Referat Sistemul Juridic

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Sistemul Juridic si de asemenea puteti face Download Referat sistemul juridic

Citeste fragmente din Referat Sistemul Juridic

Programa de studiu la cursul „ Organizarea sistemului judiciar românesc” JurisdicÅ£ia ÅŸi rolul ei în statul de drept JurisdicÅ£ia ca serviciu public Organizarea ÅŸi conducerea instanÅ£elor judecătoreÅŸti Ministerul Public MagistraÅ£ii instanÅ£elor Auxiliarii justiÅ£iei Bibliografie V.C.Cădere, Tratat de procedură civilă, ad. A III-A, Ed. NaÅ£ională, BucureÅŸti, 1928 I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed.Europa Nova, BucureÅŸti, 1995 A.Iorgovan, I.Muraru, Elena Simina Tănăsescu, ConstituÅ£ia României revizuită. Comentarii ÅŸi explicaÅ£ii, Ed. All Beck, BucureÅŸti, 2004 V.M.Ciobanu, Tratat teoretic ÅŸi practic de procedură civilă, Ed.NaÅ£ional, BucureÅŸti, 1996 GR. Porumb, Teoria generală a executării silite ÅŸi unele proceduri speciale, Ed.ÅžtiinÅ£ifică, BucureÅŸti, 1964 S.Zilberstein, V.M.Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed.Lumina Lex, BucureÅŸti, 2001 N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed.Paideia, 1997 A.Åžt.Tulbure, Angela Tatu, Tratat de drept procesual penal, Ed.All Beck, BucureÅŸti, 2001 T.Drăganu, Liberul acces la justiÅ£ie, Ed Lumina Lex, BucureÅŸti, 2003 N.Cochinescu, Totul despre Ministerul Public, Ed.Lumina Lex, BucureÅŸti, 2000 I.LeÅŸ, Sisteme judiciare comparate, Ed.All Beck, BucureÅŸti, 2002 C.RoÅŸu, Contractele de mandat ÅŸi efectele lor în dreptul civil ÅŸi comercial, Ed.Lumina Lex, BucureÅŸti, 2003 Capitolul I – JURISDICÅ¢IA ÅžI ROLUL EI ÃŽN STATUL DE DREPT NoÅ£iunea de jurisdicÅ£ie Sistemul judiciar, reprezintă în orice stat democratic o componentă esenÅ£ială a civilizaÅ£iei ÅŸi progresului social, constituie o importantă disciplină juridică care se studiază azi în majoritatea facultăţilor de drept din ţările democratice. Conceptul de jurisdicÅ£ie are multiple accepÅ£iuni, două dintre acestea sunt relevante înprocesul de înfăptuire a justiÅ£iei ÅŸi prezintă interes pentru studiul organizării judiciare din orice stat democratic.ÃŽntr-o primă accepÅ£iune , termenul de jurisdicÅ£ie desemnează „puterea de a decide asupra conflictelor ivite între subiecte de drept-persoane fizice sau juridice-prin aplicarea legii”. Termenul provine din limba latină, de la jurisdictio, cuvînt compus din jus (drept ÅŸi dicere (a spune, a pronunÅ£a, care înseamnă a pronunÅ£a dreptul. ÃŽntr-o a doua acepÅ£iune, jurisdicÅ£ia desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie justiÅ£ia. ConstituÅ£ia ÅŸi legea de organizare a sistemului judiciar se referă uneori la „instanÅ£e” ÅŸi „tribunale” tocmai în această accepÅ£iune. Acestă accepÅ£iune a conceptului de jurisdicÅ£ie prezintă interes teoretic ÅŸi practic din punct de vedere al studiului organizării sistemului judiciar Delimitarea activităţii judiciare de activitatea celorlalte autorităţi publice ÃŽn activitatea judiciară se delimitează în mod esenÅ£ial de atribuÅ£iile ÅŸi actele autorităţii legiuitoare. Deosebirile vizează organizarea, constituirea ÅŸi activitatea celor două categorii de autorităţi precum ÅŸi existenÅ£a unor proceduri diferite prin care se realizează funcÅ£ia judiciară ÅŸi legislativă. Organele legislative se constituie în urma alegerilor organizate conform legii fundamentale ÅŸi legilor organice dezvoltătoare. Mandatul organelor legiuitoare este limitat în timp, în prezent la o durată de patru ani, conform prevederilor ConstituÅ£iei adoptate în anul 1991. organele judiciare sunt numite, iar judecătorii beneficiază de inamovibilitate în funcÅ£ie. Forul legislativ suprem poate fi sesizat doar de Guvern, deputaÅ£i, senatori ÅŸi de un număr de cel puÅ£in 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, art.74 alin.1 din ConstituÅ£ie. Activitatea de elaborare a legilor reprezintă substanÅ£a întregului organism legislativ iar această activitate se înfăptuieÅŸte în baza unei proceduri specifice ce reglementează nu numai iniÅ£iativa legislativă, ci ÅŸi modul de adoptare a legilor ÅŸia hotărîrilor, trimiterea proiectelor de legi ÅŸi a propunerilor legislative de la o cameră la alta, medierea, promulgarea legii etc. Sesizarea organelor judiciare se face printr-o cerere. Din punct de vedere formal activitatea legislativă se concretizează în norme-legea formală-iar activitatea judiciară se materializează într-o hotărîre-sentinţă sau decizie. ÃŽntre activitatea judiciară ÅŸi cea legislativă există ÅŸi o interacÅ£iune logică determinată de imperativul unei bune funcÅ£ionări a mecanismelor statale. Problema reală nu este aceea a unei „delimitări” sau „separări” rigide a „puterilor”, ci a unei fructuoase colaborări între autorităţile statului. Astfel, autoritatea legiuitoare exercită un control asupra modului de organizare ÅŸi funcÅ£ionare a instanÅ£elor judecătoreÅŸti. Acest control se exercită prin normele stabilite de forumul legislativ privitoare la organizarea, la atribuÅ£iile instanÅ£elor ÅŸi la procedura judiciară. Un asemenea control trebuie să fie destinat optimizării actului judiciar ÅŸi nu poate constitui în niciun caz o imixtiune în activitatea concretă de judecată. Autoritatea judecătorească exercită ÅŸi ea un control asupra „puterii” legislative, concretizat în competenÅ£a atribuită acesteia în materie electorală, în cauzele penale privind pe senatori ÅŸi deputaÅ£i, precum ÅŸi prin interpretarea pe care instanÅ£ele o dau legilor cu prilejul aplicării lor. Autoritatea judecătorească se află într-un raport, de „dependenţă” relativă faţă de organele administrative. Spunem „dependenţă” relativă întrucît în activitatea judiciară judecătorii sunt independenÅ£i ÅŸi se supun numai legii. Un alt aspect al aceleiaÅŸi „relative dependenÅ£e” rezultă ÅŸi din împrejurarea că judecătorii ÅŸi procurori sunt numiÅ£i în funcÅ£ie de PreÅŸedintele României. TotuÅŸi, o atare „dependenţă” este formală căci rolul de organ de disciplină revine Consiliului Superior al Magistraturii, art.134 alin.2 din ConstituÅ£ie, iar numirea în funcÅ£ie a magistraÅ£ilor se face la propunerea aceluiaÅŸi organ, care este veritabil „Guvern al magistraturii”. Autoritatea judiciară exercită un control asupra „puterii” executive, control realizat în cadrul procedurii privind soluÅ£ionarea cauzelor persoanelor vătămate în drepturile lor de către administraÅ£ie printr-un act administrativ sau prin esoluÅ£ionarea unor cereri în termenul legal (procedura conteinciosului administrativ). Actul jurisdicÅ£ional ÅŸi actul administrativ Autonomia autorităţilor judiciare faţă de celelate organe statale imprimă acelaÅŸi caracter ÅŸi actului în care se finalizează activitatea de bază a jurisdicÅ£iei. ÃŽn scopul prezentării trăsăturilor particulare ale actului jurisdicÅ£ional au fost adoptate mai multe criterii. Criteriile formale Un prim criteriu formal se referă la organul emitent. ÃŽn această concepÅ£ie, actul ce emană de la o autoritate judecătorească constituie un act jurisdicÅ£ional. Este un criteriu formal important, dar nu se poate ignora faptul că, nu toate acetele pronunÅ£ate de instanÅ£ele judecătoreÅŸti au caracter jurisdicÅ£ional, după cum există ÅŸi autorităţi administrative ce au căderea de a emite acte jurisdicÅ£ionale. ÃŽn actul jurisdicÅ£ional intervin trei subiecÅ£i: statul prin intermediul judecătorului, reclamantul ÅŸi pîrîtul. De aici s-a tras concluzia unei diferenÅ£e esenÅ£iale între cele două categorii de acte, subliniindu-se că în cadrul actului jurisdicÅ£ional statul nu acÅ£ionează în interes propriu, în timp ce în cadrul actului administratriv acÅ£ionează în favoarea sa. Altfel spus, în actul administrativ statul este parte în conflict, în timp ce în cazul actului jurisdicÅ£ional intervine pentru soluÅ£ionarea litigiului dintre alÅ£i subiecÅ£i de drept. ÃŽn cadrul criteriilor formale trebuie să menÅ£ionăm ÅŸi desfăşurarea activităţii judiciare sub formă de proces, deci în cadrul unei proceduri prestabilite de lege. AÅŸadar, judecătorul nu acÅ£ionează la întîmplare în vederea soluÅ£ionării unui conflict între particulari sau alÅ£i subiecÅ£i de drept, ci după o procedură riguros determinată de lege. Criteriile formale, privite izolat sau în ansamblul lor, nu sunt de natură să realizeze o delimitare categorică a actului jurisdicÅ£ional faţă de actul administrativ, astfel încît s-a recurs ÅŸi la unele criterii materiale. Criteriile materiale Un prim criteriu vizează finalitatea actului. Potrivit acestui criteriu, actul jurisdicÅ£ional urmăreÅŸte restabilirea ordinii de drept ÅŸi armoniei sociale. ÃŽn literatura juridică mai veche s-a considerat că activitatea juridisdicÅ£ională se particularizează faţă de cea administrativă prin prezenÅ£a necesară a unei pretenÅ£ii referitoare la existenÅ£a unui drept sau unei situaÅ£ii juridice subiective. Asupra pretenÅ£iei deduse judecăţii, ÅŸi după aprecierea faptelor ce sunt prezentate, judecătorul este dator să se pronunÅ£e printr-o hotărîre. Puterea lucrului judecat este considerată un atribut exclusiv a actului jurisdicÅ£ional. Astfel spus, dacă un act dobîndeÅŸte autoritate de lucru judecat el este un act jurisdicÅ£ional; în caz contrar, nu ne eflăm în prezenÅ£a unui act jurisdicÅ£ional. Prin urmare, fără autoritatea lucrului judecat nu poate fi concepută nici funcÅ£ia judiciară. Sistemul mixt ÃŽn literatura juridică s- subliniat că nici criteriile materiale nu sunt suficiente pentru delimitarea actului jurisdicÅ£ional faţă de actul administrativ. O delimitare mai riguroasă se poate realiza doar în cadrul unui sistem mixt, adică al unui sistem care îmbină criteriile formale cu cele materiale. Totalitatea criteriilor prezentate au un caracter esenÅ£ial: existenÅ£a unei proceduri specifice (judiciară), existenÅ£a unei pretenÅ£ii care conduce la o soluÅ£ie (hotărîre) înzestrată cu putere de lucru judecat. ConÅ£inutul jurisdicÅ£iei SubstanÅ£a activităţii judiciare se materializează în hotărîrea judecătorească, act prin care se pune capăt unui conflict ivit în sfera relaÅ£iilor sociale, fiind vorba de hotărîrea finală, ÅŸi nu de celelalte acte emise de judecător în cursul activităţii de soluÅ£ionare a litigiului. Actul final ÅŸi de dispoziÅ£ia este precedat, în mod necesar, de un complex de acte ÅŸi activităţi procesuale de natură să pregătească soluÅ£ia finală. Asemenea acte au, prin natura lor, caracterul unor acte administrative. Eugen Herovanu consideră că, ÅŸi alte acte, alături de hotărîre, dobîndesc atributul de „jurisdicÅ£ionale”. ÃŽn această categorie sunt incluse: actele de administraÅ£ie interioară în legătură cu activitatea jurisdicÅ£ională a magistratului, în care ar intra diverse măsuri dispuse de judecător, din oficiu sau la cerere, cum ar fi punerea sigiliilor, actele ce pregătesc hotărîrea sau care dezleagă diverse chestiuni în legătură cu lucrările întocmite între cerere ÅŸi hotărîre. Toate acestea constituie acte jurisdicÅ£ionale în sens larg. Referirea noastră la conÅ£inutul jurisdicÅ£iei nu ar fi completă fără formularea unor succinte consideraÅ£ii ÅŸi cu privire la ctivitatea realizată de judecător în cadrul proceurii necontencioase (Codul deprocedură civilă consacră, în Cartea a III-a, unele dispoziÅ£ii generale privitoare la procedurile necontencioase). JurisdicÅ£ia necontencioasă îşi are originea în dreptul roman. La început, atribuÅ£iile cu caracter neconteincios au fost încredinÅ£ate notarilor, iar apoi magistraÅ£ilor. Conceptul de jurisdicÅ£ie determină ceea ce în dreptul modern denumim jurisdicÅ£ie conteincioasă, deoarece funcÅ£ia esenÅ£ială a jurisdicÅ£iei este soluÅ£ionarea unui litigiu în care intervin părÅ£i cu interese contrare. JurisdicÅ£ia graÅ£ioasă sa jurisdicÅ£ia voluntară sunt sintagme adoptate de-a lungul timpului tocmai pentru a demarca jurisdicÅ£ia propriu-zisă (conteincioasă) de jurisdicÅ£ia necontencioasă. Delimitarea jurisdicÅ£iei contencioase de jurisdicÅ£ia graÅ£ioasă sau voluntară prezintă importanţă teoretică ÅŸi practică ÅŸi în determinarea naturii juridice a actelor adoptate în cadrul procedurii necontencioase. ÃŽn realizarea unei demarcaÅ£ii pertinente între jurisdicÅ£ia contencioasă ÅŸi cea graÅ£ioasă este prezenÅ£a sau, dimpotrivă, absenÅ£a unui litigiu. ExistenÅ£a unei pretenÅ£ii ce antrenează un litigiu între două părÅ£i relevă acÅ£iunea procedurii contencioase. JurisdicÅ£ia graÅ£iosă se caracterizează prin absenÅ£a unui litigiu, ÅŸi, pe cale de consecinţă, a unor părÅ£i cu interese contrare. ÃŽn cadrul acestei proceduri, cererea adresată judecătorului nu se îndreptă împotriva unui adversar. De aceea se spune că procedura necontencioasă este lipsită de părÅ£i. De remarcat că, prezenÅ£a unei persoane străine pentru a da anumite informaÅ£ii sau pentru a lămuri unele aspecte ale cauzei nu transformă automat procedura graÅ£ioasă într-una contencioasă. Avînd în vedere elementele formale ale procedurii graÅ£ioase, unii autori au tras ÅŸi concluzii cu privire la rolul judecătorului în această materie. Se consideră că în procedura graÅ£ioasă judecătorul are o largă putere de decizie, ce se bazează mai degrabă pe motive de oportunitate, iar acÅ£iunea sa intră în sfera dreptului administrativ. Hotărîrea pronunÅ£ată are un caracter declarativ, spre deosebire de cea adoptată în procedura contencioasă, în care sentinÅ£a are un caracter declarativ de drepturi, constitutiv sau în condamnare. ÃŽn aceste condiÅ£ii, hotărîrea pronunÅ£ată în procedura necontencioasă este rezultatul unor verificări sumare, formale ÅŸi nu se bazează pe cercetare a fondului dreptului. Felurile jurisdicÅ£iei JurisdicÅ£ia este susceptibilă de a fi clasificată după mai multe criterii. Aceste criterii se referă la prezenÅ£a intereselor contrarii la materia supusă judecăţii, la întinderea atribuÅ£iilor ÅŸi la normalor juridice sau principiile aplicabile. JurisdicÅ£ia contencioasă ÅŸi jurisdicÅ£ia graÅ£ioasă sau voluntară Este una dintre cele mai importante clasificări ale jurisdicÅ£iei. O atare clasificare este făcută implicit de Codul de procedură civilă printr-o reglementare aparte a materiei procedurii necontencioase. JurisdicÅ£ia contencioasă reprezintă principala componentă a activităţii desfăşurate de organele judiciare. ÃŽn trecut, după înfiinÅ£area notariatelor de stat, un număr important de atribuÅ£ii ce tradiÅ£ional aparÅ£ineau jurisdicÅ£iei graÅ£ioase au fost trecute în competenÅ£a organelor notariale. Notarii publici păstrează ÅŸi în noua reglementare o serie din atribuÅ£iile necontencioase, cum sunt cele specifice procedurii succesoriale notariale. Pe de altă parte, se constată ÅŸi amplificare a tribuÅ£iilor necontencioase conferite prin lege instanÅ£elor judecătoreÅŸti. Intră în această categorie procedura privind înregistrarea partidelor politice, precum ÅŸi unele atribuÅ£ii de publicitate mobiliară ÅŸi imobiliară. JurisdicÅ£ia civilă, penală, administrativă ÅŸi constituÅ£ională Criteriul distinctiv al acestei diviziuni este materia supusă judecăţii. JurisdicÅ£ia civilă ÅŸi penală este competenÅ£a aceloraÅŸi organe judiciare. Deosebirea dintre ele estedeterminată de natura diferită a cauzelor supuse judecăţii: jurisdicÅ£ia civilă are ca obiect o pretenÅ£ie civilă iar jurisdicÅ£ia penală o faptă cu caracter penal. Restabilirea ordinii de drept se realizează în mod diferit în cele două procese: prin constrîngerea patrimonială a debitorului, respectiv prin mijlocirea executării silite, în materie civilă ÅŸi prin mijlocirea executării silite, în materie civilă ÅŸi prin aplicarea de pedepse, în materie penală. Pe de altă parte, evidenÅ£iem că acÅ£inea penală aparÅ£ine statului, în timp ce acÅ£iunea civilă revine, de regulă, titularului unui drept subiectiv sau unui interes legitim (persoană fizică sau juridică). Există deosebiri între cele două jurisdicÅ£ii ÅŸi în legătură cu incidenÅ£a unor principii diferite în materiile supuse judecăţii. Asemănările ÅŸi deosebirile dintre jurisdicÅ£ia civilă ÅŸi penală derivă din natura raporturilor juridice deduse în judecată. O componentă importantă a jurisdicÅ£iei o constituie conteinciosul administrativ. JurisdicÅ£ia administrativă se realizează în prezent, în România, tot de instanÅ£ele judecătoreÅŸti de drept comun, chiar dacă competenÅ£a ÅŸi procedura urmează ÅŸi unele reguli specifice, înfiinÅ£area imitentă a tribunalelor administrative va conduce la crearea unei veritabile jurisdicÅ£ii administrative. JurisdicÅ£ia constituÅ£ională se realizează printr-un organ specializat al statului-Curtea ConstituÅ£ională- care, în sistem legislaÅ£iei române, nu face parte din structura organelor judiciare propriu-zise. Ea are ca scop exercitarea unui control asupra constituÅ£ionalităţii legilor (art.146 din ConstituÅ£ie). ÃŽn majoritatea ţărilor europene controlul constituÅ£ionalităţii legilor se exercită prin organe specializate (Spania, Portugalia, Italia, Germania, Austria, Rusia, Polonia). JurisdicÅ£ia de drept comun ÅŸi jurisdicÅ£ia specială DistincÅ£ia dintre jurisdicÅ£ia de drept comun ÅŸi jurisdicÅ£ia specială se întemeiază pe amplitudinea atribuÅ£iilor conferite diferitelor autorităţi judiciare. JurisdicÅ£ia de drept comun (ordinară) are atribuÅ£ii ce se răsfrîng asupra tuturor cauzelor civile. Din sfera jurisdicÅ£iei de drept comun pot fi suatrase anumite cauze doar în temeiul unei dispoziÅ£ii legale exprese. JurisdicÅ£ia specială are o sferă de acÅ£iune limitată. Ea se întinde doar cauzelor ce-i sunt atribuite în baza unei legi speciale. Există un interes nu doar teoretic, ci ÅŸi practic în delimitarea jurisdicÅ£iei ordinare de jurisdicÅ£iile speciale. Subliniem în această privinţă următoarele note distinctive: jurisdicÅ£ia de drept comun se caracterizează prin plenitudine de atribuÅ£ii. ÃŽn schimb, jurisdicÅ£iile speciale au o competenţă limitată la cazurile ÅŸi materiile expres determinate de lege; jurisdicÅ£ia de drept comun realizează atît judecata, cît ÅŸi funcÅ£ia execuÅ£ională. JurisdicÅ£iile speciale nu includ, de regulă, ÅŸi a ctivitatea execuÅ£ională; jurisdicÅ£ia de drept comun se caracterizează printr-o procedură complexă, reglementată de Codul de procedură civilă; jurisdicÅ£iile speciale beneficiază de o procedură simplificată, dar care se completează cu regulile dreptului comun în materie; jurisdicÅ£ia de drept comun include în sfera sa ÅŸi regulile procedurii necontencioase, jurisdicÅ£iile speciale nu au o atare competenţă. O ultimă precizare ce se impune este aceea că jurisdicÅ£iile speciale sunt distincte de jurisdicÅ£iile extraodinare. JurisdicÅ£iile extraodinare sunt acelea create expres de lege în scopul soluÅ£ionării unei cauze concrete sau privind o anumită persoană. Ele au un caracter discriminatoriu ÅŸi pot conduce la o judecată arbitrară, contrară principiilor de drept, fiind determinată adeseori de considerente de ordin politic sau de oportunitate. De aceea, art.126 alin 5 din ConstituÅ£ie interzice înfiinÅ£area de instanÅ£e extraodinare. JurisdicÅ£ia de drept ÅŸi jurisdicÅ£ia în echitate După regulile aplicabile litigiului supus judecăţii se distinge în literatura de specialitate ÅŸi între jurisdicÅ£ia de drept ÅŸi jurisdicÅ£ia în echitate. JurisdicÅ£ia de drept se caracterizează prin preexistenÅ£a unor reglementări juridice pe care judecătorul trebuie să le aplice în activitatea sa. FuncÅ£ia judecătorului este fundamental diferită în cadrul celor două jurisdicÅ£ii. ÃŽn cazul jurisdicÅ£iei de drept, judecătorul aplică legi preexistente, funcÅ£ia de elaborare a actelor normative aparÅ£inînd autorităţii legislative. Dimpotrivă, în cazul jurisdicÅ£iei în echitate, judecătorul aplică reguli de echitate ce sunt ÅŸi o creaÅ£ie a jurisprudenÅ£ei. ÃŽn opinia unor autori se consideră chir că judecătorul creează dreptul; crearea dreptului ÅŸi aplicarea sa la un caz concret are loc în acelaÅŸi moment (al judecăţii). Capitolul II. JURISDICÅ¢IA CA SERVICIU PUBLIC ÃŽn societăţile moderne, justiÅ£ia este o funcÅ£ie fundamentală a statului, iar administrarea ei reprezintă unul din atributele esenÅ£iale ale puterii suverane. Această funcÅ£ie implică existenÅ£a unor structuri statale 8servicii publice) apte să realizeze activitatea jurisdicÅ£ională. Un atare serviciu public trebuie organizat pe baza unor principii proprii, funcÅ£ionale ÅŸi autonome. O prezentare a structurii organelor judiciare nu este posibilă fără investigarea principiilor ce stau la baza constituirii ÅŸi funcÅ£ionării lor. Principiile organizării judiciare reprezintă reguli esenÅ£iale ale funcÅ£ionării optime a structurilor statale abilitate să realizeze actul de justiÅ£ie. Principiile organizării judecătoreÅŸti Doctrina nu este unanimă în ceea ce priveÅŸte determinarea principiilor de organizare a sistemului judiciar. Există nele principii ce se află într-o legătură indisolubilă cu organizarea sistemului judiciar dar care vizează mai degrabă funcÅ£ionarea acestuia ÅŸi însăşi democratismul ÅŸi umanismul sistemului procesual, fie el cel civil sau penal. Printre aceste principii, care sunt importante pentru studiul organizării judecătoreÅŸti, menÅ£ionăm: accesul liber la justiÅ£ie, independenÅ£a judecătorilor, inamovibilitatea, egalitatea în faÅ£a justiÅ£iei ÅŸi gratuitatea justiÅ£iei. JustiÅ£ia constituie monopolul de stat Potrivit art.126 alin.1 din ConstituÅ£ie, „JustiÅ£ia se realizează prin ÃŽnalta Curte de CasaÅ£ie ÅŸi JustiÅ£ie ÅŸi prin celelalte instanÅ£e judecătoreÅŸti stabilite de lege”. Textul constituÅ£ional menÅ£ionat se regăseÅŸte, într-o formulare parÅ£ial diferită, ÅŸi în unele dispoziÅ£ii ale Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr. 304/2004, „Puterea judecătorească se exercită de ÃŽnalta Curte de CasaÅ£ie ÅŸi JustiÅ£ie ÅŸi de celelalte instanÅ£e judecătoreÅŸti stabilite de lege”. Textele menÅ£ionate au semnificaÅ£ia recunoaÅŸterii deplinei competenÅ£e a instanÅ£elor judecătoreÅŸti în soluÅ£ionarea cauzelor civile, comerciale, de muncă, de familie, administratrive, penale, precum ÅŸi în celelalte litigii pentru care legea nu stabileÅŸte o altă competenţă. De la regula potrivit căreia justiÅ£ia constituie monopol de stat există ÅŸi o excepÅ£ie, anume aceea a arbitrajului reglementat de Codul de procedură civilă. Arbitrajul se caracterizează prin alcătuirea sa din simpli particulari desemnaÅ£i de către părÅ£i; arbitrii nu sunt iînvestiÅ£i cu autoritatea funcÅ£iei statale de magistrat. De aceea se spune că ne aflăm practic în prezenÅ£a unui mod de „justiÅ£ie particulară”. Această jurisdicÅ£ie nu este însă lipsită de orice autoritate, căci legea îi recunoaÅŸte deciziei arbitrale efectele unei hotărîri judecătoreÅŸti definitive. Mai mult, hotărîrea arbitrală definitivă ÅŸi învestită cu formulă executorie se poate aduce la îndeplinire întocmai ca ÅŸi o hotărîre judecătorească. Formula executorie se acosrdă însă de către instanÅ£a de judecată. Prin urmare, arbitrii nu pot impune, fără concursul instanÅ£elor judecătoreÅŸti, executarea silită. De aceea, se apreciază că arbitrajul constituie o excepÅ£ie parÅ£ială de la principiul conform căreia justiÅ£ia este monopol de stat, arbitrilor legea le recunoaÅŸte numai jurisdictio, nu ÅŸi imperium. B. Autonomia instanÅ£elor judecătoreÅŸti Autonomia instanÅ£elor judecătoreÅŸti este un principiu organizatoric important ce decurge implicit din autonomia funcÅ£iei jurisdicÅ£ionale. O delimitare funcÅ£ională a atribuÅ£iilor statale nu ar fi practic posibilă fără o autonomie organică. Autonomia instanÅ£elor judecătoreÅŸti este garantată atît prin independenÅ£a, imparÅ£ialitatea ÅŸi inamovibilitatea judecătorilor cît ÅŸi printr-o riguroasă delimitare a atribuÅ£iilor ce revin legislativului ÅŸi executivului. Această delimitare de atribuÅ£ii a rezultat ÅŸi prin dezvoltările precedente ÅŸi este studiată aprofundat la alte discipline juridice. Pentru ca autonomia instanÅ£elor judecătoreÅŸti să fie reală ÅŸi efectivă ea trebuie să mai beneficieze de structuri organizatorice funcÅ£ionale, inclusiv de organe proprii de conducere administrativă, precum ÅŸi de un buget distinct. ÃŽntr-un sistem judiciar eficient autonomia financiară reprezintă o componentă esenÅ£ială. Bugetul justiÅ£iei nu trebuie să fie lăsat la discreÅ£ia executivului sau al legislativului, pentru că altminteri s-ar crea o profundă distorsiune în echilibrul ramurilor puterii de stat. O soluÅ£ie optimă ar putea fi, formarea unui buget calculat într-o cotă procentuală din bugetul naÅ£ional. Autonomia financiară este o garanÅ£ie a unei justiÅ£ii democratice ÅŸi în această direcÅ£ie nici un efort nu poate fi considerat inutil. Doar cu o autonomie efectivă se poate promova „forÅ£a dreptului” ÅŸi înlătura tendinÅ£ele de ignorare ÅŸi de subminare a statului de drept. Pentru o bună funcÅ£ionare a autorităţii judiciare mai este necesar ca instanÅ£ele să fie încadrate ÅŸi cu un număr sifiecient de magistraÅ£i. Se consideră uneori că un raport optim ar fi acela de un judecător la 7000 de locuitori. ÃŽn practică acest raport diferă foarte mult de la o Å£ară la alta. Åži în această privinţă, noile noastre reglementări au găsit soluÅ£ii raÅ£ionale. Potrivit art.120 alin 2 din Legea nr.304/2004, preÅŸedintele ÃŽnaltei CurÅ£i de CasaÅ£ie ÅŸi JustiÅ£ie ÅŸi preÅŸedinÅ£ii curÅ£ilor de apel împreună cu ministrul justiÅ£iei, procurorul general al Parchetului de pe lîngă ÃŽnalta Curte de CasaÅ£ie ÅŸi JustiÅ£ie sau, după caz, procurorul general al Parchetului NaÅ£ional AnticorupÅ£ie analizează anual volumul de activitate al instanÅ£elor ÅŸi parchetelor ÅŸi, în funcÅ£ie de rezultatele analizei, iau măsuri pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii. Principiul independenÅ£ei judecătorilor Potrivit art.124 alin.3 din ConstituÅ£ie. „Judecătorii sunt independenÅ£i ÅŸi se supin numai legii”. IndependenÅ£a este necesară pentru a asigura imparÅ£ialitatea judecătorului faţă de părÅ£ile din proces. De aceea, atitudinea judecătorului în cadrul procedurii judiciare trebuie să fie neutră faţă de poziÅ£ia ÅŸi interesele părÅ£ilor litigante. Se poate afirma chiar că imparÅ£ialitatea judecătorului reprezintă o caracteristică esenÅ£ială a activităţii judiciare ÅŸi însuÅŸi fundamentul funcÅ£iei judiciare. ImparÅ£ialitatea este, în mod inevitabil, o consecinţă a principiului independenÅ£ei judecătorilor ÅŸi al supunerii lor nunai faţă de lege. O altă regulă, de maximă importanţă, a fost consacrată în mod expres ÅŸi de Carta europeană privind statutul judecătorilor. Potrivit pct.4.3. din această Cartă, „Judecătorul sau judecătoarea trebuie să se abÅ£ină de la orice comportament, act sau manifestare de natură a altera în mod efectiv încredrea în imparÅ£ialitatea ÅŸi independenÅ£a lor”. Principiul independenÅ£ei judecătorului ăşi găseÅŸte aplicare numai în activitatea de judecată. Sub aspect organizatoric ÅŸi administrativ judecătorii se află sub autoritatea organelor de conducere judiciară. IndependenÅ£a judecătorului nu poate fi concepută în lipsa unor garanÅ£ii legale corespunzătoare, cum ar fi: existenÅ£a unui control judiciar adecvat de natură să asigure respectarea legalităţii ÅŸi să garanteze independenÅ£a judecătorilor; publicitatea dezbaterilor; secretul deliberării; inamovibilitatea judecătorilor; răspunderea disciplinară a judecătorilor; autonomia instanÅ£elor judecătoreÅŸti faţă de toate celelalte autorităţi statale. Un rol deosebit de omportant în asigurarea independenÅ£ei judecătorilor revine Consiliului Superior al Magistraturii. Legea nr.303/2004 privind statutul magistraÅ£ilor cuprinde statuări importante în această privinţă. Astfel, potrivit art.74 alin.1 din acest act normativ, „Consiliul Superior al Magistraturii, garant al independenÅ£ei justiÅ£iei, are dreptul ÅŸi obligaÅ£ia de a apăra corpul magistraÅ£ilor ÅŸi pe membrii acestuia împotriva oricărui act care ar putea afecta independenÅ£a sau imparÅ£ialitatea magistratului în înfăptuirea actului de justiÅ£ie ori crea suspiciuni cu privire la acestea”. Legea îi conferă ÅŸi magistratului posibilitatea de a se adresa Consiliului Superior al Magistraturii, spre a lua măsurile necesare, ori de cîte ori consideră că „independenÅ£a ÅŸi activitatea îi sunt afectate în orice mod prin acte de imixtiune în activitatea judiciară sau de influenÅ£are a evoluÅ£iei sale profesionale, art.74 alin.2 din Legea nr.303/2004. D. Principiul inamovibilităţii judecătorilor Inamovibilitatea judecătorilor constituie unul din cele mai importante principii ale organizării justiÅ£iei într-un stat democratic ÅŸi de drept. ImparÅ£ialitatea ÅŸi independenÅ£a judecătorilor nu poate fi asigurată într-un stat care nu admite principiul inamovibilităţii. Principiul inamovibilităţii constituie o cucerire relativ modernă a dreptului. Problema independenÅ£ei magistraturii ÅŸi a inamovibilităţii judecătorului este esenÅ£ială ÅŸi de interes universal. De aceea ea a format obiect de reglementare ÅŸi din partea OrganizaÅ£iei NaÅ£iunilor Unite. Astfel, la cel de-al ÅŸaptelea Congres al NaÅ£iunilor Unite pentru prevenirea crimei ÅŸi tratamentelor aplicate delicvenÅ£ilor, organizat la Milano între 26 august 1985, au fost iniÅ£iate două documente internaÅ£ionale foarte importante; ele au fost confirmate de Adunarea Generală prin RezoluÅ£iile nr.40/32 din 29 noiembrie 1985 ÅŸi 40/146 din 13 decembrie 1985. LegislaÅ£iile statelor membre ale ONU trebuie să Å£ină seama de aceste importante documente internaÅ£ionale, fapt pentru care este util să facem succinte referiri la conÅ£inutul lor. ÃŽn primul rînd, din cuprinsul rezoluÅ£iilor amintite se desprinde cu claritate relaÅ£ia de conexitate necesară care există între independenÅ£a magistraturii ÅŸi imparÅ£ialitatea judecătorilor. ÃŽntre independenÅ£a magistraturii, imparÅ£ialitate, noÅ£iune legată chiar de ideea de justiÅ£ie, ÅŸi inamovibilitate există o interconexiune evidentă; acesta fiind triomul unei veritabile ÅŸi eficiente justiÅ£ii: independenţă, imparÅ£ialitate ÅŸi inamovibilitate. ConstituÅ£ia României, fidelă principiilor statului de drept, dar în egală măsură ÅŸi principiilor dreptului internaÅ£ional, a consacrat în art.125 alin.1 inamovibilitatea judecătorilor. Potrivit textului constituÅ£ional amintit: „Judecătorii numiÅ£i de PreÅŸedintele României sunt inamovibili, în condiÅ£iile legii”. Asupra acestei reglementări este necesar să subliniem mai întîi că prin inamovibilitate se înÅ£elege acel beneficiu al legii care le conferă judecătorilor stabilitate în funcÅ£ie: judecătorii, o dată învestiÅ£i în funcÅ£ie, nu mai pot fi revocaÅ£i, transferaÅ£i sau suspendaÅ£i decît în condiÅ£ii excepÅ£ionale. Modul de învestire în funcÅ£ie-alegere sau numire-nu este prin el însuÅŸi de natură să asigure imparÅ£ialitatea judecătorilor. Mai este necesar ca magistraÅ£ii să fie constituiÅ£i într-un corp profesional ÅŸi avansaÅ£i pe criterii de competenţă, iar răspunderea lor disciplinară să intervină numai în condiÅ£ii care justifică declanÅŸarea unei atări proceduri. O temeinică pregătire profesională ÅŸi imparÅ£ialitatea judecătorilor sunt cerinÅ£e esenÅ£iale ale bunei funcÅ£ionări a autorităţii judecătoreÅŸti într-un stat de drept, fără îndeplinirea acestor condiÅ£ii nu se poate vorbi de o reformă reală a justiÅ£iei. E. PermaneÅ£a ÅŸi caracterul sedentar al organelor judiciare JurisdicÅ£iile sunt permanente în sensul că justiÅ£ia se înfăptuieÅŸte fără întrerupere, cu excepÅ£ia zilelor declarate nelucrătoare ÅŸi a vacanÅ£elor judecătoreÅŸti. Acest mod de funcÅ£ionare a instanÅ£elor judecătoreÅŸti contribuie ÅŸi la realizarea principiului continuităţii în procesul civil ÅŸi penal. VacanÅ£a judecătorească nu constituie o veritabilă întrerupere a cursului justiÅ£iei întrucît ÅŸi în această perioadă se soluÅ£ionează anumite cauze civile ÅŸi penale. VacanÅ£a judecătorească este de două luni ÅŸi are loc în perioada 1 iulie-31 august al fiecărui an calendaristic. Potrivit art.146 din Legea nr.92/1992 „activitatea de judecată a instanÅ£elor va continua: în materie penală, pentru cauzele cu arestaÅ£ii în alte materii, pentru cauzele privind obligaÅ£iile de întreÅ£inere de orice fel, asigurarea dovezilor, cererile de ordonanţă preÅŸedenÅ£ială, precum ÅŸi în late cauze considerate urgente, potrivit legii, sau apreciate ca atare de instanţă”. La Curtea Supremă de JustiÅ£ie, în perioada vacanÅ£ei judecătoreÅŸti se soluÅ£ionează: în materie penală, cauzele cu arestaÅ£i în toate materiile, cauzele considerate urgente potrivit legii sau apreciate astfel de Curtea Supremă de JustiÅ£ie. JurisdicÅ£iile sunt sedentare în sensul că toate instanÅ£ele funcÅ£ionează într-o localitate prin lege unde au un sediu stabil ÅŸi cunoscut. Caracterul sedentar al justiÅ£iei nu înseamnă că instanÅ£a este lipsită de posibilitatea efectuării unor activităţi procesuale în afara sediului, cum ar fi în cadrul cercetării la faÅ£a locului. Principiul enunÅ£at îşi are aplicaÅ£ie nu numai în privinÅ£a jurisdicÅ£iei ordinare, ci ÅŸi a jurisdicÅ£iilor speciale. F. Colegialitatea organelor judiciare Principiul colegialităţii are conotaÅ£ii deosebite în opera de înfăptuire a justiÅ£iei. El omplică alcătuirea completului din doi sau mai mulÅ£i judecători. Colegialitatea are de partea sa argumente deduse din: calitatea superioară a lucrărilor îndeplinite de doi sau de mai mulÅ£i magistraÅ£i; o redusă posibilitate de influenÅ£are din exterior a magistraÅ£ilor, o mai bună pregătire a judecătorilor tineri, care intră în complete cu magistraÅ£i avînd o mai mare experienţă. Sistemul nostru judiciar este dominat de principiul colegialităţii. ÃŽn prezent, potrivit art.57 alin.1 din Legea nr.304/2004, cauzele se judecă în primă instanţă în complet format din doi judecători. Apelurile ÅŸi recursurile se judecă în complet format din trei judecători, art.57 alin.2 din Legea 304/2004. Există toruÅŸi, prin excepÅ£ie de la regulile enunÅ£ate, ÅŸi cauze care se soluÅ£ionează în fond de către un singur judecător. Astfel, potrivit art.57 alin.1 din Legea 30472004 se judecă de către un singur judecător: cererile privind pensii de întreÅ£inere, cererile privind înregistrările ÅŸi rectificările în registre de stare civilă, cererile privind încuviinÅ£area executării silite, învestirea cu formulă executorie ÅŸi luarea unor măsuri asiguratorii; cererile de ordonanţă preÅŸedenÅ£ială; acÅ£iunile posesorii; plîngerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenÅ£iilor ÅŸi de aplicare a sancÅ£iunilor contravenÅ£ionale; somaÅ£ia de plată; reabilitarea; constatarea intervenÅ£iei amnistiei ori graÅ£ierii; percheziÅ£ia ÅŸi măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale. Conflictele de muncă ÅŸi asigurări sociale se soluÅ£ionează în primă instanţă, de un complet constituit din doi judecători ÅŸi doi asistenÅ£i judiciari. ÃŽnalta Curte de CasaÅ£ie ÅŸi JustiÅ£ie judecă cauzele de competenÅ£a sa în complet format de trei judecători din aceeaÅŸi judecători din aceeaÅŸi secÅ£ie. Dacă numărul de judecători necesari formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta va fi constituit cu judecători de la celelalte secÅ£ii , desemnaÅ£i de către preÅŸedintele sau vicepreÅŸedintele ÃŽnaltei CurÅ£i de CasaÅ£ie ÅŸi JustiÅ£ie. ÃŽn afara completelor de judecată ale scÅ£iilor, la instanÅ£a supremă funcÅ£ionează ÅŸi un complet format din 9 judecători ÅŸi care este prezidat de preÅŸedintele sau vicepreÅŸedintele instanÅ£ei supreme, iar în lipsa acestora, de către un preÅŸedinte de secÅ£ie sau de un judecător desemnat în acest scop de preÅŸedintele sau vicepreÅŸedintele ÃŽnalteiCurÅ£i de CasaÅ£ie ÅŸi JustiÅ£iei. Normele procedurale privitoare la compunerea instanÅ£ei au un caracter imperativ iar nerespectarea lor atrage după sine casarea hotărîrii pronunÅ£ate. G. Principiul dublului grad de jurisdicÅ£ie. Activitatea judecătorului nu poate fi considerată infailibilă. Ca orice operă umană, ÅŸi activitatea de judecată poate determina soluÅ£ii greÅŸite, fie ca urmare a aprecierii eronate a faptelor, intrpretării necorespunzătoare a legii, nesincerităţii martorilor sau a altor împrejurări. De aceea, în majoritatea sistemelor de drept s-au adoptat norme organizatorice de natură a exercita un control ierarhic asupra hotărîrilor pronunÅ£ate. ÃŽn acest scop, instanÅ£ele judecătoreÅŸti au fost grupate două cîte două, de aÅŸa manieră încît o cauză soluÅ£ionată de un tribunal să poată fi cercetată din nou de către un lat organ judiciar. InstanÅ£a care exercită controlul trebuie să fie întotdeauna o jurisdicÅ£ie de grad diferit. Pentru realizarea funcÅ£iei de control, instanÅ£ele judecătoreÅŸti sunt organizate într-un sistem ierarhic, astfel că, în principiu doar instanÅ£ele superioare pot exercita, în limitele determinate de lege, controlul asupra soluÅ£iilor pronunÅ£ate de organele judiciare situate la baza acestei structuri. Judecata în trepte sau ierarhii de instanÅ£e diferite reprezintă o judecată în grade de jurisdicÅ£ie. Judecata în fond ÅŸi judecata în apel sunt expresii procesuale ale înfăptuirii celor două grade de jurisdicÅ£ie. Acest mod de organizare are o raÅ£iune puternică, căreia este aproape imposibil să i se aducă critici pertinente. Calitatea actului de justiÅ£ie depinde în mod hotărîtor de pregătirea profesională a judecătorilor ÅŸi de tăria lor de caracter. Un judecător experimentat, cu o bună pregătire profesională ÅŸi cu o forţă morală adecvată, va reuÅŸi în toate cazurile să evite presiunile politice ori de altă natură la care ar putea di supus. Iată de ce principiul dublului grad de jurisdicÅ£ie este cel mai eficient sistem al garantării unei optime justiÅ£ii. J. Specializarea instanÅ£elor judecătoreÅŸti ÃŽn Å£ara noastră funcÅ£ia jurisdicÅ£ională se realizează de către instanÅ£ele judecătoreÅŸti. ÃŽn cadrul sistemului nostru judiciar nu au funcÅ£ionat, în ultimile decenii, instanÅ£e specializate. AceeaÅŸi instanţă judeca atît cauzele civile, cît ÅŸi cele penale, comerciale sau de altă natură. ExistenÅ£a unor secÅ£ii specializate la Curtea Supremă de JustiÅ£ie, la curÅ£ile deapel ÅŸi la tribunale nu contravenea principiului enunÅ£at, căci judecătorii puteau fi trecuÅ£i dela o secÅ£ie la alta. Legea nr.304/2004 prevede organizarea unor tribunale pentru minori ÅŸi familie, a unor tribunale de muncă ÅŸi asigurări sociale, a unor tribunale comerciale ÅŸi a unor tribunale administrativ-fiscale. Tribunalele specializate vor începe să funcÅ£ioneze cel mai tîrziu la data de 1 ianuarie 2008. Datele concrete la care urmează să funcÅ£ioneze instanÅ£ele specializate se stabilesc, în mod eÅŸalonat, prin ordin al ministrului justiÅ£iei. Pînă la înfiinÅ£area tribunalelor specializate toate judeÅ£ele ÅŸi în municipiul BucureÅŸti, în cadrul tribunalelor de drept comun vor funcÅ£iona secÅ£ii sau complete specializate. Constituirea instanÅ£elor judecătoreÅŸti într-un sistem ierarhic Doctrina occidentală enunţă printre principiile de organizare a sistemului judiciar ÅŸi pe acela al aÅŸezării instanÅ£elor judecătoreÅŸti într-o structură piramidală, ierarhică. Orice sistem judiciar este constitit dintr-o multitudine de instanÅ£e. Acestea nu sunt organizate numai pe linie orizontală, ci ÅŸi într-un sistem piramidal, singurul care este de natură a asigura afirmarea ÅŸi aplicarea principiului celor două grade de jurisdicÅ£ie. ÃŽn majoritatea statelor democratice principiul dublului grad de jurisdicÅ£ie se realizează prin intermediul unor curÅ£i de apel, instanÅ£e ce se află într-o poziÅ£e superioară în raport cu instanÅ£ele cărora legea le recunoaÅŸte o competenţă de fond (de primă instanţă). De asemenea, sistemele judiciare au în vîrful ierarhiei lor ÅŸi o curte sau un tribunal suprem, al cărui rol primordial este acela de a asigura o jurisprudenţă unitară pe întreg teritoriul ţării. Judecătorii care alcătuiesc structurile judiciare dintr-un stat democratic se află ÅŸi ei într-o poziÅ£ie ierarhică în raport cu judecătorii de la instanÅ£ele inferioare. Unii dintre judecători ocupă chiar funcÅ£ii de conducere în cadrul unor curÅ£i ÅŸi tribunale. O atare ierarhie există ÅŸi în privinÅ£a membrilor Ministerului Public, ea avînd un caracter diferit faţă de cea care-i vizează pe judecători. AÅŸadar, ierarhia judiciară este fundamental diferită de cea existentă în domeniul administraÅ£iei publice. FuncÅ£ionarul administrativ nu este stăpînul propriei sale decizi, căci el trebuie să dea socoteală superiorului său pentru modul în care a acÅ£ionat. ÃŽn schimb, judecătorul nu se află într-o asemenea situaÅ£ie, el fiind dimpotrivă, stăpînul propriei sale decizii, astfel că el nu este chemat să răspundă sau să dea explicaÅ£ii superiorului pentru decizia adoptată într-un proces civil, penal sau de altă natură. K. Accesul liber la justiÅ£ie Accesul liber la justiÅ£ie constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic fiind consacrat într-un număr important de documente internaÅ£ionale, astfel că el reprezintă semnificaÅ£ii deosebite ÅŸi pentru dreptul procesual, dar ÅŸi pentru dreptul contituÅ£ional. Orice condiÅ£ionare a accesului liber la justiÅ£ie ar prezenta o nesocotire a unui principiu constituÅ£ional fundamental ÅŸi a unor standarde internaÅ£ionale universale în orice democraÅ£ie reală. Pe plan procesual, accesul liber la justiÅ£ie se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acÅ£iune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice. L. Egalitatea în faÅ£a justiÅ£iei Principiul egalităţii părÅ£ilor în faÅ£a justiÅ£iei are o consacrare internaÅ£ională implicită. Egalitatea părÅ£ilor în faÅ£a justiÅ£iei implică respectarea următoarelor exigenÅ£e procedurale: judecarea proceselor pentru toÅ£i cetăţenii trebuie să se realizeze de aceleaÅŸi organe ÅŸi în conformitate cu aceleaÅŸi reguli de drept procesual. AceleaÅŸi drepturi procedurale trebuie acordate tuturor părÅ£ilor, fără nici o deosebire. LgislaÅ£ii procesuale moderne nu instituie ÅŸi nucu nu pot institui restricÅ£ii sau privilegii faţă de unele dintre părÅ£ile din proces. InstanÅ£a de judecată are obligaÅ£ia de a asigura un echilibru în situaÅ£ia procesuală a părÅ£ilor. Ea este obligată să înÅŸtiinÅ£eze părÅ£ile despre termenele de judecată, să comunice actele de procedură prevăzute de lege, să lămurească părÅ£ile asupra drepturilor lor, să dea îndrumări părÅ£ilor cu privire la drepturile ÅŸi obligaÅ£iile ce le revin în proces, atunci cînd nu sunt reprezentate de avocat sau de mandatari ÅŸi să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greÅŸeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor cauzei ÅŸi prin aplicarea corectă a legii. ÃŽntr-un stat de drept ÅŸi social atorităţile publice trebuie să depună eforturi pentru ca egalitatea în faÅ£a justiÅ£iei să fie efectivă ÅŸi nu formală. M. Gratuitatea justiÅ£iei ÃŽnfăptuirea justiÅ£iei implică unele cheltuieli importante din partea statului, dar ÅŸi dn partea justiÅ£iabililor.staul este obligat ă organizze serviciul public destinat a înfăptui justiÅ£ia, ceea ce înseamnă asigurarea unor condiÅ£ii de muncă corespunzătoare necesare pentru organele de justiÅ£ie (sedii pentru instanÅ£e, mijloace materiale necesare pentru desfăşurarea judecăţilor în materie civilă ÅŸi penală etc.) ÅŸi remunerarea adecvată a judecătorilor ÅŸi a funcÅ£ionarilor judecătoreÅŸti (grefieri, aprozi, arhivari etc.). Un rol important în asigurarea acestui principiu îi revine asistenÅ£ei judiciare, care este organizată în cele mai multe state democratice ÅŸi care nu este de dată foarte recentă. AsistenÅ£a judiciară cuprinde două componente principale: ajutorul pentru accesul la serviciul public al justiÅ£iei ÅŸi ajutorul privind accesul la drept. Accesul la drept cuprinde, la rîndul său, servicii de informare ÅŸi de consultanţă în cadrul procedurilor nejurisdicÅ£ionale. AsistenÅ£a judiciară mai cuprine ÅŸi alte componente secundare cum ar fi: acordarea de scutiri, reduceri sau amînări pentru plata taxelor judiciare de timbru ÅŸi a timbrului judiciar, asistenÅ£a gratuită printr-un avocat. DispoziÅ£iile procedurae privitoare la acordarea asistenÅ£ei judiciare sunt de natură să asigure ÅŸi în dreptul nostru o apărare adecvată a persoanelor lipsite de resurse materiale. ÃŽn persepectiva unei viitoare reglementări în materie ar trebui reflectat ÅŸi la posibilitatea unui sistem de asigurare după modelul legislaÅ£iei din alte ţări democratice. ORGANIZAREA INSTANÅ¢ELOR JUDECÄ‚TOEÅžTI Organizarea modernă a instanÅ£elor judecătoreÅŸti este rezultatul unei interesante evoluÅ£ii istorice. Puterea judecătorească a dobîndit o organizare independentă doar în epoca modernă, respectiv o dată cu afirmarea tot mai puternică în Anglia, FarnÅ£a ÅŸi apoi în alte state occidentale a principiului separaÅ£iei puterilor în stat. Anterior, justiÅ£ia se contopea în practică cu funcÅ£ia executivă ÅŸi era înfăptuită adeseori de aceleaÅŸi organe. Organizarea actuală a instanÅ£elor judecătoreÅŸti este guvernată de Legea nr. 304/2004. în prezent, potrivit art.2 alin.2 din Lgea 304/2004, justiÅ£ia se realizează prin următoarele instanÅ£e judecătoreÅŸti: judecătorii tribunale tribunale specializateÅ£curÅ£i de apel ÃŽnalta Curte DE CasaÅ£ie ÅŸi JustiÅ£ie. Judecătoriile sunt instanÅ£e fără personalitate juridică ÅŸi funcÅ£ionează în judeÅ£e ÅŸi în sectoarele municipiului BucureÅŸti. Numărul ÅŸi localităţile de reÅŸedinţă ale judecătoriilor sunt prevăzute într-o anexă la Legea privind organizarea judiciară. ÃÅ