvârşirea, de către funcţionarul public, a unor fapte antisociale calificate prin lege ca şi contravenţii; o răspundere civilă, care rezultă din fapte personale ale funcţionarului comunitar, pe care acesta le comite datorită slăbiciunilor inerente fiinţei umane; o răspundere penală, care intervine atunci când funcţionarul public a comis fapte prevăzute de Codul penal sau alte legi speciale. Profesorul Ilie lovănaş recunoaşte cinci forme de răspundere specifice funcţionarului comunitar, şi anume disciplinară, administrativă (de fapt contravenţională), penală, materială şi civilă. În opinia profesorului Antonie Iorgovan, răspunderea adminstrativă îmbracă două forme: răspunderea administrativ-disciplinară şi răspunderea administrativ-contravenţională. Alţi autori identifică două mari forme de răspundere aplicabile funcţionarilor comunitari şi anume: răspunderea sancţionatorie, care are un caracter represiv, intimidant, supunând pe autorul ei unei constrângeri exclusiv personale pentru fapta săvârşită şi răspunderea reparatorie, care are rolul de a recupera un prejudiciu produs. Un autor elveţian apreciază că atunci când funcţionarul public violează datoriile ce-i revin şi implicit legea, el va răspunde penal, disciplinar şi pecuniar (patrimonial). Doctrina franceză, de asemenea este consecventă în a susţine că funcţionarilor le sunt aplicabile mai multe forme de răspundere, şi anume materială, penală şi disciplinară. Mutatis-mutandis, raţionamentul este valabil şi în ceea ce priveşte regimul funcţionarilor comunitari, în sensul că urmează să identificăm următoarele forme de răspundere aplicabile lor: a) o răspundere administrativ patrimonială a funcţionarului comunitar faţă de Comunitate, consacrată de articolul 22 din Statut potrivit căruia funcţionarul comunitar poate fi ţinut să repare, în tot sau în parte, prejudiciile cauzate Comunităţii prin greşeli personale grave pe care acesta le-ar fi comis în timpul serviciului sau în legătură cu serviciul; b) o răspundere penală, care este doar menţionată de statut, fără a i se dezvolta regimul juridic; c) o răspundere administrativ disciplinară, care face obiect de reglementare al titlului VI din Statut şi al anexei IX. CAPITOLUL IV RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A FUNCŢIONARILOR COMUNITARI 1. Noţiunea de răspundere disciplinară Funcţionarul public, ca şi salariatul, îşi desfăşoară activitatea într-un cadru organizat şi disciplinat în acelaşi timp. Ei se supun unor reguli pe care, dacă le încalcă, sunt pasibili de răspundere. Disciplina muncii, indiferent la care tip de muncă ne raportăm, concretizează starea de ordine inerentă îndeplinirii atribuţiilor care rezultă dintr-un raport de muncă sau dintr-un raport de funcţie publică. Această ordine derivă din respectarea unor norme de conduită profesională, care pot viza: relaţiile din cadrul unui colectiv determinat; relaţiile cu alte colective din cadrul aceleiaşi unităţi; relaţiile cu terţii. Elementul fundamental al distincţiei între răspunderea funcţionarului comunitar şi cea a salariatului este următorul: funcţionarul public poate să răspundă disciplinar şi pentru fapte care exced disciplinei muncii în accepţiunea lato sensu. El va răspunde disciplinar şi atunci când, în afara serviciului, comite fapte care afectează statutul sau imaginea publică proprie sau a instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea. Răspunderea disciplinară a funcţionarilor comunitari este prevăzută şi în alte legi speciale, statute sau regulamente de organizare şi funcţionare. Statutul funcţionarilor comunitari defineşte răspunderea disciplinară a acestora ca fiind „încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege”. Răspunderea disciplinară reprezintă un ansamblu de norme care reglementează actele şi faptele săvârşite de funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor sale sau în legătură cu acestea, sancţiunile care se aplică şi normele procedurale corespunzătoare. Sunt calificate ca abateri disciplinare nu orice încălcări ale îndatoririlor funcţionarilor comunitari, ci numai acelea prevăzute expres de lege, altele putând fi calificate ca abateri administrative, contravenţionale sau de altă natură. 2. Principii generale care guvernează răspunderea disciplinară a funcţionarilor comunitari Aceste principii care guvernează răspunderea funcţionarilor comunitari, trebuie analizate în contextul răspunderii Comunităţilor în ansamblul lor. Astfel răspunderea acestora este dominată de principiul că ele nu răspund doar pentru pagubele provocate de instituţii, pentru greşelile de serviciu aşa zis "anonime" ci şi pentru pagubele cauzate prin greşelile personale ale unui agent respectiv pentru greşeala acestuia cu condiţia ca ea să intervină în exerciţiul serviciului. În ceea ce priveşte principiile răspunderii disciplinare a funcţionarilor comunitari identificăm: 1. Un prim principiu îl reprezintă acela că răspunderea disciplinară intervine ca urmare a comiterii unei abateri disciplinare, noţiune care include orice încălcare a obligaţiilor impuse de prezentul statut. Foarte important este faptul că încălcarea obligaţiilor de serviciu poate fi realizată atât de „funcţionar" cât şi de "fostul funcţionar", după cum prevede expres articolul 86 alin (1) din Statut. Rezultă concluzia că în dreptul comunitar al funcţiei publice, răspunderea este o instituţie care nu presupune cu necesitate existenţa unui raport de funcţie publică, funcţionarii publici aşa-zişi " activi". Că ea poate viza nu doar funcţionarii în exerciţiu, ci şi "foştii funcţionari", al căror raport de funcţie publică a încetat din diferite motive, ceea ce nu înseamnă că a încetat şi răspunderea în cazul în care persoana respectivă a comis unele abateri. 2. Regăsim principiul universal de drept non bis in idem, potrivit căruia "aceeaşi faptă nu poate da loc decât la o singură sancţiune disciplinară". Constatăm că prin acest principiu se interzice aplicarea a două sancţiuni disciplinare funcţionarului comunitar pentru o singură abatere. 3. Principiul neretroactivităţii sancţiunii disciplinare, derivat prin principiul general de drept al neretroactivităţii legii, înscris şi în articolul 15(2) din Constituţia României precum şi din caracterul, în esenţă neretroactiv, al actului administrativ. Rezultă că o sancţiune administrativ disciplinară nu poate produce efecte decât din momentul în care a fost adusă la cunoştinţa funcţionarului. 4. Principiul cercetării prealabile Sancţiunea disciplinară se poate aplica doar după ce s-a realizat o cercetare prealabilă a faptei de săvârşirea căreia este acuzat funcţionarul. Fac excepţie sancţiunile avertismentului şi ale blamului, care pot fi aplicate direct de autoritatea competentă. 5. Principiul individualizării sancţiunii, care impune să se ţină seama de împrejurările în care fapta a fost săvârşită, de latura obiectivă şi subiectivă a acesteia, de consecinţele faptei şi de comportamentul general al funcţionarului comunitar, inclusiv existenţa unor antecedente disciplinare în trecutul său profesional. În funcţie de unele elemente (caracterul faptei, circumstanţele în care a fost îndeplinită, persoana făptuitorului etc.) sancţiunea poate varia de la cea mai simplă, avertismentul, până la cea mai drastică, revocarea din funcţie, şi poate fi însoţită sau nu de o sancţiune complementară (reducerea sau suprimarea dreptului la pensie pentru vechime, de exemplu). Articolul l din Anexa 9 prevede că raportul prin care este sesizat consiliul de disciplină de către autoritatea învestită cu puterea de numire va cuprinde, pe lângă faptele comise de funcţionar, şi circumstanţele în care s-au săvârşit acestea, dacă este necesar, tocmai pentru a fi luate în consideraţie la individualizarea sancţiunii. 6. Principiul comunicării Comun răspunderii disciplinare a funcţionarilor naţionali şi internaţionali este şi regula comunicării. Regula comunicării dosarului este una din legile "de fier" şi în cazul răspunderii disciplinare a funcţionarului comunitar european. Articolul 25 alin (2) dispune în mod categoric că "orice decizie individuală luată în aplicarea prezentului statut trebuie să fie comunicată în scris, de îndată funcţionarului interesat. Orice decizie vizând o plângere trebuie să fie motivată". Constatăm că textul instituie o normă de principiu care vizează orice decizie în legătură cu funcţionarii comunitari, inclusiv cele care au ca obiect intervenţia unor forme de răspundere. Am putea spune, cu atât mai mult aceste decizii care se supun şi obligaţiei motivării, în fapt şi în drept. Comunicarea nu vizează doar decizia în sine, ci întreg dosarul care a stat la baza emiterii lui. Articolul 2 din Anexa IX prevede că funcţionarul are dreptul de a obţine comunicarea integrală a dosarului său individual şi să poată face copie după orice piesă care are legătură cu procedura disciplinară. Precizăm că prin "dosar" trebuie să înţelegem documentele care fundamentează şi concretizează sancţiunea disciplinară respectivă, dar şi dosarul individual al funcţionarului, a cărui studiere ar avea relevanţă şi I-ar putea ajuta în apărarea sa. 7. Implicarea organului de disciplină Prin articolul 9 (69) din Statut, se prevede constituirea în fiecare instituţie a unui consiliu de disciplină sau a mai multor astfel de consilii, dacă numărul funcţionarilor impune acest lucru. Consiliul de disciplină este învestit cu atribuţii în ceea ce priveşte derularea procedurii răspunderii disciplinare, şi rolul său este de a proteja funcţionarul împotriva unor decizii arbitrare, abuzive, care ar putea fi luate împotriva sa, dar de a proteja şi instituţia comunitară, prin sancţionarea celor care se fac vinovaţi de comiterea unor încălcări ale obligaţiilor care le revin funcţionarilor comunitari în calitatea pe care o au. 8. Principiul potrivit căreia autoritatea care este învestită cu puterea de numire este cea îndrituită să şi sancţioneze pe funcţionarul comunitar. Astfel, această autoritate va putea să aplice unele sancţiuni în mod direct, fără nici o formalitate, iar altele le va putea aplica abia după ce a fost îndeplinită procedura disciplinară reglementată în Anexa IX din Statut. 9. Recunoaşterea dreptului la apărare al funcţionarului comunitar. gd«g gd«g z ´ 6 8 : n p r t v x z | ~ ¶ ¸ º ¼ n p ´ j¸ j; j¬ j/ j 萎 崀஄怀蚄愃̤摧稉 !̤̀萎 T € h ␃ᄃ蒄ሃ桤ā㄀$␷㠀$⑈怀蒄愃̤摧彺:ᬀAstfel, articolul 4 din Anexa IX, recunoaşte, de principiu, dreptul la apărare al funcţionarului comunitar, care presupune următoarele elemente: - comunicarea întregului dosar incriminator către funcţionarul încriminat; - acordarea unui termen de cincisprezece zile în interiorul căruia funcţionarul să-şi poată pregăti apărarea; - dreptul funcţionarului ca în faţa organului de disciplină să-şi poată susţine observaţiile şi apărarea în mod scris sau oral; - dreptul funcţionarului de a fi asistat în faţa organului de disciplină ; - dreptul de a apela la martori, care aparţine, în egală măsură, tât funcţionarului cât şi autorităţii. 10.