Referat Riscul In Creditare
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Riscul In Creditare si de asemenea puteti face
Download Referat riscul in creditareCiteste fragmente din Referat Riscul In Creditare
1
RISCUL IN ACTIVITATEA DE CREDITARE
CUPRINS
1. Creditarea, parte componenta de baza a tehnicii si operatiunilor
bancare.
1.1 Necesitatea diversificarii operatiunilor, tehnicilor, produselor si
serviciilor bancare. Pag. 3
1.2 Principiile activitatii de creditare. Pag. 9
1.3 Creditarea agentilor economici. Pag. 10
2. Riscurile bancare si gestiunea lor
2.1 Definirea riscurilor bancare Pag. 13
2.2 Importanta gestiunii riscurilor bancare. Pag. 14
3.Riscul in activitatea de creditare
3.1 Rolul calitatii portofoliului de credite bancare Pag. 17
3.2 Politica de creditare Pag. 18
3.3 Riscul individual de creditare Pag. 24
3.4 Gestiunea riscului de credit global Pag. 40
4. Operatiuni bancare privind garantia creditelor
4.1 Evaluarea riscului in activitatea de creditare Pag. 46
4.2 Determinarea formelor de garantie a creditelor Pag. 49
4.3 Garantii reale Pag. 50
4.4 Garantii personale Pag. 52
4.5 Alte garantii Pag. 53
4.6 Asigurarea activelor imprumutatilor constituite
garantie a creditelor Pag. 54
Capitolul 1.
Creditarea, parte componenta de baza
a tehnicii si operatiunilor bancare
1.1 Necesitatea diversificarii operatiunilor, tehnicilor, produselor si
serviciilor bancare
Bancile comerciale constituite in Romania dupa 1989 sunt societati pe
actiuni si au caracter universal adica realizeaza toate produsele si
serviciile bancare pentru toate ramurile, sectoarele si segmentele
economiei nationale. Nu mai exista deci banci ingust specializate. Cel
putin in aceasta perioada de trenzitie. De exemplu, inainte de cel de-al
doilea razboi mondial specializarea ajunsese asa de departe in sectorul
bancar incat existau banci organizate special pentru credite ipotecare.
Este necesara in aceasta perioada diversificarea cat mai mare a
bancilor, serviciilor si produselor lor din urmatoarele motive:
• concurenta altor banci
• nevoia de apropiere a bancilor de agentii economici serviti
• diversificarea atributiilor si rolul bancilor in economia de piata
• diversificarea activitatilor economice in economia de piata in
comparatie cu limitarea sectoarelor economice existente inainte de 1990
• gasirea unor noi forme de atragere a resurselor banesti necesare
bancilor comerciale
• diversificarea plasamentelor
• constituirea, dezvoltarea si consolidarea bursei de valori
• participarea bancilor comercile la constituirea capitalului social
al unor societati comerciale
• participarea bancilor comerciale romanesti la circuitul mondial al
informatiei bancare (SWIFT banci corespondente, participarea la
tranzactii financiar-valutare internationale)
• platile interne si internationale au fost diversificate
• cibernetizarea informatiei
• sporirea participarii bancilor la viata economica si sociala a
tarii
• utilizarea publicitatii ca mijloc de promovare a produselor si
serviciilor bancare
• alinierea structurii functionale si evidentei bancilor comerciale
la standarde internationale
• diferentierea dobanzii
• diversificarea instrumentelor de depozite, atragerea economiilor
populatiei (carnete de economii, depozite bancare, conturi personale,
participarea la licitatii, emisiuni de actiuni, obligatiuni, ipoteci,
cambii alte hartii de valoare) plati internationale pe baza de carti
VISA
• cumparari vanzari de aur si alte materiale pretioase
• angajarea unor operatiuni de leasing
• gestionarea unor credite in valuta si alte organisme
internationale.
Numai printr-o dezvoltare foarte mare a produselor si serviciilor
bancile comerciale pot fi luate in consideratie in competitia pentru
ocuparea unui loc in randul bancilor moderne.
Politica de diversificare face parte din politica bancilor comerciale.
Ea este inscrisa in deciziile luate la nivelul cel mai inalt al
conducerii bancilor comerciale, dar totodata se acorda o larga autonomie
unitatilor teritoriale. Este vorba deci de includerea diversificarii
produselor si serviciilor bancare in programele strategice ale bancilor
comerciale. La cele mai multe din aceste banci, diversificarea
produselor si serviciilor este inscrisa ca un obiectiv prioritar.
Diversificarea produselor si serviciilor apare ca urmare a faptului ca
actualmente, bancile comerciale romanesti sunt banci de afaceri si banci
de dezvoltare.
Ca urmare a acestei diversificari a produselor si serviciilor, in
bancile comerciale a fost necesara o reorganizare si restructurare a
compartimentelor functionale, care au devenit mai transparente si
eficace pe langa faptul ca sunt in mai mare masura anexate pe nevoile
clientilor, ceea ce a contribuit in final la reducerea costurilor.
Prin diversificarea produselor si serviciilor, bancile comerciale
contribuie din plin la infaptuirea politicii financiar-monetare si
valutare a tarii. Astfel, diversificandu-se instrumentele de plata
utilizate la bancile comerciale, poate fi diminuat sau chiar eliminat
blocajul financiar. Prin participarea la licitatiile valutare, bancile
comerciale contribuie la stabilirea zilnica a raportului dintre moneda
nationala si valutele straine (deci a cursului valutar). Temperand
cererea de credite (fie macar pentru faptul ca nu exista destule
resurse), bancile comerciale contribuie la limitarea inflatiei. La
aceasta reducere a inflatiei contribuie si faptul ca bancile acorda
diferentiat credite, in functie de gradul de bonitate al agentilor
economici. Cooperarea mai mare intre banci faciliteaza operatiunile de
investitii si de imprumut, realizandu-se studii de fezabilitate si
participand la elaborarea si punerea in aplicare a proiectelor de
investitii si de creditare. Tot in cadrul relatiilor de cooperare se
poate aprecia ca se va pune un accent mai mare pe problemele de
intermediere financiara si bancara.
Bancile comerciale se sprijina in activitatea de creditare, nu atat pe
capitalul propriu (care are o pondere mica), cat mai ales pe capitalul
de piata financiar-monetara. Sub acest raport se poate afirma ca banca
este o institutie ce lucreaza cu banii altora. Cererile de credite sunt
asa de mari, incat capitalul propriu si fondul de rezerva nu pot face
fata. Capitalul si fondurile proprii sunt numai "plamadeala" in care au
loc complexe operatiuni bancare. Aceastea folosesc si ca o prima de
asigurare pentru acoperirea riscurilor ce le implica plasamentele
fiecarei banci. Considerand ca banca este numai o institutie care
imprumuta, ea trebuie mai intai sa-si asigure resursele de alimentare cu
fonduri care, ulterior, sa fie utilizate drept credite. Preocuparea de a
constitui resurse este tot atat de importanta ca acea de a le plasa,
deci de a acorda creditele. Agentii economici pot fi in urmatoarele
raporturi fata de banca:
– au capital disponibil care cauta plasament si fructificare
– au nevoie de capital pentru activitatea curenta sau pentru
investitii, pe care il cauta in schimbul fructificarii.
Banca are menirea si de a lega agentii economici sau persoanele fizice
cu spirit intreprinzator, cu persoane fizice sau juridice care dispun de
mijloace banesti. Resursele bancii pot fi diferite in functie de
provenienta, scop, conditii, termen, piata monetara.
Ele constituie obligatii ale bancii de aceea sunt inscrise in partea
dreapta a bilantului, deci in pasiv. Operatiunile bancare legate de
constituirea resurselor se mai numesc din aceasta cauza operatiuni
pasive. Prin faptul ca lucreaza cu resurse straine, raspunderea bancilor
este mult mai mare. Aceasta se rasfrange si asupra celor care au dat
capitalul spre plasare, pentru ca riscul apartine si acestora.
Dupa modul de constituire a resurselor in economiile de piata, bancile
pot fi de depozite de rescont, bancii de emisiune si de inscrisuri
financiare, obligatiuni, inscrisuri ipotecare, banci de emisiune (banca
centrala). Actualmente bancile comerciale din tara noastra au caracter
universal si resursele de creditare sunt formate din:
1. Pasive interne compuse din:
– disponibilitati si depozite in lei ale clientilor bancii
– depozite ale persoanelor fizice romane
– sume in tranzit intre unitatile bancilor
– depozite publice guvernamentale si asimilate acestora (depozitele
si disponibilitatile persoanelor juridice romane care sunt unitati
bugetare)
– pasive interbancare care cuprind disponibilitatile (finantarea
interbancara) si credite interbancare (refinantare BNR)
– fondurile proprii ale bancii (capitalul social, fondul de rezerva,
de risc, alte fonduri)
2. Pasivele externe concretizate in disponibilitati la vedere si
depozitele in valuta ale persoanelor fizice si juridice, nerezidente,
reflectate in conturile:
– imprumuturi de la banci externe
– depozite ale bancilor externe
– depozite ale persoanelor fizice
– disponibilitati (in lei) ale nerezidentilor
– creditori din operatiuni cu strainatatea
3. Alte pasive inclusiv disponibilitatile si depozitele in valuta ale
rezidentilor – persoane fizice si juridice. In principal, constituirea
resurselor se face prin centrala, apoi se repartizeaza pe unitati
operative ale fiecarei banci. Intrucat este abia in formarea resurselor
este interzisa unitatilor operative.
Planul de creditare este un plan operativ care se intocmeste trimestrial
de catre unitatile teritoriale ale bancilor comerciale si de catre
departamentele de creditare din centralele acestor banci. Programul se
intocmeste pe categorii (tipuri) de credite si sectoare de activitate.
Se tine seama de graficele de acordare si rambursare care sunt anexa la
contractul de credit. Aceste grafice se intocmesc in functie de cererile
agentilor economici si previziunile fiecarei banci.
Elaborarea programului de credite se face in functie de echilibrul
financiar al agentului economic (lichiditate, solvabilitate, nivelul
datoriilor) capacitate manageriala, profitabilitatea afacerii,
asigurarea realizarii productiei si valorificarii rentabile a acesteia.
Necesarul de credite se stabileste pe agentii, filiale, sucursale,
centralizandu-se de fiecare data. Programul de credite pe centrala
bancii comerciale reprezinta, de fapt, suma corectata a necesarului de
credite a programelor unitatilor operative.
Dupa ce analizeaza necesarul din teritoriu, departamentul (de credite)
din centrala stabileste plafoanele care sunt aprobate de comitetul de
credite al bancii. Aceste plafoane sunt apoi repartizate unitatilor
teritoriale.
CONTRACT DE DEPOZIT BANCAR
incheiat astazi ..............................
Intre partile contractante
- Banca .................................... cu sediul in Bucuresti, str
................................................ reprezentata prin
...................................... director si
............................................... contabil sef, denumita
in prezentul contract "depozitar" pe de o parte si:
.......................................................................
.........................................
(nume si prenumele persoanei fizice, denumirea persoanei juridice)
cu domiciliul in .............................................. jud
................................... sector ......... posesor al BI seria
......... nr. ............................. eliberat la data de
................................... de catre
............................... cu sediul in
............................................ jud.
.................................. sector .................
inmatriculata in Registrul Comertului sub nr.
............................................ reprezentata prin
........................................................................
............... denumit(a) in prezentul contract "deponent" pe de alta
parte.
In baza prevederilor art. 1591 si urmatoarelor din codul civil s-a
incheiat prezentul contract de depozit bancar in urmatoarele conditii:
Art.1 Obiectul contractului
1.1 Obiectul prezentului contract il constituie formarea de catre
deponent a unui depozit bancar la depozitar in suma de
.................................. lei cu o dobanda de
....................... % pe an.
Aceasta dobanda este fluctuanta si va fi modificata in functie de
evolutia dobanzilor de pe piata financiara.
Art.2 Termenul
2.1 Depozitul se constituie pe o perioada de ..........................
luni incepand cu data de ....................... si expira la data de
.............................
Art 3. Obligatiunile partilor
A. depozitarul se obliga
3.1 sa deschida deponentului cate un cont pentru fiecare depozit
3.2 sa primeasca cu titlu de depozit bani si sa predea deponentului
documentele doveditoare ale depozitului
3.3 sa pastreze secretul asupra depozitului constituit si sa nu
furnizeze relatii asupra acestuia decat cu acordul deponentului sau in
cazuri strict prevazute de lege;
3.4 sa elibereze sumele depozitate la cererea deponentului si sa
garanteze depunerile facute.
B Deponentul se obliga:
3.1 sa respecte nivelul si termenul depozitului prevazut la art 1 si 2
din contract;
3.2 la expirarea termenului de constituire a depozitului sa solicite
prelungirea sau lichidarea depozitului. In caz de neprezentare depozitul
se considera constituit pe un nou termen de aceeasi durata si in
conditiile noilor dobanzi practicate de depozitar.
Art 4 Clauze speciale
4.1 dobanda aferenta depozitului constituit se calculeaza lunar (luna
fiind considerata de 30 de zile) pe perioada existentei depozitului;
4.2 in situatia in care deponentul solicita restituirea de sume din
depozit inainte de expirarea termenului pentru care acesta a fost
constituit, depozitarul este autorizat sa procedeze la lichidarea
depozitului respectiv si sa recalculeze dobanda la nivelul dobanzii la
vedere, corespunzatoare perioadei scurse de la constituire pana la data
lichidarii;
4.3 deponentul imputerniceste pe domnul, doamna fiul (fiica) lui
......................................... si al
................................................... nascut la data de
....................... in ............................................
(locul nasterii) sa retraga total sau partial sume
din prezentul depozit, inclusiv dobanda aferenta.
Prezentul contract s-a incheiat in doua exemplare originale, cate unul
pentru fiecare parte.
DEPOZITAR, DEPONENT,
DIRECTOR CONTABIL SEF
1.2 Principiile activitatii de creditare
Activitatea de acordare a creditelor se bazeaza pe urmatoarele principii
generale:
a) activitatea de angajare si acordare a creditelor sub toate formele,
precum si activitatea de asumare a unor riscuri, se bazeaza pe resursele
proprii si atrase ale bancii.
In acest scop, este necesar ca evidenta contabila sa fie structurata pe
un sistem de conturi, corespunzator, in lei si valuta, de credite si
disponibilitati deschise diferentiat, pe urmatoarele categorii: feluri
de valuta; termen scurt, mijlociu, lung; feluri de capital ale agentilor
economici: de stat, privat, mixt, strain sau al persoanelor fizice.
Contabilitatea externa, condusa si organizata cu ajutorul
calculatorului, asigura distribuirea zilnica a extraselor de cont
bancare ale clientilor, balanta soldurilor conturilor clientilor si
balanta rulajelor conturilor clientilor in forma stabilita de comun
acord cu Directia Clientela, in functie de necesitatea de analiza,
controlul si evidenta acestora in materie de disponibilitati si credite
existente in conturile clientilor, conturi pe care le au in
administrare.
b) elementele de analiza care vor sta in toate cazurile la baza asumarii
de catre banca a unor angajamente sunt urmatoarele:
– incadrarea in strategia generala a bancii; aceasta strategie
generala a bancii vizeaza atat mentinerea pe linia politicii monetare a
BNR cat si obtinerea unui profit cat mai mare, evitarea riscurilor,
gestionarea cat mai eficienta a resurselor bancii;
– situatia concreta a fiecarui client; se vor urmari lichidarea,
bonitatea, solvabilitatea, responsabilitatea activitatii desfasurate,
precum si pozitia pe piata a fiecarui agent economic;
– activitatea de asumare de angajamente si de derulare a
operatiunilor de creditare, va fi treptat, pe masura posibilitatilor,
descentralizata in sensul aprecierii serviciilor de clientela din punct
de vedere al localizarii teritoriale.
In acest scop, data fiind tendinta generala de descentralizare a
activitatii economice se vor urmari deschiderea cat mai rapida de
sucursale, in toate resedintele de judet si in marile orase industriale.
– in toate cazurile, se va urmari corelarea directa, generala a
posibilitatilor de refinantare existente in momentul respectiv;
– o atentie deosebita se va acorda categoriilor de garantii ce se vor
putea fi obtinute in acoperirea angajamentelor asumate, in numele
clientilor sai, intre care, un loc deosebit trebuie sa ocupe garantiile
materiale reale oferite de client, bazate pe propria loc activitate,
precum si garantiile bugetare;
– Directia Contencios, va trece la executarea garantiilor reale
(ipoteci, gajul, scrisorile de garantie sau firma etc.) sau actionarea
in justitie pentru recuperarea creantelor detinute asupra clientilor, in
cazul in care se constata una din urmatoarele situatii:
– una din declaratiile pe linie financiar contabila, de organizare
contabila, sau de orice alta natura solicitata de banca, se va dovedi
falsa;
– obiectul nu se inscrie in parametrii de eficienta economica;
– clientul nu are suficiente disponibilitati in conturile sale pentru
achitarea la termen si in cuantumul prevazut, a obligatiilor ce-i revin,
fata de banca;
– derularea operatiunilor legate de angajamentele asumate de banca,
pentru si in numele clientelei, trebuie sa asigure alocarea unor sume
importante pentru constituirea de provizioane de risc, daca tinem seama
de gradul de incertitudine ridicat, generat de faptul ca majoritatea
clientilor sunt noi, precum si de necesitatea acoperirii angajamentelor
asumate in conformitate cu practica bancara internationala.
1.3 Creditarea agentilor economici
In general nevoia de creditare apare din lipsa fondurilor proprii pentru
a face fata in intregime cheltuielilor ocazionale de desfasurare normala
a activitatii complexe a fiecarui agent economic (productie, investitii,
comerciala etc.). La orice agent economic apar dezechilibre,
disfunctionalitati in cazul trezoreriei, al gestiunii intreprinderii. De
aceea creditul de trezorerie ocupa o pondere insemnata in totalul
creditelor bancare. Creditul de trezorerie este necesar cand activul
circulant din bilant nu poate fi acoperit integral din incasari si din
fondul de rulment. Se poate afirma ca in cadrul creditelor de exploatare
creditul de trezorerie detine primul loc. Orice agent economic detine
active circulante importante determinate in primul rand de activitatea
de productie si in al doilea rand, de creantele asupra clientelei. La
orice agent economic, sursele de finantare trebuie sa fie suficiente
pentru a face fata nevoilor de acoperire a activului circulant.
In tara noastra, fondul de rulment are in general un volum mai mare
decat in tarile cu o economie dezvoltata, ca urmare a vitezei mai mici
de rotatie a mijloacelor circulante in general si a ciclului de
fabricatie mai lung. De aceea, avand in vedere si faptul ca mijloacele
proprii de finantare sunt limitate, putem afirma ca la noi, necesitatea
creditelor bancare este mai mare. Adaugam la cauzele de mai sus si
stocurile mai mari de produse finite care nu se vand (ca urmare a
nefolosirii marketingului vanzarii) si incasarilor restante care au
ajuns la un nivel de nesuportat. Necesarul total de fonduri si deci de
credite este determinat si de modul de gestionare al agentului economic.
Daca printr-o gestionare eficienta a fondurilor se poate asigura rotatia
stocurilor, recuperarea mai rapida a creantelor nemobilizate, obtinerea
prelungirii creditului furnizorilor, cresterea avansurilor primite de la
partenerii de afaceri, putem vorbi de o reducere a necesarului de
credite al agentilor economici.
Exista mai multe clasificari de credite bancare acordate agentilor
economici in functie de varietatea si complexitatea raporturilor de
creditare, de gruparea operatiunilor de credit.
In economia de piata exista cinci mari feluri de credite si anume:
– creditul bancar;
– creditul comercial;
– creditul obligatar;
– creditul ipotecar;
– credit de consum.
1. Creditul bancar este acordat de catre banci persoanelor fizice si
juridice pe termen scurt, mijlociu sau lung. Aceste credite se pot
acorda cu sau fara inscrisuri, cu garantii reale sau fara pe obiecte ale
creditarii sau global.
2. Creditul comercial se acorda sub forma de marfa. El satisface atat
interesul producatorului (deci agentul economic producator) de a vinde
mai repede marfa, cat si pe cel al comerciantului care nu are fonduri sa
le elibereze direct la primirea marfii.
3. Creditul obligatar apare in raporturile dintre institutiile de stat
si agentii economici in calitate de debitori, pe de o parte si
creditori, pe de alta parte. Aceste raporturi se concretizeaza in faptul
ca primii emit obligatiuni, iar creditorii sunt subscriitori si
detinatori ai acestor obligatiuni.
4. Creditul ipotecar este destinat activitatii imobiliare si se bazeaza
in principiu pe proprietatea privata. El presupune o conventie intre
creditor si imprumutat, care cuprinde in esenta proprietatea (ca
garantie a rambursarii imprumutului), conditiile si scadentele,
penalitatile si circumstantele in care se poate pierde proprietatea.
5. Creditul de consum se acorda pe termen scurt sau mijlociu,
persoanelor individuale, pentru acoperirea valorii marfurilor si
serviciilor procurate din comert sau pentru recreditarea creantelor
contractate in acest scop.
Bancile comerciale din tara noastra acorda urmatoarele tipuri de
credite, in functie de scopul pentru care sunt solicitate:
– credite pe termen scurt cu durata de rambursare de pana la doi ani;
– credite pe termen mediu cu durata de rambursare de 1 – 5 ani;
– credite pe termen lung cu durata de rambursare de peste 5 ani.
Capitolul 2.
Riscurile bancare si gestiunea lor
2.1 Definirea riscurilor bancare
Cel mai adesea, riscurile bancare sunt considerate din doua puncte de
vedere sensibil diferite: punctul de vedere teoretic si cel practic.
Atunci cand definesc riscul si gestiune a riscului, cel mai multi autori
se concentreaza asupra functiei clasice a bancilor, de intermediere in
sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora; din acest punct de
vedere este tratata indeosebi problema unor pierderi neprevazute la
activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de piata, de credit sau de
lichiditate.
Alti autori se concentreaza asupra unor pierderi – potentiale sau
efective – cauzate de riscuri cu totul aleatoare si necontrolabile, ca
de exemplu frauda, incendiul sau catastrofele naturale. Cei mai multi
practicieni abordeaza, de regula, o singura grupa sau o clasa de
riscuri, cel mai adesea sub aspectul tehnicilor de gestiune si doar
foarte rar sunt analizate si mecanismele de transmisie / amplificare a
riscului suportat de institutia financiara.
Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii bancii sau
institutiei financiare in chestiune, atat un impact in sine (de regula
sub forma pirderilor directe suportate), cat si un impact indus cauzat
de efectele asupra clinetelei, personalului, partenerilor si chiar
asupra autoritatii bancare.
In functie de punctul de vedere din care facem analiza riscului, acesta
poate fi definit in mod diferit. Vor adopta ca definitie standard pe cea
lingvistica si vom considera drept risc probabilitatea de producere a
unui eveniment cu consecinte adverse pentrui subiect. In acest context,
prin expunerea la risc vom intelege valoarea actuala a tuturor
pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suporta sau pe
care le-ar putea suporta institutia financiara in cauza. Din aceasta
definitie rezulta ca expunerea la risc poate fi efectiva sau potentiala.
Daca acesta este cadrul – foarte general – in care vom aborda
problema riscurilor bancare, atunci putem prezenta si diferite
acceptiuni care se dau riscului bancar ca pe diferite tipuri de riscuri
bancare. Si, desi perspectiva celor mai multe analize bancare asupra
riscului este ingusta trebuie sa subliniem inca de acum ca acesta este
generat de o multime de operatii si proceduri. De aceea, in domeniul
financiar cel putin, riscul trebuie privit ca un conglomerat sau complex
de riscuri, de cele mai multe ori interdependente prin aceea ca pot avea
cauze comune sau ca producerea unuia poate genera in lant alte riscuri.
Drept urmare, aceste operatiuni si proceduri genereaza in permanenta
expunere la risc.
Riscurile bancare sunt acele riscuri cu care se confrunta bancile in
operatiunile lor curente si nu doar riscurile specifice activitatii
bancare clasice. Ca agenti care opereaza pe diverse piete financiare,
bancile se confrunta si cu riscuri ce nu le sunt specifice (de exemplu
riscul valutar), dar pe care trebuie sa le gestioneze.
2.2 Importanta gestionarii riscurilor bancare
Este, desigur evident ca o strategie bancara performanta trebuie sa
cuprinda atat programe cat si proceduri de gestionare a riscurilor
bancare care vizeaza, de fapt, minimalizarea probabilitatii producerii
acestor riscuri si a expunerii potentiale a bancii. Sustinem ca este
evident deoarece obiectivul principal al acestor politici este acela de
minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de
banca, iar obiectivul central al activitatii bancare il reprezinta
obtinerea unui profit cat mai mare pentru actionari.
Numai ca nu intotdeauna aceste doua obiective – cel general si cel
sectorial – se afla in concordanta. S-ar putea ca, in anumite
situatii, costul implementarii si exploatarii procedurilor care vizeaza
gestiunea riscurilor sa fie mai mare decat expunerea potentiala la risc.
Ceea ce nu inseamna decat ca si aceste programe trebuie selectate in
functie de criterii de eficienta. In alte cazuri s-ar putea ca strategia
bancii sa implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi.
In acest caz decizia trebuie luata intotdeauna avand in vedere si
cheltuielile suplimentare necesare pentru asigurarea unei protectii
corespunzatoare si pierderile potentiale mai mari. Dar daca decizia este
de asa natura, atunci minimalizarea riscurilor bancare nu trebuie in
nici un caz sa se transforme intr-un obiectiv in sine. De altfel,
obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilitatii,
minimizarea expunerii la risc si respectarea reglementarilor bancare in
vigoare. Dintre acestea nici unul nu are un primat absolut, una din
sarcinile conducerii bancii fiind si aceea de a stabili obiectivul
managerial central al fiecarei perioade.
Importanta gestiunii riscurilor bancare nu se rezuma totusi doar la
minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanenta a conducerii pentru
minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive si asupra
comportamentului salariatilor care devin mai rigurosi si mai
constiinciosi in indeplinirea sarcinilor de servici, nu este de neglijat
nici efectul psihologic de descurajare a unor activitati frauduloase.
Existenta unor programe adecvate pentru prevenirea si controlul
riscurilor bancare contribuie si la impunerea institutiei in cadrul
comunitatii bancare, nu de putine ori experienta unor astfel de programe
conditionand admiterea sau participarea bancii respective la asociatii
interbancare (indeosebi de plati) sau obtinerea unor calificative
superioare din partea autoritatii bancare.
Si, nu in cele din urma, o gestiune eficace a riscurilor bancare isi va
pune amprenta si asupra imaginii publice a bancii. Clientii doresc o
banca sigura si actionarii la fel. Soliditatea unei banci ii atrage
insa pe deponenti in conditiile in care depozitele nu sunt asigurate in
mod obligatoriu. Daca bancile nu sunt obligate sa se asigure de
raspunderea civila fata de deponenti, atunci interesul acestora pentru
alegerea celor mai sigure institutii este diminuat; principalul criteriu
devine rentabilitatea plasamentului. Poate sa apara atunci o selectie
adversa pentru care este foarte probabil ca bancile cu cele mai mari
probleme, in lipsa de lichiditate, sa acorde cele mai ridicate dobanzi.
Pentru evitarea acestei selectii adverse, este preferabil ca
asiguratorul sa perceapa prime de asigurare diferentiate, mai ridicate
pentru bancile cu o gestiune deficitara a riscurilor (cazul SUA) astfel
incat sa existe o penalizare explicita pentru acestea.
In Romania bancile au facut fata tuturor factorilor de instabilitate
financiara intr-un context de instabilitate generala generata de
procesul de tranzitie. Tranzitia a insemnat pentru bancile romanesti
modificarea statutelor (ele operand ca societati pe actiuni), a cadrului
legal de operare (legea permitand angajarea intr-o gama larga de
operatiuni financiare), libertatea in alegerea partenerilor interni si
externi, concurenta din partea altor institutii financiare (fondurile de
plasament) si altor banci (romanesti, create dupa 1990 si straine),
reducerea refinantarii directe de catre banca centrala, schimbarea
permanenta a normelor prudentiale de catre BNR si deteriorarea situatiei
financiare a majoritatii clientilor mari. In aceste conditii, pentru
conducerea bancilor, implementarea unor politici adecvate de gestiune a
riscurilor devine o necesitate, ca si asimilarea de catre salariati a
unor noi tehnici si instrumente de gestiune a riscurilor.
In sectorul bancar cresterea a devenit un atribut esential al
performantei bancare. Ea nu este un scop in sine ci este impusa de
rentabilizarea investitiilor in tehnologii noi, posibila doar in
conditiile "productiei de masa". Procesul de crestere in sectorul bancar
are doua componente: cresterera in domeniul serviciilor bancare
traditionale (creditarea clientilor, efectuarea viramentelor, gestiunea
patrimoniului) si cresterea in zona noilor servicii bancare (gestiunea
de trezorerie, operatiuni pe piata de capital, servicii informatice si
de informare, asigurari). El este caracterizat de faptul ca are lor
intr-un context concurential si are drept rezultat prestarea de catre
institutia financiara a unei game largi de servicii. Unele din aceste
servicii sunt noi si personalul este lipsit de experienta, iatr altele
presupun operarea pe piete cu care bancile nu sunt familiare si atunci
personalul pare lipsit de profesionalism.
Drept urmare imaginea bancilor pe pietele financiare tinde sa fie una
deficitara, pentru ca ele risca sa fie tratate de catre partenerii mai
specializati drept conglomerate formate la voia intamplarii, conduse de
persoane ignorante in noile domenii si inconstiente de capacitatea neta
de castig sau riscurile specifice (exemplul bancii Baring s).
In conditiile unui management corect, cresterea operatiunilor in cele
doua arii mari – servicii traditionale si servicii noi – ar trebui
sa aiba un efect sinergetic. Insa pierderile suportate de unii actionari
si volatilitatea veniturilor duc la diminuarea valorii de piata a
bancilor, ceea ce face extrem de scumpa procurarea de capital
suplimentar (necesar pentru protectia generala a institutiei in conditii
de crestere). Deoarece comunicarea bancilor cu publicul si chiar cu
actionarii, in ceea ce priveste gestiunea riscurilor bancare, este
deficienta (in Romania in special) piata tinde sa trateze toate bancile
la fel. Proasta gestiune a catorva banci poate influenta negativ si
imaginea publica a celorlalte.
In concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursa de cheltuieli
neprevazute, gestiunea lor adecvata pentru stabilizarea veniturilor in
timp are rolul unui amortizor de soc. In acelasi timp, consolidarea
valorii actiunilor bancare se poate realiza doar printr-o comunicare
reala cu pietele financiare si implementarea unor programe adecvate de
gestiune a riscurilor bancare. Toate bancile si institutiile financiare
trebuie sa-si imbunatateasca intelegerea si practica gestiunii
riscurilor bancare pentru a-si putea gestiona cu succes diferite game de
produse in anii 90. Daca procesul de gestiune a riscurilor bancare si
sistemul global de management sunt efective, atunci banca va avea
succes. Bancile pot gestiona cu succes riscurile bancare daca recunosc
rolul strategic al riscurilor, daca folosesc paradigma de analiza si
gestiune in vederea cresterii eficientei.
Capitolul 3.
Riscul in activitatea de creditare
3.1 Rolul calitatii portofoliului de creditare bancara
Pentru multi observatori principala operatiune bancara este creditarea.
Intr-adevar, intre plasamentele bancilor, pe primul loc se situeaza
creditele. Felul in care banca aloca fondurile pe care le gestioneaza
poate influenta intr-un mod hotarator dezvoltarea economica la nivel
local sau national. Pe de alta parte, orice banca isi asuma, intr-o
oarecare masura, riscuri atunci cand acorda credite si, in mod cert,
toate bancile inregistreaza in mod curent pierderi la potofoliul de
credite, atunci cand unii dintre debitori nu-si onoreaza obligatiile.
Oricare ar fi insa nivelul riscurilor asumate, pierderile la portofoliul
de credite pot fi minimizate daca operatiunile de creditare sunt
organizate si gestionate cu profesionalism.
Din acest punct de vedere, cea mai importanta functie a conducerii
bancii este de a controla calitatea portofoliului de credite. Aceasta,
deoarece slaba calitate a creditelor este principala cauza a
falimentelor bancare. Dupa cum se arata intr-un raport al Oficiului
Controlului Monedei din SUA referitor la cauzele principale ale
falimentelor bancare din aceasta tara in anii 80, intre acestea se
inscriu:
– neatentia in formularea normelor de creditare;
– prezenta unor conditii de creditare prea generoase cuplata cu lipsa
unor normative clare;
– nerespectarea normelor interne de creditare de catre personalul
bancii;
– concentrarea riscanta a creditelor pe anumite piete;
– slabul control exercitat asupra personalului (inspectori);
– cresterea excesiva a valorii portofoliului de credite, peste
posibilitatile rezonabile ale bancii de a acoperi riscurile;
– sisteme defectuoase sau inexistente de detectare a creditelor cu
probleme;
– necunoasterea fluxului de trezorerie al clientilor;
– creditarea preferentiala (sub conditiile de piata).
Pentru a depasi deficientele sistemice si procedurile de acest gen, care
duc la cresterea pierderilor de portofoliu de credite, bancile trebuie
sa conceapa si sa implementeze politici de creditare performante si sa
angajeze/pregateasca un personal cu un profesionalism ireprosabil, care
sa inteleaga si sa respecte disciplina acestor norme. Pentru aceasta
este necesar sa existe un feed-back permanent prin care conducerea
bancii sa fie informata despre eficacitatea procesului de control al
calitatii creditelor, astfel incat cele cu probleme sa fie detectate si
corectate (in limita posibilitatilor) din timp.
3.2 Politica de creditare
Pentru ca o politica bancara de creditare sa se dovedeasca si utila, ea
trebuie sa indeplineasca conditii de formulare corecta si continut
complet.
O politica de creditare poate fi apreciata ca fiind corecta daca in
elaborarea ei s-a acordat prioritate atingerii urmatoarelor obiective:
– selectia unor credite sigure si cu o probabilitate maxima de
rambursare;
– asigurarea unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care
dispune banca;
– incurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pietei pe
care opereaza banca.
Politicile de creditare variaza in timp si in functie de ciclul
economic. Ele trebuie sa fie actualizate si sa devina adaptabile la
modificarile mediului concurential si economic.
Continutul unei politici de creditare comporta trei parti principale:
formulari politice cu caracter general referitoare la sarcinile
compartimentului de creditare si la calitatile optime ale portofoliului
de credite, principii si proceduri recomandate in constituirea si
administrarea portofoliului de credite si, in fine proceduri si
parametri detaliati de creditare, specifici fiecarui tip de credite –
normele de creditare.
Partea intai are menirea de a stabili cadrul general si obiectivele
politicii de creditare. Structura sa generala ar putea fi urmatoarea:
A. Obiective
B. Strategii
B. 1. Tipuri de credite si structura portofoliului de credite
B.2. Structura creditelor in functie de lichiditatea si scadenta
lor
B.3. Marimea portofoliului de credite.
C. Piete (zone comerciale)
D. Caracteristici ale creditelor
D.1. Tipuri de credite
D.2. Garantii
D.3. Termeni de creditare.
E. Responsabilitati referitoare la aprobarea creditelor si controlul
calitatii acestora.
Obiectivele politicii de creditare pot fi interne sau externe, in
functie de prioritatile bancii.
Obiectivele concrete trebuie sa defineasca rolul bancii respective, asa
cum si-l asuma ea, apoi rentabilitatea globala stabilita pentru perioada
respectiva, imaginea pe care doreste sa o impuna pe piata, increderea
publicului, gradul de agresivitate in concurenta cu ceilalti
competitori. Dincolo de aceste obiective de ordin general, menite sa
asigure racordarea efortului compartimentului de credite la cel global
al bancii, pentru asigurarea unui efect de sinergie, obiectivele
politicii de creditare pot si trebuie sa fie particularizate pentru
acest domeniu de activitate prin stabilirea sarcinii de crestere medie
(anuala sau trimestriala) a portofoliului de credite (in preturi
constante) si a marimii acestui portofoliu relativ la activele sau
depozitele bancare totale.
Strategiile de creditare vizeaza trei domenii distincte.
Strategia in domeniul structurii creditelor bancare stabileste ponderea
diferitelor categorii de credite in total, directiile si limitele minime
de diversificare a portofoliului, precum si gradul de participare
eventuala la credite sindicalizate. Fiind cel mai important activ
bancar, creditele (esalonarea rambursarii lor) au o importanta deosebita
pentru asigurarea lichiditatii bancare, o data cu asigurarea
rentabilitatii bancare. Si, desi obiectivul principal al politicii de
creditare il reprezinta minimizarea riscului de creditare, nici
gestiunea altor riscuri bancare nu trebuie neglijata.
Lichiditatea stabilita in functie de structura activelor si pasivelor
bancare este una din restrictiile majore ale structurii (in functie de
scadenta) a creditelor bancare; aceasta deoarece – in lipsa unei piete
secundare suficient de dezvoltate (titularizare) lichiditatea creditelor
este determinata aproape exclusiv de scadenta lor.
In cele din urma obiectivele de ordin strategic referitoare la marimea
portofoliului de credite sunt cele care determina cuantificarea
agresivitatii bancii, asa cum a fost ea formulata global la primul
punct. O politica agresiva se caracterizeaza prin crestere absoluta
(valoare in preturi constante) si relativa (pondere in totalul activelor
bancare) a portofoliului de credite. O astfel de strategie are, de
regula, un caracter temporar, deoarece prezinta dezavantaje evidente. Pe
termen scurt o astfel de politica poate duce la o crestere a
veniturilor, dar este mai putin sigur ca aceasta crestere va atrage si o
crestere de rentabilitate. Cresterea rapida a valorii portofoliului de
credite sporeste in mod evident riscurile legate de gestiunea acestui
portoliu. Cel mai riscant element il reprezinta scaderea potentiala a
calitatii portofoliului, datorita presiunii pe care o exercita asupra
peronalului gestiunea mai multor clienti si imperativul strategic al
cuceririi pietei; daca acest imperativ devine o prioritate, atunci el
poate sa se transforme in crestere cu orice pret si, cel mai adesea,
acest pret il reprezinta cresterea expunerii globale la risc a bancii.
Definirea pietelor sau a zonelor comerciale pentru banca este un element
de politica pe termen lung si realizarea acestui obiectiv cere timp, mai
ales atunci cand se impune o schimbare radicala de orientare. Politica
de creditare trebuie sa defineasca fara echivoc piata primara si
secundara pe care se vor desfasura activitatile de creditare, precum si
prioritatile geografice. Este evident ca aceasta componenta a politicii
de creditare este valabila, in continut, in functie de talia bancii:
pentru o banca internationala acestea se prezinta sub forma unor regiuni
sau grupe de tari deservite de unitati bancare proprii si definite prin
volum de activitate si operatii. Pentru bancile mai mici (majoritatea
bancilor ramanesti) zona comerciala are un caracter preponderent
national sau chiar local (regional). In acest context prioritatile
geografice pot presupune o extindere, o consolidare sau o retragere de
pe anumite piete, piete definite din punctul de vedere al ariei
geografice deservite de banca. Continutul efectiv al acestui element de
politica de creditare trebuie sa contina definirea explicita a zonei
deservite in mod regulat de filiale sau agentii proprii, stabilirea in
afara zonei sale comerciale, proprii precum si conditiile de acceptare
exceptionale a altor credite.
In ceea ce priveste standardele de creditare la acest nivel prezentarea
lor nu este decat globala si legata de contextul stabilit de strategia
de creditare a bancii pentru parioada curenta. Ele trebuie sa cuprinda
precizari referitoare la tipurile de credite, garantii si termene.
Definirea tipurilor de credite presupune stabilirea unor liste pentru:
creditele preferate de banca, creditele de evitat datorita riscului
ridicat si pentru creditele interzise, de regula in virtutea unor
restrictii legale. Apoi trebuie specificate tipurile de garantii
(mobiliare si imobiliare) pe care banca este dispusa sa le accepte, in
virtutea expertizei proprii, a expertizei partenerilor traditionali sau
a evolutiei conditiilor de pe piata si a celor legale. Termenele avute
in vedere sunt cele referitoare la periodicitatea reevaluarii factorilor
de risc, inclusiv a costurilor si a pretului creditului.
Tot prin politica de creditare trebuie stabilite limitele
responsabilitatii tuturor celor implicati in procesul de creditare.
Este vorba, in principal, de limitele raspunderii ofiterilor de credite
si ale comitetelor de credit. Aceste limite depind de experienta si de
pozitia ofiterului, de garantii, de sezonalitate, precum si de
capitalul/talia bancii.
Partea a doua a politicii de creditare contine principiile si
procedurile pe care banca isi bazeaza procesul de creditare. Cuprinde
urmatoarele elemente:
– protectia prin asigurare;
– documentatia si garantiile mobiliare;
– incasarea creditelor restante si recuperarea garantiilor;
– norme si reglementari legale;
– stabilitatea ratei dobanzilor percepute;
– informatii financiare solicitate de la debitori;
– etica profesionala si conflictele de interese;
– examinarea si controlul periodic al calitatii creditelor.
Protectia prin asigurare se poate realiza pentru bunuri (cele care se
constituie in garantii, dar nu numai), pentru persoane (cadrele de
conducere pentru raspundere civila sau pentru rapiri, dar si asigurari
de viata pentru debitorii individuali in cazul creditelor pe termen
lung), pentru banca insasi ca beneficiar de asigurari si reasigurari
(pentru riscul de creditare). De regula, este recomandabil sa se incheie
contractul de asigurare pentru toate riscurile asigurabile in conditii
de eficienta.
Documentatia si garantiile mobiliare solicitate trebuie sa se constuie
in dosare de creditare uniforme la nivelul intregii banci, indiferent de
locatia unitatii bancare operative si de personalul angajat.
Implementarea cerintelor vazand aceast caracter unitar poate ridica
probleme semnificative la nivelul bancilor mai mici, datorita
raporturilor personale ale functionarilor acestora cu clientii bancii.
Tratamentul creditelor restante si recuperarea garantiilor se poate
realiza printr-un compartiment specializat care poate avea si sarcini de
control. Procedura – scrisa – cuprinde informatiile de semnalizare a
dificultatilor, detectia acestora, raportarea masurilor immediate,
controlul garantiilor si, eventual detectia fraudelor. Creditele
restante pot avea cauze obiective, legate de evolutia ciclului economic,
sau cauze subiective, care sunt, de fapt, un eufemism pentru a desemna
managementul defectuos.
Detectia problemelor se poate face din timp daca evolutia calitatii
debitorului si a mediului sau economic sunt urmarite indeaproape de
banca. Pentru un ofiter de credite experimentat pot constitui semnale
reducerea disponibilului in cont, cresterea frecventei apelului la
liniile de credit, nerambursarea la termen, depunerea cu intarziere a
rapoartelor financiare, etc. Odata ce se inregistreaza o intarziere la
plata, se pot lua o serie de masuri imediate, care presupun negocierea
unui plan de masuri cu debitorul si revederea termenilor contractului de
creditare. In politica de creditare trebuie sa se prevada ce poate sa
afecteze renegocierea contractului; cel mai adesea sunt vizate
scadentele (reesalonari), raportarile (frecvente si detailate),
incheierea unor conventii suplimentare referitoare la limitarea
activitatii debitorului si la gradul de implicare a bancii in luarea
deciziilor manageriale, garantii suplimentare (reale si personale).
Reglementarile legale reprezinta un element dinamic al mediului in care
opereaza banca si, de aceea, politica de creditare trebuie sa reflecte
nu numai starea actuala a sistemului de reglementari ci si, in masura in
care acest lucru este posibil, cele mai probabile directii de
concentrare a autoritatilor bancare. Reglementarile bancare echivaleaza
cu impunerea unor limite si a unor interdictii referitoare la
activitatea de creditare: operatii si volum. Autoritatea bancara
efectueaza inspectii periodice pentru a stabili gradul de respectare a a
restrictiilor in vigoare la nivelul institutiei respective. Aceste
inspecti au, de regula, un caracter periodic si urmaresc o serie de
obiective, intre care: lichiditatea si solvabilitatea bancii, incadrarea
in normele legale in vigoare, calitatea si lichiditatea activelor
bancare, precum si calitatea sistemelor proprii de protectie si control
intern. In masura in care aceste lucruri sunt cunoscute de conducerea
bancii si in baza experientei trecute a institutiei bancare, ele trebuie
mentionate in politica de creditare pentru uzul tuturor functionarilor,
astfel incat inspectia autoritatii bancare sa nu constituie pentru
acestia un stress inutil si pentru ca ei sa acorde prioritate domeniilor
vizate de inspectori.
Politica de creditare are un rol deosebit de important si pentru
stabilirea unitara a criteriilor de stabilirea pretului. Cel mai
important element il reprezinta determinarea nivelului dobanzii
percepute, a ratei acesteia. Trebuie prezentate toate procedurile de
determinare a acesteia, modul lor de folosire si elementele in functie
de care se poate stabili acest nivel: costul fondurilor bancare, primele
de risc, comisioanele bancare, rata dobanzii pe piata, rata de baza sau
preferentiala a dobanzii. In afara de aceste elemente, trebuie
specificate si celelalte componente ale costului creditului pentru
debitor, cum ar fi soldul minim creditor al contului acestuia sau alte
servicii financiare oferite de banca clientului.
Informatiile financiare solicitate de la client trebuie sa fie si ele
specificate in politica de creditare pentru a nu apare diferente
semnificativede tratament intre cererile tratate de diferiti ofiteri de
credite si intre diferiti clienti tratati de acelas ofiter. Accesul la
aceste informatii necesita solicitarea rapoartelor financiare periodice
si intocmirea situatiei financiare periodice si intocmirea situatiei
financiare personale pentru actionari, directori, clienti individuali.
Rapoartele financiare periodice cele mai solicitate sunt bilantul si
declaratia de impunere. Veridicitatea informatiilor continute de aceste
rapoarte este asigurata prin expertizare, doar pentru firmele mari;
problema principala o reprezinta debitorii mici, pentru care banca
trebuie sa faca si verificari faptice (de garantie, de exemplu). La
verificarea scriptica trebuie sa se urmareasca valoarea de inregistrare
a activelor si daca activele sunt grevate de alte obligatii (eventual
ipoteci).
Politica de creditare este locul cel mai potrivit pentru a face toate
precizarile necesare in legatura cu etica profesionala si conflictele de
interese. Respectarea normelor (scrise sau nu) ale eticii profesiunii de
bancher este esentiala pentru castigarea sau pastrarea increderii
clientilor si a altor parteneri in probitatea personalului bancii. Este
un parametru esential al imaginii bancii si, cel mai adesea, se fac
simtite efectele negative, ale nerespectarii acestor norme de etica. In
vederea asigurarii unui nivel minim formal al respectarii acestor norme,
politica de creditare trebuie sa precizeze lista activitatilor interzise
personalului, limitele operatiilor cu personalul, normele de transferare
a informatiilor intre compartimentele bancii, precum si in afara
acesteia si codurile de etica profesionala sau reglementari legale.
Examinarea si controlul periodic al calitatii creditelor reprezinta un
alt element esential al politicii de creditare, relativ recent in
practica bancara, determinant pentru asigurarea unui nivel de risc
minim. Inspectarea periodica a portofoliului de credite trebuie definita
prin obiectivele urmarite, formulata fara ambiguitati si organizata
corespunzator. Obiectivele urmarite sunt:reducerea pierderilor la
portofoliul de credite, detectarea prematura a erorilor si a
problemelor, stimularea initiativei ofiterilor de credite pentru
autocontrol si informare, respectarea standardelor formale de creditare
prin verificarea dosarelor de creditare, respectarea normelor interne si
a celor legale, informarea prin exceptie si periodica a conducerii cu
privire la starea si evolutia calitatii portofoliului de credite,
fundamentarea prelevarilor pentru pierderi. La fiecareinspectie se
culeg, transmit si analizeaza informatii privind: starea financiara si
capacitatea de rambursare a debitorului, documentatia (daca dosarul de
credit este complet si actualizat), respectarea politicii de creditare a
bancii, existenta si valoarea garantiilor, incadrarea in limitele
stabilite de reglementarile legale si rentabilitatea aparenta. In acest
fel inspectia isi poate realiza functia esentiala de feed-back pentru
conducerea bancii. Evident, inspectarea tuturor dosarelor de credit nu
este posibila, mai ales in grupa creditelor pentru particulari
(numeroase si de valoare mica) pentru care rentabilitatea plasamentului
si marimea expunerii nu justifica cheltuielile de examinare. Exista, de
aceea, mai multe metode de alegere a dosarelor de credit ce urmeaza a fi
examinate. Una dintre acestea consta in stabilirea unui plafon minim al
angajamentului fata de banca, urmand ca toate creditele cu valori peste
plafon sa fie supuse examinarii. Plafonul trebuie actualizat periodic in
functie de inflatie, evolutia costurilor procesului de examinare si
strategia bancii. O alta metoda este cea a selectiei aleatoare a unui
anumit numar de dosare de creditare in functie de restrictii date, de
capacitate, sub forma timpului total disponibil al echipei de inspectori
sau sub forma numarului maxim de dosare de creditare de examinat intr-un
timp dat. Se poate folosi si o combinatie a celor doua metode cu un
plafon relativ ridicat si o examinare aleatoare a dosarelor situate sub
plafonul valoric.
Partea a treia a politicii de creditare cuprinde normele de creditare pe
tipuri de credite: credite imobiliare ipotecare, credite pentru
constructii/investitii, credite pentru stocuri, credite pe termen lung,
credite pentru cumpararea unor bunuri mobile, credite agricole, credite
personale si, eventual, credite cumparate. Normele trebuie sa cuprinda
descrierea tipului de credit, destinatia creditului, scadentele
preferate, tarifarea (dobanda, rate, comisioane, solduri minime
creditoare, etc.), plafoane (minime si/sau maxime), asigurarile,
garantiile solicitate, procedura de aprobare a creditului.
3.3 Riscul individual de creditare
Orice credit reprezinta o anticipare a unor incasari viitoare. Din
aceasta perspectiva, fluxul de incasari, orice credit comporta riscul ca
aceste incasari sa nu se realizeze deloc sau partial. Acest risc mai
este numit si risc de insolvabilitate al creditorului; el este esential
in activitatea bancara deoarece principala functie a unei banci o
reprezinta acordarea de credite. Aprecierea justa a riscului de credit
este, deci, de o importanta majora pentru banca. Fiind mai usor sa
prevenim decat sa vindecam, pentru minimizarea expunerii la risc, cea
mai imprtanta etapa a procesului de creditare este selectarea cererilor
de creditare.
In aceasta faza comportamentul unei banci poate fi astfel prezentat: un
credit nu se acorda decat daca se poate estima ca probabilitatea
rambursarii o depaseste pe cea a nerambursarii. Aprecierea acestei
capacitati de rambursare se poate face, daca are la baza proceduri
diferite, in functie de debitor: agentul economic, persoana privata,
stat.
Analiza creditului reprezinta procesul de evaluare a riscului de
creditare.
Riscul de creditare trebuie apreciat in functie de ceea ce banca se
asteapta sa realizeze de pe urma creditarii. Procesul de creditare este
potential purtator de castiguri; acestea se pot grupa in doua categorii:
castiguri directe si castiguri indirecte.
Castigurile directe sunt imediate si, cel mai adesea, cuantificabile.
Cele mai importante sunt dobanda si comisionul incasat de banca. La
acestea se adauga soldul creditor minim al contului clientului, sold
care reprezinta garantia creditului.
Castigurile indirecte sunt mult mai greu de cuantificat si mai incerte.
Acordarea unui credit poate insa sa atraga dupa sine initierea sau
mentinerea unei relatii, o crestere a depozitelor, precum si o crestere
a unei cereri pentru alte servicii bancare. Ansamblul acestor castiguri
trebuie avut in vedere atunci cand expunerea la risc este analizata si,
eventual, acceptata. Evident, in contextul general al politicii de
credit.
Analiza creditului este un proces care trebuie sa se deruleze periodic:
inainte de derularea creditului in vederea deciziei de creditare si
apoi, in functie de scadenta creditului, la intervale de timp
determinate, de regula atunci cand rapoartele financiare ale clientului
sunt puse la dispozitie.
Procesul de analiza a creditului are doua dimensiuni: o dimensiune
calitativa si una cantitativa.
Dimensiunea cantitativa a analizei creditului are la baza o serie de
activitati specifice de colectare, precum si interpretare a tuturor
informatiilor referitoare la client, la care banca are acces. Acestea
sunt: analiza datelor financiare, prognoza evolutiei viitoare a
activitatii clientului, evaluarea capacitatii de rambursare prin analiza
si prognoza fluxurilor viitoare anticipate de venituri si cheltuieli,
evaluarea capacitatii debitorului de a rezista la socuri. Rezultatele
acestor activitati sunt relativ cuantificabile si pot contribui la
fundamentarea unei decizii obiective privind expunerea bancii la risc,
care rezulta din angajarea creditului analizat. Nu trebuie insa sa
pierdem din vedere cea de-a doua dimensiune a procesului, si anume
dimensiunea calitativa; ea poate completa in mod fericit rezultatele
analizei cantitative sau (mai rar) le poate rasturna spectaculos.
Analiza calitativa presupune adunarea si actualizarea tuturor
informatiilor referitoare la responsabilitatea financiara a debitorului,
determinarea scopului real al contractarii imprumutului, identificarea
riscurilor cu care se poate confrunta debitorul si estimarea
seriozitatii si implicarii debitorului in respectarea angajamentelor
asumate fata de banca.
Elementele determinante ale gestiunii riscului individual de creditare
sunt: capacitatea de plata, caracterul debitorului – dorinta sa de a
face plata, capitalul – averea debitorului, garantia (reala sau
personala), conditiile de mediu. Dintre acesti cinci factori primul este
cel mai important.
Se apreciaza ca principalele slabiciuni in aprecierea riscului de
creditare sunt unele de ordin intern: selectia defectuasa a dosarelor si
supravegherea interna improprie a evolutiei (practic a involutiei)
calitatii debitorilor. Riscul de selectie improprie a dosarelor poate fi
minimizat prin: rigoare in continutul dosarelor, apreciere interna a
calitatii clientilor pe baze unitare, prin punctaj, dubla avizare a
deciziei de creditare si stabilirea unei marje corespunzatoare a
dobanzii percepute.
Sunt credite de valori mari si de o mare diversitate ca scadente,
destinatii, garantii. Multa vreme selectia lor s-a facut exclusiv in
functie de experienta, interpretarea informatiilor si simtul afacerilor
de care dau dovada bancherii. Si in prezent exista doua modalitati de
tratare a cererii de creditare: abordarea clasica si cea moderna.
In abordarea clasica sunt evaluate si comparate doua elemente: nevoia de
finantare si cererea de creditare
Nevoile de finantare pot fi pentru investitii sau pentru exploatare.
Nevoile de finantare a investitiilor se caracterizeaza prin valori
ridicate si caracterul punctual al cererii. Dosarul proiectului de
investitii poate fi intocmit de intreprindere (client potential), de un
expert sau chiar de banca. Intocmirea dosarului proiectului de
investitii pentru client este varianta de preferat daca banca dispune de
suficiente resurse si expertiza necesara (personal calificat). Este
solutia cea mai avantajoasa deoarece asigura bancii venituri
suplimentare, ocuparea specialistilor proprii in evaluari de proiecte de
investitii si o baza de date omogena care permite stabilirea unui
algoritm unitar de evaluare a proiectelor clientilor. Pe de o alta
parte, trebuie ca banca sa clarifice de la inceput cu clientul postura
in care acesta contracteaza intocmirea proiectului de investitii: este
un serviciu de expertiza pe care il cumpara de la o banca si acesta nu
are nici o legatura cu sansele proiectului de a fi finantat de catre
banca. Faptul ca dosarul proiectului a fost intocmit de catre un
serviciu specializat al bancii nu asigura si o probabilitate mai mare de
acceptare a lui de finantare.
Analiza nevoii de finantare se face in cadrul unui plan de finantare
previzional: sunt analizate nevoile si resursele financiare de
perspectiva, brute, apoi completate cu credite bancare. Pentru acest tip
de proiecte regula prudentiala ce trebuie respectata este ca banca nu
trebuie niciodata sa finanteze integral (100%) proiectul de investitii
al clientului. Oricat de mica procentual (si este de competenta
conducerii bancii sa stabileasca o limita minima prin politica de
creditare) contributia clientului sa fie efectiva si din punct de vedere
financiar. In acest fel el isi asuma cu mai multa responsabilitate
raspunderea pentru derularea proiectului.
Nevoile de finantare a cheltuielilor curente au alte caracteristici:
sunt de valori mai reduse si sunt relativ permanente. Nevoile de acest
tip se pot determina planificand fondul de rulment sau in cadrul
planului de trezorerie. Este imperios necesar ca functionarul bancii
care este responsabil de relatia cu clientul respectiv sa verifice atat
informatiile, cat si algoritmul care a stat la baza nevoii de finantare.
Apoi bancherul poate propune un "montaj financiar" adecvat, adica o
combinatie de credite pe termen scurt care sa acopere nevoia de
finantare a clientului.
Cea de-a doua etapa a analizei creditului in abordarea clasica este
studiul cererii de creditare. Analiza riscului asociat implica
parcurgerea urmatoarelor etape: identificarea, evaluarea si prevenirea
riscului de creditare.
Identificarea si evaluarea riscului de creditare presupune definirea
acestuia, a cauzelor majore de risc si cuantificarea expunerii la risc.
Riscul de creditare este cauzat de perturbatii in fluxul de incasari
anticipat la analiza cererii de creditare. Pentru fiecare debitor aceste
perturbatii pot genera insolvabilitate. Factorii care genereaza
insolvabilitate pot fi grupati in factori externi si factori interni
fara a se putea distinge intre cele doua categorii in ceea ce priveste
amplitudinea expunerii la risc pe care o genereaza.
Factorii interni sunt aproape integral asociati unei conduceri
defectuoase: de aceea, aprecierea profesionalismului echipei de
conducere sau a partenerului insusi (in cazul micilor intreprinderi),
reprezinta un element atat de important in cadrul procesului de analiza
a riscului de creditare. De asemenea, trebuie apreciat caracterul
debitorului – dorinta sa de a face plati pe care le implica achitarea
creditului primit. Este extrem de greu de apreciat pentru clientii noi
si necesita o informatie extensiva.
Factorii externi - relativ la client - se pot grupa in factori politici,
economici si bancari. Ei actioneaza asupra unei grupe intregi de clienti
si, de aceea, identificarea si evaluarea acestora se face pentru
sectoare de activitate, de catre specialisti din banca, folosind si
informatii de uz intern. Bancile mici pot cumpara servicii de analiza
ale institutiilor mai mari sau ale unor institute de cercetari
specializate, dar, in acest caz, nu pot fi valorificate informatiile
interne protejate de sectorul banca.
Factorii politici au la baza o decizie politica ce are efecte sensibile
asupra capacitatii de rambursare a debitorului. Ei pot imbraca diverse
forme, intre care, embargoul, modificarea politicii energetice,
schimbarea de regim valutar sau de politica monetara, modificarea
tarifelor vamale, etc. Factorii economici sunt cel mai adesea legati de
crize – cu caracter ciclic sau sectoriale – care afecteaza pietele
pe care opereaza clientul.
Minimizarea expunerii bancii la risc se face, cel mai adesea, prin
cresterea costului creditului (inasprirea conditiilor de creditare) si
prin luarea de garantii. Este insa demn de retinut faptul ca garantiile
nu sunt o protectie sigura pentru creditor. Valoarea de piata a
activelor se poate diminua semnificativ si, chiar daca ea se conserva,
pot exista alti creditori, privilegiati fata de banca si chiar la 125%
garantie activul ramas poate fi insuficient pentru acoperirea
datoriilor.
Abordarea traditionala are la baza proceduri relativ laborioase si
prezinta o serie de limite care nu sunt usor de ignorat: majoritatea
deciziilor au un caracter preponderent subiectiv, analiza informatiei
este mai secventiala, procesul are o durata mai mare si un cost mai
ridicat.
Abordarea moderna a analizei creditului se bazeaza pe credit scoring.
Credit scoring-ul consta in evaluarea creditului pe baza de punctaj.
Prin introducerea si generalizarea evaluarii pe baza de punctaj s-a
urmarit realizarea unor obiective specifice, intre care:
-cresterea calitatii creditelor prin formalizarea si impunerea unor
norme unice de creditare;
-reducerea costului evaluarii prin standardizarea procedurilor si
folosirea sistemelor expert sau a unor algoritmi;
-cresterea productivitatii si satisfactiei inspectorilor prin eliminarea
activitatilor de rutina, cresterea responsabilitatii lor;
-imbunatatirea performantelor procedurilor de control a creditelor,
inspectorilor, unitatilor operative;
-facilitarea modificarilor de strategie de creditare;
-selectia clientilor in functie de calitate;
-formalizarea procedurilor si minimizarea erorilor si a riscurilor de
ordin subiectiv.
Exploatarea curenta a evaluarii pe baza de punctaj presupune parcurgerea
urmatoarelor etape:
-identificarea caracteristicilor esentiale ale dosarului de creditare;
dintre acestea trebuie selectate maxim zece, datorita gradului relativ
scazut de independenta (in sens statistic) a variabilelor;
-ponderea caracteristicilor selectate;
-(re)calcularea punctajului creditului prin insumarea punctelor
atribuite;
-stabilirea categoriei careia ii apartine creditul.
In faza de implementare a sistemului de evaluare sunt esentiale
procedurile de stabilire a baremurilor si testarea modelului.
Analiza statistica care sta la baza modelului poate fi uni-sau
multicriteriala.
Cele mai multe banci romanesti folosesc un sistem de punctaj bazat pe
calcul