Referat Operatiuni De Interpunere In Schimb

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Operatiuni De Interpunere In Schimb si de asemenea puteti face Download Referat Operatiuni de interpunere in schimb

Citeste fragmente din Referat Operatiuni De Interpunere In Schimb

Operaţiuni de interpunere în schimb Din această categorie fac parte: Cumpărarea şi vânzarea comercială Cumpărarea – vânzarea comercială este cel mai frecvent act de comerţ şi, totodată, cel mai ilustrativ exemplu de aplicare dualistă a regulilor consacrate de art. 1 C. com. care prevede: în comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil. Evident, prin sintagma legea de faţă din al. 1, legiuitorul a înţeles să se refere la legile comercial, comerţul fiind reglementat nu numai prin Codul comercial, ci prin toate legile comerciale, iar sintagma Codul civil se referă la întreaga materie civilă. Din dispoziţiile citate, rezultă că dreptul comercial este un drept special, care se completează cu dreptul civil, aceasta din urmă reprezentând dreptul comun al raporturilor de drept privat. În consecinţă, în privinţa vânzării – cumpărării, în absenţa unei definitii proprii în codul comercial, se vor aplica dispoziţiile art.1294 C. civ., potrivit cărora: vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una de a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celui dintâi preţul lui. Fizionomia specifică a cumpărării – vânzării comerciale, determinată obiectiv de conţinutul şi scopul ei econimic, acela de verigă a lanţului economic între producător şi consumator va fi conturată de normele speciale, derogatorii faţă de Codul civil, cuprinse în Codul comercial, art. 3-5 şi 60-73. Astfel, conform dispoziţiilor art. 3 pct. 1 şi 2 C. com. sunt comerciale: ,,Cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se vinde fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se vinde, de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ; Vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi vânzările obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere”. Din textul citat, coroborat cu dispoziţiile art. 43-59, 60-73 C. com., rezultă că trăsăturile specifice ale cumpărării şi vânzării comerciale sunt: intenţia de revânzare; limitarea obiectului la bunurile mobile corporale şi incorporale; atât cumpărarea cât şi vânzarea generează obligaţii comerciale. Cumpărarea cu intenţia de a revinde sau închiria, ca şi vânzarea sau închirierea precedată de cumparare cu intenţia de a revinde sau închiria reprezintă esenţa activităţii comerciale sub forma circulaţiei, a distribuţiei mărfurilor, respectiv a comerţului în sens restrâns. Intenţia de revânzare sau de închiriere trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, trei condiţii: Să existe în momentul cumpărării, irelevante fiind atât răzgândirea ulterioară în sensul abandonării intenţiei iniţiale de revânzare, cât şi apariţia ulterioară a acestei intenţii; Să fie manifestată sau prezumată legal. Dacă această intenţierămâne necunoscută pentru cocontractant, actul nu poate fi comercial. Intenţia de a revinde sau de a inchiria poate să rezulte din declaraţia expresă a cumpărătorului sau din cuprinsul contractului. Ea poate fi însă şi implicită, adică să rezulte din anumite împrejurări, cum ar fi cumpărarea unei cantităţi mari de mărfuri care nu ar putea justifica incidenţa dispoziţiilor art. 5 C. com., respectiv cumpărarea acestora pentru uxul sau consumaţia - 2 - cumpărătorului ori a familiei sale. În toate cazurile, celui care pretinde că actul este comercial îi incumbă sarcina probei sau, în caz de indoială, actul este considerat civil, deoarece dispozitiile art. 3 pct.1 şi 2 C. com. au un caracter derogator de le dispoziţiile Codului civil prtivitoare la vânzare-cumpărare; Să privească, in principal, bunul cumpărat, neputând fi considerate comerciale cumpărările de articole accesorii efectuate de un agricultor, în vederea vânzării propriilor produse agricole, nici cumpărările accesorii efectuate de şcolile, spitalele şi cabinetele medicale private. Aceleaşi cumpărături vor fi considerate însă comerciale, dacă se efectuează de restaurante, hoteluri şi farmacii private. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia III Civilă, prin decizia nr. 261 din 20 martie 1995, a reţinut, de exemplu, că litigiul care are drept obiect răspunderea vânzătorului, societate comercială, care nu a livrat cumpărătorului, persoană fizică, la termenul contractual, un dozator de băuturi ce nu a fost achizitionat cu intenţia de revânzare ori închiriere, este un litigiu civil, de competenţa instanţelor civile şi nu a celor comerciale. S-a decis, de asemenea, că achiziţionarea de către o persoană fizică, de la o societate comercială specializată în instalaţii, a unei microcentrale, care a fost inslatată în locuinţa cumpărătorului, reprezintă un act civil, nu un act de comerţ, întrucât bunul a fost achiziţionat pentru cumpărător şi familia sa, iar faptul că, raportat la obiectul său de activitate, societatea comercială executantă a procurat instalaţiile necesare de la cei care le produc sau le au spre vânzare nu are nimic comun cu raportul juridic născut între părţi, din punct de vedere al naturii comerciale. Revânzarea bunurilor este comercială nu numai atunci când bunul rămâne în natură, aşa cum era în momentul cumpărării, ci şi atunci când bunul cumpărat se revinde după ce a suferit transformări, pentru că a fost lucrat sau a fost pus în lucru. Desigur, ponderea manoperei şi natura acesteia diferă de la o situaţie la alta. Sub acest aspect, jurisprudenţa a distins între manopera meseriaşului şi manopera artistului. S-a decis, astfel, în mod statornic, că nu este comercială cumpărarea de către meseriaş (zugrav, legător de cărţi, cizmar, potcovar, bărbier sau coafor, ceasornicar, morar, croitor, cofetar, curelar, plăpumar, modistă), a unoraccesorii de mică valoare, principala sau contribuţie la lucrarea materialului clientului constând în manoperă şi nu în încorporarea acestor accesorii. Dimpotrivă, este comercială revânzarea de către acelaşimaseriaş a unor materiale cumpărate şi apoi transformate prin lucrare sau punese în lucru, indiferent dacă aceasta axecută numai comenzi sau confecţionează obiecte şi apoi le oferă spre vânzare. Bazându-se pe textul art. 3 pct. 10 C. com., care consideră fapt de comerţ întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă când altul decât autorul sau artistul vinde, jurisprudenţa a tratat în mod diferit manopera artistului de aceea a meseriaşului, considerând că, în cazul artistului, materialul cumpărat nu reprezintă decât o valoare neînsemnată faţă de valoarea creaţiei artistice. Aceasta este şi opinia unor teoreticieni de renume care au caracterizat că materialul cumpărat de artist este doar un vehicul, care poartă forţa creatoare a artistului, un veşmânt care cuprinde un conţinut, uneori de o valoare inestimabilă. Dar, art. 3 pct. 1 şi 2 C. com. consideră că faptele de comerţ şi cumpărările de bunuri mobile spre a se închiria sau închirierile de mărfuri în natură sau lucrate când au fost cumpărate cu scop de închiriere, asimilând, deci, intenţiei de vânzare pe cea de închiriere sau de schimb. În această situaţie se află cumpărările de autoturisme, maşini agricole, casete video, biciclete de agrement, echipament operativ, vestimentaţie pentru ocazii speciale etc., destinate închirierii. O aplicaţie a cumpărări comerciale în scop de închiriere este contractul de leasing, reglementat de Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997. Prin art. 1 al 1 al acestei ordonanţe, - 3 - leasingul a fost definit ca fiind operaţiunea prin care o parte denumita locator se angajează, la indicaţia unei alte părţi denumită utilizator, să cumpere de la un terţ şi să confere folosinţa şi posesia unui bun mobil sau imobil, în scopul exploatării sale comerciale sau pentru consumul final. Definiţia leasingului poate fi dată atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere juridic. Din punct de vedere economic, el reprezintă o operaţiune de finanţare, în care finanţatorul asigură toate fondurile necesare pentru întreaga investiţie. El s-a dovedit a fi cel mai eficient mijloc de finanţare a investiţiilor productive oferind un plus de siguranţă deţinătorului de capital. Statele au încurajat finanţarile unor investiţii de interes general în această modalitate. Leasingul este o alternativă modernă la creditul clasic, dar poate fi şi o metodă de remobilizare a capitalului imobilizat, în cazul utilizării formei sale particulare lease-back în care finanţatorul transmite lucrul spre folosinţă fostului proprietar, formă apărută şi dezvoltată în America sub denumirea completă sale and lease-back, adică vânzare şi închiriere înapoi. Din punct de vedere juridic, leasingul repreyintă un contract complex care permite unei persoane să utilizeze un lucru fără a plăti imediat preţul, cu posibilitatea da a+l cumpăra la un preţ rezidual. Definiţia dată leasingului în reglementarea iniţială conţinea unele vicii şi neconcordanţe cu conţinutul altor articole ale aceluiaşi actnormativ, fiind omise, spre exemplu din sfera obiectului său operaţiunileal căror obiect a fost fabricat sau construit de locator, reglementate prin art. 22. De asemenea, au fost utilizaţi termeni anacronici, nejuridici, achivoci, toate acestea fiind sesizate şi, pe bună dreptate, aspru criticate în doctrină. Criticile aduse au fost receptate de legiuitor şi transpuse în noua reglementare a Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997, republicată, prin modificările şi completările ce i-au fost aduse prin Legea nr. 90/1998 şi Legea nr. 99/1999. Pe baza acestor noi reglementări, doctrina a definit leasingul ca fiind operaţiunea prin care o parte, denumită finanţator, se angajează la cererea unui utilizator, să-i asigure posesia sau folosinţa unui bun cumpărat sau realizat de finanţator, contra unei redevenţe, iar la sfârşitul perioadei de folosinţă convenite să respecte dreptul de opţiune a utilizatorului de a dobândi proprietatea bunului la un preţ rezidual sau de a prelungi contractul de leasing, ori de a înceta raporturile contractuale. Durata contractului este, de regulă, corelată cu durata amortismentului fiscal al bunului. Contractul prevede asumarea de către locator a unei promisiuni unilaterale de vânzare a echipamentului către utilizator. La expirarea duratei contractului, utilizatorul poate opta între: cumpărarea bunului la valoarea reziduală; b. reînnoirea locaţiunii pentru o nouă perioadă de timp; c. restituirea bunului către locator. Contractele de leasing se înscriu, pentru a fi opzabile terţilor, după caz, în Cartea funciară partea a III-a, din Registrul de publicitate imobiliară al judecătoriei în a căre rază de activitate este situat imobilul. Pentru bunurile mobilepublicitatea operaţiunilor se realizează pe cale contabilă, potrivit art. 20 având obligaţia evidenţierii distincte acestora atât societatea de leasing cât şi utilizatorul, dacă este societate comercială. Obiectul cumpărării-vânzării comerciale. Potrivit art. 3 pct. 1 şi 2 C. com., atât cumpărarea, cât şi vânzarea comercială pot avea ca obiect următoarele categorii de bunuri mobile: producte, mărfuri, obligaţiuni ale statului, alte titluri de credit, orice alte bunuri mobile care sunt în comerţ. Noţiunea de producte desemnează, în dreptul comercial, produsele naturale ale - 4 - pământului, care se obţin prin cultură sau exploatare directă (cereale, legume, lemnul rezultat din tăierea pădurilor etc.), precum şi produsele animaliere (lapte, lână etc.), fiind mai largă decât cea din dreptul civil. Ea se apropie de noţiunea de fructe naturale, folosită în dreptul civil. Prin mărfuri, în sensul dispoziţiilor Codului comercial, se înţeleg produsele manufacturate, destinate schimbului (autoturisme, mobilier etc.), dar şi devizele. Obligaţiunile statulu, denumite şi titluri de stat sunt valori mobiliere emise de stat pentru contractarea de împrumuturi interne sau externe, de la persoane fizice sau juridice, în vederea asigurării resurselor băneşti necesare acoperirii deficitului bugetar sau altor cheltuieli publice de interes naţional. Totalitatea obligaţiilor bănesti, la un moment dat, rezultate din împrumuturi interne şi externe, contracte de stat în nume propriu sau garantate de acesta, alcătuiesc datoria publică. Împrumuturile de stat se realizează prin emiterea de valori mobiliare – obligaţiuni, bonuri de tezaur, titluri de rentă sau alte înscrisuri de stat, comform procedurii instituite prin Legea nr. 91/1993 şi Normele metodologice nr. 8904/27 decembrie 1994, emise în baza acesteia. Alte titluri de credit, în înţelesul art. 3 C. com. sunt documente care conferă unul di următoarele drepturi: dreptul la o sumă de bani cum sunt: cambia şi biletul la ordin, reglementate de Legea nr. 58/1934; cecul reglementat de Legea nr. 59/1934; poliţele de asigurare pe viaţă la ordin (art.31- 40 din Legea nr. 136/1995); obligaţiunile emise de societăţile comerciale (art. 162-171 din Legea nr. 31/1990); dreptul la o cantitate de mărfuri aflate în depozit (recipisele – warant, Legea nr. 153/1937 pentru magazinele generale şi warantarea mărfurilor şi cerealelor) sau încărcate pe nave (conosamentul sau poliţa de încărcare, art. 565 C. com.). drepturi complexe: acţiunile asociaţilor comerciale care conferă dreptul la vot şi adunare generală (art. 101 din Legea nr. 31/1990), dreptul la dividente (art. 67 şi art. 111 al. 2 din Legea nr. 31/1990) şi dreptul la suma ce va rezulta din lichidarea patrimoniului (art. 262 din Legea nr. 31/1990). Pot forma obiectul cumpărării-vânzării comerciale şi orice alte bunuri mobile ce sunt în comerţ (art. 963 C. civ.), având valoare de schimb, inclusiv universalităţile de fapt: un fond de comerţ (art. 21 din Legea nr. 26/1990), o turmă de animale, o bibliotecă etc. şi bunuri incorporale: firmă comercială, emblema, clientela, brevetele de investiţii, mărcile de fabrică sau de comerţ etc. Codul comercial român a exclus din sfera bunurilor ce pot constitui obiectul cumpărării-vânzării comerciale pe cele imobile. Dinamismul vieţii economice şi complexitatea acestui domeniu, caracterizat prin rapiditatea schimbărilor, au impus adoptarea în jurisprudenţă a unor soluţii nuanţate, în sensul recunoaşrerii caracterului comercial cel puţin pentru operaţiunile cu imobile înglobate într-un fond de comerţ, controversată fiind chiar şi problema includerii acestora într-un atare fond. Astfel, într-o opinie doctrinară şi jurisprudenţială, imobilele fac parte din fondul de comerţ, ele fiind unele dintre cele mai importante elemente de localizare a acestora şi, adeseori, factorul esenţial în atragerea clientelei – ca element indeniabil al fondului de comerţ. Spre exemplu, Curtea de Casaţie, în secţiile unite, prin decizia nr. 183 1939, deşi a decis că în dreptul nostru, vânzările de imobile sunt acte de natură civilă, iar nu comercială, chiar atunci când intervin între părţi care sunt comercianţi, întrucât art. 3 C. com., în enumerarea faptelor de comerţ, spre deosebire de art. 3 C. com. italian, nu prevede şi aceste contracte, a precizat totuşi că numai atunci când imobilele vândute fac parte dintr-un fond de - 5 - ␃ᄃ얄怂얄愂̤摧Ꮂù ̤̀☊଀ن愀̤摧䅱Þ ␃ᄃ얄怂얄愂̤摧䅱Þ ␃ᄃ얄怂얄愂̤摧䅱Þ ␃愁Ĥ摧Ꮂù ̤̀☊଀ፆ愀̤摧ᴸ¾ ␃ᄃ얄怂얄愂̤摧໚n ␃愃̤摧䅱Þ ␃愃̤摧Ꮂù ̤̀☊଀୆愀̤摧Ꮂù ␃ᄃ얄怂얄愂̤摧໚n ␃ᄃ얄怂얄愂̤摧䅱Þጀcomerţ, vândut în totalitatea lui, vânzarea poate avea un caracter comercial. Într-o altă opinie, imobilele nu fac parte din fondul de comerţ, considerându-se că dispoziţiile art. 3, pct. 1-2 C. com. refuză calificarea comercială a actelor juridice care operează transmiterea unor bunuri imobile, asemenea operaţiuni fiind, potrivit legii, de natură eminamente civilă. S-a invocat, de asemenea, faptul că întrucât fondul de comerţ se analizează ca o universalitate de natură imobiliară, s-ar ajunge la consecinţe juridice incompatibile cu regimul imobilelor, devenind posibilă, ca efect al regulilor care guvernează circuitul bunurilor mobile, transmiterea, o dată cu fondul de comerţ, a imobilelor aferente, fără a se respecta condiţiile instituite prin normele legale imperative pentru dobândirea unor astfel de bunuri. Împărtăşind opinia potrivit căreia imobilele se pot face din fondul de comerţ, apreciem ca fiind utilă evidenţierea unor argumente substanţiale şi convingătoare evocate în doctrină în sprijinul acesteia: Art. 3 C. com. nu enumeră elementele fondului de comerţ, ci menţionează – exemplificativ – faptele de comerţ, acest caracter al enumerării fiind unanim recunoscut, adtfel încât pot fi recunoscute ca fapte de comerţ şi alte operaţiuni sau acte juridice care nu sunt prevăzute expres în Codul comercial, cu condiţia ca acestea să aibă caracteristicile faptelor de comerţ reglementate de lege; Reglementările epocii care exprimau bariera dintre dreptul comercial şi dreptul civil imobiliar sunt departe de a mai corespunde preacticii afacerilor, impunându-se abandonarea concepţiei tradiţionale în favorea unei concepţii moderne, care şi-a gasit, de altfel, consacrarea şi în acte legislative. Nu este de ignorat faptul că, de exemplu, în reglementarea franceză au intervenit modificări semnificative, art. 632 C. com., fiind modificat prin Legea nr. 70-601 din 9 iulie 1970, în sensul considerării ca act de comerţ a cumpărării unui imobilpentru vânzare, fiind instituit, de altfel, anterior, prin Legea nr. 67-1253 din 30 decembrie 1967 şi dreptul de concesionare imobiliară, o varietate de emifiteoză sau o închiriere de tip particular, ce conferă locatorului un drept de folosinţă de lungă durată asupra imobilului închiriat; Fondul de comerţ, ca universalitate de natură mobiliară, este constituit ca atare prin voinţa titularului acestuia, nefiind o universalitate juridică. Nici o dispoziţie legală nu indică expres natura juridică a fondului de comerţ având ca reper categoriile tradiţionale de bunuri. El poate avea o altă natură decât bunurile care îl alcătuiesc, întrucât este o universalitate compozită de bunuri, distinctă şi autonomă. De altfel, el este considerat bun incorporal, deşi este alcătuit şi din bunuri corporale sau preponderent corporale; Imobilele, chiar incluse în fondul de comerţ, pot avea un regim juridic special, neexistând nici o incompatibilitate între aplicarea regulilor imperative speciale şi includerea lor în respectivul fond. Spre exemplu, legislaţia franceză reglementează o categorie distinctă de elemente incorporale extraordinare care pot face parte din fondul de comerţ, având însă o anumită autonomie în cadrul acestuia, neputând fi incluse automat, ci numai după aplicarea regulilor ce le sunt specifice; Teza contrară nu ţine seama de alte inconveniente semnificative ce pot rezulta din faptul neincluderii imobilelor în fondul de comerţ, în special sub aspectul securităţii garanţiilor reale. Astfel, dacă fondul este exploatat într-un imobil care aparţine comerciantului, el este sustras imobilizării prin destinaţie, întrucât universalitatea este incorporală, însă, cât priveşte materialele pe care fondul le cuprinde, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dreptul comun, ele sunt supuse principiului imobilizării. În ipoteza unei exploatări industriale, în care materialele reprezintă o valoare importantă, mişcarea posibilă a acestora între calificarea lor ca mobile sau imobile şi caracterul aleatoriu care rezulta din această mişcare pentru garanţii, fie gaj, fie ipotecă, pot influenţa creditorii în - 6 - acordarea de împrumuturi pe paza unor garanţii reale atât de incerte. Complicând mecanismul garanţiilor, acelaşi creditor, prevăzut, ar trebui să se asigure printr-un gaj asupra fondului de comerţ şi printr-o ipotecă asupra imobilelor. Pe de altă parte, această disociere între imobil şi celelalte active care alcătuiesc fondul de comerţ, având ca proprietar acelaşi comerciant, poate avea consecinţe şi asupra altor acte juridice, cum ar fi contractul de vânzare. Dacă proprietarul înstrăinează, simultan, aceluiaşi cumpărător, fondul de comerţ şi imobilul, este necesar să se încheie două acte de distincte, iar cumpărătorul să aibă prudenţa de a stipula indivizibilitatea acestora, pentru ipoteza când unul dintre ele n-ar fi executat; În caz de faliment, aplicarea unor proceduri diferite poate să conducă la grave neajunsuri. Aceeaşi opinie este împărtăşită în jurisprudenţa recentă. Astlel, Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială, prin decizia nr. 292/2.04.1996 a statuat că în fondul de comerţ intră atât bunuri mobile cât şi imobile, corporale şi incorporale, inclusiv un spaţiu comercial în care se desfăşoară activitatea unui magazin preluat în proprietate de o societate comercială pe bază de protocol de la fosta Direcţie Comercială a Municipiului Bucureşti. Aceeaşi instanţă, prin Decizia nr. 331/17.04.1996 a stabilit că litigiu ce se poartă între două societăţi comerciale, vizând măsurarea terenurilor aduse ca aport într-o societate, în vederea eliberării titlului de proprietate, are natură comercială, imobilele respective fiind înglobate în fondul de comerţ al societăţii. Pornind de la această teză, considerăm ca fiind pe deplin justificată tendinţa jurisprudenţei rivind reconsiderarea naturii contractelor de vânzare-cumpărare şi închiriere încheiate între societăţile comerciale, având ca obiect bunuri imobile, ca de altfel şi necesitatea intervenţiei legiuitorului în redefinirea faptelor de comerţ prin adoptarea unei concepţii moderne, adecvată realităţilor actuale, vizând, de altfel, majoritatea celorlalte operaţiuni asupra drepturilor reale imobiliare considerate în baza concepţiei tradiţionale ca fiind de natură civilă. Sub acest aspect, argumentelor invocate anterior pentru justificarea comercialităţii contractului de locaţiune sau a celui de vânzare a imobilelor, atunci când aceste fac pare din fondul de comerţ, evoluţia legislaţiei le-a adăugat deja leasingul imobiliar, reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, republicată, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, contract incontestabl comercial. Pot fi exceptate, desigur, unei astfel de reglementări doar activităţile agricole, vizând, la rândul lor, operaţiuni legate de exercitarea drepturilor reale imobiliare care au ridicat probleme de calificare juridică întrucât se situează, după cum s-a susţinut în doctrină, la periferia celor două ramuri ale dreptului privat civil şi comercial, într-o zonă de frontieră nesigură şi schimbătoare. Concepţia Codului comercial român, căreia jurisprudenţa i-a fost întotdeauna fidelă, este că operaţiunile agricultorilor sunt civile şi nu comerciale. Această concluzie bazată pe textul art. 3 pct. 1 C. com. este întărită prin dispoziţiile art. 5 C. com. Ea se justifică, de altfel, prin deosebirea activităţii comerciale din agricultură de activitatea comercială, caracterul său aleatoriu excluzând posibilitatea aplicării regulilor celerităţii şi punctualităţii care o guverneză pe cea comercială. De altfel, după cum s-a arătat anterior, chiar şi în privinţa exploatării terenurilor s-au instituit unele excepţii de la regula generală, aceste operaţiuni putând avea caracter civil sau comercial, în funcţie de forma juridică a societăţii – societate agricolă sau societate comercială. Potrivit art. 3 pct. 1 şi 2 C. com. ,,legea consideră ca fapte de comerţ”: cumpărările de producte sau mărfuri spre a se revinde fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a sa închiria; asamenea şi cumpărarea spre a se revinde de obligaţiuni ale Statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ; -7 - vânzarile de producte, vânzarile şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere; Vânzarea-cumpărarea este un contract reglementat de Codul civil în art.1294. Definiţia vânzării este prevăzută în acest articol, potrivit căruia, o parte numită vânzător, se obligă să transmită celeilalte părţi numită cumpărător, proprietetea unui bun în schimbul unui preţ. Numai în măsura în care cumpărarea sau vânzarea apare ca o operaţiune de intermediere, ea dobândeşte calificare comercială. Acest element este dificil de desprins dintr-o operaţiune izolată. El trebuie raportat la împrejurările de fapt în care cumpărarea sau vânzarea a avut loc, pentru a o situa în cadrul unei activităţi de schimb indirect, dar şi la elementul intenţional al subiectului menit să determine, astfel, calificarea. Aşadar, regula care se poate formula este următoarea: cumpărarea este comercială când a fost făcută cu intenţia de a revinde şi vânzarea este comercială atunci când a fost precedată de o cumpărare comercială, adică facită cu intenţia de a ravinde. Această regulă este întâlnită în art. 5 C. com., în care se arată: ,,Nu se poate considera ca fapt de comerţ cumpărarea de producte sau mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumaţia cumpărătorului ori a familiei sale”. Intenţia trebuie să coincidă cu momentul încheierii actului de cumpărare şi să constituie motivul principal al operaţiunii. Operaţiunile de cumpărare ţi vânzare pot avea ca obiect atât marfurile, cât şi productele, titlurile de credit şi, în general orice bunuri mobile afectate consumului şi circulaţiei. Aceste bunuri pot fi revândute în starea în care au fost dobândite sau după ce, în prealabil, au fost prelucrate sau transfrmate (exemple: croitorul cumpără stofa pentru a o transforma în costum de haine, artistul pictor transformă culorile în tablouri etc.) Cumpărarea este comercială chiar şi atunci când este făcută numai cu intenţia de închiriere. Operaţiuni de punere în consignaţie a marfurilor sau productelor în scop de vânzare. Contractul de consignaţie preyintă un caracter specific, care face ca operaţiei de vânzare să i se suprapună o operaţie de depozit şi una de comision. Astfel, contractul de consignaţie apare ca un contract mixt, formând un tip de contract ,,sui generis”. Contractul de consignaţie (estimatoriu) este contractul prin care o persoană numită consignant transmite alteia, numită consignatar o cantitate de marfuri în prealabil estimate (preţuite) cu mandatul de a fi vândzte pe contul celui dintâi şi cu obligaţiunea, fie de a intoarce preţul stabilit prin convenţie, fie de a restitui marfurile în natură, dacă nu au fost vândute. Contractul de consignaţie este reglementet prin Legea nr. 178/1934 care cuprinde dispoziţii importante în privinţa faptelor calificate drept infracţiuni comise de consignatari. Operaţiunile pe termen asupra titlurilor de credit. Reportul. Operaţiunile de bursă. Potrivit art. 3 pct. 3 C. com. sunt fapte de comerţ contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau altor titluri de credit circulând în comerţ. Reportul, asa cum este reglementat de art. 74-76 C. com., repreyintă un schimb actual şi real de titluri contra bani şi un schimb, pe termen, de bani contra titlurilor de aceeasi specie. Aceste operaţii se încadrează într-o categorie mai cuprinzătoare a operaţiilor speculative de valori, în urcare sau în coborâre a titlurilor de credit, formând aşa-zisele ,,operaţiuni de bursă”. Operaţiuni relative la subscrierea, cumpărarea şi vânzarea de părţi sociale şi acţiuni ale societăţilor comerciale. - 8 - Art. 3 C. com. enumeră la pct. 4, primele fapte de comerţ şi ,,cumpărările sau vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale”. Achiziţionarea şi înstrăinarea acţiunilor şi părţilor sociale ale societaţilor comerciale prezintă caracterul unui act de comerţ, prin aceea că face să se dobândească sau să se piardă calitatea de asociat intr-o societate comercială, indiferent dacă operaşiunea a fost facută în scop de speculaţie comercială, ori numai în vederea unui plasament de capital. Operaţiunile de bancă şi schimb. Potrivit art. 3 pct. 11 C. com., sunt fapte de comerţ ,,operaţiunile de bancă şi schimb”. Operaţiunile de bancă sunt operaţiuni de intermediere care au ca subiect sume de bani, credite ori titluri de credit. Activitatea bancară este realizată de Banca Naţională şi se societăţile comerciale bancare. Operaţiunile de bancă constau în: depozite de sume de bani sau de titluri, acordare de credite, operaţiuni asupra titlurilor de credit, plasament financiar, efectuarea de plaţi etc. Operaţiunule de shimb se referă la schimbul de monede, bilete de bancă naţionale sau străine, transmitere de fonduri. Cambiile şi ordinele de producte sau mărfiri. În conformitate cu art. 3 pct. 14, sunt fapte de comerţ ,,cambiile şi ordinele de producte sau mărfuri”. Cambia şi biletul la ordin sunt, prin ele însele, fapte de comerţ, fără a distinge dacă părţile sunt sau nu comercianţi sau dacă sunt emise pentru acte civile sau comerciale. Cambia şi biletul la ordin sunt titluri de credit care cuprind obligaţia de a face să se plătească (cambia) sau de a plăti (biletul la ordin) o sumă de bani determinată, la scadenţă şi la locul stabilit în insuşi înscrisul cambial sau în biletul la ordin. La originea sa cambia era un instrument de schimb şi de transfer de bani, după cum rezultă din etimologia cuvântului (cambium/schimb). Această origine istorică a instituţiei cambiale a făcut să i se atribuie caracterul comercial în mod absolut, chiar dacă mai târziu, devenind un instrument de credit, a fost folosit şi în raporturile civile. Operaţiuni asupra imobilelor în scop de speculaţiune. Codulcomercial italian de la 1883 cuprindea, printe actele obiective de comerţ, ,,cumpărările şi vânzările de bunuri imobile”, dacă aceste operaţiuni au fost făcute cu scopul de speculaţiune comercială. Codul comercial român a suprimat acest text, aşa încât vânzarea-cumpărarea comercială nu poate avea ca obiect bunuri imobile. În doctrină însă, a fost formulată şi opinia contrară, pornindu-se de la ideea că ceea ce l-a determinat pe legiuitorul Codului comercial român să adopte soluţia înlăturării operaţiunilor imobiliare din rândul faptelor de comerţ enumerate în art. 3 C. com. a fost faptul că valoarea imobilelor este mult mai mare decât cea a mobilelor. Cu toate acestea, la ora actuală, există foarte multe bunuri mobile cu o valoare incontestabil mai mare decât a unui bun imobil, fapt ce face ca această excludere să nu se mai justifice, conform opiniei mai sus citate. 쥁@