Referat Solutionarea Pasnica A Diferendelor Internationale
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Solutionarea Pasnica A Diferendelor Internationale si de asemenea puteti face
Download Referat Solutionarea pasnica a diferendelor internationaleCiteste fragmente din Referat Solutionarea Pasnica A Diferendelor Internationale
Solutionarea pasnica a diferendelor internationale
A. Evolutia istorica a principiului si mijloacelor
de solutionare pasnica a diferendelor internationale
Principiul solutionarii pasnice a diferendelor internationale si
mijloacele concrete de rezolvare sunt rezultatul unei indelungate
evolutii istorice a relatiilor dintre state si a dezvoltarii si
perfectionarii institutiilor si normelor de drept international.1 In
practica internationala se cunosc cazuri de recurgere la diverse
mijloace de rezolvare pasnica a conflictelor inca din antichitate.2
In evul mediu statele utilizau frecvent medierea, arbitrajul si
concilierea.
Reguli de drept international stabilite prin tratate multilaterale apar
abia la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, cu prilejul
Conferintelor de pace de la Haga din anii 1899 si 1907. Era momentul
cand inca razboiul se afla in legalitate.3
Dar, atata timp cat dreptul international nu interzicea razboiul si cat
timp recurgerea la forta era permisa, solutionarea pasnica nu putea sa
aiba decat un caracter subsidiar si sporadic. Statele regurgeau la forta
in mod firesc pentru a-si manifesta suveranitatea. Folosirea razboiului
ca instrument al politicii statelor pentru rezolvarea diferendelor a
fost multa vreme legala. Interzicerea razboiului si prohibirea fortei si
amenintarii cu forta in relatiile dintre state au fost elemente
hotaratoare pe linia recunoasterii si acceptarii principiului
solutionarii pasnice a diferendelor internationale.4
Dupa infiintarea Ligii Natiunilor, s-au reglementat o serie de
instrumente juridice internationale, care au consacrat principiul
nerecurgerii la forta si la amenintarea cu forta, acesta avand caracter
de norma imperativa.
B. Imperativul solutionarii pasnice a diferendelor
Reglementarea pe cale pasnica a diferendelor internationale este strans
legata de preocuparile vizand excluderea razboiului din viata
societatii, de interzicerea folosirii fortei si a amenintarii cu forta
in relatiile internationale, precum si a combaterii terorismului
international, acesta din urma devenit un real pericol impotriva
umanitatii.
In prezent, mai mult ca oricand, necesitatea reglementarii pasnice a
diferendelor dintre state este invederata de o multitudine de factori si
procese care actineaza in relatiile internationale conducand la
incordarea deosebit de grava a acestora.
C. Diferendul international?
Relatiile contemporane sunt dominate de mari probleme , fara a exista
inca - paradoxal - solutii alternative. Cea mai grava dintre ele este
violenta, desi a fost mult limitata si reglementata dupa cel de-al
doilea razboi mondial, nu a disparut, ci a capatat noi forme de
manifestare, unele foarte grave, precum conflictele interne
destructurate sau terorismul international.
Pacea si razboiul raman si astazi probleme esentiale ale societatii
internationale si reglementarea juridica nu este suficienta pentru a
consacra realmente pacea ca unica stare de normalitate, pentru ca
relatiile internationale pot fi inca reglementate si prin putere.
Competitita pentru putere, inteleasa ca o competitie de interese ale
partenerilor la viata internationala, mai ales a statelor, duce
inevitabil la stari contradictorii, la dezacorduri intre acestia.
Denumite generic - diferende internationale - aceste contradictii de
interese, unele fundamentate pe drept juridice, altele denumite elegant
politice fundamentate pe varii pretentii fara contestatie de drept, au
dus deseori la conflicte violente cu urmari dintre cele mai grave asupra
echilibrului international si asa destul de fragil
Intr-o alta acceptiune, diferendul inseamna o neintelegere, un dezacord
sau litigiu intre doua sau mai multe state cu privire la un drept,
pretentie ori interes.5
Carta ONU la art.36 par.3 stabileste ca "in regula generala,
diferendele de ordin juridic trebuie sa fie supuse de parti Curtii
Internationale de Justitie, in conformitate cu dispozitiile Statutului
Curtii". Jurisdictia internationala considera ca toate diferendele sunt
juridice pana la proba contrarie, daca cererea reclamantului are sau nu
temei de drept.
Diferend international mai inseamna intr-un sens foarte larg, o
neintelegere, o opozitie intre doua sau mai multe state care au atins
stadiul in care partile si-au format pretentii sau contrapretentii si
care constituie un element de tulburare a relatiilor dintre ele.6
Diferendele internationale se pot naste nu numai intre state ci si
intre acestea si organizatii internationale sau numai intre organizatii
internationale.
Curtea Permanenta de Justitie Internationala a definit diferendul
international "ca un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de
fapt, o contradictie, o opozitie de teze juridice sau de interese." 7
Intre posibilele diferende internationale, o importanta deosebita o
reprezinta situatiile internationale care ar putea duce la incalcarea
pacii.8 Carta ONU prin art. 34 stabileste in acest sens, dreptul
Consiliului de Securitate de a "ancheta orice diferend sau orice
situatie care ar putea duce la frictiuni internationale sau ar putea da
nastere unui diferend, in scopul de a stabili daca prelungirea
diferendului sau situatiei ar putea pune in primejdie mentinerea pacii
si securitatii internationale".
D. Mijloace de solutionare a diferendelor internationale
Primele incercari de ilegalizare a razboiului au fost in perioada
interbelica, intr-o forma incipienta, principiul neagresiunii prin
mijloace pasnice de rezolvare a diferendelor dintre state.9
In art.2 par.3 si 4 Carta ONU consacra aceste principii ca fiind
fundamentale pentru dreptul international. De aici inainte, starea de
normalitate este jus contra bellum si rezolvarea pe cale pasnica a
diferendelor este singura admisa de dreptul international public.
E. Mijloace pasnice de solutionare a diferendelor internationale
1. Mijloace diplomatice
In cadrul acestei categorii de mijloace de solutionare pasnica se pot
distinge: negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta si concilierea.
Dintre acestea, numai negocierile se pot desfasura direct intre statele
implicate in diferend, pe cand celelalte reclama interventia unui tert
(stat, organizatie internationala ori personalitate oficiala).
Modalitatea supla si eficienta in rezolvarea problemelor ivite intre
state se afla in activitatea diplomatica, in diplomatie, prin care se
realizeaza politica externa a statelor. Trasatura comuna a mijloacelor
politico-diplomatice consta in faptul ca, si atunci cand solutia
diferendului se realizeaza cu ajutorul unui tert, ea este in ultima
instanta expresia acordului de vointa al partilor.
a.- negocierea
Este un mijloc diplomatic simplu si unul dintre cele mai vechi si mai
utilizate in solutionarea pasnica a diferendelor dintre state. Acest
mijloc nu presupune interventia unui tert. Practic este vorba despre
trative care se desfasoara intre partile la diferend, prin care se
incearca ajungerea la o intelegere pentru stingerea diferendului. Rolul
primordial pe care il au astazi tratativele in practica diplomatica, in
comparatie cu celelalte metode, decurge din faptul ca tratativele ofera,
datorita caracterului lor direct si a contactului nemijlocit intre
partile angajate in discutie, posibilitati suplimentare de identificare
a punctelor de vedere convergente, permitind depasirea cu rabdare, tact,
intelegere a tuturor piedicilor sau greutatilor, ca si convenirea unor
solutii acceptabile tuturor partilor interesate.10
Pentru ca negocierea sa fie posibila, este necesara o buna comunicare
intre parti, in sensul acceptarii libere a tratativelor, pe baza
principiilor fundamentale ale dreptului international public, mai ales a
principiului egalitatii suverane a diferendului. Acceptarea si
folosirea acestui mijloc nu presupun automat rezolvarea diferendului.
Solutiile pot fi diverse, precum renuntarea la pretentii, acceptarea
lor, ajungerea la un compromis, esentiala fiind respectarea
angajamentelor asumate de parti la sfarsitul negocierilor. Daca nu se
ajunge la stingerea diferendului, partile au obligatia sa recurga la
alte mijloace de solutionare, dar numai pe cale pasnica.
b.- bunele oficii
Charta ONU in art.33 nu enumera expres bunele oficii, enumerarea din
acest articol nu este exhaustiva, intrucit se precizeaza ca partile pot
recurge si la orice alte mijloace pasnice la alegerea lor.
In practica diplomatica, ca si in tratate, bunele oficii sunt uneori
diferentiate de mediere, alteori confundate.
Se deosebesc de negociere prin faptul ca presupun participarea unui
tert, dar numai in scopul aproprierii partilor la diferend, pentru
derularea negocierilor directe. Prin urmare, tertul care-si ofera bunele
oficii nu are decat un rol premergator solutionarii diferendului, el
neavand dreptul sa participe la tratative.11
Bunele oficii reprezinta astfel demersul intreprins pe langa statele
parti la un litigiu de catre un tert - stat sau organizatie
internationala -, din proprie initiativa sau la cererea partilor, cu
scopul de a convinge statele litigante sa il rezolve pe calea
negocierilor diplomatice.
Rezulta ca rolul tertului inceteaza imediat ce incep negocierile
directe.
Desi au un caracter facultativ, bunele oficii pot fi folosite cu succes
in rezolvarea unor situatii posibil conflictuale, ceea ce a determinat
Conferinta de pace de la Haga din anul 1907 ca, prin Conventia I
adoptata cu aceasta ocazie, sa constate ca partile "socotesc util si de
dorit ca una sau mai multe puteri straine conflictului sa ofere din
proprie initiativa, pe cat imprejurarile permit, bunele oficii sau
mediatiunea lor statelor in conflict." (art.3). Bunele oficii constituie
modalitati de a impulsiona si duce la bun sfarsit negocierile.
Trasaturile si functiile lor sunt astfel similare cu cele ale
negocierilor, inscriindu-le in aceeasi categorie de metode diplomatice,
neformale si nejurisdisctionale. Sub aspectul scopului, bunele oficii
urmaresc urmaresc numai inceperea sau reluarea negocierilor, ele se
incheie in momentul cand partile se aseaza la masa trativelor, bunele
oficii apar ca avand caracter procedural, nu privesc fondul
litigiului.12
c.- mediatiunea (medierea)
In rezolvarea diferendului, medierea inseamna participare activa a
tertului in negocieri, el "poate oferi sfaturi si propuneri in vederea
solutionarii conflictului"13, actiunea negociatorului se incheie numai
dupa ce s-a ajuns la un rezultat final. Medierea are in vedere
conducerea negocierilor, fondul diferendului, spre a se ajunge la o
solutie pasnica si convenabila pentru parti.
In doctrina s-a definit medierea ca fiind "actiunea unui tert, stat,
organizatie internationala sau chiar o personalitate recunoscuta, prin
care se urmareste crearea atmosferei necesare desfasurarii negocierilor
intre partile la diferend si oferirea directa a serviciilor tertului
penntru gasirea solutiilor favorabile partilor."14
In fapt, marile puteri au folosit deseori medierea spre a propune
solutii favorabile lor. In asemenea cazuri este vorba despre incalcari
ale principiilor de drept international, dar nu despre o modificare a
caracterului facultativ al medierii.15
Comportarea mediatorului precum si a celui care ofera bunele oficii,
trebuie sa se incadreze in principiile fundamentale ale dreptului
international contemporan. Medierea si bunele oficii sunt activitati
diplomatice care impun calitati desoebite de tact, prudenta, discretie
si perseverenta.
Procedura desfasurarii mediatiunii nu este reglementata de dreptul
international, ea fiind stabilita de parti impreuna cu mediatorul in
ceea ce priveste locul, termenele, desfasurarea sedintelor, caracterul
oral sau scris al dezbaterilor, tipul intilnirilor (comune sau separate)
etc.
d.- ancheta internationala
Daca in mediere tertul este activ in solutionarea unui diferend, in
cadrul anchetei internationale tertul are "scopul de a verifica starea
de fapt care sta la baza acestuia". tertul fiind constituit din "comisii
de ancheta, alcatuite pe baza unui acord intre partile diferendului,
prin care se stabileste componenta comisiei si obiectul activitatii
acesteia."16
Primele codificari ale anchetei internationale privind Solutionarea
Pasnica a Disputelor Internationale, s-au realizat la Haga, la
Conferintele din 1899 si 1907, prin care se limiteaza aplicarea acestui
mijloc la "disputele internationale care nu implica onoarea si nici
interesele esentiale ale statelor, si care decurg din diferente de
opinii asupra unor stari de fapt."
Comisia internationala de ancheta se poate constitui de partile in
diferend prin acord expres pentru anchetarea unei situatii determinate
sau printr-un tratat anterior, situatie in care comisia va avea un
caracter permanent.
Partile la diferend sunt obligate sa furnizeze orice informatii
necesare activitatii comisiei de ancheta. Comisia internationala de
ancheta finalizeaza actiunea printr-un raport-concluzii adoptat cu
majoritatea voturilor membrilor, raport pe care il prezinta partilor la
diferend, acestea putind sa tina sau sa nu tina seama de concluziile
comisiei. Ancheta internationala ca mijloc pasnic de solutionare a
diferendelor internationale, a fost folosita cu eficienta in multe
situatii si a devenit chiar o practica a organizatiilor internationale.
e.- concilierea internationala
Acest mijloc politico-diplomatic de solutionare pasnica a diferendelor
internationale, a aparut mult mai tarziu in pratica conventionala, desi
unele elemente proprii concilierii se intilnesc si la mediere si
ancheta, fiind o combinare intre acestea. Investigarea cauzelor disputei
ca trasatura proprie a concilierii, se realizeaza de catre un organ
independent, si nu de catre un tert care actioneaza ca un mediator.
Intre organul independent si partile din diferend exista o stransa
legatura, pentru ca primul formuleaza propuneri iar partile se pronunta
asupra lor.
Conventia de la Haga din 1907 nu consacra institutia concilierii, ci
aceasta a fost introdusa in raporturile dintre state, prin tratate
bilaterale, si anume tratatele Bryan incheiate in anii 1913 si 1914.
Elementul nou in aceste tratate il reprezenta faptul ca statele aflate
in conflict, alegeau persoane particulare de comun acord, acestea
nefiind investite cu autoritate politica proprie.Erau desemnate circa 30
de tratate de conciliere internationala, din initiativa SUA, prin care
partile se angajau sa-si supuna litigiile unei comisii - Bryan Palce
Comision - inainte de a recurge la razboi. Acest tratat nu a fost
ratificat.
Un prim "Tratat de conciliere" si care instituie procedura concilierii
in trasaturile ei caracteristice, este Tratatul incheiat intre Suedia si
Chile in 1920. Ulterior in 1921 de Germania si Elvetia care introduce
distinctia neta intre diferendele politice si cele juridice.
Documente internationale care au facut concilierea internationala un
mijloc important al practicii statelor si organizatiilor internationale
in solutionarea pasnica a conflictelor internationale au fost semnate in
anii 1922 - Rezolutia Adunarii Societatii Natiunilor privind procedura
concilierii, 1929 - Actul general de conciliere, arbitraj si
reglementare judiciara, adoptat de Mica Intelegere, 1938 Actul general
privind reglementarea judiciara a diferendelor internationale, 1957 -
Conventia europeana pentru reglementarea pasnica a diferendelor, cap.II,
1966 - Pactul international privind drepturile civile si politice
art.42, 1969 - Conventia asupra dreptului tratatelor, anexa, 1992 -
Conventia CSCE privind concilierea si arbitrajul etc.17
2. Mijloace jurisidictionale
a.- arbitrajul international
Institutia arbitrajului a fost practicata inca din antichitate intre
cetatile grecesti, apoi in Evul Mediu - de Papa sau de reprezentantii
sai, de suzeranii feudali pentru conflictele dintre vasali etc.18
Recurgerea la arbitrajul international presupune ca doua state in
diferend sa confere unui organ tert (judecatori, instanta ad-hoc),
desemnat de comun acord, competenta pentru a solutiona litigiul care le
opune, printr-o hotarare data prin buna-credinta, pe care se obliga sa o
respecte si este consacrat de Conventia de la Haga din 1907. El isi are
originea in Afacerea Alabama, care a constituit motiv de litigiu dintre
SUA si Anglia, in care guvernul american acuzase guvernul britanic de
a-si fi incalcat obligatiile sale de neutralitate, permitand navelor (si
a navei Alabama) insurgentilor sudisti.
Arbitrajul international a cunoscut o folosire mai larga in perioada
interbelica.
Arbitrajul international are un caracter
- judiciar - presupune existenta unui organ arbitral care trebuie sa
pronunte o hotarare judecatoreasca obligatorie conform principiului
pacta sunt servanda (deci nu se poate vorbi aici de diplomatie)
- consensual - acordul partilor este absolut necesar pentru recurgerea
la arbitraj
- limitat - se exclud anumite categorii de diferende (politice etc.)
- suplu - procedura se stabileste pe baza unor reguli simple, care
depind de regulile compromisului si de calitatea arbitrilor
Ideea ca justitia internationala ar putea sa devina realitate prin
crearea jurisdictiei ad-hoc de catre Natiunile Unite s-a materializat
dupa ce subiectele arbitrajului pot fi numai statele sau organizatiile
internationale.
Fundamentul juridic al arbitrajului sunt :
- compromisul de arbitraj care reprezinta actul prin care doua state
convin sa supuna solutionarea unor diferende unuia sau mai multor
arbitri, organzind in detaliu, de comun acord procedura ce urmeaza a fi
aplicata in solutionare
- clauza compromisorie - este o stipulatie cu caracter special sau
general dintr-un tratat bi- sau multilateral, prin care statele parti se
obliga ca in cazul aparitiei unui diferend intre ele, sa-l solutioneze
prin recurgerea la arbitraj. O astfel de clauza este cea din 1982
Conventia privind Dreptul marii pentru instituirea unor instante
arbitrale.
- tratatul de arbitraj permanent - angajamentul de a recurge la
arbitraj poate fi continut intr-un tratat incheiat special in acest
scop. Exemplu, primul tratat de acest fel a fost cel franco-britanic din
1903. Primul tratat de arbitraj permanent al Romaniei a fost cu Belgia
in 1905, cu Elvetia in 1926, cu Grecia 1929, apoi cu Polonia 1930 etc.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, arbitrajul international si-a
restrans sfera si domeniile de aplicare. Totusi anumite probleme
referitoare la arbitraj au inceput in acea perioada sa intre in Comisia
de drept international a ONU, care in 1953 si 1958 a intocmit doua
proiecte succesivecare sa prevada principiile referitoare la obligatia
de a recurge la arbitraj, constituirea si competentele tribunalului
ad-hoc, sistemul probator si procedura organelor arbitrale.
Unele dispozitii din proiect au fost insa criticate de un mare numar de
state, astfel ca in 1958 s-a emis doar un "Model de reguli asupra
procedurii arbitrale adoptat prin Rezolutia Adunarii generale 1262
(XIII), orientativ pentru statele interesate.19
b.- justitia internationala. Curtea Internationala de Justitie.
se identifica cu solutionarea judiciara, fiind un pas important in
institutionalizarea relatiilor dintre state in domeniul reglementarii
diferendelor pe cale pasnica, il reprezinta instanta de judecata
internationala cu caracter permanent.
Prima instanta de acest fel a fost Curtea Permanenta de Justitie
Internationala care a fost creata in 1920 si a functionat intre 1922 -
1939, in baza Pactului Societatii Natiunilor, iar in urma demisiei
judecatorilor (ianuarie 1946), aceasta s-a dizolvat in 1946.
Prima alegere a judecatorilor CIJ s-a facut la 5 februarie 1946. Din
aprilie 1946, in baza art.7 alin.1 din Charta Natiunilor Unite intrata
in vigoare la 24.octombrie 1945, se infiinteaza si isi incepe
activitatea Curtea Internationala de Justitie, ca succesoare a fostei
Curti Permanente Internationale de Justitie.
Rolul ei este de a solutiona diferendele dintre state si de a acorda
avize consultative calificate in orice problema juridica la cererea
Adunarii Generale si Consiliului de Securitate ori a altor organe si
institutii specializate ale ONU. Aceasta inseamna ca statele nu pot cere
avize consultative, ci doar Adunarea Generala a ONU.
"Tot mai des statele apeleaza la jurisdictia Curtii Internationale de
Justitie din Haga, pentru solutionarea diferendelor cu alte natiuni. La
ora cand se sarbatorea 60 de ani de la infiintarea Curtii (aprilie 2006)
secretarul general Kofi Annan, a subliniat cresterea continua a
importantei si rolului Curtii Internationale de Justitie in aplanarea
conflictelor dintre state. de asemenea si Comunitatea Europeana a
considerat Curtea Internationala de Justitie ca fiind un stalp de
sustinere a ordinii de drept din lume.†20
Curtea Internationala de Justitie
Organizarea Curtii
Infiintarea, organizarea si functionarea Curtii Internationale de
Justitie este stipulata de Charta ONU, Statutul CIJ, la care se adauga
Regulamentul Curtii adoptat in 1946 cu modificarile ulterioare.
Conform Statutului Curtii Capitolul II art.34 pct.1 "numai statele pot
fi parti in cauzele supuse Curtii". Tarile trebuie insa anterior ca atat
Charta ONU cat si Statutul Curtii Internationale de Justitie sa le
recunoasca. In prezent orice stat membru in ONU are dreptul de a apela
ca parte la jurisdictia Curtii. Rezolvarea conflictelor in consens: a
apela la judecata Curtii se face facultativ. Partile litigante care
solicita Curtea (Art. 94 Abs. 1 UN-Charta) se supun de bunavoie
justitiei acesteia. Parti la Statutul Curtii Internationale de Justitie
sunt ipso facto toti membrii ONU. Statele parti la Statutul CIJ sunt
obligate sa respecte hotararile acesteia, in caz contrar cealalta parte
putandu-se adresa Consiliului de Securitate.
Conform art.30 al Statutului, "Curtea isi determina prin regulament
modul in care isi exercita atributiile. Ea isi stabileste procedura".
Niciodata nu este voie sa fie alesi doi judecatori din aceeasi natiune.
Realegerea este posibila. Judecatorii nu reprezinta guvernele lor, ci
actioneaza ca autoritati independente. Judecatorii trebuie sa dispuna de
o calificare corespunzatoare, care in tarile lor de provenienta sunt
recunoscute ca fiind din cele mai inalte oficii juridice, sau
recunoscuti ca juristi in dreptul international. Curtea hotareste cu
majoritate. La acelasi numar de voturi, hotareste votul presedintelui.
Hotararea Curtii
In cazul in care hotararea Curtii nu este acceptata de statele
litigante, Curtea nu poate obliga pe acestea sa puna in executie
hotararea data. O punere in executare silita a hotararii ar insemna
incalcarea principiului suveranitatii statelor si de asemenea principiul
potrivit caruia conflictele dintre popoare se pot rezolva pe cale
pasnica si nu prin forta.
Curtea hotareste in conformitate cu conventiile si contractele aflate
in vigoare, ce corespund dreptului international comun si conform
fundamentelor de drept generale. La stabilirea normelor de drept, se
folosesc hotararile judecatoresti date si doctrina autorilor cunoscuti
din diferitele state ca mijloace auxiliare.
Activitatea Curtii
Din anul 1946 Curtea a solutionat peste 88 de hotarari. Aceste hotarari
au avut cauze privind litigii asupra granitelor, suveranitatea
teritorialitatea suverana a statelor, nefolosirea fortei, neamestecul in
treburile interne, raporturi diplomatice, luarea de ostateci, dreptul de
azil, chestiuni de nationalitate si drept economic.
Judecatorii sunt alesi de Adunarea Generala ONU si Consiliul de
Securitate si a altor organe si institutii ale ONU, in numar de 15
judecatori pe termen de 9 ani, indiferent de cetatenie, care trebuie sa
fie persoane cu inalte calitati morale si sa indeplineasca in tara lor
conditiile pentru a ocupa cele mai inalte functii judiciare sau care
sunt juristi cu o competenta recunoscuta in dreptul international
public.
Curtea isi alege presedintele si vicepresedintele pe o perioada de trei
ani. Judecata are loc in plen in fata Curtii, cvorumul necesar fiind de
9 judecatori. (pentru cauze de munca, sau cauze privind tranzitul si
comunicatiile).
Sediul Curtii este la Haga.
Competenta de solutionare de catre Curte a litigiului dintre state, va
avea loc numai daca toate partile litigante din cauza, recunosc aceasta
competenta. Supunerea tuturor partilor litigante competentei Curtii,
obliga fiecare parte la respectarea hotararilor Curtii. Totusi, Curtea
insusi nu are mijloacele de punere in executie a Hotararii sale.
- contencioasa se bazeaza pe consimtamantul statelor, forma in care se
exprima acesta determinand modul in care poate fi sesizata Curtea.
Diferendul supus Curtii se face printr-o notificare numita compromis,
redactata de catre parti in care se precizeaza obiectul litigiului.
Ratione personae in litigiile din fata Curtii numai statele pot fi
parti.
- consultativa: in cadrul functiei sale consultative, Curtea s-a
implicat in peste 25 de cazuri de expertiza, care privesc aderarea la
Natiunile Unite, dezdaunari rezultate din serviciul Natiunilor Unite,
cheltuieli pentru operatii speciale ale natiunilor Unite, chestiuni
legate de statutul comisarilor drepturilor omului si legalitatea
interzicerii armelor nucleare si a folosirii acestora.
Procedura in fata Curtii cuprinde doua faze:
- procedura scrisa - partile prezinta, pe langa memoriul si contra
memoriul si eventual replici si duplicii, orice alte documente
pertinente care sa sprijine pozitiile in conflict. 21
- procedura orala - presupune ascultarea eventualilor martori,
pregatirea altor mijloace de proba, pledoariile partilor. Limbile de
lucru sunt franceza si engleza.
Tot ceea ce se discuta oral sau in scris, se traduce in cealalalta
limba. Dupa audierea orala, Curtea decide intern. Hotararea se face
cunoscuta intr-o sedinta publica. Deciziile Curtii sunt definitive si nu
pot fi recurate. In cazul in care o parte litiganta nu accepta hotararea
Curtii, cealalata parte poate sa se adreseze Consiliului de Securitate
al ONU. Curtea isi indeplineste obligatiile sale, dar la cererea
partilor ea poate sa-si formeze camere speciale.
O caracteristica a procedurii folosite de CIJ este permisiunea ca
judecatorul resortisant al uneia din partile la diferend sa poata face
parte din complet, cu conditia ca cealalta parte sa poata numi un
judecator ad-hoc. In cazul in care Curtea nu include parte poate numi
cate un judecator ad-hoc in ideea de a se crea garantii speciale ca
aspectele pertinente ale cazului vor fi avute in vedere de catre Curte
si cu ocazia dezbaterilor secrete.
Judecatorii ad-hoc nu sunt permanenti, ci special desemnati pentru un
anumit diferend.
c. Organizatiile interguvernamentale ca mijloace de solutionare a
diferendelor internationale
Organele principale ale Organizatiei Natiunilor Unite sunt: Adunarea
Generala a ONU, Consiliul de Securitate al ONU, Secretariatul si
Secretarul General al ONU, Consiliul Economic si Social ECOSOC,
Consiliul de Tutela, Curtea Internationla a de Justitie.
ONU si solutionarea pasnica a diferendelor internationale.
Asigurarea pacii este una din principalele teme ale Natiunilor Unite,
care se obliga la evitarea si terminarea conflictelor internationale.
Valoarea cea mai inalta este consacrata in primul articol al Chartei ONU
d. Mijloace bazate pe constragere pentru solutionarea diferendelor
internationale
- dreptul la legitima aparare
- actiunile Consiliului de securitate de constrangere cu folosirea
fortei in caz de amenintari impotriva pacii, de incalcare a pacii si de
acte de agresiune
- operatiunile pentru pace
Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite si Adunarea Generala a ONU
este adesea si supranumit Consiliul de Securitate al Lumii, este cel mai
puternic organ al ONU. Consiliul de Securitate s-a deschis pentru
membrii sai prin faptul ca acestia i-au recunoscut pe calea legala,
competentele. Alaturi de Curtea Internationala de Justitie si Adunarea
Generala a ONU, impreuna sunt parti componente ale Organizatiei
Natiunilor Unite. Consiliul de Securitate s-a constituit in urma
sedintei din 17.ianuarie 1946 care impreuna cu urmatoarele sedinte s-a
tinut in Church House din Londra.
Obiectivele. Conform Art. 24 I al Chartei ONU statele membre ii confera
raspunderea principala pentru mentinerea pacii mondiale si siguranta
internationala. In timp ce alte organe ONU in mod nemijlocit pot oferi
doar recomandari, Consiliul de Securitate conform prevederilor
Capitolului VII al Chartei ONU poate lua hotarari si masuri cu efect
obligatoriu pentru statele membre in cazul unei amenintari sau atac
impotriva pacii si in cazul actelor de agresiune. Pe langa prerogativele
politice ale Consiliului de Securitate pentru discutiile privind
conditiile de fapt ale art.39 in concreto poate practica acestuia sa
conduca la perfectionarea dreptului existent. Parerea dominanta este ca
in lipsa unei conditii de drept, Consiliul de Securitate nu se poate si
nu are voie prin propria imputernicire, sa se puna deasupra izvoarelor
de drept ale dreptului international public (intrepretare contra legem).
Hotararile Consiliului de Securitate nu se supun de fapt nici unui
control de drept eficient.
Membrii Consiliului de Securitate sunt reprezentati din cele 5 state
membre permanente (Franta, Anglia, Rusia, Statele Unite ale Americii,
China), care la adoptarea unei rezolutii au un drept extins de veto de
unde si denumirea lor de puterile de veto, si 10 state membre
nepermanente. Anual sunt alesi dupa grupe regionale jumatate din cei 10
membrii nepermanenti pentru 2 ani prin Adunarea Generala a ONU. Se tine
cont ca sa vina mereu 3 membri din Africa, 2 din Asia, 2 din America
Latina, 1 din Europa de Est, si 2 din Europa de Vest. sau din estul
lumii de vest (aici: Canada, Australia sau Noua Zeelanda). Acesti membri
nepermanenti intra cu data de 1 ianuarie al unui an in exercitul
functiei lor.
Timpul dintre iesirea unui stat din Consiliul de Securitate si realegere
trebuie sa fie un an cel putin - o realegere directa este deci exclusa.
O lege nescrisa, dar totusi practicata, este faptul ca in cadrul
susnumitelor regiuni ale lumii, predomina un sistem rotativ, care
faciliteaza tuturor statelor un fotoliu in Consiliul de Securitate
printr-un turnus stabil.
Pentru fiecare membru al Consiliului de Securitate trebuie sa fie un
reprezentant pentru fiecare cartier principal ONU, in asa fel ca in
orice moment sa se poata intruni. Presedintia Consiliului de Securitate
se schimba intre membri, din luna in luna, in ordine alfabetica din
limba engleza a tarilor membre. Secretarul general al Natiunilor Unite
are un loc in Consiliul de Securitate al ONU, dar nu are drept de vot.
Discutiile de reforma. Cele 5 state permanente din Consiliul de
Securitate al ONU (verde) si statele G4 care concura pentru un loc
permanent. Se discuta acceptarea si a altor state permanente membre in
Consiliul de Securitate: Brazilia, India, Japonia si Germania au
declarat la sfarsitul lui septembrie 2004 sa se sprijine reciproc in
obtinerea unui loc permanent. In cadrul reformei, ar putea deveni membru
permanent si un stat african (Nigeria, Africa de Sud, Egipt). Veto-ul nu
face parte din acest concept, deoarece se poate renunta pentru o durata
de 15 ani sau complet. Langa cei 10 membri permanenti ar putea sa fie in
continuare 14 nepermanenti care sa fie alesi conform aceluiasi principiu
rotativ de alegere in Consiliu. Cateva state din cei 4 privesc cu
neincredere acest procedeu. Cu toate ca Japonia este sprijinta de
Statele Unite ale Americii, China refuza. Italia se pronunta vehement
impotriva unui loc pentru Germania si ceruse in locul acesteia un loc
european. La fel, America semnalizase, printre altele, ca din cauza ca
Germania nu s-a aliat trupelor la razboiul din Irak, mai degraba sa-i
fie refuzat un loc permanent in Consiliu. Argentina si Mexico sunt
impotriva concurentei Brasiliei.
O extindere a Consiliului, care ar fi necesara pentru doua treimi din
Adunarea in plen a ONU, este deocamdata esuata din cauza opozitiei
africane, care au cerut mai multa greutate in Consiliul de Securitate -
ori printr-un loc al doilea loc permanent sau unul nepermanent. onform
unui alt concept de reforma nu sunt prevazuti noi membri permanenti, ci
instituirea unei noi categorii de locuri semipermanente, care sa fie
alesi pe 4 ani si sa poata fi prelungita perioada.
Deciziile Consiliului de Securitate cu privire la chestiunile legate de
procedura, sunt indeplinite de acordul celor 9 membri. HYPERLINK
"http://www.unric.org/UN_Charter/5/" Art. 27 II HYPERLINK
"/wiki/UN-Charta" UN-Charta incluzand cei 5 membrii permanenti.
Acordurile sunt publice si se fac prin semn cu mana. Este criticata
aprecierea ca lipsa din Consiliu a unui membru poate fi considerata ca
fiind abtinere de la vot sau ca lipsa votului (care ar duce la
ineficacitatea deciziei), de cand URSS din 1949 din cauza refuzului
mandatului permanent al Consiliului de Securitate fata de noul guvern
chinez, prin puterile vestice, cu ajutorul politicii lor de asa numita
"politica scaunului gol", care a blocat Consiliul de Securitate, ceea ce
din partea puterilor vestice a fost evaluat indeosebi in cazul Coreei in
1950 ca fiind o abtinere nedaunatoare.
Deciziile Consiliului de Securitate nu sunt recunoscute nici in ziua de
astazi de catre China si nici de catre Rusia. Orice hotarare asupra
"diverselor chestiuni" pot fi impiedicate de catre unul din cei 5 membri
permanenti prin Veto. Membrii permanenti au folosit dreptul de veto in
perioada 1945 - 1990 in 279 de cazuri.
Critici. Tot mai des sunt criticate posibilelele blocade ale
Consiliului de Securitate de catre membrii permanenti si avertizeaza
necesitatea instituirii unei reforme.Ceilalti membri nepermanenti nu au
acest drept, ei practic nu pot intreprinde nimic in acest sens. In cazul
masacrului din Ruanda din 1994, au fost sute de mii de oameni ucisi in
decurs de mai putin de citeva saptamani. In acest sens, Consiliul de
Securitate nu a intreprins absolut nici o masura sanctionatorie in acest
conflict, ceea ce si-a atras nenumarate critici.
Acelasi scenariu, dupa 10 ani, s-a repetat, insa intr-un alt loc,
respectiv in regiunea sudaneza Darfur. Din nou a fost un masacru
acompaniat de refugiul populatiei supravietuitoare. China blocase totusi
mult timp tratarea crizei Darfur in Consiliul de Securitate, deoarece ea
avusese un interes asupra rezervelor de petrol din regiunea sudaneza:
America blocase o trimitere a cauzei la Curtea Internationala de
Justitie, deoarece acestea nu o recunosc. In tot acest timp, in regiunea
sudaneza erau continuu incalcate drepturile omului. Abia in martie 2005
s-a hotarat in Consiliul de Securitate ca sa fie cercetati criminalii de
razboi de catre Curtea Internationala de Justitie.
China si America s-au abtinut de la votarea rezolutiei - America
primise ulterior recunoasterea ca cetatenii americani, care lucrasera in
Sudan sa fie scosi de sub urmarirea penala prin Curtea Internationala de
Justitie.
Noi critici sub aceasta constelatie au urmat in protestele pasnice din
Burma impotriva incalcarii drepturilor omului, deoarece China nu a vrut
sa avertizeze hunta militara. Aceasta a condus la expresia ca in cadrul
unei tari, careia i se imputa incalcarea drepturilor omului, sa fie un
alt stat sanctionat, respectiv sa poata impiedica sanctiunea.
In acest sens, Consiliul de Securitate este criticat vehement ca
"razboiul impotriva terorismului" - activitate complexa a Americii,
nefiind legitimata de catre Consiliul de Securitate nu este condamnata
de catre acesta.
Bibliografie
1 Gr. Geamanu, Drept international contemporan, ed. a II-a, vol.I,
Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 1975, p.197-201
2 Tratatul sublim incheiat in anul 1296 i.C intre Ramses al II-lea,
faraonul Egiptului si Hattusill al III-lea regele hititilor, consemna
obligatia celor doua state de a trai in pace si de a-si rezolva
problemele fara a se ataca. De asemenea, statele Chinei antice si
cetatile state grecesti din secolul al VI-lea i.C. au incheiat tratate
si au stabilit reguli prin care renuntau la razboi si prevedeau mijloace
pasnice de solutionare a diferendelor, precum tratativele (negocierea),
arbitrajul sau mediatiunea
3 Conventia pentru reglementarea pasnica a conflictelor internationale
(I) si Conventia privind limitarea folosirii fortei pentru acoperirea
datoriilor contractuale (II)
4 I.Closca, Despre diferendele internationale si caile solutionarii lor,
Editura stiintifica, Bucuresti, 1973, p.11-36
5 S. Scaunas, Drept international public, Editura All Beck, Bucuresti,
2005, p.221
6 Dictionar de drept international public
7 Hotararea CPJI din 30.08.1984 in cazul Mavrommatis
8 Carta ONU art.1 paragraf.1
9 Tratatul multilateral pentru renuntarea la razboi - Pactul
Briand-Kellogg, 1928, supra, cap.2
10 M. Moye, Le droit des Gens moderne, Paris, Sirey, 1920, p.348
11 S. Scaunas, op.cit., p.226
12 D.Popescu, T.Chebeleu s.a., Solutionarea pasnica a diferendelor
internationale, Editura Academiei RSR, Bucuresti 1993 p.39
13 Bianca Selejan-Gutan, Drept international public, Editura
Universitatii "Lucian Blaga" Sibiu, 2003,p.210
14 S. Scaunas, op.cit., p.226
15 D.Popescu, T.Chebeleu s.a., op.cit., p.42
16 Bianca Selejan-Gutan, op.cit., p.211
17 S. Scaunas, op.cit., p.228
18 H. Grotius, Despre dreptul razboiului si al pacii, Editura
stiintifica, Bucuresti, 1968, p.570
19 D.Popescu, T.Chebeleu s.a., op.cit., p.65
20
http://www.bundesregierung.de/Content/DE/Artikel/2006/04/2006-04-18-60-j
ahre-internationaler-gerichtshof.html
21 S. Scaunas, op.cit., p.232
ì¥Â`
