Referat PROTECTIA JURIDICA A PADURILOR

Mai jos puteti citi fragmente din Referat PROTECTIA JURIDICA A PADURILOR si de asemenea puteti face Download Referat PROTECTIA JURIDICA A PADURILOR

Citeste fragmente din Referat PROTECTIA JURIDICA A PADURILOR

1. NOŢIUNEA DE MEDIU Noţiunea de mediu, noţiune cameleon, cum este caracterizată de Michel Prieur, cunoaşte nenumărate valenţe şi este folosită cu înţelesuri mai mult sau mai puţin diferite în numeroasele medii ale societăţii umane. Oamenii de ştiinţă, economiştii, juriştii, politicienii, slujitorii artelor, sensibilizaţi de importanţa covârşitoare a imperativului de protecţie a mediului şi a resurselor naturale, reliefează anumite aspecte ale mediului, care, de fapt, este unic. Termenul de mediu rămâne, totuşi, o noţiune generală, dificil de sintetizat într-o definiţie care să satisfacă pe toată lumea. Există, însă, în mod obişnuit, două sensuri diferite pe care le îmbracă expresia “mediul”. O primă accepţiune, izvorâtă din ştiinţele naturii şi aplicată societăţii umane, deci o abordare ecologică (ansamblul de elemente şi echilibre de facto care condiţionează viaţa unui grup biologic); cealaltă accepţiune, care este datorată limbajului arhitecţilor şi urbaniştilor şi care se referă la zona de contact între spaţiul construit şi mediul natural (deci între spaţiul artificial şi cel natural). Aceste două accepţiuni ale noţiunii de mediu nu lasă, desigur, indiferentă calificarea sa din punct de vedere juridic. Aşadar, până în prezent nu putem afirma că mediul se bucură de o calificare juridică sau de un statut juridic unanim acceptat. Creaţie a doctrinei, a jurisprudenţei şi a reglementărilor juridice convenţionale sau legale, noţiunea de mediu cunoaşte o relativă varietate şi înregistrează, totodată, o evoluţie. Astfel, pentru Comunităţile europene mediul reprezintă ansamblul elementelor care, în complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, ambianţa şi condiţiile vieţii oamenilor, astfel cum există sau cum sunt percepute. Subliniind caracterul dinamic al dispoziţiilor legislative (dreptul pozitiv), trebuie să punem în evidenţă atât rolul doctrinei în fundamentarea noţiunii, cât şi rolul creator al jurisprudenţei, care au contribuit la definirea mediului. În dreptul italian, prima definiţie a mediului, dată în mod formal de Legea nr.349/1986, a provocat o amplă dezbatere în doctrina juridică. Pentru a interpreta cât mai exact conţinutul noţiunii de mediu, Curtea Constituţională (Decizia nr.210 din 28 mai 1987) a declarat că există o tendinţă a legiuitorului de a parveni la o concepţie unitară care cuprinde toate resursele naturale şi culturale, precizând: “Mediul înseamnă conservarea, gestionarea raţională şi ameliorarea condiţiilor mediului natural (aer, apă, sol şi toate celelalte componente), existenţa şi conservarea patrimoniului genetic terestru şi acvatic, a tuturor speciilor vegetale şi animale care vieţuiesc în mediu în stare naturală şi, în fine, fiinţa umană cu toate manifestările sale”. Dar decizia Curţii Constituţionale Italiene cea mai cunoscută în materie (din 30 decembrie 1987) şi care dă o definiţie juridică mult mai precisă, în care se regăsesc şi ecourile doctrinei, afirmă: “Mediul este considerat ca un bun imaterial unitar cu diferitele sale componente, fiecare dintre ele putând constitui, separat, un obiect de protecţie; dar toate, în ansamblul lor, constituie o unitate”. Curtea explică în continuare că mediul este protejat deoarece este o condiţie care defineşte calitatea vieţii, el constituind habitatul natural în care omul trăieşte şi activează, fiind absolut necesar colectivităţii. Protecţia mediului se impune, de altfel, înainte de orice, prin dispoziţii constituţionale (art.32 din Constituţia Italiană). Această idee este susţinută şi de doctrina belgiană care caută să definească mediul ca pe o constatare elementară având în vedere că fiecare specie vie - fie că este vegetală, animală sau umană - are nevoie de condiţii naturale fundamentale care să-i garanteze existenţa şi dezvoltarea. Este, deci, mediul fizic sau biologic - mediul înconjurător - în care poate găsi aceste condiţii necesare. Tot asemenea, Maurice Kamto, analizând dreptul mediului în Africa, subliniază faptul că nu există o definiţie generală unanim admisă în dreptul pozitiv. Unele texte naţionale dând definiţii parţiale sau limitate la un obiectiv precis, nu se ajung, totuşi, la o definiţie globală. Aşa cum remarcă M. Kamto, în acel moment Proiectul de Pact Internaţional privind Mediul şi Dezvoltarea (Comisia U.I.C.N.) propunea o definiţie generală în cadrul art.1 al acestuia prevăzând că "se înţelege prin mediu materia în ansamblul său, resursele naturale, inclusiv patrimoniul cultural şi infrastructura umană indispensabilă activităţilor social-economice". O altă definiţie juridică a mediului o oferă Convenţia privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de activităţi periculoase pentru mediu, redactată de Consiliul Europei şi deschisă spre semnare la Lugano la 21 iunie 1993 şi care, în cadrul definiţiilor cuprinse de art.2 la punctul 10 menţionează: “Mediul cuprinde: - resursele naturale abiotice şi biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna şi flora, precum şi interacţiunile între aceşti factori; - bunurile care compun moştenirea culturală; şi - aspectele caracteristice ale peisajului”. Această definiţie, care se impune cu forţă juridică părţilor semnatare ale Convenţiei este, în opinia noastră, rezultatul dezbaterilor dintre filosofi, economişti, ecologişti şi jurişti, fiind una dintre cele mai elaborate şi complete. Alte texte juridice nu şi-au asumat, după câte cunoaştem, un asemenea demers. Oricum, noţiunea de “mediu” este considerată a cuprinde “ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale”. Această definire sau “lămurire” a termenului de mediu, ce pare a fi fost terorizată de ideea de a nu omite ceva care să facă, totuşi, parte din mediu, nu a constituit rezultatul unui efort prea mare de sinteză şi sistematizare. Credem, însă, că prin modificarea Legii nr. 137/1995 prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 91/2002, aprobată prin Legea nr. 294/2003 aceasta defineşte, acum, în mod explicit “mediul ca fiind ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei, aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”. Faţă de textul definiţiei, credem că am putea să observăm că nu este exprimat în mod direct faptul că din mediu face parte şi omul cu bunurile sale. Socotim, însă, că acest lucru rezultă neîndoios din mai multe elemente ale definiţiei, cum sunt: “toate (…)fiinţele vii” şi “valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”. Ni se pare, de asemenea, demn de remarcat faptul că “aspectele caracteristice ale peisajului” au fost incluse în noţiunea de mediu, desigur, ca o consecinţă a armonizării legislaţiei noastre cu legislaţia Uniunii Europene. De altfel, şi alte texte juridice, cum ar fi, de pildă, în dreptul comunitar, directiva privind studiile de impact prevăd, într-o manieră detaliată, că mediul cuprinde “omul, fauna şi flora, solul, apa, aerul, climatul şi peisajul, interacţiunea între aceşti diferiţi factori cât şi bunurile materiale şi patrimoniul cultural”. Programul de acţiune (Acţiunea 21), la rândul său, dă o definiţie a mediului înconjurător ce pare mai sintetică şi mai precisă, fără a fi excesiv “bioenergizantă”, menţionând că mediul “este constituit din toate resursele care condiţionează cadrul de viaţă: apa, aerul, spaţiul (sol şi peisaj), climatul, materiile prime, mediul construit, patrimoniul natural şi cultural.” 2. DEFINITIA DREPTULUI MEDIULUI Dreptul mediului este constituit din ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu, ca element vital şi suport al vieţii, în procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor sale – naturale şi artificiale – precum şi relaţiile legate de protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor durabilă. 3. PRINCIPII CE GUVERNEAZA DREPTUL MEDIULUI Principiile dreptului mediului au un rol important în interpretarea normelor tehnice care uneori ridică dificultăţi pentru practicienii dreptului. Dezvoltarea principiilor dreptului mediului în acte normative (interne şi internaţionale) şi mai ale în doctrină este criticabilă deoarece sunt prea generale şi au un conţinut prea complex, ceea ce a determinat dificultăţi în aplicarea lor practică. De asemenea, în multe situaţii ele sunt numai enunţate în cuprinsul actelor normative fără a li se determina conţinutul ca de exemplu în Legea română de protecţie a mediului nr. 137/1995. De multe ori, mai ales în dreptul internaţional al mediului, statele fac doar trimitere la acestea fără ca să adopte reguli concrete de protecţie. În fine, conţinutul principiilor dreptului mediului este determinat în mod diferit în doctrină de diverşi autori trecându-se obstacole în calea aplicării lor. 3.1. Clasificare Pot fi clasificate după mai multe criterii, cele mai importante fiind următoarele: a) Principii interne şi principii internaţionale. Unele principii au deopotrivă caracter intern şi internaţional. b) Principii de bază şi principii decizionale (care au un rol esenţial în decizia de mediu) existând intre aceste două categorii strânse legături. De exemplu, principiul „poluatorul plăteşte” este şi principiu de bază, influenţând domeniul răspunderii juridice civile pentru mediu şi decizional. c) Principii tradiţionale considerate deja clasice în materie, ca de exemplu „poluatorul plăteşte” şi principii noi afirmate în general după anul 1980 şi consolidate în Declaraţia de la Rio cum sunt: principiul precauţiei, principiul dezvoltării durabile şi principiul participării publicului. d) Principii afirmate în mod expres în Legea protecţiei mediului. e) Principii de maximă generalitate în dreptul mediului şi principii speciale care se aplică numai într-un anumit domeniu, de exemplu principiul proximităţii care este specific regimului juridic deşeurilor. Legea cadru în materie, Legea nr. 137/1995 a consacrat protecţia mediului drept „obiectiv de interes public major”, iar la baza reglementării sale a pus „principiile şi elementele strategice care duc la dezvoltarea durabilă a societăţii”. În spiritul legii cea mai adecvată formulare ar fi aceea de „principiu de bază”. Legea-cadru enumeră principiile de bază: principiul precauţiei în luarea deciziilor (art. 3 lit. a); principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor (art. 3 lit. b); principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural (art. 3 lit. c), principiul „poluatorul plăteşte”. 3.2. Principiul potrivit căruia protecţia mediului înconjurător constituie un obiectiv de interes public major. Această proclamare legislativă a importanţei deosebite a protecţiei mediului a fost făcută în vechea lege generală a protecţiei mediului nr. 9/1973. Înaintea apariţiei Legii nr. 137/1995 Constituţia României stabileşte unele reguli fundamentale în materie, mai ales sub forma unor obligaţii ale statului. Astfel, art. 33 alin. 2 stabileşte că „Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice”, în art. 41 alin. 6 stabileşte că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi”, în art. 134 alin. 2 lit. d se stabileşte că statul trebuie să asigure „exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional”, iar la lit. e din acelaşi alineat se prevede că statul trebuie să asigure „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic”. Protecţia mediului înconjurător are efecte directe şi indirecte pe termen lung în toate compartimentele sistemului social, uman. Această activitate deosebit de complexă se desfăşoară după o concepţie unitară la nivel local şi naţional şi constituie o prioritate în cadrul activităţii de restructurare şi redimensionare a economiei după principiile economiei de piaţă şi coloana vertebrală a strategiei de dezvoltare durabilă a societăţii în viitor. În acest scop ministerele, celelalte organe centrale şi locale ale administraţiei publice, societăţile comerciale şi celelalte persoane juridice precum şi persoanele fizice prin a căror activitate se pot aduce daune mediului ambiant au în afară de atribuţiile specifice ce revin fiecăruia în domeniul său de activitate, următoarele obligaţii şi răspunderi: să elaboreze programe proprii de protecţie a mediului şi să integreze obiectivele şi cerinţele de mediu în pregătirea, elaborarea planurilor de protecţie şi intervenţie în caz de poluări şi accidente ecologice şi în adoptarea de programe de profil; să asigure integrarea politicilor de mediu în politicile specifice; să asigure pregătirea şi transmiterea către autorităţile competente pentru protecţia mediului a informaţiilor şi documentaţiei necesare obţinerii avizului de mediu pentru planurile şi programele pentru care este necesară evaluarea de mediu; să creeze sistemul de informare propriu şi să stabilească condiţiile şi termenii care să permită accesul liber la informaţii şi participarea publicului la deciziile referitoare la mediu etc. Pentru coordonarea şi îndrumarea unitară a activităţilor de protecţie a mediului înconjurător funcţiona ca autoritate publică centrală Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, actualmente fiind înfiinţat un Minister al Mediului. 3.3. Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi al producerii daunelor Este consacrat în art. 3 lit. c din Legea nr. 137/1995. El mai este formulat direct sau indirect în toate actele normative (naţionale şi internaţionale) referitoare la protecţia mediului. Prevenirea riscurilor constituie scopul principal, esenţa protecţiei mediului, dând raţiune acestei activităţi. Prevenirea poate fi privită sub două aspecte: prevenirea producerii consecinţelor dăunătoare ale poluării; limitarea sau eliminarea efectelor dăunătoare care s-ar putea produce după ce poluarea a avut loc. Principiul examinat exprimă în esenţă protecţia profilactică a mediului şi operează practic în două trepte. Într-o primă treaptă, el priveşte întreaga activitate de legiferare în acest domeniu, raţiunea normelor dreptului mediului constând tocmai în activitatea preventivă. În cea de-a doua treaptă când se traduce în practică acest principiu, un accent deosebit se pune pe rolul autorităţilor pentru protecţia mediului privind emiterea acordurilor şi / sau autorizaţiilor de mediu. În această privinţă, în art. 9 alin. ultim din Legea protecţiei mediului 139/1995 se prevede: Acordul sau autorizaţia de mediu nu se emite în cazul în care nici o variantă de proiect sau program pentru confirmare nu prevede eliminarea efectelor negative asupra mediului, raportate la standardele şi la reglementările în vigoare. 3.4. Principiul precauţiei Principiul precauţiei în luarea deciziilor de către autorităţile pentru protecţia mediului şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale care desfăşoară activitate în legătură cu protecţia mediului este formulat în art. 3 lit. a din Legea nr. 137/1995. Respectarea acestui principiu se cere şi de către alte persoane juridice şi de către persoane fizice care desfăşoară activitate economico-socială cu impact asupra mediului, indiferent de stadiul elaborării acordului sau autorizaţiei de mediu. Precauţia, ca măsură de prudenţă, include prevenirea unui pericol posibil în legătură cu mediul şi îndeamnă la acţiune cu băgare de seamă pentru a preveni, poluarea fiind astfel înrudită cu principiul prevenirii poluării. Prudenţa ce trebuie să caracterizeze luarea oricăror decizii în domeniul protecţiei mediului pate duce la adoptarea de măsuri cu excluderea oricărui risc de poluare. Normele de comportare care reflectă principiul precauţiei exprimă, ca idee călăuzitoare de aplicare generală în domeniul protecţiei mediului, fie obligaţia de a însoţi orice operaţie întreprinsă cu garanţii suficiente, fie de a se abţine de la măsurile ce pot avea consecinţe imprevizibile. 3.5. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural apare formulat în diverse norme ale dreptului mediului în conformitate cu cerinţa formulată la lit. c a art. 3 di Legea nr. 137/1995. Biodiversitatea exprimă diversitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele acvatice şi terestre, precum şi dintre complexele ecologice din care acestea fac parte şi cuprinde diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi între diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi între ecosisteme. Ecosistemul este un complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi microorganisme şi mediul lor lipsit de viaţă care interacţionează într-o unitate funcţională. Biodiversitatea şi ecosistemele sunt specifice unui anumit cadru biogeografic natural care trebuie conservată prin toate mijloacele ştiinţifice şi tehnice existente la dispoziţie, inclusiv prin mijloacele juridice prevăzute de normele dreptului mediului. 3.6. Principiul „poluatorul plăteşte” Acest principiu exprimă ideea că agentul poluant - „poluatorul” – adică persoana care cauzează mediului un prejudiciu va răspunde indiferent dacă fapta sa este culpabilă sau nu. Acest principiu ridică probleme economice şi juridice complicate prin care se consacră nu simpla obligaţie a poluatorului mediului de a recupera prejudiciul cauza ci să se impute acestuia costul social al poluării pe care el o generează, adică toate efectele unei poluări nu numai asupra bunurilor persoanelor ci şi asupra naturii înseşi şi toate acestea independent de culpă (conform art. 81 din Legea protecţiei mediului nr. 137/1995). Acest principiu exprimă deci răspunderea în sens larg cuprinzând orice obligaţie de a face, de la respectarea prevederilor legi până la suportarea sancţiunilor contravenţionale penale sau civile. Acest caracter complex al principiului examinat exprimă cerinţa de a valida o sferă cât mai largă a necesităţilor şi posibilităţilor privind protecţia mediului, deoarece o singură faptă poate afecta în acest domeniu numeroase interese majore care includ şi cerinţa ca agentul poluant să plătească fără întârziere. 3.7. Principiul priorităţii sănătăţii şi vieţii oamenilor Principiul priorităţii sănătăţii şi vieţii oamenilor rezultă direct din prevederile art. 22 alin. 1 din Constituţia României în care se consacră dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică ale persoanei şi din art. 33 alin. 1 al Legii fundamentale care prevede dreptul la ocrotirea sănătăţii oamenilor. Aceeaşi constituţie obligă statul prin art. 33 alin. 2 să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, iar prin art. 134 alin. 2 lit. c să asigure refacerea şi ocrotirea mediului, precum şi menţinerea echilibrului ecologic. O prevedere specială cuprinsă în art. 35 alin. 1 din Legea nr- 137/1995 stabileşte că autoritatea centrală pentru protecţia mediului cu consultarea autorităţilor centrale de specialitate care gestionează resursele naţionale, elaborează reglementări tehnice privind măsurile de protecţie a ecosistemelor de conservare a biodiversităţii, de gospădărire durabilă a resurselor naturale pentru asigurarea sănătăţii umane. 3.8. Principiul realizării şi coordonării activităţii de protecţie a mediului de către stat Principiul realizării şi coordonării activităţii de protecţie a mediului de către stat, exprimă ideea că statul, pe de o parte organizează şi realizează întreaga activitate de protecţie a mediului şi, pe de altă parte, desfăşoară o activitate complexă pentru coordonarea activităţii de protecţie a mediului cu organismele neguvernamentale, cu agenţii economici şi cu cetăţenii. Principiul este consacrat în mai multe acte normative, în Constituţia României care prevede că statul trebuie să asigure, printre altele, „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic” (art. 134 alin. 2 lit. e), că statul trebuie să asigure crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii (art. 134, alin. 2 lit. f), tot statul trebuie să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent (art. 43 alin. 1), să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice (art. 33 alin. 2) etc. Legea nr. 137/1995 formulează precizări şi mai explicite când prevede că „Protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor publice centrale şi locale” (art. 6) şi că „responsabilitatea privind protecţia mediului revine autorităţii centrale pentru protecţia mediului şi agenţiilor sale teritoriale” (art. 7). Aceste reglementări sunt susţinute printr-o serie de alte reguli din lege referitoare la atribuţiile şi răspunderile autorităţilor pentru protecţia mediului şi ale altor autorităţi centrale şi locale (Capitolul IV secţiunea a 2-a din Legea nr. 137/1995). Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 stabileşte printre elementele strategice în art. 3 lit. i crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor, care apare ca un element al rolului statului în antrenarea acestor organisme şi a populaţiei în protecţia mediului. 3.9. Principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile care produc poluări semnificative Este vorba în fapt de un principiu de bază – cel al prevenirii, reducerii şi controlului poluării, cu privire la mediu în ansamblul său – care se realizează prin aplicarea sectorială a altui principiu, cel referitor la utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile care produc poluări semnificative. Autoritatea competentă pentru protecţia mediului coordonează elaborarea şi actualizarea reglementărilor privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării, asigură luarea măsurilor pentru informarea permanentă privind evoluţia celor mai bune tehnici disponibile în structurile sale, făcând publice aceste informaţii (art. 3 alin. 1 lit. c şi e din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2002), verifică respectarea dispoziţiilor legale pentru ca activităţile vizate de lege să se desfăşoare astfel încât să fie luate toate măsurile adecvate pentru prevenirea poluării şi pentru promovarea celor mai bune tehnici disponibile cu respectarea prevederilor privind valorile limită de emisie pentru poluanţii aerului şi apei etc. Cele mai bune tehnici disponibile se referă la stadiul de dezvoltare cel mai avansat şi eficient înregistrat în dezvoltarea unei activităţi şi a modurilor de exploatare care demonstrează posibilitatea practică de a constitui referinţa pentru stabilirea valorilor limită de emisie în scopul prevenirii, iar în cazul în care acest fapt nu este posibil, pentru reducerea globală a emisiilor şi a impactului asupra mediului în întregul său (anexa 1 a Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2002). Prin folosirea celor mai bune tehnici disponibile se pune accentul pe folosirea tehnologiilor nepoluante dacă acest lucru este posibil. În determinarea celor mai bune tehnici disponibile trebuie luate în considerare, în special, o serie de elemente cum sunt: producerea de mai puţine deşeuri, utilizarea substanţelor mai puţin periculoase, natura, efectele şi ordinul emisiilor, consumul şi natura materiilor prime (inclusiv apa) utilizare în proces şi eficienţa energetică, necesitatea prevenirii accidentelor şi minimizarea efectelor lor asupra mediului etc. Termenul tehnici se referă atât la tehnologia utilizată cât şi la modul în care instalaţia este proiectată, construită, întreţinută, exploatată şi scoasă din funcţiune. Disponibile au în vedere acele tehnici care au înregistrat un stadiu de dezvoltare ce permite aplicarea lor în sectorul industrial, respectiv în condiţii economice şi tehnice viabile, luându-se în considerare costurile şi beneficiile, indiferent dacă instalaţia este sau nu utilizară ori produsă în România astfel încât titularul activităţii să poată avea acces în condiţii rezonabile şi în conformitate cu prevederile referitoare la determinare celor mai bune tehnici disponibile. Autoritatea competentă pentru protecţia mediului emite acordul şi/sau autorizaţia integrată de mediu, cu respectarea abordării integrate a elementelor şi factorilor de mediu. Atunci când siguranţa exploatării şi a desfăşurării activităţii face necesară recurgerea la alte tehnici, valorile limită de emisie, parametrii şi măsurile tehnice se vor baza pe cele mai bune tehnici disponibile, fără a fi prescrisă utilizarea unei tehnici sau tehnologii speciale, doar luându-se în considerare caracteristicile tehnice ale instalaţiei respective, amplasarea sa geografică şi condiţiile locale de mediu. Condiţiile de autorizare trebuie să prevadă dispoziţii referitoare la reducerea poluării la lungă distanţă sau tranfrontieră şi să garanteze un nivel ridicat de protecţie a mediului. În afară de prevederea de autorizare, unde respectarea acestuia este avută în vedere la emiterea documentelor specifice, principiul se aplică în toate domeniile care produc sau pot produce poluări semnificative ale mediului, condiţionând uneori desfăşurarea acestora. Astfel, principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile, fără antrenarea unor costuri excesive, este unul din principiile generale care stă la baza gestionării deşeurilor (art. 3 lit. d din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, modificată şi aprobată prin Legea nr. 426/18.07.2001, Monitorul Oficial nr. 411/25.07.2001). 3.10. Principiul participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu Declaraţia de la Stockholm din 1972 a consacrat pentru prima dată, ca un prim principiu, dreptul omului la un mediu „a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate şi bunăstare”, având în vedere, totodată şi obligaţia societăţii de a conserva, apăra şi îmbunătăţi mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare. Acest drept este consacrat în textele constituţionale sau legislative din numeroase state, fie ca un drept subiectiv al omului, fie ca obligaţie a statului, fie ambele în acelaşi timp. Acest drept la mediu are un caracter procedural, ca de altfel şi alte drepturi umane fundamentale. El este sancţionat atât cu o acţiune generală cât şi cu o acţiune civilă, după caz, ceea ce îl face un drept jurisdicţional. Documentele Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio, 1992 (Declaraţia de la Rio şi Agenda 21), precum şi majoritatea convenţiilor şi tratatelor internaţionale, mai vechi sau mai noi, referitoare la protecţia mărilor şi oceanelor, a atmosferei, a solului, a monumentelor şi a rezervaţiilor naturale, a faunei terestre şi acvatice, prevăd necesitatea participării publice. 4. PROTECTIA JURIDICA A PADURILOR In ultimii 19 ani, Romania a pierdut la fel de multa suprafata de padure precum au pierdut alte tari pe durata intregului secol trecut. O astfel de pierdere brusca si catastrofala a evidentiat necesitatea imperativa de a proteja ceea ce a mai ramas din paduri printr-un efort combinat, care sa aiba in vedere protectia biodiversitatii, reconstructia padurilor existente, prevenirea in mod eficient a incendiilor de padure, precum si reglementarea exploatarii lemnului. Pana de curand, obligatia de a se conforma legilor destinate sa protejeze padurile romanesti a fost mai mult evitata sau ignorata, decat pusa in aplicare si respectata. Aceasta s-a datorat pe de-o parte celor saraci care in lunile de iarna depind de lemnul taiat ilegal si pe de alta parte celor care din cauza lacomiei au ales pur si simplu sa ignore legea si gravele efecte pe care le produce defrisarea necontrolata. In martie 2008, Parlamentul Romaniei a adoptat prin Legea 46/2008 un nou Cod Silvic (denumit in continuare „Codul Silvic”). Intrucat legea anterioara a fost modificata de nenumarate ori, iar confuzia creata de aceste modificari a condus ea insasi la numeroase acte de despadurire, Parlamentul a fost nevoit sa regandeasca un nou Cod Silvic. Acest nou Cod Silvic intruchipeaza dorinta Guvernului de a preveni defrisarile necontrolate, de a face publicul constient de pericolul despaduririi si de a pune in aplicare o lege mai bine mestesugita si mai inteligibila. Dreptul de proprietate asupra padurilor in Romania Codul Silvic prevede ca padurile pot face atat obiectul proprietatii publice cat si private, dar oricare ar fi forma de proprietate, padurile sunt de interes national, cazand astfel in sfera protectiei statului si nu a autoritatilor locale. Legea permite proprietarilor de paduri, care sunt persoane private, sa le utilizeze, sa le vanda sau sa le instraineze, dar numai cu respectarea prevederilor Codului Silvic, care limiteaza exercitarea dreptului de proprietate si interzice in mod expres orice constructie pe fondul forestier. Padurile care sunt proprietate publica a statului sunt administrate de Regia Nationala a Padurilor – ROMSILVA (numita in continuare ROMSILVA) care functioneaza sub autoritatea Ministerului Agriculturii si a Dezvoltarii Rurale. Padurile care sunt proprietate publica a unitatilor administrativ - teritoriale sunt administrate de ocoale silvice private. Codul Silvic prevede ca padurile ce fac obiectul proprietatii private nu pot fi divizate in loturi mai mici de 1 hectar. Aceasta limitare se aplica atat instrainarilor inter vivos cat si celor mortis causa. Daca totusi prin procedura succesorala proprietatea ar trebui divizata in loturi mai mici de un hectar, atunci mostenirea va fi constituita in favoarea unuia sau mai multor succesori pana la limita minima legala ( 1 hectar ) si, in schimb, beneficiarul sau beneficiarii vor trebui sa plateasca celorlalti mostenitori o sulta. Suma platita in compensare poate deriva fie din impartirea intregii mosteniri, fie din fondurile proprii ale mostenitorului beneficiar. Obligatii ale proprietarilor particulari Dupa cum am mentionat mai sus, dispozitiile legii cer ca padurile sa fie puse sub o administrare speciala. Acesta obligatie incumba titularilor dreptului de proprietate, atat publica, dar si privata, asupra padurilor. Potrivit Codului Silvic administrarea padurilor proprietate privata este efectuata prin ocoale silvice private, care functioneaza din punct de vedere legal in mod similar asociatiilor si fundatiilor. Pentru aceasta, proprietarii – persoane private pot organiza ei insisi astfel de ocoale silvice sau pot apela la astfel de entitati deja create. Ocoalele silvice pot functiona fie independent, fie pe baza de contract cu alte ocoale mai mari si care beneficiaza de mai multe resurse. Prin crearea sau aderarea la astfel de entitati, proprietarii – persoane private isi indeplinesc obligatiile prevazute de Codul Silvic cu privire la asigurarea administrarii si a serviciilor de specialitate referitoare la intretinerea padurilor. Proprietarii de paduri, proprietate publica sau privata, au urmatoarele obligatii cu privire la proprietatile lor: sa asigure intocmirea si respectarea amenajamentelor silvice, sa asigure paza si integritatea fondului forestier, sa realizeze lucrarile de regenerare a padurii, sa efectueze lucrari de impadurire atunci cand este nevoie, sa se ingrijeasca de combaterea bolilor si a daunatorilor padurii, sa asigure respectarea masurilor de prevenire si stingere a incendiilor, sa exploateze lemnul in mod legal, sa asigure intretinerea si repararea drumurilor forestiere pe care le au in proprietate sau administrare, sa delimiteze proprietatea lor forestiera. Proprietarii trebuie sa asigure protectia padurii impotriva defrisarilor ilegale, a furtunilor, a altor forme de distrugere, degradare si impotriva oricaror alte activitati de natura a prejudicia padurea. Mai mult decat atat, proprietarii sunt obligati sa notifice ROMSILVA in timp de 60 de zile cu privire la orice instrainare a fondului forestier. Toate aceste obligatii cad in sarcina ocoalelor silvice autorizate. Daca proprietarul nu se conformeaza obligatiei de a se ocupa de regenerarea padurii, aceasta activitate va fi efectuata de autoritatile competente pe cheltuiala proprietarului. In conformitate cu prevederile Codului Silvic, statul roman nu este interesat doar de protejarea fondului forestier, ci si de achizitionarea altor terenuri impadurite. Desi politica de stat se caracterizeaza printr-un interes substantial de a cumpara noi terenuri forestiere, punerea ei in practica depinde de administratorul padurilor proprietate publica. Pentru padurile proprietate privata care se afla enclavizate in padurile proprietate publica sau care le marginesc, statul are un drept de preemtiune la achizitionarea acestora in cazul in care sunt scoase la vanzare, la pret si in conditii egale. Vanzatorul este obligat sa notifice in scris administratorul fondului forestier cu privire la intentia sa de a vinde proprietatea sa forestiera. Statul isi poate manifesta dreptul de preemptiune in 30 de zile de la primirea notificarii. Incalcarea acestei obligatii duce la anularea in virtutea legii a contractului de vanzare-cumparare astfel incheiat. Daca administratorul padurii proprietate publica nu isi manifesta in scris in termen de 30 de zile intentia de a achizitiona terenul, atunci vanzarea se va putea face fara nicio restrictie. Ca o consecinta a importantei deosebite pe care Romania o acorda fondului forestier, Codul Silvic prevede ca orice activitate sau toate activitatile de natura a prejudicia fondul forestier sunt considerate infractiuni. Drepturi de exploatare In ce priveste exploatarea forestiera, proprietarul trebuie sa se conformeze dispozitiilor speciale referitoare la exploatarea lemnului si a fondului cinegetic. Defrisarea poate fi efectuata doar dupa obtinerea unei autorizatii speciale in acest sens. Lemnul poate fi exploatat doar de societati certificate si autorizate pentru desfasurarea activitatilor de taiere si transport al lemnului. Proprietarii particulari pot exploata singuri padurile pe care le au in proprietate pana la limita maxima de 20 de metri cubi pe an. De asemenea ei pot exploata liber copacii care au fost accidental scosi din radacini sau care au fost doborati ilegal. Restul copacilor trebuie sa fie marcati in vederea taierii de catre autoritatile competente a-i exploata. Vanarea animalelor fondului forestier este de asemenea supusa unor conditii limitative. Defrisarea    Codul Silvic interzice ca orice padure care este proprietate publica a statului sa devina proprietate privata sau sa faca obiectul vreunui dezmembramant al dreptului de proprietate. Codul Silvic prevede ca marimea fondului forestier national nu poate fi redusa. Conform art. 36 din Codul Silvic, exista o singura exceptie de la aceasta regula – realizarea obiectivelor de interes national, declarate de utilitate publica conform legii. Intr-o asemenea situatie se poate opta intre doua modalitati de compensare: prin punerea la dispozitie a unei suprafete de teren echivalente de natura a substitui terenul scos din fondul forestier sau prin plata utilizarii terenului forestier. Codul Silvic ( art. 37 ) prevede anumite situatii in care padurile pot fi scoase definitiv din fondul forestier fara diminuarea la nivel national a suprafetei impadurite. Acestea sunt urmatoarele: Exploatarea resurselor naturale: carbune, piatra, agregate minerale, minereuri si ape minerale Obiective turistice – cazare turistica, unitati de cult, obiective sociale si medicale, constructii hidrotehnice, surse de apa potabila Locuinte sau case de vacanta – aceasta situatie este specifica numai pentru padurile proprietate privata si doar daca se respecta urmatoarele conditii: atat terenul cat si constructia trebuie sa fie proprietatea aceleiasi persoane iar suprafata maxima (incluzand constructia, caile de acces si imprejmuirea) sa nu depaseasca mai mult de 5% din suprafata totala a padurii private, dar nu mai mult de 200 de metri patrati Obiectivele forestiere instalate anterior anului 1990 care sunt cuprinse in amenajamentele silvice in vigoare la data de 1 ianuarie 1990, la categoria „ocupatii si litigii”. Compensarea pentru despadurire se doreste a fi facuta cu alte terenuri si nu in bani. Compensarea prevazuta de Codul Silvic se realizeaza fizic cu un teren care are de cinci ori valoarea celui care se scoate definitiv din fondul forestier, iar suprafata terenului dat in compensare nu poate fi mai mica de 33% din suprafata terenului scos din fondul forestier. Mai mult decat atat, terenul dat in compensare trebuie sa provina din afara fondului forestier si sa il margineasca. Compensarea se poate face de asemenea si cu terenuri care nu sunt limitrofe padurilor. Insa pentru o asemenea operatiune este necesar ca terenul dat in compensare sa aiba o suprafata compacta de cel putin 20 de hectare. Totodata, acest teren trebuie sa fie apt pentru impadurire. Aceasta metoda de compensare pentru terenurile scoase din fondul forestier permite autoritatilor ca, in principiu, sa depaseasca dificultatile care pot aparea cu ocazia achizitionarii de catre acestea a terenurilor impadurite sau a verificarii daca aceste terenuri sunt suficient impadurite. Pe langa conditiile mai sus mentionate, terenul dat in compensare trebuie sa indeplineasca si alte conditii cum ar fi: Terenurile date in compensare trebuie sa fie inscrise in amenajamente silvice si sa li se asigure administrarea sau serviciile silvice in termen de 30 de zile de la data aprobarii scoaterii definitive din fondul forestier. Mai mult decat atat, terenurile date in compensare trebuie impadurite in maximum doua sezoane de vegetatie In judetele in care padurile se intind pe mai putin de 16% din suprafata totala a acestora, compensarea trebuie facuta cu teren din acelasi judet. Scopul unei astfel de conditii este evident: se doreste protejarea fondului forestier al fiecarui judet si totodata procentul terenurilor impadurite in cadrul acestuia. Una din cele mai importante consecinte ale impaduririi este ca terenul scos definitiv din fondul forestier intra in proprietatea beneficiarului si dobandeste destinatia pe care acesta a solicitat-o si care i-a fost aprobata (art. 38 din Codul Silvic). Terenul dat in compensare dobandeste regimul juridic al terenului pe care l-a inlocuit in fondul forestier. Nu toate terenurile din Romania pot fi folosite in vederea compensarii. De exemplu, terenurile care fac parte din zona de protectie si intretinere a liniei de frontiera nu pot face obiectul compensarii. Dupa cum am mentionat, terenurile pot fi scoase din fondul forestier pentru scopuri ce trebuie sa se incadreze expres in categoriile prevazute mai sus. Cu privire la schimbarea destinatiei obiectivului construit pe terenul scos din fondul forestier, Codul Silvic statueaza insa si o interdictie pentru o durata de cinci ani din momentul la care aceasta scoatere a fost aprobata. Astfel, daca un beneficiar, dupa ce a scos terenul din fondul forestier, nu il utilizeaza in scopul pentru care autoritatile i-au permis defrisarea, el va suporta abrogarea automata a ordinului ministrului sau a hotararii Guvernului de aprobare a scoaterii lotului respectiv din fondul forestier. Terenul va fi adus la starea initiala de impadurire pe cheltuiala beneficiarului aprobarii. Persoanele interesate in scoaterea terenurilor din fondul forestier au de asemenea si obligatii banesti care constau in: Taxa pentru scoaterea definitiva a terenului din fondul forestier Contravaloarea pretului pietei pentru teren Contravaloarea pierderii de crestere determinate de exploatarea masei lemnoase inainte de varsta exploatabilitatii tehnice, adica diferenta de valoare dintre sumele ce s-ar fi obtinut daca lemnul ar fi fost exploatat la maturitate si ceea ce s-a obtinut prin exploatare la momentul respectiv si la acel stadiu de crestere Contravaloarea obiectivelor dezafectate care se puteau afla pe terenul respectiv Costurile de instalare a vegetatiei forestiere si de intretinere a acesteia pana la atingerea varstei de maturitate. Toate obligatiile financiare trebuie achitate pana la momentul solicitarii si a inceperii procedurilor necesare pentru scoaterea terenului din fondul forestier national. Pe langa procedura de scoatere din fondul forestier a unei suprafete de teren prin compensarea acestuia, persoanele interesate au de asemenea posibilitatea ocuparii unui teren forestier pentru o perioada de timp predeterminata, teren care este necesar pentru un anumit scop, dar care sa nu depaseasca 10 ani. Pentru terenul forestier ocupat, ocupantul trebuie sa plateasca o chirie administratorului sau proprietarului acestuia. Chiria se plateste la 31 ianuarie pentru anul pe care este datorata si se calculeaza in functie de dispozitiile legale in vigoare la data de 1 ianuarie. In plus, pentru terenurile scoase temporar din fondul forestier, conform Codului Silvic, ocupantul trebuie sa achite o serie de obligatii banesti. Toate aceste obligatii trebuie achitate anticipat predarii-primirii terenului scos din fondul forestier. O alta situatie care presupune ocuparea temporara a terenurilor forestiere este aceea in care, datorita complexitatii scopului pentru care s-a solicitat scoaterea definitiva a unui teren din fondul forestier, este nevoie si de ocuparea temporara a suprafetelor impadurite din vecinatatea acestuia. Aceasta ocupare temporara pentru organizarea de santier este posibila pentru o durata de maxim 1 an si nu poate depasi mai mult de 10% din suprafata solicitata a fi scoasa definitiv din fondul forestier. Cel ce solicita atat scoaterea definitiva, cat si temporara a unui teren din fondul forestier este indreptatit doar la primirea terenului. Lemnul va trebui returnat fie proprietarului, fie administratorului, in cazul padurilor proprietate publica. Concluzii Probabil ca protectia padurilor Romaniei putea fi mai bine realizata printr-un text de lege mai simplu, mai la obiect si mai putin birocratic decat este noul Cod Silvic. In momentul de fata exista un singur act normativ care sa genereze confuzie, in locul unui Cod Silvic cu numeroase  modificari, cu proceduri incalcite, care erau mai degraba incalcate decat respectate. Cu toate acestea, adoptarea noului Cod Silvic reprezinta un pas major pentru protectia uneia din cele mai de pret bogatii ale Romaniei – padurile sale. Ramane de vazut daca speranta potrivit careia noul Cod Silvic va fi implementat cu strictete va deveni realitate. Bibliografie Mircea Duţu, Tratat de Drept al mediului, vol. I şi II, editura Economică, Bucureşti, 2007. Mircea Duţu, Dreptul mediului – Tratat, vol. I, editura Economicã, Bucureşti, 2004. Ernest Lupan, Dreptul mediului, partea specialã – tratat elementar, vol. II.. Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurãtor, editura Şansa SRL, Bucureşti, 2004. Achim Gheorghe, Legislaţia mediului, editura Omnia, Braşov, 2002. PAGE PAGE 17 쥁`