Referat Romania Si UE

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Romania Si UE si de asemenea puteti face Download Referat romania si UE

Citeste fragmente din Referat Romania Si UE

Integrarea economiei romanesti in organismele si structurile europene 1. Scurt istoric al Uniunii Economice şi Monetare Uniunea Europeană este rezultatul eforturilor depuse începând din anii 1950 de către promotorii Europei Comunitare. Ea reprezintă cea mai avansată organizaţie de integrare multilaterală, având posibilitatea de acţiune atât în domeniul economic, social şi politic, cât şi în domeniul drepturilor omului şi al relaţiilor externe ale celor 15 state membre. Tratatul de la Paris din 1951 a întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), iar tratatul de la Roma din 1957 Comunitatea Economică Europeană (CEE) si Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA), constituind împreună Comunităţile Europene. Tratatul de la Roma a fost modificat în 1986, prin semnarea Acordului Unic European, şi în 1991, prin semnarea Tratatului asupra Uniunii, adoptat la Maastricht. Toate aceste acte din 1951, 1957, 1986 şi 1991 constituie baza constituţională a ceea ce numim, în prezent, Uniunea Europeană (UE), stabilind între statele membre legături juridice care merg dincolo de relaţiile contractuale între statele suverane. Potrivit tratatului de la Roma (1957) şi a dispoziţiilor adoptate ulterior de către instituţiile sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, iar în a doua etapă libera circulaţie a capitalurilor, serviciilor, forţei de muncă şi adoptarea monedei unice în teritoriul comunităţii. Într-o etapă viitoare se prevedea şi realizarea uniunii politice a ţărilor membre. În concepţia Tratatului de la Roma, uniunea economică şi monetară implică pe lângă unificarea politicilor economice generale şi sociale ale ţărilor membre şi o convertibilitate reciprocă totală şi ireversibilă a monedelor ţărilor membre şi apoi punerea în circulaţie a unei monede unice. Prevederile referitoare la uniunea economică şi monetară aveau un caracter general, sarcina concretizării lor revenind organelor comunitare create ulterior. Se aprecia că Uniunea vamală este o realizare prea fragilă, singură nefiind în măsură să susţină edificarea pieţei unice şi a altor obiective cuprinse în tratat, fapt ce impunea ca uniunea economică să treacă printr-o uniune monetară. Dacă până în 1970 nu s-au întreprins măsuri pe linia realizării uniunii monetare, deteriorarea situaţiei monetare pe plan internaţional, precum şi măsurile luate de SUA pe linia întăririi dolarului american pe piaţa internaţională, au relansat discuţiile ţărilor comunitare pentru integrarea monetară în cadrul comunităţii prin stabilirea unei identităţi monetare proprii în raport cu dolarul. În acest sens, Acordul de la Washington-Smithsonian Agreement – din 1971, restabilea o oarecare ordine în relaţiile monetare dintre dolar şi monedele europene, fixând noi raporturi privind ratele de schimb, sub formă de parităţi. S-a convenit ca monedele ţărilor din Comunitatea Europeană să oscileze în jurul unei marje de 2,25% peste şi sub paritatea dolarului, faţă de 9% cât era în acel moment. Deteriorarea continuă a situaţiei economice şi sociale din ţările Uniunii Europene, tulburările monetare produse pe pieţele de schimb, au diminuat, pentru un timp, interesul realizării Uniunii Monetare. Deci, Planul Werner (1970) {care prevedea realizarea într-o perioadă de 10 ani, în două etape, a unei uniuni economice şi monetare având ca obiective: asigurarea convertibilitaţii depline a monedelor ţărilor membre, eliminarea marjelor de fluctuaţie a cursurilor valutare şi introducerea unei monede unice} n-a putut fi aplicat, singurele realizări mai importante fiind crearea la 24 aprilie 1972 a dispozitivului ,,şarpelui monetar” şi înfiinţarea în aprilie 1973 a Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM) care să se ocupe de finanţarea europeană. Ţările participante la ,,şarpele monetar” şi-au luat angajamentul la 24 aprilie 1972 de a nu permite fluctuaţii ale cursurilor valutare reciproce mai mari de 2,25% (aşa zisa fluctuaţie concentrată). Faţă de monedele celorlalte ţări, membre sau nemembre ale CEE, cursurile valutare din şarpele monetar flotau liber. Acest sistem şi-a încheiat activitatea în martie 1979, ca efect al creării Sistemului Monetar European, al cărui obiectiv declarat era crearea unei zone de stabilitate monetară în EUROPA Occidentală, care să protejeze economiile acestor ţări de instabilitatea financiar – monetară internaţională şi, în mod deosebit, de fluctuaţiile puternice ale dolarului american în acea perioadă, precum şi relansarea procesului de integrare europeană. Sistemul monetar european a însemnat naşterea unei noi monede – ECU (European Currency Unit)- ca unitate de cont. Cursul de schimb al ECU se calculează ca o medie ponderată a unui coş valutar alcătuit din monedele statelor comunitare. ECU – ul constituie un instrument de reglementare a relaţiilor monetare dintre băncile centrale, valoare de rezervă şi valoare de schimb contra numerar, în cadrul noului mecanism de plăţi şi credit. Reuniunea la nivel înalt a Uniunii Europene, din 10 decembrie 1991, care a avut loc la Maastricht (Olanda), a decis cea mai importantă reformă din istoria Uniunii. La această reuniune, şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale UE au căzut de acord asupra proiectului de tratat cu privire la Uniunea Economică şi Monetară şi introducerea monedei unice – EURO. Trebuie făcută distincţia că o monedă comună nu este acelaşi lucru cu o monedă unică. Prima, subzistă împreună cu celelalte monede naţionale. De exemplu, unitatea de cont ECU creată prin Sistemul Monetar European este o monedă comună. Moneda EURO, creată prin tratatul de la Maastricht, este o monedă unică. Referitor la importanţa Tratatului de la Maastricht, Jacques Delors aprecia: ,,Paralelismul indispensabil între economic, social şi monetar, legătura irevocabilă în ultima fază dintre monede, gestiunea comună a anumitor politici şi abandonarea suveranităţii ce decurge din acestea – toate acestea vor fi realizate prin U.E.M. – ambiţie economică profund politică şi totodată embrionul clar al unei veritabile Comunităţi de destin”.  2. ROMÂNIA ŞI U.E.M. 2.1. Necesitatea aderării României la Uniunea Europeană La 1 februarie 1995 a intrat în vigoare Acordul European ce instituia o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre pe de altă parte. Prevederile acestui acord stipulează faptul că România a devenit membru asociat şi sunt puse bazele pentru viitoarea aderare, recunoscându-se că obiectivul final urmărit de ţara noastră este de a deveni membru cu drepturi depline a U.E. şi că asocierea are ca scop să ajute România să realizeze acest deziderat. România a avut contacte şi înţelegeri cu U.E. încă din deceniile sase şi şapte, când au fost încheiate acorduri comerciale şi tehnice şi acorduri prin care beneficia de preferinţe vamale comunitare. De abia în anul 1990 a fost semnat Acordul comerţ, cooperare comercială şi economică între România şi U.E., iar din 1991 România a devenit beneficiară a asistenţei financiare acordată prin Programul PHARE. Negocierile privind asocierea României la U.E. au început în anul 1992 şi s-au finalizat în acelaşi an prin parafarea Acordului de la Bruxelles. Parlamentul României a ratificat Acordul European de asociere la U.E. în 1993. Asocierea României la U.E. înseamnă pe plan economic crearea unei zone de liber schimb, cooperarea economică şi financiară, în sprijinul restructurării economiei romaneşti, iar în plan politic crearea unui cadru instituţional pentru realizarea unui dialog politic permanent între părţi. În cadrul acordului sunt precizate o serie de principii care au în vedere: stabilirea unei perioade de tranziţie de maximum 10 ani, împărţită în două etape, trecerea la cea de a doua făcându-se în urma examinării Consiliului de asociere a aplicării pană în acel moment a prevederilor Acordului; asimetria în acordarea de către parţi a concesiilor concretizate prin faptul că, în timp ce Uniunea îşi va realiza angajamentul în prima etapă, România şi-l va pune în aplicare în a doua ; angajamentul părţilor de a se abţine de la introducerea de reglementări care să vină în contradicţie cu prevederile Acordului până la intrarea în vigoare; disponibilitatea părţilor ca pe perioada de tranziţie să procedeze de comun acord, în funcţie de conjunctura existentă în sectoarele vizate, la reducerea periodică şi analizarea concesiilor reciproce, inclusiv la accelerarea calendarului în aplicarea acestora. Acordul European de asociere a României la U.E. cuprinde prevederi pentru fiecare sector principal de activitate: în domeniul schimburilor comerciale bilaterale se prevede crearea între părţi a unei zone de comerţ liber care se va concretiza prin eliminarea treptată a obstacolelor tarifare şi netarifare existente în acest moment în relaţiile comerciale dintre România şi U.E.. Acestea privesc produsele industriale, cu excepţia celor textile şi siderurgice, dar şi produsele agricole de bază (neprelucrate sau cu grad redus de prelucrare şi prelucrate). Zona de comerţ liber va fi realizată în perioada de tranziţie de maximum 10 ani, în mod gradual. Perioada de tranziţie este asimetrică în ceea ce priveşte ritmul reducerii şi eliminării taxelor de către România, oferindu-se astfel ţării noastre o perioada mai lungă de timp pentru deschiderea pieţei sale la importurile din U.E. Dacă U.E. se obligă să elimine toate taxele vamale şi îngrădirile cantitative pană la sfârşitul primei etape a perioadei, România va face acest lucru la sfârşitul celei de-a doua etape. Pentru o serie de produse considerate sensibile, acordul cuprinde aranjamente speciale: aderarea României la U.E. necesită un cadru economic care să fie compatibil cu funcţionarea U.E. şi cu mecanismele comunitare. Ca urmare, s-a impus grăbirea descentralizării sectorului de stat şi crearea unui puternic nucleu de întreprinderi mici şi mijlocii, alinierea tuturor standardelor romaneşti la normele comunitare, legarea cursului leului de EURO, precum şi realizarea unei modificări de structură a populaţiei ocupate în economie, pentru a ne apropia de nivelul ţarilor din U.E. ( 10% în agricultură, 30% în industrie şi peste 60% în servicii ). România va trebui să aplice acele căi şi mijloace care să ducă la relansarea puternică a producţiei, la stimularea investiţiilor, la creşterea competitivităţii produselor, accelerarea procesului de reformă, la restructurare şi privatizare, de modernizare în vederea asigurării unei macrostabilizări durabile şi eliminării actualelor dezechilibre fundamentale din economie. Trebuie acordată mai multă atenţie valorificării superioare a resurselor, inclusiv cele umane, creşterii productivităţii muncii, evoluării şi folosirii eficiente a potenţialului competitiv şi creativ al firmelor autohtone. pe plan instituţional, organismele centrale precum Banca Naţională, Curtea de Justiţie etc. vor trebui să aibă aceleaşi atribuţii cu acelea din ţările comunitare; în domeniul legislativ vor trebui adoptate acte normative cu caracter economic şi pentru alte sectoare, prin consultarea obligatorie a legislaţiei existente în U.E., fiecare proiect de lege adoptat trebuind să cuprindă o precizare, potrivit căreia legea este conformă cu legislaţia comunitară. În cadrul cooperării financiare dintre România şi U.E., România va beneficia de asistenţa financiară din partea U.E., sub forma de donaţii şi împrumuturi, inclusiv împrumuturi de la Banca Europeană de Investiţii, pentru accelerarea şi susţinerea proiectului de transformare economică a ţării şi pentru a sprijini reajustarea structurală. O destinaţie importantă a împrumuturilor o reprezintă diminuarea consecinţelor economice şi sociale, a costurilor sociale ale tranziţiei la economia de piaţă. Asistenţa financiară va fi acoperită din doua surse: programul PHARE, în cadrul căruia fondurile alocate sunt nerambursabile potrivit Reglementării Consiliului U.E.; împrumuturile acordate de Banca Europeană de Investiţii până la expirarea valabilităţii acestora. În Acord se stipulează faptul că asistenţa financiară din partea U.E. va fi evaluată periodic în funcţie de priorităţile stabilite, de capacitatea de absorbţie a economiei României, de posibilitatea de rambursare a creditelor, de progresul înregistrat pe linia economiei de piaţă şi în ce priveşte restructurarea economică. Pentru a se realiza o utilizare optimă a acestor credite se va realiza o coordonare între contribuţiile U.E. şi cele din alte surse, cum ar fi: finanţarea din partea statelor membre, alte ţări din G-24, F.M.I., Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Acordarea creditelor în cadrul asistenţei financiare se va face numai pe baza unor documentaţii prezentate de România, din care să rezulte oportunitatea, modul de derulare a investiţiei, eficienţa economică şi efectele sociale defalcate pe diferite etape ale derulării investiţiei. Toate aceste principii ale asocierii trebuie însă transpuse în practică în concordanţă cu interesele naţionale ale României. Asocierea şi aderarea trebuie să servească promovării interesului naţional şi dezvoltării potenţialului economic şi patrimoniului cultural românesc. În ceea ce priveşte aderarea României la U.E., cererea oficială a fost depusă în anul 1995, fiind a treia ţară din cele 10 care şi-au depus oficial cererea de aderare : Ungaria, Polonia, Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania, Bulgaria, Cehia, şi Slovacia. Împreună cu această cerere de aderare, ţara noastră a mai depus două documente de susţinere a cererii : Strategia naţională de pregătire a aderării României la U.E.; Declaraţia de la Snagov, semnată de şefii tuturor partidelor parlamentare. Pentru pregătirea condiţiilor şi derularea procesului de aderare a fost necesară crearea unui cadru organizatoric : a) crearea Comitetului Interministerial de Integrare Europeană, condus de şeful guvernului, a Departamentului pentru Integrare Europeană din cadrul guvernului, precum şi a compartimentelor corespunzătoare specializate la nivelul ministerului şi instituţiilor administraţiei publice locale; b) constituirea Comisiei comune pentru integrare economică a celor două Camere ale Parlamentului şi crearea unui departament specializat pentru armonizarea legislativă în cadrul Consiliului Legislativ, care veghează la îndeplinirea Programului Naţional de armonizare a legislaţiei româneşti cu legislaţia comunitară; c) desfăşurarea dialogului cu ţările membre U.E. şi cu instituţiile U.E. structurat pe două domenii de activitate, ceea ce va permite să se abordeze aprofundat toate aspectele majore ale procesului de integrare în U.E.; d) înfiinţarea de centre de informare şi documentare în problemele U.E.; e) realizarea Programului Naţional de pregătire a specialiştilor în domeniul integrării şi a strategiei de imagine a procesului de pregătire a aderării României la U.E., destinată opiniei publice autohtone şi europene. Factorii de conducere şi decizie în ţara noastră trebuie să precizeze şi să arate în modul cel mai transparent că România doreşte şi urmăreşte să se integreze cu cei care vor să coopereze pe baze egale, democratice, şi nicidecum cu cei care vor să-i subordoneze pe alţii. Pornind de la stadiul dezvoltării economiei româneşti ar fi necesară o perioadă de timp în care ţara noastră să beneficieze de un statut preferenţial, perioadă în care să fie sprijinită pentru a atinge standardele europene corespunzătoare. România nu trebuie să admită, sub pretextul europenismului, subordonarea interesului naţional faţă de cei puternici, care ar crea o serie de probleme pentru dezvoltarea şi suveranitatea naţională. Integrarea europeană trebuie să fie concepută de ţara noastră cu respectarea suveranităţii naţionale, a demnităţii şi drepturilor omului. Concepţia modernă pe care trebuie să se bazeze România în procesul integrării economice presupune: a) constituirea sistemului de legi şi reglementări ce definesc drepturile şi obligaţiile, fixând cadrul fundamental în care se pot dezvolta relaţiile economice între parteneri; b) înlocuirea instituţiilor specifice unei economii de comandă cu cele specifice de economie de piaţa liberă; c) asigurarea factorilor care să favorizeze funcţionarea profitabilă a pieţelor prin punerea în valoare a factorilor de producţie şi a capacităţii întreprinzătorului; d) realizarea unei interdependente normale între politicile macroeconomice şi cele structurale, pe baza extinderii liberei iniţiative; e) conceperea modelelor de cooperare economică şi etapizarea procesului de integrare economică internaţională, care nu trebuie să se reducă doar la o asimilare economică. Obiectivul fundamental al Programului Economic de Dezvoltare pe termen mediu (1997 – 2000) îl constituie obţinerea unei creşteri economice durabile, care pe termen mediu – lung să reducă decalajul de dezvoltare economică a României faţă de Uniunea Europeană. Din acest obiectiv fundamental decurg obiectivele specifice, cum sunt: valorificarea resurselor proprii şi a potenţialului economic existent, în condiţiile unei ajustări ample a producţiei industriale, evidenţierea condiţionării lor cauzale dintre ramuri şi a posibilităţii de creştere a producţiei fiecăruia, în condiţiile volumului de resurse previzibile în acest moment; stimularea proceselor de privatizare şi restructurare cu precădere către ramurile şi sub ramurile pentru care dezvoltare este direct condiţionată de aportul capitalului străin, de noi pieţe şi de modificarea ofertei şi a structurii de proprietăţi. Toate aceste obiective specifice vizează trecerea cat mai rapidă a României la economia de piaţă. Efectele integrării României în U.E. vor fi resimţite atât în perioada de pre-aderare, cat şi după aceea, în domeniile politic, economic, administrativ juridic, precum şi prin preluarea obligaţiilor pe care le presupune calitatea de membru al U.E.. 2.2. Criteriile si strategia aderării României la Uniunea Europeana Consiliul European reunit la Copenhaga în anul 1993 a definit şi precizat condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească ţările asociate din Europa Centrală şi de Est pentru a adera la Uniunea Europeană, condiţii definite sub forma unor criterii: Ê ale democraţiei statului de drept, drepturilor omului, respectului şi protecţiei minorităţilor. Potrivit prevederilor Constituţiei, minorităţile naţionale pot fi reprezentate în Parlamentul României şi în organele locale. Reprezentarea în Parlamentul României se face în condiţii speciale, reprezentantul minoritar naţional putând fi ales cu numai 5% din voturile necesare pentru un deputat ales obişnuit. În legătură cu participarea la viaţa cultural-artistică şi editorială, Parlamentul României a pus la dispoziţia minorităţilor naţionale din România bani pentru finanţarea unor proiecte şi programe în cadrul Companiei Europene pentru Combaterea Rasismului, Xenofobie, Antisemitismului şi Intoleranţei. Din 1993 fiinţează Consiliul pentru Minorităţi Naţionale, organism guvernamental din care fac parte reprezentanţii tuturor minorităţilor naţionale din România, având ca scop identificarea şi soluţionarea problemelor specifice ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. 2) Existenţa şi funcţionarea economiei de piaţă. În cadrul economiei de piaţă, echilibrul între cerere şi ofertă se stabileşte prin jocul liber al forţelor de piaţă. O economie de piaţă funcţionează atunci când sistemul juridic, inclusiv reglementarea dreptului de proprietate, este pus la punct şi gata să fie aplicat. Funcţionarea economiei de piaţă este facilitată şi de stabilitatea macroeconomică şi de consensul forţelor politice în adoptarea strategiei economice. Un sistem financiar bine dezvoltat şi structurat şi absenţa barierelor la intrarea şi ieşirea de pe piaţa a agenţilor economici contribuie şi ele la funcţionarea eficientă a economiei de piaţă. România face eforturi însemnate pentru realizarea economiei de piaţă. Au fost liberalizate preţurile, principalele bariere comerciale au fost înlăturate, s-a trecut la privatizarea întreprinderilor şi la restructurarea activităţilor, însă se mai menţine într-o măsură importantă implicarea guvernului în viaţa economică. Drepturile de proprietate nu sunt pe deplin asigurate, mai ales asupra fondului funciar, iar organismele de control nu sunt complet instalate şi nu au capacitatea de a asigura respectul şi aplicarea legii. Deciziile privind strategia dezvoltării economiei suferă din lipsă de coerenţă şi drept urmare realizările în domeniul macrostabilizării sunt inegale; performanţele în domeniul creşterii economice sunt fluctuante, inflaţia şi şomajul au ajuns la cote alarmante. Agenţii economici consideră că actualul mediu economic nu este suficient de stabil încât să stimuleze economiile şi investiţiile interne şi externe. Se apreciază că programul de rentabilizare a activităţilor economice şi de restructurare va mai dura încă mulţi ani, la care se adaugă drumul sinuos al reformei şi instabilitatea macroeconomică care determină agenţii economici să nu accepte în totalitate reforma. Instabilitatea politică din România nu este în măsură să asigure consolidarea mecanismelor de piaţă instaurate şi să funcţioneze suficient. Administraţia publică nu este deocamdată în măsură să asigure o aplicare a legilor după adoptarea lor. Sectorul financiar s-a dovedit pană în prezent incapabil să-şi asume riscul de intermediere financiară. Pentru a deveni pe deplin viabil este necesară continuarea privatizării şi realizarea unui sistem de control mai eficace. Sectorul bancar va trebui în mai mare măsură să asigure disciplina financiară a întreprinderilor. 3) Capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor pieţei. Se poate aprecia că încă de pe acum pot fi identificate câteva elemente care oferă indicaţii în legătură cu capacitatea economiei naţionale de a face faţă concurenţei agenţilor economici comunitari. Este necesar un cadru juridic naţional în care agenţii economici să acţioneze, asemănător cerinţelor funcţionării Pieţei Interne Unice. În industrie se mai menţin încă sectoare energointensive care sunt dependente de importul de materii prime; costurile salariale şi cu forţa de muncă sunt încă ridicate, restructurarea marilor combinate se face greoi. Deşi cadrul legislativ pune accent pe dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, lipsa fondurilor şi incapacitatea de a elabora studii pentru susţinerea financiară străină au făcut ca acest sector să nu cunoască amploarea prognozată. Investiţiile străine în economia României se consideră că sunt modeste, din mai multe motive: cadrul judiciar insuficient dezvoltat şi instabil, presiunile fiscale ridicate şi sinuoase de la o perioada la alta, instabilitatea politică şi socială care determină concesii succesive din partea guvernului cu efecte negative asupra mersului reformei. Actuala structură a economiei şi a proprietăţii, capacitatea de care dispun agenţii economici, ne arată că nivelul de integrare economică a României în viaţa U.E. este relativ scăzut şi drept urmare o expunere prematură a economiei româneşti la exigenţele şi presiunile concurenţiale ale pieţei unice ar reprezenta un şoc pentru agenţii economici şi populaţie, cu consecinţe extrem de grave pentru situaţia economică a ţării. 4) Capacitatea asumării obligaţiilor ce îi revin unui membru al Uniunii Europene. Aderarea unei ţări la Uniunea Europeana implică în mod necesar şi asumarea unor obligaţii ce derivă din criteriile ce stau la baza aderării: tranziţia la economia de piaţă şi la democraţie trebuie să ţină pasul sau chiar să devanseze momentele cheie ale perioadei de tranziţie în calitate de asociat al U.E.; elaborarea cadrului legislativ intern pentru democraţie şi economie de piaţă trebuie să dea prioritate acelor aspecte şi elemente care fac posibilă funcţionarea Acordului European conform calendarului convenit; reformele legislative şi instituţionale trebuie să coboare în profunzimea structurii societăţii, ca o condiţie a valorificării avantajelor Acordului European; colaborarea politică cu U.E. deschisă de prevederile Acordului European trebuie permanent consolidată cu acţiuni concrete de cooperare comercială, economică şi financiară, de natură să accelereze facilităţile economiei; grăbirea procesului de macrostabilizare economică; dezvoltarea cooperării cu celelalte ţări asociate ca o condiţie a constituirii unei structuri compatibile cu cele existente în U.E. Scurta prezentare a cerinţelor şi exigenţelor procesului de asociere şi aderare a României la U.E. demonstrează complexitatea acestui proces, eforturile pe care ţara noastră trebuie să le facă pe drumul dezvoltării democraţiei şi vieţii economice pentru a atinge standardele vieţii europene. De aceea este greu de precizat un orizont de timp pentru admiterea României în U.E. Dorinţa noastră depinde de măsura în care vor fi îndeplinite cerinţele cuprinse în Acordul de Asociere şi a prevederilor criteriilor de aderare la U.E. Strategia aderării României la U.E. În conformitate cu obiectivul major stabilit de România pentru actuala etapă de dezvoltare, crearea condiţiilor pentru aderarea, într-o perspectivă apropiată , la U.E., principiile fundamentale ce stau la baza dezvoltării economiei şi înfăptuirii reformei sunt: reforma societăţii româneşti pentru recunoaşterea şi afirmarea valorilor morale şi democratice, aşezarea dreptului de proprietate la temelia societăţii româneşti, accelerarea reformei instituţionale începând cu Guvernul României pentru crearea unui stat modern, restructurarea şi modernizarea industriei româneşti în sensul redimensionării şi privatizării acesteia în vederea asigurării unei creşteri economice durabile, reorientarea şi dezvoltarea agriculturii în direcţia cerinţelor economiei de piaţă prin sprijinirea sistemelor de producţie şi valorificare, reforma sistemului finanţelor publice potrivit principiului finanţării obiectivelor viabile economic, distribuirea echitabilă a costurilor tranziţiei în sprijinul solidarităţii sociale, aşezarea României cu demnitate în lumea democratică şi dezvoltată a Europei. Aşezând la baza dezvoltării economico-sociale aceste principii, strategia aderării României la U.E. cuprinde o serie de obiective sintetizate în următoarele politici : politica macroeconomică, politica de restructurare a economiei, politici privind drepturile omului, culte şi minorităţi şi politici privind capitalul uman. Politica macroeconomică a guvernului îşi propune în domeniul valutar-monetar următoarele: reducerea inflaţiei, înfăptuirea stabilităţii interne şi externe a monedei naţionale, respectiv introducerea unor măsuri de politică economică menite să asigure previziunea evoluţiei cursului monedei; recâştigarea încrederii în moneda naţională şi creşterea vitezei de rotaţie a banilor; limitarea deficitului bugetar în vederea diminuării ponderii statului în utilizarea resurselor financiare ale economiei; menţinerea ratelor dobânzii la niveluri pozitive, în termeni reali, pentru a asigura creşterea şi utilizarea eficientă a resurselor de capital financiar; asigurarea unui nivel competitiv şi realist al cursului de schimb valutar; asigurarea deplinei convertibilităţi a contului curent şi pregătirea condiţiilor de trecere graduală la convertibilitatea contului de capital; administrarea cu prudenţă sporită şi într-o manieră transparentă a datoriei publice interne şi externe; practicarea unor dobânzi pentru depozite bancare ale băncilor comerciale la Banca Naţională a României sub nivelul dobânzii pe piaţa interbancară; diversificarea emiterii de obligaţiuni de stat pe termen mediu, ca instrument al Băncii Naţionale a României de reglare a masei monetare şi pentru finanţarea deficitului bugetar. Politicile de restructurare a economiei îşi propun mai întâi măsuri de consolidare a mecanismelor concurenţiale care să permită României îndeplinirea condiţiilor necesare semnării Acordului European de evaluare a conformităţii. Va fi încurajată activitatea Consiliului Concurenţei pentru a întări capacitatea acestuia de a pune în aplicare legislaţia protecţiei concurenţei. În prezent, acţiunile privind crearea condiţiilor de aderare a României la U.E. vizează: includerea permanentă a problematicii specifice a integrării pe agenda contactelor politice bilaterale şi multilaterale; pregătirea temeinică a fiecărei etape de negociere în formarea unui corp de negociatori competenţi; consolidarea coordonării de către Departamentul pentru Integrare Europeană a procesului, alături de alte instituţii cu responsabilităţi în domeniu, prin alocarea unor resurse suplimentare (umane şi materiale) capabile să gestioneze în mod adecvat acest proces; utilizarea cu eficienţă maximă a programelor comunitare de asistenţă şi colaborare; obţinerea unui acces mai larg, în condiţii echitabile, la sursele de finanţare şi investiţii; ameliorarea regimului de liberă circulaţie în spaţiul comunitar a cetăţenilor români. Ţara noastră va trebui să pună cât mai curând în aplicare prevederile Programului de pre-aderare pentru a pregăti cât mai bine condiţiile pentru începerea negocierilor în vederea aderării ca membru cu drepturi depline la U.E. Dintre măsurile cele mai importante a căror punere în aplicare a început deja menţionăm: realizarea programului naţional de armonizare legislativă vizând îndeosebi crearea unui cadru adecvat de participare la piaţa unică a U.E.; pregătirea condiţiilor pentru punerea în aplicare a prevederilor din acordul de asociere referitoare la libera circulaţie a forţei de muncă şi a capitalului şi elemente complementare dezvoltării comerţului şi investiţiilor; dezvoltarea de proiecte specifice pentru valorificarea întregului pachet de asistenţă europeană în domeniul restructurării si privatizării, pentru desăvârşirea procesului de ajustare structurală, al protecţiei sociale, al dezvoltării infrastructurii si al edificării societăţii civile; dezvoltarea cooperării şi încheierii de acorduri de liber schimb cu ţările asociate la U.E., ca bază a revigorării comerţului dintre ele. Derularea contemporană a procesului de integrare a ţărilor din U.E., caracterizat de adâncirea acestuia şi marcat de încheierea procesului de formare a pieţei unice şi pregătirea uniunii monetare, ridică probleme noi şi deloc uşoare pentru nişte candidaţi cu economiile în transformări profunde, care doar de câţiva ani au trecut la convertibilitatea de cont curent a monedei naţionale, liberalizarea comerţului exterior, crearea şi consolidarea mecanismelor de piaţă concurenţială etc. Analiza costurilor şi beneficiilor extinderii U.E. prezintă o măsură importantă pentru România. Studiile efectuate relevă că riscurile potenţiale ale neextinderii sunt mai mari pentru ţările U.E. decât pentru cele candidate, pe când beneficiile extinderii sunt mai mari decât costurile pentru ţările U.E. Efectele pe termen lung ale integrării şi implicaţiile cantitative ale acestora constituie un puternic stimulent pentru impulsionarea eforturilor de integrare. Se poate aprecia că procesul de îndeplinire a criteriilor de aderare la U.E. de către ţările candidate se va desfăşura în mod continuu, pe parcursul mai multor ani. Dialogul instituţionalizat cu U.E. va stabili nu când o ţară doreşte să adere la U.E., ci când este pregătită să facă acest demers în conformitate cu strategia de la Essen (decembrie 1994) şi cu hotărârile Consililui European de la Luxemburg (1997) şi Conferinţei Europene de la Londra (1998). România consideră că îndeplinirea criteriilor stabilite de U.E. implică o redresare economică cat mai puternică şi accelerată a ţării, prin mobilizarea factorilor interni, potentaţi de cooperarea cat mai stransă cu ţările comunitare, al căror sprijin îndeosebi financiar şi tehnico-economic trebuie să fie mai substanţial, dar şi de o colaborare multilaterală cu celelalte ţări aderente la U.E. Perspectivele integrării rapide în U.E. vor trebui să determine autorităţile romane să analizeze cu seriozitate costurile acestui proces în raport cu beneficiile scontate, termenul necesar armonizării legislative şi cat de benefic este procesul pentru reforma în curs de desfăşurare in ţara noastră. 2.3. Impactul EURO asupra economiei româneşti În contextul în care pentru majoritatea ţarilor vest –europene este aproape unanim acceptat avantajul utilizării monedei unice, se apreciază că şi pentru România, al cărei comerţ exterior este orientat în proporţie de aproximativ 2/3 către această piaţă, adoptarea monedei unice va aduce reale beneficii. Pentru a deveni stat membru al U.E., România va trebui să-şi clădească un sistem de referinţă, în care moneda de referinţă să fie EURO, şi nu dolarul american. Noua monedă va fi un factor de stabilitate care va reduce mult pierderile agenţilor comerciali autohtoni datorită fluctuaţiilor dolarului faţă de valutele ţărilor din U.E. Având în vedere perspectivele monedei euro, interesul României de aderare la structurile europene şi semnalele pozitive pe care le-am primit în acest sens, băncile autohtone îşi manifestă interesul să construiască şi să dezvolte depozite în moneda europeană (EURO), folosind astfel o singura monedă faţă de cele 15 utilizate în prezent, valabilă pentru toate operaţiunile financiare, bancare şi comerciale. În prezent, agenţii economici pot alege pentru derularea tranzacţiilor fie euro, fie moneda naţională. Se aşteaptă ca marile companii multinaţionale să fie deschizătorii de drumuri în utilizarea euro. Acestea vor începe să opereze în euro şi vor influenţa clienţii să procedeze la fel. Introducerea euro va avea efecte pozitive asupra comerţului exterior al României, având în vedere că 2/3 este orientat către ţările U.E. Noua monedă va stimula importurile şi exporturile firmelor romaneşti. Pană în prezent, majoritatea contractelor comerciale erau exprimate în dolari SUA. Doar contractele cu Germania, Franţa, Marea Britanie erau exprimate în moneda naţională a acestora. În tranzacţiile cu ţările a căror monedă este mai slabă (Italia, Portugalia) se folosea dolarul. Pe viitor, pentru aceste tranzacţii se foloseşte euro. Acest lucru va avea ca efect reducerea influenţelor de curs datorate fluctuaţiilor dolarului faţă de valutele ţărilor din U.E. România a pierdut sume mai de bani datorită faptului că până acum erau alese ca monedă de contract fie dolarul SUA, fie monedele unor ţări din U.E. al căror curs fluctua. Introducerea euro va fi un factor de stabilitate care va reduce mult pierderile agenţilor comerciali autohtoni cauzate de riscurile de curs valutar. Pentru început, agenţii economici ar trebui ca, pentru a se familiariza cu euro, să folosească în tranzacţiile pe care le efectuează atât euro, ca monedă de plată, cat şi dolarul SUA, ca monedă de consolidare, spunea Mihai Ionescu – secretar general al Asociaţiei Exportatorilor şi Importatorilor din România. Euro va reduce costurile pe care firmele le suportă ca urmare a schimburilor valutare. Costurile acestea au fost estimate la 1-2% din valoarea tranzacţiei. Tot datorită euro se economiseşte timp preţios în activitatea de gestiune, dispărând necesitatea analizei riscului şi a raportului cheltuieli – profit pentru fiecare în parte, efectuată de firmă. De asemenea, se simplifică evaluarea rezultatelor comerciale efectuate din punct de vedere al întreprinderii, nemaifiind necesar să se ţină cont de volatilitatea monedei. O dată eliminate barierele monetare din cadrul U.E., exportatorii vor beneficia de un acces mult mai facil pe pieţele oricăreia dintre ţările membre. Astfel se va reduce numărul de intermediari, întreprinderile mărindu-şi veniturile ca urmare a exporturilor directe. Un alt avantaj important oferit de moneda unică este transparenţa. Exprimarea tuturor preţurilor în euro va ajuta firmele româneşti să îşi aleagă furnizorii care să le asigure cele mai mici cheltuieli şi să exporte în ţările de unde pot obţine veniturile cele mai mari. Alături de moneda euro, o importanţă deosebită pentru România o are şi Banca Centrala Europeană, care şi-a început activitatea la Frankfurt şi a preluat o serie de atribuţii ale F.M.I. privind finanţarea şi urmărirea unor politici consecvente de stabilitate a preţurilor. Jacques Delors – Discurs în faţa Parlamentului European, Buletin C.E.E., 12 februarie 1992 쥁`