Referat Raportul Juridic De Concurenta

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Raportul Juridic De Concurenta si de asemenea puteti face Download Referat raportul juridic de concurenta

Citeste fragmente din Referat Raportul Juridic De Concurenta

RAPORTUL JURIDIC DE CONCURENŢĂ CUPRINS: I. Noţiunea concurenţei comerciale.............................................................. .......................3 II. Raportul juridic de concurenţă............................................................ ............................4 II. 1. Subiectele raportului juridic de concurenţă...........................................................4 II. 1. 1. Societăţile comerciale.............................................................. ................5 II. 1. 2. Despre regimul juridic al monopolurilor de stat………………………..5 II. 1. 3. Regiile autonome………………………………………………………. .7 II. 1. 4. Organizaţiile cooperatiste……………………………………………….7 II. 1. 5. Regimul juridic al accesului pe piaţă a agenţilor economici……………8 II. 1. 6. Unele consideraţii privind regimul juridic al accesului agenţilor economici (operatorilor) în zonele libere………………………………………………….9 II. 1. 7. Despre autorii şi victimele faptelor de concurenţă patologică, ca subiecte ale raportului juridic de concurenţă…………………………………………….10 II. 2. Conţinutul raportului juridic de concurenţă……………………………………11 II. 2. 1. Caracteristicile, natura şi apărarea fondului de comerţ………………..11 II. 2. 2. Drepturile agenţilor economici asupra atributelor de individualizare…12 II. 2. 3. Drepturile agenţilor economici referitoare la clientelă………………..13 II. 3. Obiectul raportului juridic de concurenţă………………………………………14 I. Noţiunea concurenţei comerciale Conceptul de concurenţă s-a format şi este folosit în orce tip de relaţii sociale. Reglementările juridice l-au preluat din vocabularul uzual, adăugându-i unele note disociative, spre a-l adapta particularitaţilor vieţii economice. În sens general, prin concurenţă se înţelege o confruntare între tendinţe adverse, care converg spre acelaşi scop. În plan social deosebim forme extrem de variate ale competiţiei. O primă formă este aceea de concurenţă vitală, semnificând conflictul interuman în cadrul căruia fiecare ins tinde la conservarea şi dezvoltarea proprie. Poate exista, de asemenea, opoziţie competiţională intre interesele individuale şi sociale, între drepturi şi obligaţii, între manifestări altruiste şi egoiste. În contexul relaţiilor interumane, concurenţa implică multiple afinităţi cu emulaţia, fără ca intre cele două concepte să existe similitudine. Emulaţia, ca dispoziţie morală, este dorinţa de a te întrece pe tine întrecând pe altul. Dezvoltând această idee, rezulta că emulaţia constituie un fel de prefigurare a luptei vieţii, cu deosebirea esenţială că succesul propriu nu înseamnă nici înfrangerea, anularea, eliminarea aceluia cu care m-am găsit în raport de emulaţie. În economia de piaţă, forma modernă de organizare a activităţii economice, agenţii economici acţionează în mod liber, pe baza proprietăţii private şi în concordanţă cu legea cererii şi oferta. Între agenţii economici care produc acelasi tip de mărfuri sau servicii există o luptă permanentă în scopul atragerii clientelei pentru mărfurile şi serviciile oferite pe piaţă. Deci, o componentă intrisecă a economiei de piaţă o constituie libera competiţie, concurenţa între agenţii economici. Concurenţa este definită ca o confruntare între ageţtii economici pentru câştigarea şi conservarea clientelei,în scopul rentabilizării proprei activităţi, însă potrivit unei caracterizări cuprinzătoare, prin concurenţă se înţelege lupta dusă, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, între firme capitaliste de producţie, comerciale, bancare etc., în scopul realizării unor profituri cât mai mari, ca urmare a acaparării unor segmente tot mai largi de piaţă şi, în consecinţă, a sporirii volmului de afaceri. Având în vedere rolul pozitiv, stimulativ, pe care îl are concurenţa în activitatea economică, dreptul trebuie să instituie cadrul juridic necesar pentru manifestarea acesteia. În acest sens, însăşi Constituţia României prevede că statul trebuie să asigure ”libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie”. În economia de piaţă, exercitarea concurenţei constituie un drept al oricărui agent economic. Ca orice drept cunoscut şi protejat de lege, dreptul la concurenţă trebuie exercitat cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi agenţi economici şi cu respectarea legii şi a bunelor moravuri. Numai dacă exercitarea concurenţei are loc în aceste limite, concurenţa este licită sau loială şi, deci, ea este ocrotită de lege. În cazul exercitării abuzive a dreptului la concurenţă, a folosirii mijloacelor nepermise de lege pentru atragerea clientelei, concurenţa este ilicită şi, în consecinţă, este interzisă. Întrucât o asemenea exercitare a concurenţei este păgubitoare pentru agenţii economici lezaţi, ca şi pentru însăşi desfăşurarea activităţii comerciale în ansamblu ei, legea instituie anumite măsuri menite să înlăture astfel de consecinţe. II. Raportul juridic de concurenţă II. 1. Subiectele raportului juridic de concurenţă Ca orice raport juridic civil, raportul juridic de concureţăa are în componenţa sa: subiecte determinate, un conţinut determinat, format din drepturi şi obligaţii, precum şi un obiect juridic şi material special. În ce priveşte subiectele de drept, de care ne ocupăm deocamdată, acestea se particularizează prin caracteristici referitoare atâta la conţinutul notiunii respective, cât şi la extensiunea ei. Elemente ale raportului juridic de concurenţă nu pot fi orice persoane fizice sau juridice, ci numai acelea care au o anumită abilitate profesională şi anume aceea de agent economic. În materia noastră, participanţii la activitatea economică reprezintă, fapt evident, numai o fracţiune relativ redusă din totalitatea celor care se înscriu ca subiecte în raportu de drept civil general. Din prevederile O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că în sfera agenţilor economici intră orice persoană fizică sau juridică care produce, importă, transportă, depozitează sau comercializează produse ori părţi din acestea sau prestează servicii. Aceştia pot fi organizaţi ca subiecte de drept individuale (comercianţi persoane fizice sau liber profesionişti care acţionează în domeniul economic), sau sub forma unor subiecte colective de drepturi (persoane juridice) de drept privat sau chiar şi de drept public. Indiferent de tipul de comerciant şi de forma juridică sub care îşi organizează şi desfăşoară activitatea, relevanţă deosebită, din punctul de vederea al dreptului concurenţei, o prezintă întreprinderea, ca structură social-economică prin care subiecţii acestei ramuri de drept se concurează pe o anumită piaţă. Subiectele individuale de drept sunt comercianţii persoane fizice (independente şi asociaţiile familiale), precum şi meseriaşii (liber profesioniştii care acţionează în domeniul economic) fără ca aceştia să fie în toate cazurile comercianţi. Din punctul de vedere al dreptului concurenţei comerciale prezintă, însă, relevanţă doar persoanele fizice comercianţi – în sensul legii. În acest sens, este de reţinut că la ora actuală dobândirea calităţii de comerciant persoană fizică în dreptul român se realizează, în mod licit, numai după obţinerea autorizaţiei administrative urmată de înregistrarea (înmatricularea) persoanei în cauză în registrul comerţului, şi de exercitiul efectiv şi repetat (cu titlu profesional) al uneia sau alteia din activităţile economice pentru care a fost autorizată. Înregistrarea în registrul comerţului a comerciantului persoană fizică sau a asociaţiei familiale va da naştere prezumţiei legale şi relative că persoana respectivă este comerciant, prezumţie care poate fi răsturnată prin facerea dovezii contrare – şi anume că persoana nu exercită, în fapt, comerţul ca profesiune obişnuită şi în nume propriu. Subiectele colective de drept, având prsonalitate juridică sunt, în principal, societăţile comerciale organizate în oricare din formele reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată. Tipologia lor include cinci specii distincte. Forma tradiţională o constituie societatea în nume colectiv, ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor. O altă formă de oraganizare o constituie societatea pe acţiuni, al cărei capital este împărţit în acţiuni (titluri comerciale de valoare) şi ale căror obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii răspund pentru pasiv numai în limita valorii aportului lor. A treia serie o reprezintă societatea cu răspundere limitată, capitalul său fiind format din părţi sociale; obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii răspunzând pentru pasiv numai până la epuizarea aportului fiecăruia. În fine, trebuie menţionate societăţile în comandită simplă (asemănătoare cu societatea în nume colectiv) şi în comandită pe acţiuni (cu capital divizat în acţiuni, ca şi în cazul societăţii pe acţiuni), care include două categorii de asociaţi: comandatari şi comanditaţi. În ambele tipuri de societăţi în comandită, obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi, pe când comanditarii răspund pentru pasivul social numai în limita aportului fiecăruia. Oricare dintre societăţile comerciale pe care le-am trecut în revistă pot fi constituite cu capital provenit din ţară sau prin investiţii străine, reprezentând totalitatea sau o parte din patrimoniul social. II. 1. 1. Societăţile comerciale Societăţile comerciale înfiinţate prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat, iniţial aveau capital integral de stat, apoi, ca urmare a derulării procesului de privatizare, ponderea participării statului la capitalul lor a început să scadă, astfel că la sfârşitul procesului de privatizare a acestui tip de societăţi, capitalul lor va trebui să fie integral privat, sau cel putin majoritar privat. Din categoria persoanelor juridice de stat fac parte, ca agenţi economici, societăţile şi companiile naţionale precum şi regiile autonome. Înfiinţarea societăţilor/companiilor naţionale se face în urma reorganizării prin transformarea (dizolvarea fără lichidare) regiilor de interes naţional şi/sau local, prin act administrativ individual al autorităţilor administrative sub puterea cărora regiile în cauză funcţionează. II. 1. 2. Despre regimul juridic al monopolurilor de stat Literatura de specialitate ceva mai veche (din 1992) includea în categoria subiectelor dreptului concurenţei şi aşa numitele monopoluri ale statului. În realitate, după părerea noastră, din punct de vedere conceptual – juridic, monopolurile statului nu trebuie calificate ca fiind subiect de drept distincte de toate celelalte ci doar ca activităţi economice pe care statul şi le rezervă şi pe care le realizează prin agenţi economici de stat (regiile autonome, societăţi/companii naţionale), activităţi care în anumite condiţii pot fi cedate spre realizare şi particularilor. Reglementarea cadru privind monopolul statului cu privire la unele activităţi economice o constituie Legea nr.31/1996 privind regimul monopolului de stat, iar din art.1 alin. 2 din această lege rezultă că monopolul de stat este dreptul statului de a stabili regimul de acces al agenţilor economici cu capital de stat şi privat, inclusiv producătorii individuali, după caz la activităţile economice constituind monopolul de stat şi condiţiile de exercitare a acestora. Potrivit art. 2 din Legea nr.31/1996 „constituie monopol de stat următoarele tipuri de activităţi: fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozibililor; producerea şi comercializarea substanţelor stupefiante şi a medicamentelor care conţin substanţe stupefiante; extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase; producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale; fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţiile de calitate, a alcoolului şi a băuturilor spirtoase distilate; fabricarea şi importul, în vederea comercializării, în condiţii de calitate, a produselor din tutun ăi a hârtiei pentru ţigarete; organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate; organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive. Nu constituie monopol de stat fabricarea băuturilor alcoolice în gospodăriile personale pentru consumul propriu.” Titularii licenţelor au obligaţia să respecte condiţiile din licenţă referitoare la exploatarea activităţii pentru care a fost acordată şi la plata tarifului de licenţă. Prin licenţă se înţelege acea autorizaţie dată de stat pentru o perioadă determinată, în baza căreia o persoană fizică sau juridică poate să producă, să prelucreze ori să comercializeze, în cantitatea solicitată şi de o anumită calitate, un anume produs sau serviciu, care face obiectul monopolului de stat, în schimbul unui tarif de licenţă. De dreptul de a obţine o licenţă pentru exercitarea unei activităţi ce constituie monopol de stat, pot beneficia doar cetăţenii români şi persoanele juridice de naţionalitate română, cu capital de stat sau privat. Din dreptul de a obţine o licenţă, cu excepţia situaţiilor în care a intervenit reabilitarea, sunt decăzute acele persoane care au fost condamnate pentru infracţiuni de corupţie, delapidare, escrocherie, furt, fals, infracţiuni la regimul armelor şi muniţiilor, la regimul stupefiantelor, precum şi cele condamnate pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzute de art. 13, alin. 1, din Legea nr. 31/1996 (desfăşurarea fără licenţă a oricărei dintre activităţile rezervate monopolului de stat, prevăzute la art. 2, lit. a – e). Această decădere nu este aplicată cultivatorilor de tutun. Licenţa este nominală şi se eliberează pentru locurile solicitate de cei în cauză şi în care se desfăşoară activitatea pentru care este acordată. Această autorizaţie are un caracter strict personal. Organul emitent al licenţei, în anumite condiţii (de încălcare a obligaţiilor legale în legătură cu exerciţiul ei) o poate suspenda, până la clarificarea cercetărilor sau o poate retrage dacă se constată în mod indubitabil culpa titularului licenţei. Pentru o mai eficientă protecţie a exercitării în condiţiile licenţei a activităţilor ce constituie monopol de stat, Legea nr. 31 /1996, prin art. 8, interzice agenţilor economici care intermediază, desfac sau depozitează produse ce fac obiectul monopolului de stat să se aprovizioneze de la alţi producători sau importatori decât cei autorizaţi prin licenţă. Tariful de licenţă se stabileşte de către Guvern, pe o anumită perioadă determinată sau anual, în funcţie de obiectul monopolului de stat, de cantitatea şi calitatea produselor fabricate sau comercializate sub licenţă. Controlul asupra respectării regimului legal al activităţii din domeniul monopolului de stat este exercitat de către organele abilitate ale Ministerului Finanţelor Publice, prin specialişti agreaţi, comunicaţi acestui organ de către ministerele de resort şi organele locale ale administraţiei publice. Nerespectarea prevederilor legale ale monopolului de stat poate atrage, după caz, răspunderea contravenţională sau chiar penală a persoanelor vinovate. II. 1. 3. Regiile autonome Regia autonomă este o persoana juridică ce se înfiinţează prin actul de dispoziţie al organului competent (Guvern şi/sau consilii locale) în ramurile strategice ale economiei naţionale cum ar fi: industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poşta şi transporturile feroviare, precum şi în unele domenii aparţinând unor ramuri stabilite de Guvern, în scopul administrării sau exploatării pe principii economice a unor bunuri proprietate publică. Regia autonomă din dreptul românesc contemporan are ca predecesoare, aşa cum remarcă literatura de specialitate, regia publică comercială. Astfel, „regia publică comercială era caracterizată ca organizarea unui serviciu public cu caracter comercial sau industrial – deci un serviciu public cu caracter economic – în stabiliment public, în conformitate cu principiile de organizare şi gestiune din întreprinderile private”. Regiile autonome sunt calificate de către o parte din literatura de specialitate, ca fiind persoane juridice hibride, deoarece sunt situate la interfaţa persoanelor juridice de drept public cu cele de drept privat, acestea fiind reprezentantele tipice ale întreprinderilor publice. În opinia altor autori, regiile autonome care au ca obiect de activitate administrarea de bunuri publice (implicit prestarea de servicii publice legate de punerea în valoare a acestor bunuri) dobândesc calitatea de persoane juridice de drept public acţionând în numele statului sau al unităţii administrativ-teritoriale. Regiile autonome, în raport cu natura domeniului şi a activităţii în care-şi desfăşoară activitatea, pot fi de interes naţional sau de interes local (se pot înfiinţa în domeniul transportului în comun, salubrităţii, energiei termice, distribuţiei apei etc.) II. 1. 4. Organizaţiile cooperatiste Subiecţi ai raporturilor juridice de concurenta pot fi şi organizaţiile cooperatiste, fie că sunt organizate în temeiul actelor constitutive şi a statutelor proprii, fie că sunt organizate ca societăţi comerciale cooperatiste pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, în temeiul unor reglementări cu caracter specific ale asociaţiilor naţionale. Din categoria organizaţiilor cooperatiste propriu-zise, fac parte: cooperativele meşteşugăreşti, inclusiv cooperativele de invalizi, cooperativele de consum şi organizaţiile teritoriale, precum şi cooperativele de credit şi organizaţiile lor teritoriale. II. 1. 5. Regimul juridic al accesului pe piaţă a agenţilor economici Libertatea de a participa ca profesionist la schimburi economice constituie, desigur, un drept al omului, consacrat de lege. Nu poate fi vorba însă despre un drept discreţionar. Spre a deveni subiect al raportului juridic de concurenţă şi spre a-şi conserva această calitate, agentul economic trebuie să se conformeze atât unor condiţii prealabile, cât şi unora curente. În continuare vom preceda la o succintă enumerare şi prezentare a principalelor cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească un agent economic pentru a pătrunde pe o anumită piaţă, cu alte cuvinte, pentru a deveni subiect al dreptului concurenţei. A. Pentru ca un agent economic să aibă dreptul să acceadă pe piaţă, trebuie mai întâi de începerea comerţului, să se înmatriculeze în registrul comerţului potrivit sediului său social. Înmatricularea în registrul comerţului are în vedere, în fapt, un ansamblu de operaţiuni tehnico-materiale, care în cazul societăţilor comerciale, spre exemplu, se finalizează prin eliberarea unui certificat de înmatriculare care atestă, pe de o parte, deplinei personalităţi juridice, iar pe de altă parte, atestă îndeplinirea unei obligaţii profesionale specifice tuturor comercianţilor şi anume aceea de a fi luat în evidenţă de un organism public şi care îşi pune serviciile la dispoziţiile celor interesaţi. Operaţiunea înmatriculării, care conferă opozabilitate faţă de terţi comerciantului înscris în registru, constituie momentul final al unor demersuri premergătoare, destul de diferite, în funcţie de calitatea agentului economic în cauză. B. După înmatricularea în registrul comerţului, fiecare agent economic trebuie să se înregistreze la Administraţia Financiară (sau alt organ fiscal competent) competentă potrivit sediului social, îndeplinindu-şi în acest mod obligaţia profesională, reglementată de dreptul fiscal şi devenind din acel moment subiect de drept fiscal. Această măsură este destinată să înlesnească ulterior perceperea impozitelor şi efectuarea verificărilor corespunzătoare de către agenţii fiscali. Pe baza declaraţiei de înregistrare fiscală, organul fiscal competent eliberează certificatul de înregistrare fiscală, în termen de 30 de zile de la data depunerii declaraţiei. În acest certificat se va înscrie obligatoriu codul de identificare fiscală. C. Agenţii economici trebuie să-şi deschidă conturi la băncile autorizate de Banca Naţională a României, conturi prin care vor efectua operaţiunile curente de încasări şi plăţi, atât în lei, cât şi în valută. D. Potrivit legii contabilităţii, agenţii economici au obligaţia de a ţine evidenţa contabilităţii în partidă dublă, iar în unele cazuri, cu acordul Ministerului Finanţelor Publice, în partidă simplă şi să ţină o serie de registre contabile cum ar fi Registrul Jurnal, Registrul Cartea Mare şi Registrul Inventar. E. Agenţii economici au datoria, potrivit legislaţiei specifice privind organizarea statisticii, să furnizeze organelor locale şi centrale de statistică datele şi informaţiile statistice pe care acestea le solicită potrivit metodologiilor specifice de lucru. Pentru îndeplinirea unei astfel de obligaţii, agenţii economici au datoria să-şi organizeze evidenţă activităţii pe care o desfăşoară, astfel încât să-şi poată culege, păstra şi transmite celor în drept, datele statistice sociale. F. De asemenea, agenţii economici care folosesc forţă de muncă salariată, au datoria să ia masuri de protecţie a muncii, în scopul preîntâmpinării accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale, în conformitate cu normele legale în vigoare. G. Potrivit Codului muncii şi a legii privind protecţia persoanelor încadrate în muncă, agenţii economici au obligaţia de a contribui, în condiţiile şi limitele stabilite, la fondurile de asigurare sociale a persoanelor încadrate în muncă (C.A.S., fond de şomaj etc.). H. Pe parcursul desfăşurării activităţii, agenţii economici sunt datori să se supună verificării exercitate de către organele competente (Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, Garda Financiară, Consiliul Concurenţei, Direcţiei Teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice etc.) şi să aducă la îndeplinire la termenele stabilite măsurile dispuse de aceste organe. II. 1. 6. Unele consideraţii privind regimul juridic al accesului agenţilor economici (operatorilor) în zonele libere Un regim aparte, sub aspectul reglementărilor, îl are accesul şi acţiunea agenţilor economici în aşa-numitele zone libere în care aceştia pot beneficia de facilităţi deosebite dar şi de unele restricţii, chestiuni care pot influenţa modul de desfăşurare al concurenţei. Potrivit Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, cu modificările şi completările ulterioare, „zona liberă este o zonă geografică a teritoriului României, în care operatorii desfăşoară activităţi, iar mărfurile, mijloacele de transport şi alte bunuri se supun prevederilor Legii nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, cu modificările ulterioare”. ’ š ␃ᄃ킄怂킄愂̤摧㉺| ˜   à P € ‚ „ Ò ú þ h¢ h h¢ h¢ h¢ ‚ „ þ ␃༃梄ᄁ킄市梄态킄愂̤摧⭩ø h h h h h h h* h* aceeaşi hotărâre de Guvern se stabileşte şi delimitarea spaţială, birourile vamale şi punctele politiei de frontieră, regimul taxelor şi tarifelor, precum şi regulamentul de organizare şi funcţionare. Aceste zone libere fac parte din teritoriul naţional şi li se aplică legile române şi sunt administrate de regii autonome special constituite în acest scop şi care se pot reorganiza ca societăţi comerciale sau companii naţionale, aflate sub Autoritatea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului sau sub autoritatea administraţiei publice locale, după caz. Zonele libere, se vor putea constitui în scopul promovării schimburilor internaţionale şi al atragerii de capital străin pentru introducerea de noi tehnologii, precum şi pentru sporirea posibilităţilor de folosire a resurselor economiei naţionale. Este de remarcat că prin Legea nr. 244/2004 s-a acordat posibilitatea administraţiilor zonelor libere şi operatorilor de a se asocia cu persoane fizice sau juridice, române sau străine, în scopul desfăşurării activităţii proprii. Accederea în perimetrul zonei libere se face in baza unei licenţe (autorizaţie administrativă), care se eliberează de administraţia zonei libere în care doreşte să acţioneze. Sub aspectul facilităţilor de care pot beneficia agenţii economici care acţionează în interiorul zonelor libere, sunt de reţinut următoarele: pentru investiţii realizate în zonele libere, operatorii, precum şi administraţiile zonelor libere pot primi un ajutor de dezvoltare regională în cuantum de 50% din costurile eligibile ale investiţiilor realizate de întreprinderile mari şi de 65% din costurile eligibile ale investiţiilor realizate de întreprinderile mici şi mijlocii. toate operaţiunile financiare şi comerciale în perimetrul zonei libere se pot face în valută convertibilă, acceptată de Banca Naţională a României, prin excepţie de la regulile instituite prin Regimul Valutar aplicabil în ţara noastră. investiţiile ce se efectuează în zonele libere nu pot fi rechiziţionate sau supuse altor măsuri cu efecte similare, decât în condiţiile legii privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi cu plata unor despăgubiri corespunzătoare valorii investiţiei, despăgubiri ce trebuie sa fie prompte, efective şi adecvate. personalul străin, stabilit prin convenţiile încheiate de agenţii economici posesori de licenţă, poate fi angajat în posturi de conducere şi specialitate, cu respectarea dispoziţiilor legilor speciale. salariile persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în zonele libere se stabilesc în lei şi în valută sau numai în lei ori numai în valută, prin negocieri colective sau, după caz, individuale. Resursele financiare ale administraţiilor zonelor libere provin din: tarife de acordare a licenţelor de desfăşurare a activităţii; venituri din eliberarea permiselor de acces; venituri din comisioane şi prestări servicii; venituri din alte activităţi; venituri din aplicarea tarifelor de închiriere şi concesionare; alte venituri, credite bancare şi resurse atrase. II. 1. 7. Despre autorii şi victimele faptelor de concurenţă patologică, ca subiecte ale raportului juridic de concurenţă Lupta de concurenţă se poate solda, pentru unii participanţi, cu pierderea parţială sau totală a clientelei lor şi deci, în unele cazuri, inclusiv cu eliminarea lor completă de pe piaţă. Concurenţă licită, fiind una din legile de forţă ale economiei de piaţă, constituie un autentic factor de selecţie economică a agenţilor economici, fără ca cineva să poată fi tras la răspundere juridică pentru eşecul în afaceri al unui agent economic participant la lupta de concurenţă. Daca concurenţa este abuzivă sau monopolistă, concurentul care foloseşte asemenea practici sau metode poate fi tras la răspundere administrativă, civilă sau penală, după caz. În cazul practicilor anticoncurenţiale, concurentul abuziv poate fi un grup de agenţi economici sau o asociaţie de agenţi economici, mai numeros(ă) sau mai restrâns(ă), între care au intervenit convenţii monopoliste în scopul împărţirii între ei a pieţelor de aprovizionare şi/sau de desfacere ori de a exercita abuziv atributele poziţiei dominante pe care o deţin pe o anumită piaţă relevantă, pentru un anumit produs sau serviciu. Apărarea încălcării drepturilor specifice raportului juridic de concurenţă se poate realiza fie pe cale principală (cum ar fi situaţia în care se săvârşesc fapte care afectează fondul de comerţ în integralitatea sa), fie pe cale subsidiară (cum ar fi atunci când legea reglementează o cale de apărare aparţinând altei ramuri de drept). II. 2. Conţinutul raportului juridic de concurenţă Ca şi in dreptul comun, prin conţinutul raportului juridic de concurenţă trebuie să înţelegem drepturile şi obligaţiile pe care le generează un astfel tip de raport juridic. În ceea ce priveşte drepturile agentului economic, ca subiect al raportului juridic de concurenţă, acestea derivă din structura fondului de comerţ pe care acesta îl creează, organizează şi posedă. Doctrina dreptului concurenţei consideră că drepturile care formează conţinutul raportului juridic de concurenţă se referă la: semnele distinctive ale produselor sau serviciilor oferite pe piaţă de către agenţii economici aflaţi în competiţie concurenţială (mărcile de fabrică, de comerţ, de servicii); invenţiile şi procedeele tehnice de gestiune (brevetele de invenţie şi licenţele acordate în baza acestor drepturi de proprietate intelectuală); clientela. II. 2. 1. Caracteristicile, natura şi apărarea fondului de comerţ În dreptul românesc contemporan, fondul de comerţ a dobândit următoarea definiţie legală: „constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale”. Din această definiţie rezultă următoarele caracteristici: fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri diverse, ca natură şi substanţă (mobile şi imobile, corporale şi necorporale); bunurile imobile – prin natura lor (inclusiv terenurile), prin destinaţie ori anticipaţie – sunt cuprinse, în mod explicit, în categoria bunurilor ce pot face parte din fondul de comerţ; în ceea ce priveşte bunurile necorporale, enumerarea celor pe care legiuitorul le include în aceasta categorie, se pare, este una limitativă şi nu exemplificativă: mărci, embleme, brevete de invenţii, vad comercial; în această enumerare nefiind cuprinsă în mod surprinzător şi clientela; ceea ce conferă o valoare economică deosebită, faţă de suma valorii bunurilor care-l compun, şi protecţie juridică fondului de comerţ este împrejurarea că toate categoriile de bunuri avute în vedere de legiuitor în definiţia citată, sunt reunite, şi utilizate, prin voinţa sa, de către agentul economic în modul pe care-l consideră cel mai potrivit, în vederea realizării activităţii sale statuare. În categoria bunurilor corporale mobile ce pot face parte din fondul de comerţ intră următoarele: mobilierul destinat comerţului, ustensilele, maşinile, materialele supuse prelucrării, mărfurile din producţia proprie sau achiziţionate spre a fi vândute etc., însă aceste elemente sunt socotite ca elemente ale fondului de comerţ doar dacă pot atrage clientela. În doctrină şi în practica judiciară se consideră că elementul cel mai important, din categoriile de bunuri ce pot fi integrate unui fond de comerţ, este clientela, ca obiect principal al luptei de concurenţă, cu toate că, în mod surprinzător, legiuitorul român nu a inclus-o în vreuna din categoriile de bunuri enumerate. Fondul de comerţ poate fi transmis în integralitatea sa prin acte juridice distincte de cele care se încheie cu privire la componenţele sale. El poate fi dat în gaj fără deposedare (garanţie reală imobiliară), dar poate fi transmis şi în uzufruct (mărfurile ce-l compun pot face doar obiect de cvasi-uzufruct, iar uzufructuarul are obligaţia să le restituie în aceeaşi cantitate şi aceeaşi calitate). Împotriva atacurlor terţilor concurenţi îndreptate împotriva fondului de comerţ se vor putea folosi mijloace reglementate de dreptul concurenţei (acţiunea civilă în concurenţa neloială, plângerea penală, sesizarea organului competent să aplice amenzi contravenţionale prevăzute de legea concurenţei neloiale, după caz) în măsura în care astfel de atacuri pot fi considerate fapte de concurenţă neloială. II. 2. 2. Drepturile agenţilor economici asupra atributelor de individualizare Identificarea, pe multiple planuri, a unui agent economic se realizează în principal, prin două elemente esenţiale şi anume firma (numele comercial) şi emblema, aceste elemente fiind reglementate de legea privind registrul comerţului. Firma este numele sau denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează. Conţinutul şi modul de exprimare a fiecărui tip de firmă este diferit, după cum este vorba de o firmă individuală sau de una socială. Pentru a se evita confuzia între firme, legea stabileşte că orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente, aplicarea acestei reguli făcând parte din competenţa exclusivă a oficiului registrului comerţului la care este înmatriculată o firmă individuală sau socială, organism care este dator să realizeze o prevenire a confuziilor cu firmele înscrise în mod legal şi căruia nu-i este îngăduit să înregistreze o firma nouă care nu are în conţinutul său suficiente elemente de deosebire faţă de firmele deja înmatriculate. Un alt element de individualizare a agenţilor economici este emblema, element ce-l putem defini ca fiind semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen. Obligaţia legală de a asigura apărarea drepturilor asupra unicităţii emblemei revine tot oficiului registrului comerţului în care sunt înmatriculaţi comercianţii. Atât firma, cât şi emblema îndeplinesc aceeaşi funcţie principală şi directă, adică cea de atragere a clientelei. Agenţii economici înmatriculaţi în registrul comerţului pot exercita asupra firmei şi emblemei un drept de proprietate având ca obiect material bunuri incorporale, iar protecţia juridică a acestui drept referitor la firmă şi emblemă se poate asigura prin acţiunea în concurenta neloială, în toate formele ei. Alături de drepturile agenţilor economici asupra atributelor lor de identificare (firme şi embleme) în conţinutul fondului de comerţ pot intra alte drepturi de proprietate intelectuală ori, mai exact de proprietate industrială, fiecare dintre acestea beneficiind de reglementări distincte care fac parte din conţinutul ramurii dreptului proprietăţii intelectuale. Astfel, agenţii economici vor beneficia de protecţie în ceea ce priveşte invenţiile; desenele şi modelele industriale; dreptul de autor al unor creaţii literare, ştiinţifice, artistice etc.; drepturile asupra mărcilor, de comerţ, industriale, de servicii şi a indicaţiilor geografice. Este util de ştiut şi de reţinut că, fiecare dintre drepturile de proprietate intelectuală (industrială) pe care le-am evocat, are mijloace specifice de apărare şi valorificare, aşa încât, din perspectiva dreptului concurenţei, ca elemente componente ale fondului de comerţ, în principiu, nu beneficiază de o reglementare şi/sau protecţie deosebită. II. 2. 3. Drepturile agenţilor economici referitoare la clientelă Una dintre valorile economice, în legătură cu care există mari controverse în doctrină şi în practica judiciară, în ceea ce priveşte includerea sau neincluderea într-o astfel de universalitate de fapt cum este fondul de comerţ, este clientela. Strâns legat de noţiunea clientelei, prin raportarea la structura fondului de comerţ, însă este vadul comercial, valoare care este inclusă de către legiuitor în fondul de comerţ. Noţiunea de clientelă a primit diferite definiţii, însă sub aspectul său cel mai general putem spune ca aceasta semnifică „valoarea pe care o reprezintă relaţiile statornice între un fond de comerţ şi persoanele care solicită în mod obişnuit comerciantului respectiv (agentul economic individual sau societăţii comerciale) mărfuri, servicii sau lucrări”. Clienţii unui agent comercial pot fi clasificaţi astfel: clienţi captivi – fiind acele persoane care sunt legate de un anumit agent economic prin contracte de furnizare de produse sau servicii de lungă durată; clienţi atraşi – reprezentaţi de acei clienţi care se adresează agentului economic datorită încrederii în el şi satisfacţiei personale pe care o încearcă referitor la produsele sau serviciile oferite; clienţi ocazionali – sunt reprezentaţi de acei consumatori care apelează întâmplător la produsele sau serviciile unui agent economic, fiind atraşi de obicei de un bun amplasament al fondului de comerţ. Indiferent de tipul ei, clientela unui agent economic are în general următoarele trăsături specifice: este comercială, personală şi actuală. Este comercială deoarece aceasta se adresează unui tip special de subiect de drept şi anume uni comerciant, Este personală, întrucât agentul economic (comerciant) desfăşoară o activitate independentă, în nume propriu, raportul juridic de clientelă stabilindu-se nu între prepuşii sau comişii pentru negoţ ai comerciantului şi clienţi, ci între comerciantul pe care-l reprezintă categoriile de reprezentanţi enumerate şi clienţi. Este actuală (reală), întrucât relaţia de clientelă presupune raporturi reale, constante, de durată. Doctrina consideră că clientela poate fi influenţată în principiu, de două categorii de factori şi anume: de factori interni şi de factori externi. Factorii interni care pot influenţa clientela sunt în acelaşi timp şi elemente componente ale fondului de comerţ cum ar fi: firma, emblema, vadul comercial, drepturile de proprietate intelectuală etc.; însă există unii factori care nu aparţin fondului de comerţ, cum ar fi: calitatea imobilizărilor, calitatea produselor fabricate sau a serviciilor prestate, preţurile mai mici practicate pe o anumită piaţă, fidelitatea sau loialitatea personalului, calitatea prestaţiilor efectuate, dinamismul administraţiei etc. Factorii externi care pot influenţa clientela ar putea fi: numărul, calitatea şi poziţia concurenţilor pe piaţă; segmentul de piaţă deţinută; posibilitatea comerciantului de a-şi alege furnizorii; calitatea produselor şi serviciilor livrate de furnizori etc. În ceea ce priveşte natura juridică cu privire la clientelă şi posibilitatea transmiterii unor astfel de drepturi, este de reţinut că dreptul la clientelă, în măsura în care se recunoaşte un astfel de drept, nu poate fi categorisit nici ca un drept de creanţă şi nici ca unul real. Mai este de reţinut că dreptul la clientelă are ca fundament economic un anumit monopol al exploatării fondului de comerţ de către titularul său şi prin exerciţiul său se cere celor în drept să sancţioneze, „prin mijloace de reprimire şi dezdăunare corespunzătoare faptele de concurenţă neloială sau practicile monopoliste săvârşite de terţe persoane, cu scopul de a deturna grupul de consumatori cu care întreţine relaţii constante de vânzare sau prestări de servicii spre fondul de comerţ al competitorului agresiv”. Referindu-ne la transmiterea drepturilor referitoare la clientelă, este de reţinut că prin înstrăinarea fondului de comerţ, se înstrăinează implicit şi dreptul la clientelă, datorită legăturilor foarte strânse între fondul de comerţ şi clientelă. II. 3. Obiectul raportului juridic de concurenţă Obiectul raportului juridic de concurenţă constă în comportamentul agenţilor economici, manifestat fie prin acţiuni, fie prin abstenţiuni în relaţiile competiţionale de pe piaţă. Dispoziţiile legale, interne şi internaţionale, urmăresc să imprime acestei conduite un nivel compatibil cu libertatea comerţului şi care să excludă atât faptele neloiale, cât şi practicile monopoliste sau dumpingul în circuitul extern al bunelor servicii. Criteriile morale care trebuie să modeleze conduita agenţilor economici în lupta permanentă pentru câştigarea şi păstrarea clientelei, se întemeiază pe două concepte fundamentale: pe de-o parte buna-credinţă, iar pe de altă parte, respectarea uzanţelor cinstite. Principiul bunei-credinţe în realizarea actelor de comerţ Acest principiu este chiar unul de ordin constituţional, trebuind să fie respectat de către toţi titularii de drepturi şi obligaţii cu ocazia exercitării lor. În literatura noastră de specialitate, buna-credinţă a fost definită ca starea psihologică a unui subiect de drept, considerat individual, „care implică o anumită activitate a individului sau o atitudine pur intelectuală de ignorare sau eroare, care poate fi apreciată etic şi pe baza căreia, plecând de la o normă de drept, să se poată declanşa efecte juridice”. În opoziţie cu buna-credinţă, reaua-credinţă poate fi înţeleasă ca fiind sinonimă cu intenţia de a vătăma partenerul contractual sau o terţă persoană. În directă legătură cu buna-credinţă se află şi problema raporturilor între buna-credinţă şi abuzul de drept, privit în accepţiunea acestuia de depăşire a condiţiilor prescrie de lege privind exercitarea unui drept. Autorii anteriori anului 1944 – clasicii –, acordând atenţia cuvenită echilibrului dintre interesul individual şi cel social, subliniau cu deplină justificare că ”acel care îşi exercită dreptul în mod normal, cu băgare de seamă şi fără să comită imprudenţe sau neglijenţe, nu este răspunzător de pagubele ce le poate pricinui terţilor prin exercitarea drepturilor (…). În concepţia ce propunem, exerciţiul dreptului poate fi socotit ca abuziv atunci când va fi caracterizat prin intenţiunea de a cauza o pagubă altcuiva”. Esenţial este că prin stabilirea înţelesului noţiunii de abuz de drept să nu se aducă o nepermisă restrângere înţelesului noţiunii de bună-credinţă în raporturile juridice, adică să nu i se afecteze substanţa acesteia. O alta problemă legată de buna-credinţă, ca principiu de acţiune în materie comercială, este aceea a raporturilor dintre buna-credinţă şi culpă. Paralel cu radicalizarea abuzului de drept, doctrina a atribuit o semnificaţie discutabilă noţiunii de culpă, împietând şi pe această cale, în mod negativ, asupra domeniului bunei-credinţe. Referindu-ne la culpă, este de reţinut că, în decursul timpului, aceasta a fost definită ca având sens diferit, deoarece referirile la ea s-au făcut folosind criterii diferite. Autorii clasici adoptaseră criterii pentru definirea culpei în perfectă concordanţă cu prevederile art. 1080 Cod civil. Textul stabileşte regula de principiu, etalonul de aur în materie, potrivit căruia „diligenţa ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligaţii este totdeauna aceea a unui bun proprietar”. De aici doctrina veche a dedus, prin interpretare, cu deplin temei, următorul regim al culpei: aceasta „are drept criteriu activitatea normală a unui om, în limitele prerogativelor sale obişnuite. Omul este ţinut să observe o purtare corectă, fiind destul de prevăzător să nu păgubească pe alţii”. În concluzie, se cere, în regula generală, un grad de diligenţă obişnuită. Principiul uzanţelor cinstite aplicabile în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor precum şi de efectuare a prestărilor de servicii. Agenţii economici care se confruntă pe piaţă (ca şi concurenţi) trebuie să respecte principiul uzanţelor cinstite, adică a acelor standarde profesionale care se impun ca urmare a unor conduite repetate, constante, urmată cu convingerea necesitaţii ei, specifică domeniului comercial, industrial, de executare a lucrărilor şi de prestare a serviciilor Este de ştiut că agenţii economici utilizează diverse metode sau mijloace de atragere şi dezvoltare a clientelei, însă aceste metode trebuie să fie cinstite, ele făcând obiectul de studiu al ştiinţei marketingului. Pentru o mai bună înţelegere a expresiei de uzanţe cinstite este necesară şi utilă raportarea actelor de concurenţă la normele legale care interzic unele manifestări ale concurenţei sau le sancţionează (norme ce reglementează concurenţa neloială, dumpingul, subvenţiile la export etc.). De asemenea, trebuie avută în vedere şi împrejurarea că în dreptul românesc uzanţele nu sunt izvor de drept, decât atunci când un act normativ le conferă în mod expres o astfel de funcţie şi că, în mod obişnuit, uzanţele comerciale, ca şi norme de conduită, sunt apte să orienteze raporturile juridice comerciale doar în măsura în care părţile contractuale au înţeles, în mod expres, să le găsească aplicare, ori când potrivit legii, aplicarea lor este subînţelesă în anumite categorii de acte juridice. BIBLIOGRAFIE: T. Prescure, Curs de dreptul concurenţei comerciale, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004 R.N.Petrescu, Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2004 T. Mrejeru, D. A.P. Florescu, A. Petre, Regimul juridic al concurenţei. Doctrină. Jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 T. Prescure, Registrul comerţului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001 O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale. Concurenţa onestă, Ed. Lumina Lex, Buc