Referat Studiul De Caz Creditul

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Studiul De Caz Creditul si de asemenea puteti face Download Referat Studiul de caz Creditul

Citeste fragmente din Referat Studiul De Caz Creditul

CREDITUL – necesitatea şi rolul său în economia modernă În economia de piaţă, raporturile de creditare au dimensiuni considerabile şi varietăţi multiple. În general, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare. Creditul în calitate de mijloc de plată poate contribui esenţial la creşterea economică prin stimularea dezvoltării unor activităţi noi, a întreprinderilor private mici şi mijlocii, aflate la început de activitate, precum şi relansarea unor domenii vitale ale economiei. Creditul permite: Finanţarea peste nivelul resurselor proprii; Clienţilor să cheltuiască mai mult decât veniturile obţinute; Guvernelor să cheltuiască peste limitele veniturilor fiscale. Sfera de abordare în prezentul curs, se restrânge la relaţia bancă-agent, economic în legătură cu creditul bancar. Importanţa creditului în economie este marcată de rolul şi funcţiile pe care le îndeplineşte. Creditul îndeplineşte funcţia de mobilizare a resurselor băneşti disponibile la un moment dat în economie ( economiile populaţiei, soldurile creditoare ale conturilor curente ale societăţilor comerciale, depozitele unor instituţii financiare, plasamente interbancare, sume alocate de stat cu o anumită destinaţie, etc.) şi ulterior distribuirea resurselor băneşti prin intermediul creditului către sectoarele de activitate care au nevoie de mijloace băneşti. Rezultă că disponibilităţile băneşti valorificate prin procesul de creditare sporeşte rolul creditului în economie, impulsionând acţiunea productivă a capitalurilor cu consecinţe directe asupra creşterii avuţiei naţionale, prin investirea acestora în ramuri şi activităţi rentabile. Oferind posibilitatea accesului la lichidităţi a oricărei societăţi comerciale, indiferent de statutul juridic, creditul contribuie la dezvoltarea firmelor mici şi mijlocii adesea promotoare ale inovaţiei, favorizând concurenţa cu efectele sale benefice asupra creşterii economice, a echilibrului în general. O altă funcţie a creditului este aceea de creare de monedă. Responsabilă de emisiunea monetară este bineînţeles Banca Centrală care acţionează ca instituţie cu statut independent din partea statului, aceasta stabileşte şi coordonează politica monetară şi de credit a economiei, dar sistemul bancar are o contribuţie substanţială la masa monetară. Creditul contribuie pe lângă alţi factori şi la stabilitatea preţurilor reglând dimensiunea cererii şi ofertei de mărfuri prin creditarea consumului, ca şi a stocurilor. Creditul este un factor de creştere a vitezei de rotaţie a banilor prin fluidizarea fluxurilor economice. O altă funcţie a creditului este sprijinirea comerţului exterior prin promovarea unor operaţiuni cu predilecţie de export, dar şi de import bazate pe credit. În fine, trebuie să amintim şi rolul creditului în finanţarea deficitului bugetar al statului, acolo unde este cazul, sub formă de credit public. Avantajele utilizării creditului ca o verigă indispensabilă în mecanismul de funcţionare al economiei naţionale, pot fi anulate de pericolul folosirii creditului în mod abuziv şi ineficient, generând dezechilibre economice, monetare şi fenomene inflaţioniste considerabile. Funcţionarea, dezvoltarea şi gestionarea corectă a creditului în economie sunt determinate de o serie de condiţii de ambiant, cum ar fi: starea economiei la un moment dat; existenţa unui cadru juridic corespunzător; un sistem solid de instituţii financiar-bancare; existenţa unui climat de stabilitate internă şi externă; încrederea în instituţiile de credit; infrastructura modernă (logistică). 2. Formele creditului Se vorbeşte că operaţiunea de credit constă în cedarea şi respectiv primirea unei sume de bani. În practică, aceasta poate fi înlocuită cu o cantitate de mărfuri şi/sau servicii. În funcţie de operatorii care intervin în raportul de credit şi izvorul care a determinat operaţiunea există trei tipuri de credit: Creditul comercial – presupune acordarea de credit sub formă de marfă în baza unui contract comercial încheiat între creditor/vânzător (care are interesul să îşi vândă marfa) şi debitor/cumpărător (care nu dispune de mijloacele băneşti). Caracteristic pentru acest tip de credit este relaţia directă ce se stabileşte între doi agenţi economici creditor/debitor. În economiile cu un sistem bancar bine conturat şi structurat, creditul comercial deţine o parte importantă din activitatea bancară prin scontarea/rescontarea efectelor de comerţ generate de contracul comercial. Creditul bancar – presupune acordarea de credite sub formă bănească de către societate bancară (împrumutător) – subiect indispensabil acestui tip de credit şi o persoană fizică sau juridică în calitate de împrumutat. În fapt, raporturile de credit se desfăşoară pe două planuri: procesul de mobilizare a resurselor disponibile pe piaţă prin intermediul băncii; procesul de distribuire a resurselor disponibile utilizatorilor în calitate de debitori, banca având rolul de creditor. Primul raport precede în mod necesar cel de-al doilea raport. Creditul internaţional – este reprezentat de raporturile de credit dintre agenţii economici din două sau mai multe ţări. El joacă un rol important în cooperarea economică şi financiară internaţională prin intensificarea fluxurilor monetare, financiare şi comerciale în cadrul organismelor internaţionale (FMI, BIRD, BERD). CREDITUL BANCAR Conceptul de credit bancar descrie operaţiunea prin care banca acordă un împrumut unui agent economic în schimbul unui angajament de rambursare viitoare însoţit de plata unei anumite dobânzi. Desfăşurarea acestui proces evidenţiază raportul dintre parteneri, din care unul este banca, încrederea emanată de acest raport, precum şi valorificarea resurselor băneşti prin realizarea de profituri prin dobândă. Trăsături Trăsăturile specifice creditului bancar se referă la: Subiecţii raportului de credit: Creditorul – banca; Debitorul – agentul economic. Promisiunea de rambursare Termenul de rambursare Preţul creditului – dobânda Încheierea unui contract de credit Acordarea creditului Creditul bancar se delimitează de celelalte forme de credit prin aceea că : Banca este prezentată în calitate de creditor; Agentul economic este partenerul băncii în calitate de debitor; Obiectul creditului îl constituie banii; Acordarea creditului reprezintă o operaţiune specifică băncii, denumită şi “comerţ de bancă”. Sursele creditării Surse proprii (capital propriu) Ca orice societate comercială banca posedă un capital propriu (fonduri proprii), constituit din capitalul subscris şi vărsat de acţionari, precum şi o serie de fonduri (de dezvoltare, de rezervă, rezerva generală pentru riscul de credit) prelevate din profit. Un mijloc de majorare a surselor proprii bancare este emiterea de obligaţiuni. Însă trebuie să avem în vedere costurile de lansare şi dobânzile bancare cu implicaţii asupra profitului. Surse atrase Una din funcţiile importante ale unei bănci este aceea de a “capta” interesul persoanelor fizice şi juridice prin atragerea de surse disponibile, în acest caz banca având titlul de împrumutat. Atragerea de capital de către bancă trebuie să se facă în deplină siguranţă şi cu remunerarea corespunzătoare. Îndeplinirea acestor condiţii determină dimensiunea volumului plasamentelor la o bancă. Atragerea de fonduri poate îmbrăca forma de: depozite (la vedere, la termen); solduri creditoare ale conturilor societăţilor comerciale; plasamente interbancare; refinanţare solicitată BNR; rescont la BNR; linii de creditare externă. Colectarea de pe piaţă a surplusului de disponibilităţi de către băncile comerciale este limitată de costul pe care le implică, bonificarea unei anumite dobânzi, reglementările de prudenţă bancară, respectiv asigurarea unei lichidităţi minime şi în funcţie de rezerva minimă obligatorie. METODOLOGIA DE CREDITARE Metodologia de creditare cuprinde mai multe etape şi reprezintă concretizarea principiilor de creditare. Etapa preliminară Etapa preliminară presupune o informare – documentare reciprocă, banca – agent economic în vederea identificării necesarului de credit, condiţiile de obţinere a creditului, de rambursare, de cost, etc. Etapa depunerii dosarului Etapa depunerii dosarului cuprinde în principal 2 tipuri de documente: unele de ordin juridic legate de statutul contractului de societate, înregistrate la Registrul Comerţului, autorizaţii specifice funcţionării normale, angajarea legală a creditului, componenţa echipei manageriale etc., şi altele de natură economică legate de prezentarea situaţiei economico – financiare a scoietăţii (bilanţ, situaţia contului de profit şi pierdere, situaţia fluxului de fonduri), balanţa de verificare a lunii precedente solicitării creditului, planul afacerii, contracte, comenzi ferme la intern şi/sau extern, situaţia obligaţiilor de plată, garanţiile materiale oferite de agentul economic. Pentru fundamentarea creditelor de investiţii agentul economic trebuie să prezinte: Studiul de fezabilitate; Autorizaţia de construcţie; Devizul general al lucrării; Planul de amplasare; Contractul încheiat cu constructorul; Graficul lucrărilor investiţiei; Alte autorizaţii prevăzute de lege. Etapa analizei documentaţiei depuse Evaluarea cererii de creditare va implica o analiză a fezabilităţii planului privind rambursarea împrumutului, plan prezentat de solicitant şi asupra posibilităţilor de atingere a scopurilor pentru care împrumutul a fost cerut. Dacă garanţiile acordate băncii acoperă riscul în cazul în care lucrurile merg rău. Banca trebuie să acorde cea mai mare consideraţie faptului că planul are şanse să se realizeze. Scopul băncii este să obţină profituri. Etapa determinării indicatorilor de apreciere În urma analizei bilanţului debitorului se calculează o serie de indicatori care reflectă starea economico – financiară a acestuia, indicatori care contribuie la decizia finală de creditare. Principala funcţie a indicatorilor este redarea dinamicii evoluţiei unei societăţi de-a lungul timpului. La măsurarea indicatorilor unei firme, este necesară diferenţierea acestora în funcţie de ramura în care se desfăşoară activitatea. Indicatorii nu trebuie urmăriţi în mod izolat, ci grupaţi şi intercorelaţi. Datoria analistului este să obţină răspunsuri, utilizând instrumente şi noţiuni comune pentru a identifica motivele schimbărilor şi să determine gradul în care acei factori sunt în măsură să determine ameliorarea sau deteriorarea performanţelor în viitor. Există indicatori ce pot fi consideraţi ”statici” – întâlniţi la compararea valorilor din bilanţ – sau indicatori “dinamici” – în cazul comparării valorilor din situaţia veniturilor; există în acelaşi timp şi indicatori “compuşi” – o combinaţie între indicatorii “statici” şi cei “dinamici”. Toţi aceşti indicatori se încadrează în trei categorii principale: indicatorii financiari – măsoară structura financiară şi lichiditatea unei firme; indică modul de desfăşurare a activităţii financiare; indicatorii activităţii curente – reflectă cât de eficient firma îşi vinde produsele reprezentând modul de finanţare. LICHIDITATEA Lichiditatea curentă sau totală (Lc) Lc= active curente / pasive curente Nivel – foarte bun: >2 bun: 2 - 1,5 slab: < 1,5 Lichiditatea imediată (Li) Li= active lichide / pasive curente Nivel – foarte bun: >1 bun: 1 slab: < 1 SOLVABILITATEA Gradul de îndatorare (Gî) Gî= sume împrumutate / fonduri proprii Nivel – foarte bun: >2 bun: 2 – 1 slab: < 1 Serviciul datoriei minime (Sdmin) Sdmin= profit din exploatare / dobândă + împrumut Nivel – foarte bun: >2 bun: 3 – 2 slab: < 2 Ponderea activelor fixe în total active (Af) Af = active fixe / total active * 100 Nivel – foarte bun:< 50% bun: 50% slab: >50% PROFITABILITATEA Rata profitului brut (Rpb) Rpb= profit brut / vânzări * 100100 Nivel – foarte bun:> 10% bun: 10 – 5% slab: <5% Rata profitului net (Rpn) Rpn= profitul net / vânzări * 100 Nivel – foarte bun:> 10% bun: 10 – 5% slab: <5% Rentabilitatea capitalului utilizat (Rcu) Rcu= profit net / fonduri utilizate (proprii + atrase)*100 Nivel: Se compară cu serviciul datoriei minime EFICIENŢA Rotaţia stocurilor (Rs) Rs= costul bunurilor vândute / stocul mediu Nivel bun: o rotaţie mai mare Rotaţia creditorilor (Rc) Rc= costul bunurilor vândute / creditori Nivel bun: o rotaţie mai mică 3. Rotaţia creditorilor (Rd) Rd= vânzări / debitori Nivel bun: o rotaţie mai mare Etapa constituirii garanţiilor Orice decizie privind creditarea unui client trebuie să ia în considerare capacitatea prezentă şi viitoare de a rambursa creditul din surse proprii. Pentru a diminua riscul de nerambursare, şi de a preveni pierderi majore, băncile solicită garanţii reale, şi chiar personale societăţilor comerciale la acordarea creditelor, precum şi cesionarea unor efecte de comerţ, sub forma cesiunii de creanţă. O altă categorie de garanţii, mai puţin utilizate de bănci este dreptul de gaj general dobândit automat de creditori la acordarea creditului. În practică se mai întâlnesc şi garanţii asumate de terţe persoane în numele debitorului, caz în care primul preia şi obligaţia principală în cazul neexecutării contractului de credit. Contractele de garanţie conferă băncii un grad mai mare de siguranţă, diminuând riscul asumat de bancă la acordarea creditului. Etapa acordării creditelor În funcţie de nivelul de competenţă, deciziile privind acordarea creditului revin sucursalelor sau centralei băncii. În cadrul centralei unei bănci, decizia poate fi luată la nivelul Comitetului de Risc şi Credite a Comitetului de Direcţie a Consiliului de Administraţie în cazul unor credite mari. Etapa încheierii contractului Etapa încheierii contractului este etapa finală, pe baza căruia societatea comercială va primi împrumutul. Contractul va fi semnat de persoanele autorizate atât din bancă, cât şi din partea societăţii. Contractul de credit va stipula condiţiile în care a fost aprobat creditul (suma, obiectul, durata, grafic de rambursare, rata dobânzii, comisioane), obligaţiile şi drepturile părţilor şi garanţiile materiale. RISCUL ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE Conceptul de risc. Tipuri de risc. Riscul de credit. Băncile sunt confruntate cu o serie de riscuri în activitatea lor generate, pe de o parte de condiţiile interne (organizarea, conducerea, calitatea personalului, sistemul informatic adoptat, etc.), iar pe de altă parte de factori externi (mediul economic, politic, relaţiile cu partenerii săi agenţi economici, persoane fizice, alte bănci, instituţii financiare, etc.). Stabilitatea unei bănci. Încrederea de care se bucură în rândul clienţilor bancari şi nebancari se fundamenteză pe calitatea şi modul de gestionare a activelor şi pasivelor. Analizând mai departe elementele din activul şi pasivul bilanţului şi, chiar poziţiile extrabilanţiere ale societăţilor bancare, putem sesiza riscurile pe care o bancă şi le-a asumat în diferite operaţiuni, precum şi modul cum reuşeşte să le controleze. Privind bilanţul unei bănci putem aprecia prudenţa cu care abordează anumite operaţiuni sau dimpotrivă “agresivitatea” necontrolată, adică riscurile asociate poziţiilor de activ (calitatea portofoliului de credite, structura acestuia pe termene de rambursare, poziţia împrumuturilor mari acordate, etc.) cu cele de pasiv (dependenţa de anumite resurse, insuficienţa capitalului propriu, statutul acţionarilor principali etc.). Reglementările de prudenţialitate au un impact considerabil asupra gestiunii unei bănci deoarece ele consolidează echilibrele financiare ale bilanţului şi în consecinţă posibilităţile de desfăşurare a activităţii eficiente. Pentru o bancă putem afirma că riscul reprezintă expunerea directă sau indirectă pe o scară cu variaţie largă la pierdere cu impact nefavorabil asupra venitului, capitalului şi rezervei sale. Practica din mediul bancar pune în evidenţă o serie de tipuri de risc, şi anume: riscul de credit; riscul ratei dobânzii; riscul de lichiditate; riscul de preţ; riscul de schimb valutar; riscul de tranzacţie (operaţional); riscul legislativ; riscul de strategie; riscul de reputaţie; Din punct de vedere metodologic, în scopul unei analize pertinente, evaluarea riscurilor se face separat. Riscul de credit este riscul nerealizării veniturilor scontate, determinat de incapacitatea debitorului de a acţiona în termenii şi condiţiile contractului încheiat cu banca. Riscul de credit este întâlnit în operaţiunile bancare în care performanţele debitorului au tendinţa de deteriorare, fondurile băncii fiind deja angajate, investite. Banca este datoare să identifice gradul de risc care însoţeşte orice cerere, să facă o evaluare pe scara de acceptare a riscului şi să ia o decizie. O rată a dobânzii mai ridicată, şi o monitorizare mai atentă a societăţii sunt metode de compensare a unui risc crescut. Gradul de risc al unei societăţi este în funcţie de: viabilitatea internă a întreprinderii; impactul posibil al factorilor externi. Principalii factori de risc în finanţarea societăţilor comerciale Banca ia în considerare la analiza de credit a unui agent economic o serie de factori de risc (interni şi externi) şi anume: statutul de funcţionare al societăţii; performanţele financiare; performanţele echipei de conducere; clienţii şi furnizorii – calitatea acestora; piaţa produsului; concurenţa; costul materiilor prime şi a materialelor; contractele interne şi / sau externe; garanţia acceptată de bancă la acordarea creditului; rata dobânzii; fluctuaţiile de pe piaţa valutară ce pot afecta atât activitatea de import, cât şi cea de export a agenţilor economici; politica guvernamentală (ex.: impozitarea agenţilor economici, taxe vamale, contingentări, licenţe la import sau export etc.) care poate determina o profitabilitate mai scăzută; alţi factori ce pot modifica negativ activitatea societăţilor comerciale (ex.: rata inflaţiei, factorii sociali). Metode de analiză pentru toate tipurile de creditare Pentru creditarea pe termen scurt, mediu sau lung sunt relevante următoarele tipuri de analiză: Analiza situaţiilor contabile; Analiza indicatorilor; Analiza cost, venit şi profit; Analiza pragului de rentabilitate. a) Costuri, venituri şi profit Costurile şi veniturile unei întreprinderi sau a unei activităţi din cadrul unei întreprinderi constituie o bază importantă pentru analiza financiară şi de credit, întrucât aceasta determină, în mare măsură, profitabilitatea. În scopul analizei financiare este important de ştiut cum sunt constituite şi clasificate costurile şi dacă acestea pot fi alocate unei activităţi anume sau unui proiect de investiţii. Acelaşi lucru este valabil şi pentru venituri. Costuri: - directe - indirecte (fixe) Costurile directe Aceste costuri variază în mod direct, pe termen scurt, în funcţie de mărimea activităţii la orice moment dat din cadrul ciclului de producţie. Ele includ: materii prime; alte elemente de producţie; forţa de muncă recrutată sau disponibilizată, în funcţie de volumul producţiei, în orice perioadă dată; utilităţile folosite în producţie (energie, apă, gaz); costuri de ambalare; costuri de depozitare; costuri de marketing. Marja brută a unei întreprinderi - costurile sale directe Costuri indirecte Costurile fixe tind să devină constante. Ele se pot modifica dar numai pe termen mai lung, şi de obicei ca efect al unei schimbări majore în structura activităţii. Ele include, de obicei, costurile cu: conducerea societăţii; întreţinerea clădirilor, utilajelor şi vehiculelor; amortizarea clădirilor, utilajelor şi vehiculelor; asigurarea; arenda sau cheltuielile cu pământul în proprietate; utilităţi de birou. Elementele majore din costurile fixe sunt: amortizarea şi arenda, în special acolo unde sunt arendate suprafeţe mari de teren. Profitul de exploatare a unei întreprinderi este valoarea vânzărilor sale – costurile sale totale (directe + indirecte) sau marja sa brută – costurile sale fixe înainte de plata dobânzilor şi a impozitelor. Venituri (vânzări) Ele reprezintă volumul vânzărilor * preţul de vânzare (pe tipuri de produse). Cerinţele pieţei Nivelul veniturilor din vânzări este supus unor factor de risc ridicat, întrucât este în mare măsură dependent de factori externi, fiind supus conjuncturilor şi concurenţei existente pe piaţă. Atunci când preferinţele sau cerinţele pieţei se modifică, atunci când produse noi şi eventual îmbunătăţite sunt aduse pe piaţă, sau când alţi producători concurează prin preţ sau calitate, atât volumul vânzărilor, cât şi preţul pot fi reduse. Acest fapt trebuie avut în vedere atunci când se fac prognoze ale volumului analizelor. Sursele de informaţii privind costurile şi veniturile Sursele primare sunt, pentru analistul financiar, evidenţele întreprinderii, cum ar fi evidenţele de cumpărări pentru costuri, şi evidenţele de vânzări pentru venituri. Banca care analizează o cerere de credit a unui agent economic va trebui sa solicite contul de profit şi pierderi, bilanţul şi situaţia fluxului de numerar, ultima balanţă de verificare, precum şi o serie de informaţii importante privind furnizorii, creditorii, clienţii, vechimea obligaţiilor şi creanţelor, contracte, comenzi etc. Totuşi, în privinţa unui mic producător individual sau a unui comerciant particular, care, în general, întocmeşte situaţii contabile oficiale semestrial, ofiţerul de credit va trebui să analizeze date cum ar fi: evidenţe pentru vânzări şi cumpărări; situaţii primite de la bancă şi relaţia cu banca; orice tip de registru de casă disponibil; informaţii legate de comportamentul său în relaţia cu clienţii şi furnizorii. minus = minus = = minus = b) Analiza situaţiilor contabile Societăţile comerciale româneşti trebuie să întocmească trimestrial şi semestrial situaţii contabile : CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERI BILANŢUL Ele trebuie semnate de persoanele autorizate ale societăţii comerciale, şi verificate de către cenzori, contabili autorizaţi sau experţi contabili. Aceste două situaţii oferă analistului băncii majoritatea informaţiilor necesare analizei situaţiei generale a întreprinderii pentru stabilirea fezabilităţii creditului pe termen scurt. În cazul creditelor pe termen scurt, cât şi în cel al creditelor pe termen mai lung, analiza comparativă a situaţiilor contabile este obligatorie. Analistul trebuie să compare ultimele situaţii contabile existente ale întreprinderii cu cele ale anilor precedenţi. Orice diferenţe semnificative vor preocupa analistul, întrucât ele pot fi cauzate de unele schimbări substanţiale în cadrul activităţii, care îi vor afecta, unele schimbări substanţiale în cadrul activităţii, care îi vor afecta, probabil, profitabilitatea. Aceste diferenţe pot indica: MODIFICĂRI ÎN STRUCTURĂ (CAPITAL) MODIFICĂRI ÎN RELAŢIA COST – VENIT (NIVELURI DE PROFIT) MODIFICĂRI DE CONJUNCTURĂ A PIEŢEI SAU ALE CONDIŢIILOR DE COMRCIALIZARE (VÂNZĂRI). Contul de profit şi pierderi (CPP) sintetizează veniturile şi cheltuielile întreprinderii, aferente activităţii întreprinderii pe un an. El include toate veniturile şi toate costurile. CPP-ul este utilizat de analist ca o măsură a rezultatelor din prezent şi trecut. Acolo unde există CPP-ul pentru un număr de ani din trecut, se pot evalua rezultate pe perioade mai îndelungate. Bilanţul reflectă structura financiară şi poziţia întreprinderii la un moment dat. Activele sunt ceea ce posedă întreprinderea (în proprietate). Principalele posturi din coloana activelor sunt activele (mijloacele) fixe (clădiri, terenuri, utilaje etc.) şi activele circulante (bani în casă, cont la bancă, stocuri de materii prime şi bunuri finite, creanţe etc.). coloana pasivelor arată ceea ce datorează întreprinderea, adică sursele sale de finanţare. Acestea include capitalul întreprinderii – fonduri aportate de proprietari / acţionari şi datoriile sale, precum şi creditele bancare şi creditele furmizori. Alte situaţii contabile Există un număr de alte situaţii contabile care pot fi întocmite de marile întreprinderi ce dispun de posibilităţi complexe de contabilizare. Acestea include: situaţia fluxurilor de numerar; situaţia fluxului de fonduri; sursele şi utilizările fondurilor. Dacă sunt disponibile, astfel de situaţii pot oferi analistului mai multe informaţii detaliate cu care să lucreze şi care îi pot face munca mai uşoară. Analiza pragului de rentabilitate Un element esenţial în cadrul analizei financiare, pentru majoritatea creditelor acordate agenţilor economici, este nivelul la care acesta începe să obţină profit. De aceea, analistul băncii trebuie adesea să stabilească pragul de rentabilitate, adică volumul de producţie şi vânzări pentru supravieţuire. Pentru a stabili pragul de rentabilitate pentru o activitate, trebuie împărţite costurile activităţii în: COSTURI INDIRECTE (FIXE) COSTURI DIRECTE COSTURI TOTALE – COSTURI INDIRECTE FIXE + COSTURI DIRECTE Formula pragului de rentabilitate pentru cifra de afaceri : PragCA= costuri fixe*vânzări/marja brută Formula pragului de rentabilitate pentru volum: PragQ= costuri fixe/marja brută unitară Având stabilit pragul de rentabilitate pentru activitate, bancherul va avea un indiciu asupra senzităţii proiectului la schimbări neprevăzute pe piaţă. Limitele analizei pragului de rentabilitate Cu toate că pragul de rentabilitate este un instrument util pentru analist, trebuie reţinut că, asemenea tuturor instrumentelor de analiză, şi acesta are limitele sale. Este valabil numai pentru un volum limitat de producţie. La niveluri mărite ale producţiei este probabil să fie nevoie de mai multe mijloace fixe, forţă de muncă şi mai mulţi factori care ar modifica structura costurilor. Presupune printre altele că: producţia şi vânzările sunt egale, de aceea nivelul stocurilor nu se schimbă; există fie numai un singur produs, fie o gamă de produse, dar vânzările rămân constante; eficienţa şi gradul de utilizare al mijloacelor fixe rămân constante la toate nivelurile de producţie. Indicatori Analiza indicatorilor este cea mai rapidă metodă de estimare a viabilităţii întreprinderilor. indicatori de diferite tipuri pot fi folosiţi pentru a măsura: LICHIDITATEA; SOLVABILITATEA; PROFITABILITATEA. Utilizarea indicatorilor; măsuri ale performanţelor trecute şi viitoare. Indicatorii pot fi folosiţi pentru a măsura performanţele trecute, informaţiile necesare pot fi obţinute din bilanţurile şi conturile de profit şi pierderi ale unei întreprinderi. Pentru măsurarea rezultatelor viitoare este necesar ca indicatorii să se calculeze faţă de profiturile anticipate, cheltuielile de capital şi creditele necesare, profiturile şi fluxurile de numerar prognozate, conturile de profit şi pierderi şi bilanţuri. Referitor la investiţiile substanţiale pe termen mai lung, analiza viitoare a indicatorilor este, în mod normal, efectuată în legătură cu analiza fluxului de numerar actualizat. Instituţiile de finanţare internaţionale specifică de regulă, nivelul minim al indicatorilor ce trebuie satisfăcut la acordarea de credite din liniile lor de credit. Metode de analiză pentru creditarea pe termen mai lung Pentru a aprecia valoare unui proiect de investiţii, într-o întreprindere, trebuie avute în vedere trei elemente: Perioada de recuperare – în cât timp se recuperează din câştiguri capitalul investit în proiect; Rata medie de rentabilitate – rentabilitatea procentuală a capitalului iniţial, bazată de profitul generat pe perioada proiectului; Fluxuri de numerar actualizate – care arată valorile actualizate ale fluxurilor de numerar ce vor fi generate în viitor. perioada de recuperare = numărul de ani de dinaintea anului în care fluxul de numerar net poate acoperi integral costul total al investiţiei plus o parte din anul în care fluxul de numerar net va acoperi, în final costul total al investiţiei. rata medie de rentabilitate(RMR) = se calculează aflând, în primul rând, veniturile nete totale generate de investiţie (fluxul de numerar net cumulat din primul până în ultimul an al evaluării), apoi împărţind această cifră la numărul de ani ai investiţiei analizate (durata de viaţă a proiectului), după care rezultatul se împarte la volumul investiţiei şi se exprimă procentual. analiza fluxului de numerar actualizat = este utilizată pentru evaluarea proiectelor de investiţie pe termen lung sau medium care în mod tipic trebuie analizate pe o perioadă de câţiva ani. Analiza FNA este o metodă de estimare a valorii veniturilor şi cheltuielilor din anii viitori, având o bază comună de raportare. Această bază este valoarea de astăzi, denumită valoare actualizată. Metoda se bazează pe faptul că banii obţinuţi în anii viitori au o valoare mai mică decât banii obţinuţi astăzi. Aceasta se datorează existenţei dobânzii plătită pentru utilizarea banilor în afaceri. Datorită posibilităţii de a câştiga dobândă sau orice alt venit din utilizarea banilor, 1000 lei obţinuţi acum valorează mai mult decât 1000 lei obţinuţi peste un an, şi mult mai mult decât 1000 lei obţinuţi peste 5 ani. În analiza FNA se compensează valoare în timp a banilor, prin actualizare, adică împărţind la un factor corespunzător pentru a afla care este valoarea reală în prezent a unor surse de bani din anii viitori. Fluxurile de numerar la valori actualizate sunt determinate în acelaşi mod ca la calculul ratei medie de rentabilitate şi a perioadei de recuperare, iar factorii corespunzători sunt apoi aplicaţi fluxurilor reale de venit-cost. Factorul care se aplică se numeşte rata de actualizare, echivalentul pentru bancă cel puţin a ratei dobânzii pe care se aşteaptă să o perceapă la credit. Rata de actualizare se aplică tuturor fluxurilor viitoare estimate de venituri şi cheltuieli pentru proiectul de investiţii. Analiza FNA are următoarele avantaje pentru ofiţerul de credit ce analizează o cerere de credit pentru finanţarea unei investiţii pe termen mediu sau lung: indică valoarea reală în prezent a fluxurilor totale de numerar ale proiectului de investiţie. Aceasta se numeşte valoarea netă actualizată (VNA); indică rata reală de rentabilitate a investiţiei, cu alte cuvinte, rata reală a dobânzii pe care investiţia o va genera de-a lungul duratei sale sau de-a lungul oricărei perioade mai scurte. Aceasta se numeşte rata internă de rentabilitate (RIR) a proiectului. RIR-ul pentru un proiect se află prin calcularea ratei de actualizare la care VNA este 0. Cu alte cuvinte, ea dă un prag de rentabilitate pentru rata rentabilităţii unei investiţii. arată dacă acordarea creditului pentru investiţie este profitabilă pentru bancă. Dacă RIR este mai mică decât rata dobânzii pe care doreşte să o perceapă banca, atunci clientul nu ar putea să ramburseze creditul din profitul obţinut din investiţie. dacă investiţia pare a fi profitabilă, perioada de recuperare actualizată a creditului poate fi uşor calculată însumând valorile nete actualizate ale fluxurilor de numerar din fiecare an al proiectului (anul 1 până la n), până când totalul este egal cu suma creditului. Analiza de senzitivitate Aceasta are două funcţii: Ia în considerare estimările mai importante făcute pentru analiza care nu s-a dovedit a fi de fapt adevărată. Oferă un scenariu cu situaţia cea mai rea, în care elementele cheie (preţul produselor sau vânzările) sunt mai mici decât în situaţia de bază, iar costurile cheie ( materiile prime principale şi forţa de muncă) sunt mai mari. În prezent sunt mai multe metode de calcul a VNA şi RIR. Se pot utiliza calculatoare financiare cu funcţii care efectuează calculele doar prin apăsarea unor taste sau pot fi folosite tabele de actualizare şi se efectuează câteva calcule matematice. Etapele acestei metodologii sunt: Totalizarea costurilor şi veniturilor în coloane separate, pentru fiecare an al proiectului. Aflarea fluxului de numerar net pentru fiecare an scăzând costurile din venituri. Actualizarea fluxurilor de numerar nete pentru fiecare an, folosind factorul corespunzător ratei respective de actualizare, şi pe cea a anului viitor respectiv. Totalizarea fluxurilor de numerar nete actualizate pentru fiecare an. Aceasta dă VNA-ul pentru proiectul respectiv la rata de actualizare folosită. a) dacă primul VNA calculat este pozitiv, se calculează din nou folosind o rată a dobânzii mai mare, suficientă pentru a da un VNA negativ. b) dacă primul VNA este negativ, se calculează din nou cu o rată a dobânzii mai mică, suficientă pentru a da un VNA pozitiv. Utilizând atât VNA-ul pozitiv, cât şi cel negativ se poate aplica formula urmatoare: Rata dobânzii + [VNAla rata mai mică / (VNApozitiv-VNAnegativ)]* diferenţa mai mică dintre ratele de actualizare utilizate Rezultatul va fi RIR-ul proiectului. 6. Managementul riscului Indiferent de structura programului de management al riscului, pentru o societate bancară orice program ar trebui să cuprindă: Identificarea riscului: identificarea adecvată a riscului se concentrează în recunoaşterea şi înţelegerea riscurilor existente sau acelora care pot surveni în urma unor noi iniţiative de afaceri. Identificarea riscurilor trebuie să fie un proces continuu şi ar trebui să fie prezentă atât la nivel de tranzacţie, cât şi la nivel de portofoliu. Măsurarea riscului: este o componentă esenţială a sistemelor eficiente de management al riscului. O bancă care nu are un sistem de măsurare a riscului are o capacitate mai redusă de a controla sau monitoriza nivelurile de risc. Mai mult, caracterul sofisticat al mijloacelor de măsurare a riscului ar putea reflecta complexitatea şi nivelurile de risc asumat. Banca trebuie să facă teste periodice pentru a valida integritatea mijloacelor de măsurare pe care le foloseşte. O măsurare bună a riscului evaluează atât tranzacţiile individuale cât şi portofoliile. Controlul riscului: banca trebuie să stabilească şi să comunice întinderea politicii, a standardelor şi procedurilor care definesc responsabilitatea şi autoritatea. Aceste limitări de control ar trebui să fie unelte semnificative de management care pot fi adaptate dacă condiţiile sau marjele de risc se modifică. Banca ar trebui să aibă un proces de autorizare a excepţiilor sau a schimbărilor limitelor de risc când sunt justificate. Monitorizarea riscului: băncile să monitorizeze nivelurile de risc pentru a asigura o revizuire la timp a situaţiilor de risc şi a excepţiilor. Rapoartele rezultate în urma analizelor de monitorizare necesită o anumită regularitate în timp, claritate şi apoi distribuite conducerii pentru decizii. Managementul trebuie: Să implementeze direcţia strategică a băncii; Să dezvolte politici care definesc marja de risc a instituţiei şi să se asigure că acestea sunt compatibile cu ţintele strategice; Să se asigure că direcţia strategică şi marjele de risc sunt comunicate eficient acceptate de întreaga societate bancară; Să supravegheze dezvoltarea şi menţinerea sistemelor informative de management, asigurându-se că acestea sunt la timp, clare şi informative. VENITURI COSTURI DIRECTE MARJA BRUTĂ COSTURI INDIRECTE (fixe) PROFIT DE EXPLOATARE DOBÂNDA LA ÎMPRUMUTURI PROFIT IMPOZABIL 쥁