Referat Istoria Gandirii Politice

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Istoria Gandirii Politice si de asemenea puteti face Download Referat Istoria gandirii politice

Citeste fragmente din Referat Istoria Gandirii Politice

Istoria gandirii politice Relaţia gânditorului politic faţă de istorie este in funcţie de realitatea social-politică a timpului său, în sensul că nici un fapt istoric nu apare ca aparţinând numai trecutului. Istoria, ca spaţiu ce uneşte evenimentul şi conştiinţa, reprezintă unitatea dintre eveniment şi sens, în măsura în care conştiinţa istoricităţii poate trăi cu adevărat realitatea acestei duble limite; ea este locul evenimentelor sau câmpul de desfăşurare a istoricităţii, spaţiul temporal care circumscrie prezenţa a ceva trăit, devenit sau imemorial. Legat astfel de conştiinţă şi de prezenţa evenimentului, centrul de greutate a istoriei politice se va deplasa întotdeauna dinspre prezent spre trecut. Ea nu va fi ştiinţa despre un trecut în sine, eleatic, obiect de pură memorie. Căci acest trecut în sine nu ar putea fi decât locul evenimentelor absolute; or legătura dintre conştiinţa istoricităţii şi a libertăţii ia naştere tocmai din despărţire acestui trecut în sine. Aşadar, nu va exista eveniment trecut, decât raportat la prezentul conştiinţei, şi nu la momentul punctiform şi fără relief care marchează prezentul unui timp liniar. Prezentul devine mai dens prin conştiinţa istoriticităţii, formă subtilă a prezenţei şi prin evenimentul ce ni se impune prin prezenţa sa, fie cotidiană, fie a unui trecut reluat mereu de către conştiinţă; în acest ultim caz, evenimentul trecut păstrează în prezent o putere de iradiere şi de modelare permanentă, care determină conştiinţa să-l recunoască în continuare şi să-l perceapă ca un eveniment. Tot ceea ce omul poate retrăi din trecutul său ca un adevărat eveniment, tot ceea ce va fi în măsură să reia, să-şi reprezinte, să “repete”, constituie istoria sa şi realitatea istoriei. Această istorie, fără a fi o realitate substanţială, transcedentală omului, va avea totuşi exact atâta “realitatea” obiectivă ca şi evenimentul al cărui caracter esenţial este de a irupe în conştiinţă. Evenimentul cel mai real este acela care se impune cel mai mult conştiinţei ca un centru organizator al devenirii istorice. Forţa sa de irupţie înseamnă însăşi propagarea sa, care ordonează istoria pentru noi şi îi conferă semnificaţia sa. Într-adevăr, evenimentele reprezintă realitatea istoriei, îi suportă raţionalitatea şi îi dau sensul. Semnificaţia istoriei nu este în afara evenimentelor, şi dacă istoria are un sens, aceasta are loc când unul sau mai multe evenimente centrale configurează o tendinţă în succesiunea lor, dau un sens istoriei. Astfel, evocarea istorică împinge sensul unui eveniment dincolo de simpla successiune a generaţilor în timp. Antinomia prezent – trecut, cu accentul pus cu precădere pe calitatea unui trecut exemplar în imaginea lui mitică, împrumută cadrul existenţial al epocii memoriale, pe care îl umple cu sensul evenimenţial urmărit pe plan subiectiv. Dacă în general istoria capătă pentru noi o semnificaţie unică, este pentru că o realitate centrală recunoscută ca eveniment o domină şi o polarizează, fie că este vorba de domnia lui Ludovic al XIV-lea, de victoria lui Napoleon la Tilsit sau de prăbuşirea unui regim politic. Dacă, în schimb, sensul îşi păstrează valoarea de şoc pentru conştiinţă, el va fi mereu reluat, pentru că neincetat el va manifesta asupra noilor evenimente şi asupra prezentului o forţă organizatoare nouă, un sens reînnoitor. Astfel, se întâmplă ca evenimentul organizator să rămână acelaşi de-a lungul secolelor; el se relevă purtătorul şi dătătorul de sens inepuizabil: noile evenimente ale prezentului îi vor trimite apeluri, căror le va răspunde totodeauna prin noi semnificaţii. Acestea vor fi neâncetat reintrepretate sau reconfirmate, mereu reluat, ca şi evenimentul ce le conţine. Timpul istoric se va transforma în timp psihologic cu nucleuri dense, cu un centru sau cu mai multe centre: acestea vor fi tocmai evenimentele cruciale din care iradiază sensul în toate direcţiile, atât către trecut cât şi spre viitor, prin care se explică continua retroacţiune a prezentului faţă de trecut şi anticiparea profetică. Istoria socială este locul acestor sensuri întretăiate (interferenţa lor determinată relativa lor contingenţă), care nu se unifică automat într-un sens global dat sau definitiv. Istoria gândirii politice este văzută astfel ca mişcarea dialectică între eveniment şi istoricitatea umană şi ca dialog al evenimentelor între ele, reliefând sistemele politice şi structurile sociale, şi prin aceasta determinând fundamentul şi sensurile evoluţiei. Prin urmare, istoria gândirii politice nu este o succesiune lineară de idei şi evenimente, adunete pe axa continuă a duratei pe epoci, perioade, domnii, popoare, etc. Ea nu este un muzeu imaginar al istoriei, unde ideile şi evenimentele să se ordoneze în răcliţe frumos împodobite, după criterii de clasificare străine de spiritului imanent al devenirii. Dacă procesul gnoseologic al evocării ţine de datele de mai sus, inerpretarea personală a evenimentelor plăteşte şi ea tribut situaţiei contemporane scriitorului sau istoricului. Ambii caută în continuitatea evenimentelor, înţelegerea determinismelor comlexe ale progresului cu toate ramificaţiile lor: schimbare, dezvoltare, devenire, evoluţie şi maniera în care acestea se structurează în câmpurile semnificative ale doctrinelor politice. Există o acţiune reciprocă între substanţa rarităţilor evocate şi lumea contemporană în care trăieşte şi simte istoricul inspiraţia fecundându-le deopotrivă. Pentru că istoria gândirii politice, variantă a istoriei sociale, nu poate evolua şi construi decât în strânsă legătură cu ceea ce autorul simte şi aspiră în lumea lui, în idealurile, suferinţa şi zbuciumul ei, ceva din aceste convulsii se vor fi cristalizat în întoarcerea spre lumea ideală a unui trecut reprezentati. Procesul pshihologic al înţelegerii gândirii politice se explică la fel de bine ca şi în cazul istoriei umane generale: trecutul nu este un trecut pitoresc, mort în sine ci trăieşte în perspectiva istorică a evoluţiei de la individual la legităţile existenţiale ale colectivităţii, într-un spaţiu înţeles ca antropologie culturală, creatoare de istorie. Contradicţia dintre concepţia teoretică şi interpretarea evenimentelor şi proceselor istorice din cadrul unei epoci ţine de efortul de a oferi o explicaţie raţională valorii istrorice a evenimentului, de a-i sacrifica contngenţa pentru a-l absorbi în antemporalitatea unei ordini raţţionale şi eterne. Vizând permanenţele unor valori sacial-politice, această contradicţie validează, de pildă, contradicţia din istoria culturii europene, dintre filozofia greacă păgână şi creştinism. Filosofia greacă, anistorică în esenţă, preocupată să descopere raţiunea, necesitatea şi ordinea, s-a ciocnit de eveniment şi a încercat să-i anuleze valoarea istorică. Cu creştinismul eternitatea nu mai deţine monopolul asupra istoriei, pentru că sensul istoric însuşi s-a încarnat într-o istorie ca va deveni reală de-acum înainte (istoria mântuirii oamenilor prin apariţia Fiului lui Dumnezeu). De-abia în secolul Luminilor, filosofia istorie va încerca să reconcilieze contingentul istoric în zeificarea raţiunii. Ea nu va anula evenimentele într-o eternitate atemporală ci, ordonându-le pe axa unui progres linear, le va reabsorbi în unitatea ipostaziată a unei istorii totalizatoare, pe care o va invoca pentru justificarea faptelor umane. Ceea ce uneşte timpul fizic de timpul istoric este o anumită sensibilitate intuitivă a istoricului de a se transporta prin ipoteze într-un alt prezent; epoca pe care o evocă este considerată de el prezentul referitor, centrul perspectivei temporale. Există un viitor al acestui prezent, compus din speranţa, ignoranţa şi teama oamenilor de atunci şi nu din ceea ce noi ştim că s-a întâmplat. Însă există şi un trecut al acestui prezent, compus din amintirile oamenilor de altădată şi nu, din cea ce ştim noi despre trecutul lor. Or, acest transfer într-un alt prezent, care aparţine subiectivităţii scriitorului, nu este altceva decât o imaginaţie vizionară, când un alt prezent va fi înfăţişat din nou, readus din străfundurile istoriei, din alte vremuri. Este o qualite maîtresse, posedarea capacităţii de apropiere a trecutului istoric, redând în acelaşi timp distanţa istorică, mai mult, constituind în sufletul cititorului conştiinţa unei distanţări, de profunzime în timp. i. Trecutul de care ne-am îndepărtat este trecutul uman. La distanţa în timp se adaugă şi perspectiva specifică ştiinţelor antroplogice. Caracterul uman inepuizabil al trecutului impune sarcina cunoaşterii lui posibile şi prin modalităţi specifice gândirii politice. Trecutul, anticipat printr-un efort de simpatie, este mai mult decât un simplu transfer imaginar într-un alt prezent, este un transfer ipotetic într-o altă viaţă a omului. Această simpatie atrage imaginaţia istoricului printr-o afinitate electivă faţă de lumea evocată. Momentul în care statutul gnoseologic şi axiologic al gândirii politice capătă un contur relevant, este atunci când, în ciuda distanţării în timp, evocarea atât de specifică face să apară sistemul de valori al comunităţilor de altădată. Această evocare a valorilor, care în cele din urmă rămâne singura posibilitate de cunoaştere a oamenilor accesibilă nouă, în lipsa posibilităţii de a retrăi ceea ce au simţit şi gândit ei, nu este posibilă fără ca gânditorul să nu fie interesat vital de aceste valori şi să aibă faţă de ele o profundă afinitate. El a trebuit să admită în mod ipotetic idealurile lor, ceea ce a constituit o premisă a înţelegerii acestei problematici. Această necesitate gnoseologică de transfer în timp într-o altă subiectivitate adoptată ca centru al perspectivei se datorează şi situaţiei speciale a gânditorului. Aparţinând aceleiaşi culturi, în care trecutul este acela al epocii contemporane lui, dar şi în care oamenii din trecut fac parte din aceiaşi umanitate, gândirea politică reprezintă una din formele culturale în care ei repetă aparteneneţa lor la aceeaşi cultură, umanitate şi comunitate. fiind un dialog al comunicării dintre conştiinţe, animată în aceeaşi măsură de o voinţă a înţelegerii şi a cunoaşterii, gândirea politică a adus, aduce şi va aduce o contribuţie remarcabilă la cunoaşterea fenomenului uman. Dintre toate senzaţiile timpului, paramnezia este sentimentul unei mari intensităţi a memoriei afective, care combină convingerea de a fi fost martor sau autor al unui eveniment cu certitudinea contradictorie de a nu fi fost niciodată prezent la faţa locului. Efectul paramneziei cauzează o emoţie intensă, care pare să conste în perceperea unei schimbări bruşte în poziţia relativă a trecutului şi prezentului, da şicum cele două dimensiuni ale timpului, de obicei sepatate în reprezentările noastre, s-ar vedea dintr-o dată simultane fără a pierde, totuşi, nimic din calitatea lor proprie. Resurecţia imaginilor sensibile propriu-zise despre timp este invariabil asociată cu un fenomen mnemonic de un tip diferit, dar complementar, memoria emoţiilor ssau amintirea afectivă. Memoria simţurilor păstrează aspectul lucrurilor, în detaliul lor, în structura lor aparentă. La istoricul politic, un lanţ de cinestezii şi sinestezii îmbină până la organic sentimentul trecutului şi al devenirii prin intermediul unor mobiluri sublimate prin medierea, în special, a intereselor. Fiecare spaţiu, cu componentele sale calitative, sacrale, este şi el, în mare parte, produsul unui timp care a lucrat într-însul. Implicând ideea ontologică de sinteză, factorul temporal poate fi acum mutat în perspectivva trecutului şi sub formă de noi spaţii, ca urmare a interacţiunilor probabiliste în cunoaşterea realităţii. Iar acel timp întipăreşte concomitent în noul spaţiu amintiri de demult care leagă trecutul cu prezentul unei determinări spaţiale date. Examinarea coordonatelor lumii istorice: spaţiu, timp, şi memorie afectivă ne relevă trecerea de la prezentul situaţie la prezentul integrator al totalităţii numit cultură naţională. Timpul, raportat la nevoile prezentului, devine istorie. Spaţiul de extinde şi el ca viziune tridimensională a mişcării grandioase a materiei surprinsă într-o dialectică cosmică. Nu este vorba de o extindere în sens newtonian, ci einsteinian, de o amplificare în adâncire a semnificaţiilor unor viziuni mitice, care depăşesc graniţele evocării propriu-zise. La prima vedere, ele par, fără nici o legătură cu subiectul evocat; or, ceea ce le uneşte este tocmai încororarea lor afectivă la un model al lumii şi al vieţii, pe baza unor diverse moduri specifice de a percepe timpul şi schimbarea în destinele lor. Este surprinzător că şi concepţia marxistă consideră cunoaşterea trecutului şi viitorului dependente de “exacta înţelegere a prezentului”. Marx situează în interiorul gândirii istorice momentul antiistoric; “de fapt, oamenii fac propria lor istorie, dar nu o fac din propria lor voinţă, deşi în condiţii deja imediat date şi transpuse. Tradiţia tuturor generaţiilor planează ca o obsesie asupra gîndirii celor vii. “ Deschizând o breşă în studiul formaţiunilor social-economice, Marx şi Engels de vor opune tendinţelor menite să menţină o separare absolută sau antinomie între natură şi istorie, şi deci între modalităţile respective ale cunoaşterii lor. Ambele aparţin mai curând aceleiaşi lumi, a cărei unitate cognitivă se bazează pe practică: “atâta timp cât există oameni, istoria naturii şi istoria oamenilor se condiţionează reciproc” . Lui Feuerbach, Marx şi Engels îi reproşează “că lumea sensibilă (...) nu este un lucru ddat imediat de eternitate, mereu egal cu sine însuşi, ci produsul istoric (...) , rezultaatul activităţii unei întregi serii de generaţii dintre care fiecare s-a sprijinit pe spatele precedentei”. Explicaţia valorică a acestei evoluţii nu mai poate fi satisfăcută prin succesiunea unor entităţi de complexitate descrescândă, într-o cronologie nudă. în procesul cunaşterii diacronice, momentul logic şi momentul temporal se succed şi se întrepătrund simultan: transformarea întregului este studiată la nivel sincronic şi coroborată cu celelalte tipuri de pe scara evolutivă. Ruptura dintre teorie şi istorie o constituie punctul de plecare al interpretărilor structuraliste contemporane în ştiinţele umaniste. Transferul metodei structuraliste din lingvistică în ştiinţele sociale a readus în discuţie eficienţa metodologiilor de cercetare analitico-structurală şi istorico-genetică din domeniul istorire cu fertile sugestii de muncă pentru capitolul de faţă. Pe de o parte, Louis Althusser, Claude Levy Strauss, Michel Foucault, adepţi ai metodei analitico-structurale, pe de alta, reprezentanţii şcolii de la Frankfurt, Max Horkheimer, Th. W. Adorno, H. Marcuse, A. Schmidt, partizanii metodei istorico-genetice, au confruntat exigenţele gnoseologice în cunoaşterea proceselor istorice, studiate retrospectiv, plecând de la niveluri dince în ce mai avansate. Reelaborarea rezultatelor până la zi, oferită de procesul gândirii, le face “mai concrete” în sens hegelian, mai bogate în conţinut. După Althusser, unitatea dialectică dintre structură şi procesul creativ se rezolvă în realitatea obiectivă în favoarea structurii. Fundanentând o interpretare structuralistă a lui Marx, Althusser afirmă că poate deduce din Capitalul “abolirea oricărei origini şi a oricărui subiect” iar într-un alt loc, într-un loc şi mai explicit, precizează: “De la Marx încoace ştim că subiectul uman, eul economic, politic şi filozofic nu este “centrul istoriei or, spre deosebire de filozofii iluminişti şi chiar de Hegel, ştim că istoria nu are un “centru”, ci o structură”(...). Însă prioritatea metodologică a sincroniei (structurii) asupra diacroniei (istoriei) înseamnă cu necesitate că problemele concrete suferă din principiu o reducere şi o depreciere. Este evident că în Capitalul Marx se serveşte de o metodă simultan istorico-genetică şi analitico-structurală. El analizează structura societăţii capitaliste, dar demonstrează în acelaşi timp că este rezultatul unui proces istoric rezultat el însuşi destinat să fie depăşit la rândul lui de dezvoltarea istorică. Marx defineşte materialismul istoric “produs conştient al mişcării istorice”, ceea ce nu înseamnă că cunoaşterea coincide cu descrierea obiectului său într-un proces cronologic linear. Combătând ontologia hegeliană atemporală, Marx evidenţiază istoricitateea lumii materiale prin studiul multiplelor mediaţii istorico- naturale şi istorico-sociale din totalitatea datelor concrete. PAGE 1 PAGE 1 쥁`