Referat Ecologie Juridica
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Ecologie Juridica si de asemenea puteti face
Download Referat Ecologie juridicaCiteste fragmente din Referat Ecologie Juridica
ECOLOGIE JURIDICÄ‚
Modulul I
Elemente de ecologie generală
Obiectivele modulului
• Deschiderea orizontului de cunoaştere către o ştiinţă
complexă, cu caracter interdisciplinar, ecologia fiind astăzi o
disciplină sintetică la graniţa dintre ştiinţele biologice şi cele
sociale.
• Cunoaşterea esenţei umane a unor procese ale sistemului social şi
juridic într-un stat de drept.
• Formarea unui bagaj ştiinţific ecologic general care să
faciliteze studiul aspectelor de bioetică şi drept al mediului
Conţinutul modulului
1. Obiectul ecologiei
2. Locul omului în natură şi societate
3. Locul ecologiei printre alte ştiinţe
4. Ecologia poluării
5. Elemente de ecologie umană şi urbană
6. Politica mediului înconjurător
1. OBIECTUL ECOLOGIEI
1.1. ECOLOGIA CA ŞTIINŢĂ TEORETICĂ ŞI APLICATIVĂ
Ecologia este ştiinţa interacţiunilor vieţii cu mediul
înconjurător şi are un dublu profil, teoretic şi aplicativ.
Obiectul corect al ecologiei este: Ecosistemul sau Sistemul ecologic –
unitate funcţională fundamentală a biosferei, alcătuită din două
subsisteme.
a. un subsistem biotic – comunitatea de populaţii, de bacterii,
ciuperci, plante verzi, animale = BIOCENOZA.
b. un subsistem abiotic – un set de factori locali ai mediului fizic =
BIOTOPUL.
Sub aspect teoretic – ecologia este ştiinţa relaţiilor cantitative
între componentele ecosistemelor.
Sub aspect aplicativ – ecologia este ştiinţa protecţiei şi
amenajării ecosistemelor, ştiinţa producţiei biologice, a
bioproducţiei ecosistemului.
ECOLOGIA – poate fi deci definită ca ştiinţa interacţiunii dintre
organisme, a interacţiunii materiei vii cu scoarţa terestră, a
productivităţii biologice şi relaţiilor omului cu natura.
Termenul de “ecologie†este format etimologic din două cuvinte de
origine greacă:
– OIKOS – casă gospodărie economie;
– LOGOS – ştiinţă vorbire.
1.2. GENEZA ECOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ
Prima definiţie a ecologiei a fost dată de profesorul german EFNST
HAKEL, unul din marii evoluţionişti ai secolului trecut şi care a
dezvoltat concepţia despre evoluţia speciilor a lui CH. DARWIN din
lucrarea “Originea speciilor†apărută în 1859. Au apărut apoi o
diversitate de definiţii. Unele pun accentul pe organism, altele pun
accentul pe sistemele biologice supraindividuale.
Este necesar să amintim însă că ecologia ca ştiinţă a avut mai
mulţi premergători.
Gândirea ecologistă a debutat în S.U.A. Aşa cum fiecare stat
democrat caută să-şi trimită ambasadori care să reprezinte cultura
ţării respective, în secolul trecut americanii l-au trimis la Roma pe
GEORGE PERKIN MARSH (1801-1882), Acesta, în peregrinările sale prin
Italia, a observat intensele deforestări din bazinul Mării Mediterane.
Perkin, observând aceste ravagii şi implicaţiile lor, a scris o carte
“MAN AND NATURE†– “Omul şi natura†sau “Geografia fizică
aÅŸa cum a fost modificată ea de acÅ£iunea umanăâ€Â. Cartea a cuprins
şi un capitol de etică a ocrotirii vieţii. Ambasadorul S.U.A. Perkin,
congresman de Vermont, deşi era politician, a atras atenţia
naturaliştilor asupra pericolului deforestărilor.
Tot în S.U.A. un ornitolog (studiul păsărilor) JOHN AUDUBON
(1785-1851) a realizat un atlas color al păsărilor de pe continentul
american, “Păsări în poziÅ£ii naturaleâ€Â. Pictorul GEORGE CATLIN
(1796-1872), un mare portretist şi un luptător pentru drepturile
pieilor roşii, a pictat scene din viaţa animalelor sălbatice.
DAVIDTHOREH (1817-1862) a scris o primă carte de silvicologie “Viaţa
în pădureâ€Â. RALPH EMERSON (1803-1882), poet ÅŸi eseist a scris
poezii legate de problema naturii. Marelui silvicultor ALDO LEOPOLD
(1886-1948) i se datorează legislaţia ocrotirii pădurii.
Aceşti creatori, iubitori de natură, n-ar fi reuşit în demersul lor
dacă nu şi-ar fi aliat oameni politici. Astfel, preşedintele THOEODOR
ROOSVELT (1858-1919) a deţinut preşedinţia S.U.A. două legislaturi
(1901-1909) şi a promovat legi foarte bune de protecţie a mediului
înconjurător.
Emerson şi Leopold au luptat pentru crearea parcului naţional
Yellowstone (anul 1872) “Piatra galbenăâ€Â, unde sunt protejate multe
bogăţii naturale şi unde nu se intră cu maşina, vizitarea
făcându-se doar pe alei.
2. LOCUL OMULUI ÃŽN NATURÄ‚ ÅžI SOCIETATE
Poziţia omului în natură şi societate a fost abordată în mod
diferit în cursul istoriei.
Prima dată a fost abordată poziţia omului în mediul social şi doar
ulterior a fost abordată poziţia omului în natură.
Astăzi, acest mod de abordare nu îl putem considera corect.
În paleolitic şi neolitic, populaţiile de vânători şi culegători
vânau pentru subzistenţă animale, aşa cum o confirmă desenele din
peşterile din Spania. Hrana vegetală era sarcina în trib a sexului
slab. Tot femeile cunoÅŸteau ÅŸi plantele de leac. De la aceste prime
triburi primitive ne-a rămas poziţia omului în natură. Ei vedeau
natura ca o zeitate.
ÃŽn sec. VIII, în poemele lui HESIOD, “Munci ÅŸi zileâ€Â, apar
aspecte legate de problematica naturii.
Tribul de amerindieni HOPPI din Munţii Stâncoşi erau foarte
respectuoşi faţă de natură. Înainte de a tăia un copac pentru
nevoile tribului, ei adresau o rugăciune naturii. La fel, la noi în
Bucovina, încă din secolul trecut, se făceau rugăciuni la tăierea
unui copac. În Ţara Oaşului există un ritual identic. Astfel de
ritualuri au existat în toate comunităţile primitive.
În colinzile de Crăciun profane (non-sacre) apar încă de la
triburile de daci elemente de ecologie spirituală.
În filozofia hindusă, a Indiei antice, care s-a dezvoltat în
strânsă legătură cu religia lui Budha, poruncă de bază este să nu
ucizi. Fiecare făptură pentru hindus are dreptul la viaţă. Indienii
considerau că, cu 1-2000 de ani înainte de naşterea lui HRISTOS, omul
se regăsea în toate vieţuitoarele. Conform principiului AHIMSA nu
este voie “să iei viaţa nici unei făpturi dacă nu îţi este
necesarăâ€Â.
Din cele prezentate se conturează două poziţii:
– ANTOPOCENTRICĂ – în care accentul cade pe om;
– BIOCENTRICĂ (ECOCENTRICĂ) – în care accentul cade pe viaţa
tuturor vieţuitoarelor.
Privind prima concepţie, este de menţionat formularea lui PROTAGORAS
din ABDERA 485-415 înainte de Hristos): “Omul este măsura tuturor
lucrurilorâ€Â.
Astăzi ecologia sec. XX îl contrazice pe Protagoras. Omul nu este
măsura tuturor lucrurilor, ci pe Pământ şi în lumea materială omul
este unica fiinţă care poate măsura lucrurile.
Măsura tuturor lucrurilor este natura, creaţia prin indiferent ce
cale, deci în final creatorul – demiurgul.
Protagoras, inconştient, a dorit să substituie omul – demiurgul.
Poziţia egocentrică ne incită să căutăm demiurgul în altă parte,
în natură, în opera creată de divinitate.
Conform teoriei actuale, Universul a fost creat printr-o forţă foarte
mare. Lucian Blaga numea această forţă uriaşă “marele anonimâ€Â.
Poziţia egocentrică, care a început să fie adoptată încă din
secolul trecut, este astăzi unanim acceptată. În Univers există
peste 4 milioane de specii diferite. Omul, ca specie, este unul singur.
Omul depinde de toate celelalte vieţuitoare.
Poziţia egocentrică a fost adoptată de biologi, ziarişti, pictori,
oameni de artă. Prin contribuţia tuturor s-a ajuns la o mentalitate
corectă. Aspectul este important pentru că în istoria omului
schimbările economice sunt cele mai rapide iar mentalităţile se
schimbă mai greu.
Există câţiva promotori remarcabili ai concepţiei biocentrice
(egocentrice).
Astfel ALBERT SCHWEITZER (1875-1965) medic din Alsacia a înfiinţat un
spital în Africa Centrală din bani proprii. vara efectua turnee de
concerte de orgă în Europa, şi toţi banii câştigaţi îi învestea
în spital şi în proiecte de mediu în Africa. Schweitzer a fost şi
filosof şi teolog; pentru întreaga sa activitate a primit în anul
1953 Premiul Nobel pentru pace.
PIERRE TECHARD DE CHAROIN (1881-1955) care este ÅŸi cel ce a descoperit
omul de peşteră, a formulat între anii 1923-1927 conceptul de
NOOSFERÄ‚ ca “sferă a înÅ£elepciunii umaneâ€Â, acesta dirijând,
benefic omului, procesele din biosferă. El a scris pentru nebiologi
trei lucrări de referinţă cu conţinut egocentric: “Locul omului
în naturăâ€Â, “Fenomenul umanâ€Â, “Viitorul omeniriiâ€Â, lucrări
apărute la Paris.
3. LOCUL ECOLOGIEI PRINTRE ALTE ÅžTIINÅ¢E
Conform gândirii lui CONSTANTIN NOICA (Jurnal de idei, secţia V, ideea
19), “ştiinţele omului sunt toate de recunoaştere: se regăseşte
gândul în eleâ€Â. ÃŽn opoziÅ£ie cu ÅŸtiinÅ£ele omului, C. NOICA
socotea ştiinţele naturii ca ştiinţe de cunoaştere. Tendinţa este
ca toate ştiinţele, inclusiv cele ale naturii, să devină de
recunoaÅŸtere.
Ecologia este tocmai la graniţa dintre:
ştiinţele naturii (ca ştiinţe de cunoaştere)
ştiinţele omului (ca ştiinţe de recunoaştere)
Adesea se afirmă că ecologia este o ştiinţă interdisciplinară, o
disciplină sintetică. Afirmaţia este corectă, dar ambele trăsături
nu sunt caracteristice doar pentru ecologie.
Acest lucru apare firesc dacă ţinem seama de faptul că natura,
materia este unitară iar disciplinele ştiinţifice studiază diferite
faţete ale unui întreg, faţete care sunt interconexate între ele
(deci şi între discipline neexistând limite tranşante).
Ecologia, prin specificul problematicii sale, care cuprinde atât
sistemele biologice cât şi mediul lor abiotic, este strâns legată de
numeroase alte discipline biologice ÅŸi nebiologice.
relaţiile funcţionale dintre populaţii şi dintre aceştia şi mediul
lor abiotic constau în schimburi materiale, energetice şi
informaţionale. Acestea implică utilizarea conceptelor şi metodelor
din domenii ca: fizică, biochimie, fiziologie, informatică.
Cercetarea biotipului, deci a sistemului abiotic, implică strânse
legături cu climatologia, geomorfologia, hidrologia, chimia.
Studiul organizării funcţionale a sistemelor ecologice, structurilor
spaţio-temporare, determină legături strânse ale ecologiei cu
matematica (mai ales statistica), cu cibernetica.
Omul, prin activitatea lui complexă, intră în alcătuirea tuturor
ecosistemelor majore ale biosferei şi influenţează tot mai puternic
structura şi funcţionarea lor. Este firesc, deci, ca ecologia să se
interfereze cu alte ştiinţe din domeniul social.
3.1. METAECOLOGIA
METAECOLOGIA, care este o disciplină nouă care cuprinde reflecţiile,
gândurile noastre despre relaţiile dintre om şi mediul
înconjurător.
Etimologic, cuvântul provine din elină: META+OIKOS+LOGOS, meta
însemnând după (dincolo de).
Putem deci defini “metaecologia†ca:
– fiind o ştiinţă care studiază ideile şi demersurile noastre
despre esenţa vieţii organice (teoria GAIA a lui James Lovelock),
multitudinea sistemelor naturale ÅŸi a proceselor ecologice.
Deci METAECOLOGIUA este o ştiinţă care cercetează cunoaşterea
cunoaşterii legată de informaţiile rezultate din investigaţiile
teoretice, sistemice ÅŸi aplicate ale ecologiei.
Metaecologia poate fi deci situată la limita dintre ecologie şi
ştiinţele sociale.
Pentru a explica locul metaecologiei în cadrul general al ecologiei vom
apela la o metaforă. Folosirea unei metafore în ştiinţă este
posibilă, aşa cum precizează şi profesorul W. H. LEATHERDALE de la
Universitatea NEW SOUT WALES (SYDNEY - AUSTRALIA) în cartea sa “Rolul
metaforei în ÅŸtiinţăâ€Â, apărută în 1974. Metafora noastră va
consta în pomul cunoaşterii în ecologie.
Acest pom metaforic va avea mai multe rădăcini: zoologia, botanica,
pedologia, climatologia, geomorfologia, mineralogia, chimia, toate
ştiinţe ajutătoare de unde îşi trage seva ecologia.
Trunchiul este puternic, el constând în ecologia generală sau
ecologia teoretică, care formulează principiile, legile cu care se
operează.
Ramurile copacului nostru sunt ramurile teoretice ÅŸi aplicative care se
pot clasifica din foarte multe puncte de vedere. De mare însemnătate
teoretică este ecologia individului, care vizează relaţiile
interumane (ETOLOGIA este ecologia comportamentului, PSIHOLOGIA,
AUTOECOLOGIA este ecologia despre sine însuşi). Importante sunt însă
şi DEMECOLOGIA – ecologia populaţiilor ca şi SINECOLOGIA –
ecologia comunităţilor vii.
Ramurile reprezentând ecologia aplicativă sunt mai numeroase: ECOLOGIA
JURIDICÄ‚, ECOLOGIA FORESTIERÄ‚, AGROECOLOGIA, ECOLOGIA URBANÄ‚,
ECOLOGIA ZOOLOGICÄ‚, ECOLOGIA INDUSTRIILOR etc.
Coroana, METAECOLOGIA cuprinzând reflexiile despre făptura noastră
şi relaţiile făpturii noastre cu mediul, reprezintă o ştiinţă de
recunoaÅŸtere.
Metaecologia cuprinde:
a) Filozofia ecologiei sau ecosofia; b) Ecodoctrinele; c) Istoria ÅŸi
dezvoltarea conceptelor ecologice; d) Ecologia culturală sau/şi
ecologia spirituală; e) Ecoetica şi multiplele sale relaţii cu
diverse principii etice; f) legislaţia naţională privitoare la
sistemele şi procesele ecologice; g) Politică ecologică; h) Partide
ecologiste şi ecologism; i) Educaţie ecologică; j) Propaganda
ecologică; k) Organizaţiile ecologice nonguvernamentale.
Metaecologia este aceea care distilează totalitatea informaţiei
ştiinţifice. De asemenea, ea generează curente de gândire care se
reflectă şi în ideologia diferitelor partide şi mişcări
ecologiste.
4. ECOLOGIA POLUÄ‚RII
4.1. INTRODUCERE, ETIMOLOGIE ÅžI DEFINIÅ¢II
În anul 1874 chimistul german ZEIDLER, ce efectua în acea perioadă un
studiu extins asupra compuşilor clorului cu substanţe organice (aşa
numiţii compuşi organoclorici) în scopul elaborării tezei de
doctorat, a sintetizat câteva substanţe noi, printre care şi
diclordifenil-tricloretanolul (prescurtat DDT). Formula noului compus
şi paia prowazekii prin obişnuitul vector al acestui microorganism –
păduchele de corp sau de veşminte (Pediculus humanus f. vestimenti).
Păduchele de cap (P. humanus f. capitis) şi cel lat (Phtirus pubis)
pot, de asemenea, transmite agentul patogen în timpul sugerii sângelui
sau prin excrementele lor ce produc mâncărimi de piele. În ajutorul
medicilor italieni au sosit la Neapole entomologi ÅŸi chimistul
elveţian MÜLLER (1899-1965) care în anul 1939 descoperise că DDT-ul
posedă o puternică acţiune insecticidă. Neapole a fost oraşul în
care pentru prima dată s-a experimentat în afara laboratorului şi pe
scară mare o substanţă organică de sinteză (DDT) şi acţiunea a
fost încununată de succes, epidemia fiind rapid stăpânită.
Câştigarea “războiului†cu păduchele de corp i-a adus lui
MÜLLER în anul 1948 renumitul premiu Nobel pentru fiziologie şi
medicină, iar agronomilor izbânda lui MÜLLER le-a inspirat folosirea
DDT în lupta cu insectele. Imediat după cel de al doilea război
mondial DDT a fost utilizat pentru stăpânirea ţânţarilor (vectorii
malariei) şi s-a crezut că el va aduce după sine controlul complet al
populaţiilor de insecte dăunătoare.
Entuziasmul manifestat de industria chimică a pesticidelor (a
agrochimicalelor în general) şi de fermieri era aproape nestăvilit.
Se crease o agricultură nouă – agricultura convenţională – cu un
randament posibil a se afla în continuă creştere prin care osteneala
procurării pâinii celei de toate zilele în schimbul sudorii feţei
dispărea datorită maşinilor şi împrăştierii agrochimicalelor pe
ogoare.
Euforia generală nu a durat mai mult de un deceniu şi jumătate. Un
prim semnal de alarmă fusese lansat de concisa lucrare a lui SMITH et
al. (1948). Ei au constatat, cu uimire şi o oarecare îngrijorare, că
în laptele vacilor care fuseseră hrănite zilnic cu lucernă uscată
recoltată de pe tarlalele prăfuite cu DDT în scopul distrugerii
insectelor fitofage ce compromiteau producţia primară netă a plantei.
DDT-ul şi derivaţii erau acumulaţi într-o concentraţie de minimum
10 ori mai mare decât în lucerna folosită pentru furajare.
În jurul anului 1960 se adunaseră în aceste privinţe o mulţime de
date mai cu seamă în ţările industrializate din Lumea Nouă (SUA,
Canada) şi din Europa, încât ele, datele, trebuiau să părăsească
lumea laboratoarelor şi a câmpurilor experimentale şi să fie aduse
la cunoştinţa marelui public.
Această grea misiune, ce timp de încă mai bine de un deceniu şi
jumătate a stârnit înverşunate controverse, i-a revenit emitentei
geneticiene, piscicultoare şi femeie de litere din S.U.A. – RACHEL
CARSON. În cunoscuta sa carte “Silence Spring†(“Primăvara
tăcutăâ€Â, adică fără păsărele cântătoare, apărută în anul
1962), scrisă mai întâi pentru publicul larg, dar destinată în
egală măsură industriaşilor fabricanţi de agro-chimicale,
fermierilor ÅŸi inginerilor agronomi, economiÅŸtilor, jurnaliÅŸtilor,
moraliştilor şi nu în ultimul rând politicienilor, prefaţată de
două personalităţi de seamă ale vieţii politice engleze – lordul
SHACKLETON (fiul celebrului explorator englez al Antarcticei – Sir
Ernst Henry Shackleton – cel care în expediţia condusă de Robert
Falcon Scott a localizat, în anul 1909, polul magnetic de sud al
pământului) şi celebrul evoluţionist al secolului al XX-lea – Sir
Julian Huxler (1887-1975), ea a denunţat utilizarea abuzivă a
agrochimicalelor. Cartea s-a aflat de îndată ce apăruse pe masa
“Biroului Oval†din Casa Albă, fiind în atenţia preşedintelui de
atunci – John Fitzgerald Kennedy (1917-1963) – al Statelor Unite ale
Americii.
Semnalul de alarmă emis de Rachel Carson a fost urmat de nenumărate
studii (WOODWELL, 1967; WOODWELL, WURSTER ÅŸi ISAACSON, 1968; WOODWELL,
CRAIG şi JOHNSON, 1971; BALDACCI şi CONTI, 1973 şi alţii),
monografii (MELLANBY, 1967; WAGNER, 1971;STRAHLER ÅŸi STRAHLER, 1974;
FRANKE ÅŸi FRANKE, 1975; ODUM, 1975; DIX, 1981; PIMENTAL, 1995;
KORMONDY, 1996) care duc la concluzia că agricultura convenţională
(mecanizată şi chimizată) şi industria constituie în epoca noastră
factorii de prim rang al poluării globale.
Poluarea este un complex proces ecologic generat de activităţile umane
antiecologice efectuate în ambianţa naturală şi în cea
influenţată în grade diferite de către om. Poluarea este unul dintre
multiplele rezultate ale retrogresiunii pe plan local sau global, ÅŸi ea
poate fi stăpânită dacă autorităţile competente mondiale şi
naţionale intervin prompt şi pe termen lung cu măsuri de redresare
ecologică.
Vocabula modernă “poluareâ€Â, ce designează un termen ÅŸtiinÅ£ific
ce corespunde unui proces ecologic de înrăutăţire într-un anumit
fel a mediului înconjurător, provine din verbul latin
“polluo,-ereâ€Â, care posedă atât o semnificaÅ£ie rezultată dintr-o
realitate materială imediată (sensul propriu-zis al cuvântului în
cauză) cât şi una atribuită metaforic unor acte umane ce au de a
face mai mult cu sfera spiritului (sensul figurativ al cuvântului
analizat).
În sensul propriu, latinul “polluo,-ere†înseamnă: a murdări; a
se murdări; a înmuia (ceva, de regulă ţesături, cu apă); a mânji;
a se mânji; a necinsti. În astfel de sensuri găsim cuvântul mai ales
în poeziile lui Publius Ovidius NASO (43 î.d.H. – sau 18 d.H.).
Deosebit de interesante şi sugestive sunt semnificaţiile metaforice
ale verbului. Marele jurist ÅŸi orator roman Marcus Tullius CICERO
(96-43 î.d.H.) foloseşte expresia “polluere jura†= a viola
legile, iar în alte texte profanare sau sacrilegiu. La un poet mai
puÅ£in cunoscut, cum a fost Xestus PROPERTIUS, “polluo,-ereâ€Â
înseamnă a corupe sau a atinge onoarea cuiva. În fine, alt poet
contemporan cu OVIDIU, Albius TIBULLUS, în Elegiile sale deplânge o
iubită pentru acÅ£iunea de “polluere auro formanâ€Â, pentru că
“şi-a prostituat frumuseÅ£ea de dragul auruluiâ€Â.
Rezonanţele figurative ale verbului “polluo,-ere†au şi astăzi
valoarea simbolică din trecut, mai ales când ne gândim şi rostim
expresiile “poluare spiritualăâ€Â, “poluare culturală†sau
“poluare moralăâ€Â.
În diverse manuale de ecologie vom găsi felurite definiţii ale
conceptului de poluare în dependenţă de câtă atenţie au dat
autorii respectivi însemnătăţii practice a procesului de poluare.
În scopul revelării diversităţii existente în aceste privinţe vom
menţiona, spre exemplificare, câteva din multele definiţii elaborate
până în prezent.
Cartea “Silent Spring†nu a stat zadarnic pe masa preşedintelui
Statelor Unite ale Americii. El a convocat “Comitetul Ştiinţific al
Casei Albe†şi i-a recomandat să se ocupe de problema complexă a
mediului înconjurător. Preşedintele de atunci a fost asasinat la
Dallas, dar “Comitetul Ştiinţific al Casei Albe†şi-a continuat
fără încetare munca şi în anul 1965 a prezentat noului preşedinte
B. Johnson un amplu raport ştiinţific în problema poluării intitulat
“restaurarea calităţii mediului nostru înconjurătorâ€Â, în care a
fost elaborată o definiţie exhaustivă a procesului de discuţie:
“Poluarea este o modificare nefavorabilă a mediului natural care
apare în totalitatea ei sau parţial ca un subprodus al acţiunii
umane, prin mijlocirea efectelor sale directe sau indirecte, ce
modifică criteriile de repartizare a fluxului energetic, nivelul
radiaţiilor, componenţa şi construcţia fizico-chimică a mediului
natural ÅŸi abundenÅ£a speciilor biologiceâ€Â.
aceste schimbări pot afecta omul direct sau pe calea aprovizionării
lui u apă ori cu produsele agricole şi alte produse biologice; mai
pot, de asemenea, afecta obiectele sale fizice ÅŸi averile sale sau
posibilităţile lui de recreere ori de percepere a naturii.
4.2. CÄ‚I DE DETERIORARE A ECOSISTEMELOR
Din reformarea capitalismului şi prăbuşirea comunismului decurge
proiectul unui nou tip de societate ce poate fi denumită CAPITALISM
SOCIAL. Există deci posibilitatea ca omenirea să evolueze convergent
pe a treia cale “TERTIUM DATURâ€Â.
Din perspectiva sociologiei acţionaliste, ALAIN TOURAINE distinge
apariţia societăţilor post industriale, proces ce prefigurează
viitorul omenirii, “Societăţi de un nou tip se formează sub ochii
noÅŸtriâ€Â, spune el. Acestea se vor numi:
a. societăţi postindustriale, dacă se vrea marcarea distanţei ce le
separă de societăţile industrializării ce le-au precedat şi care se
amestecă însă cu ele, atât sub forma capitalistă cât şi sub forma
socialistă;
b. societăţi tehnocratice, dacă se vrea denumirea lor după numele
puterii care le domină;
c. societăţi programate, dacă se caută a le defini mai întâi prin
natura modului lor de producţie şi a organizării economice. Acest
ultim termen, deoarece indică cel mai direct natura muncii şi a
acţiunii economice, pare cel mai util.
Indiferent de denumire şi tip, aceste societăţi vor fi în pericol
atâta timp cât succesul economic va avea prioritate asupra justiţiei
sociale şi a protecţiei ecosferei. Toate priorităţile trebuie să se
subordoneze exigenţelor protecţiei mediului înconjurător.
Poluarea artificială, poluarea naturală.
Natura se găseşte, în mod evident, în faţa unui declin ecologic,
în care factorul antropic a avut rolul determinant, ca factor de
deteriorare prin mijloace directe, indirecte, multiple ÅŸi complexe,
apropiate sau îndepărtate în timp.
În acest context se înscriu:
a. Deteriorarea ecosistemelor prin eroziune;
b. Deteriorarea prin supraexploatarea resurselor biologice:
– defrişarea pădurilor
– suprapăşunat;
– supraexploatarea resurselor oceanice;
c. Deteriorarea prin introducerea de noi specii în ecosistem;
d. Deteriorarea prin construcţii de baraje şi canale;
e. Deteriorarea prin poluare artificială, ca urmare a dezvoltării
industriei ÅŸi transporturilor.
În toate aceste situaţii, acţiunea omului, conştientă sau
necontrolată, a avut la origine un scop lăudabil, cucerirea naturii.
Efectele sunt însă de cele mai multe ori acute, cronice, deteriorarea
ecosistemelor fiind ireversibilă.
Spre deosebire de acest gen de poluare, POLUAREA NATURALĂ prezintă ca
şi caracteristică reversibilitatea efectelor, păstrarea ciclurilor
vitale biologice ÅŸi biochimice ce permit refacerea naturii. ÃŽn
această categorie intră: erupţiile vulcanice, cutremurele,
inundaţiile, alunecările de teren, eroziunea solului produsă de vânt
şi apă, cometele şi meteoriţii, reziduurile vegetale şi animale,
incendiile spontane datorate temperaturilor înalte.
Din punct de vedere istoric poluarea naturală a predominat pe pământ
de miliarde de ani, fiind principalul factor moderator al climei ÅŸi
reliefului.
4.3. LEGILE POLUÄ‚RII (LEGILE ECOLOGIEI GENERALE)
Ecologia, similar oricărei ştiinţe maturizate, în urma
investigaţiilor făcute în diversele sectoare ale biosferei
(ecosferei) contemporane, a reuşit să descopere şi să formuleze mai
multe legi specifice vieţii la scară globală, regională şi locală.
În afara diferenţelor distincte ale unui biosistem sau sociosistem
aflate în interacţiune cu întreaga lume a viului, există câteva
legi generale pentru finanţarea a tot ceea ce este viu, fie că e vorba
de viaţa sălbatică din natura neinfluenţată sau puţin
influenţată de om, fie că în discuţie se află iarăşi societatea
umană sau sectorul sistemului antropic din biosfera contemporană.
Aceste legi generale ale ecologiei au fost dezvăluite de multilateralul
savant american Barry Commoner (1971, 1980).
În capitolul al II-lea al celebrei sale cărţi “Cercul care se
închide. Natura, omul şi tehnica†(1971, 1980), B. Commoner
formulează patru legi foarte generale, proprii ecologiei, pe care le
întâlnim la oricare nivel de integrare şi organizare al
biosistemelor. Acestea sunt circumscrise şi definite în cele ce
urmează, astfel:
a) Prima lege a ecologiei generale:
“ORICE LUCRU (FENOMEN) ESTE LEGAT DE UN OARECARE ALT LUCRU
(FENOMEN)â€Â. Prima lege a lui B. Commoner evidenÅ£iază interacÅ£iunea
tuturor sistemelor (vii şi nevii) şi fenomenelor care se petrec în
ecosferă. Ecosfera, cu ecosistemele sale, în accepţiunea lui B.
Commoner este formată dintr-o mulţime de unităţi care se găsesc mai
mult sau mai puţin strâns legate între ele prin multiple procese.
Aceste unităţi individualizate sau cel puţin vag conturate se
influenţează unele pe altele în diverse chipuri, influenţe ce
determină apariţia şi dezvoltarea, dispariţia şi dezagregarea
feluritelor structuri şi procese ce se desfăşoară continuu în ele.
Legea este deosebit de importantă şi ne vom întâlni cu ea ori de
câte ori se va analiza un sistem sau altul al biosferei.
b) A doua lege a ecologiei generale:
“ORICE LUCRU (FENOMEN) TREBUIE SÄ‚ DUCÄ‚ (SÄ‚ MEARGÄ‚) UNDEVAâ€Â.
Legea a doua a ecologiei generale subliniază faptul că orice proces
din ecosferă şi structurile care-l întreţin, se finalizează prin
alte procese şi structuri care în lipsa impacturilor umane sunt, de
regulă, benefice pentru întreaga ecosferă. În ecosferă (biosferă)
nimic nu se pierde, ci totul este folosit. În natură, prin urmare, nu
există deşeuri şi totul este folosit prin mijloace care ne uimesc
prin “inteligenÅ£a sau raÅ£ionalitatea lorâ€Â.
c) A treia lege a ecologiei generale:
“NATURA ÅžTIE CEL MAI BINEâ€Â. Această lege ce poate fi considerată
drept un aforism ecologic, relevă o realitate pe care omul
întreprinzător (inginer, industriaş ori economist) adeseori o
ocoleşte din aroganţă. Cum poate natura, sistem aleatoriu şi
inconştient, să ştie mai bine decât specialistul instruit. Ceea ce
pierd din vedere, începând cu politicienii, conducători ai
naţiunilor, şi sfârşind cu omul de rând ce-şi gospodăreşte casa,
mica afacere sau ferma, este că experienţa naturii “în a şti†se
fundamentează pe numeroase încercări, săvârşiri şi de erori, şi
apoi reglarea proceselor prin înlăturarea erorilor, efectuate de-a
lungul unui timp ecologic ce depăşeşte scurta viaţă a sistemelor ce
alcătuiesc microsistemul ecosferă (biosferă). “Experienţele†de
milioane de ani ale naturii îi conferă acesteia o “ştiinţăâ€Â,
chiar dacă ea nu este conştientizată
pe măsura modului uman de gândire, ce-i conferă o netă superioritate
faţă de cumpănirea pe scurtă durată a omului, raportată la durata
vieţii sale. Din această cauză procesele susţinute de natură îşi
găsesc mult mai bine locul în ansamblul biosferei (ecosferei) decât
orice acţiune întreprinsă de om. Cea de-a treia lege a ecologiei
generale trebuie să invite făptura cugetătoare la o pertinentă
meditare asupra legilor inmuabile ale naturii ÅŸi a mijloacelor de a
învăţa din acestea modalităţile adecvate de “circulaţie†în
universul viului de pe această planetă.
d) A patra lege a ecologiei generale:
“NU EXISTĂ UN ASTFEL DE LUCRU (FENOMEN) CUM AR FI UN PRÂNZ
GRATUITâ€Â. rin această formulare plină de umor – care în
literatura beletristică, prin parafrazare, posedă o echivalenţă în
“Povestea unui om leneş†de Ion Creangă, când eroul incriminat ar
putea exclama: “Nu există posmagi muiaţi†– arată că orice se
câştigă în ecosferă este plătit prin consumul unei anumite
cantităţi de energie. În cazul efectelor dezastruoase ale unor
impacturi umane, reparaţiile sau redresările ecologice necesare a fo
făcute pentru ca nu natura, ci omul să nu moară, au de asemenea un
cost atât energetic, cât şi unul financiar.
4.4. POLUAREA ARTIFICIALÄ‚
Poluarea artificială, în funcţie de natura poluantului, poate fi:
a. fizică
– produsă de zgomot (poluare sonoră);
– poluarea radioactivă;
– produsă de apă caldă, praf, particule de cărbune;
b. chimică
– produsă de compuşi gazoşi din industrie;
– ionii unor metale grele;
– pesticidele folosite în agricultură;
– detergenţi;
c. biologică
– rezultată din infestarea mediului cu agenţi patogeni şi germeni
proveniţi din fermentaţii, anetopizarea apelor.
Poluarea artificială, după mediul în care acţionează, poate fi:
– poluarea atmosferei;
– poluarea apei;
– poluarea solului.
POLUAREA ATMOSFEREI
MOTTO:
“Mâine dimineaţă când vă treziţi inspiraţi adânc.
Aceasta vă va face să simÅ£iÅ£i că putreziÅ£iâ€Â
– Cetăţenii oraşului New York în lupta pentru aerul curat.
Aerul curat este un amestec de gaze a căror proporţie se menţine
constantă în straturile inferioare ale atmosferei, constantă care
reprezintă una din condiţiile de bază ale menţinerii vieţii pe
Terra. În compoziţia aerului apar: azot 78%, oxigen 21%, argon 1%,
bioxid de carbon, neon, kripton, xenon, heliu, ozon şi vapori de apă.
Peste 90 Km TERMOSFERA
50-90 Km MEZOSFERA
12-50 Km STRATOSFERA
(aici se formează stratul de ozon)
8-12 Km TROPOSFERA
(N2, O2, H2O, vapori, CO2â€Â, Argon etc.)
Structura sursei de aer pentru viaţă şi om.
Este de menţionat că pentru o fiinţă umană matură sunt necesari
20.000 m3 zilnic.
Prezenţa omului pe Terra şi activităţile sale fac să fie deversate
în atmosferă mari cantităţi de substanţe poluante sub formă de
gaze, lichide şi particule solide, sau provoacă poluări termice ale
atmosferei.
Privind provenienţa poluanţilor, este de menţionat că 49% provin din
transporturi, automobilul fiind un adevărat factor sinucigaş al
omenirii.
a. Poluanţii gazoşi
Aceştia reprezintă 90% din masa totală a poluanţilor emişi.
În ceea ce priveşte scăderea cantităţii de oxigen din atmosferă,
ca urmare a acţiunilor antropogene se pare că nu există nici un motiv
de îngrijorare. Măsurătorile efectuate au arătat că, în prezent,
conţinutul de oxigen din atmosferă este stabil.
Problema mai importantă a menţinerii atmosferei la un nivel
acceptabil, necesar echilibrului ecologic, este legată de marea
cantitate de bioxid de carbon CO2 deversată. Conţinutul de CO2 a
crescut mereu în atmosferă, cantităţile introduse pe cale
antropogenă depăşind consumul de fotosinteză al plantelor. Trebuie
observat că încărcarea în partea de sus a atmosferei cu substanţe
poluante are ÅŸi un efect termic, prin ridicarea temperaturii
substratului format (efect de seră) care s-ar putea intensifica până
la a produce schimbarea climei, având ca urmare topirea gheţurilor în
zonele polare ÅŸi deci creÅŸterea nivelului oceanelor cu toate
consecinţele respective.
Poluările gazoase pot să afecteze şi stratul de ozon, care asigură
protecţia biosferei faţă de nocivitatea radiaţiei ultraviolete.
Dintre poluanţii gazoşi mai amintim: oxidul de carbon CO,
hidrocarburile, aldehidele, bioxidul de sulf SO2, hidrogenul sulfurat
H2S, compuşii azotului NO, NO2, derivaţii halogenilor. Dintre acestea
predomină în atmosferă CO în proporţie de 50% şi SO2 – 16%.
Ploile acide
Poluarea atmosferei cea mai gravă se manifestă sub forma ploilor
acide.
Ploile acide sunt determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de
sulf şi azot (SO2 şi NO2), care în prezenţa vaporilor de apă şi
sub influenţa radiaţiilor ultraviolete se transformă în acizi
corespunzători extrem de toxici, acidul sulfuric şi acidul azotic.
Reacţiile de transformare se produc în troposferă.
Primele observaţii alarmante referitoare la creşterea acidităţii
precipitaţiilor în Europa (Norvegia) şi vestul SUA datează din 1960.
Abia după 1980 în numeroase păduri s-au înregistrat pierderi masive,
apărând fenomenul “moartea pădurilorâ€Â, în special la conifere.
b. Particule în atmosferă
Particulele care ajung în atmosferă pot fi:
– aerosoli naturali de origine continentală;
– praf terestru răscolit de furtuni;
– din reacţiile fotochimice ale unor gaze şi ozonul;
– din reacţiile dintre SO2, H2S, NH3 şi O3 cu O2;
– din erupţiile vulcanice;
– aerosoli oceanici, din evaporarea picăturilor, în suspensie;
– aerosoli de origine umană: fum, particule solide.
c. Poluări termice
Unele activităţi umane au ca efect încălzirea atmosferei, devenind
prin aceasta factori modificatori ai climei terestre. Este vorba în cea
mai mare măsură de pierderile de căldură ce au loc în timpul
combustiilor ce au loc la centrele termice.
POLUAREA APELOR
MOTTO:
“Spălaţi-vă dinţii cu cea mai bună pastă.
Apoi clătiÅ£i-vă gura cu deÅŸeuri industrialeâ€Â.
TOM LEHRER
Poluarea apei este o modificare fizică sau chimică a apelor de
suprafaţă şi din pânza freatică posibil a afecta în diverse feluri
organismele vii.
Nivelul de puritate a apei depinde de folosinţa acesteia.
Problema poluării apelor poate fi o problemă locală, regională sau
globală.
Sursele de poluare pot fi:
– neconcentrate (nepunctuale) provin de pe suprafeţe întinse;
– concentrate (punctuale) provin dintr-un singur loc (canale de
scurgere).
Poluanţii principali în ape, şi efectele lor sunt:
– Agenţi care provoacă boli (bacterii, viruşi, protozoare şi
paraziţi).
– deşeuri consumatoare de oxigen (deşeuri casnice, deşeuri animale
şi alte deşeuri biodegradabile care sărăcesc apa în oxigen).
– Chimicale anorganice solubile în apă (acizi, săruri, metale
toxice).
– Chimicale organice (uleiuri solubile şi insolubile în apă,
benzină, plastice, pesticide, solvenţi de spălare).
– Materii sedimentate sau suspendate în apă.
– Substanţe radioactive.
– Căldura.
Calitatea apei se exprimă după cantitatea de oxigen dizolvată în
apă la 20°C redată în p.p.m. (părţi per milion).
O apă bună are 8-9 p.p.m., una uşor poluată 6,7-8 p.p.m., modest
poluată 4,5-6,7 p.p.m., puternic poluată sub 4,5 p.p.m., grav poluată
sunt 4 p.p.m.
Privind oceanul planetar, menţionăm că, contaminarea apelor începe
în atmosferă la mare altitudine, de unde vaporii condensaţi cad pe
sol sub formă de precipitaţii încărcate cu reziduuri care mai
departe sunt antrenate pe întreg ciclul natural al apei. Apele uzate
vehiculate prin fluvii sunt deversate permanent în ocean în
cantităţi tot mai mari, urmare a creşterii populaţiei şi a
dezvoltării urbane şi industriale.
Produsele care ajung în ocean în cantităţi foarte mari şi care au
efectele cele mai grave sunt detergenţii, pesticidele şi
hidrocarburile petroliere. A mia parte dintr-un gram de pesticid (DDT)
la m3 de apă micşorează cu 75% randamentul fotosintetic al algelor.
POLUANÅ¢I FÄ‚RÄ‚ PRAG
În cazul substanţelor poluante este dovedit că efectul unora dintre
substanÅ£e, numite “fără pragâ€Â, apare prin acumulare în timp,
chiar şi în cantităţi extrem de mici.
Dintre principalele substanţe toxice “fără prag†se citează
pesticidele, hidrocarburile policiclice aromate, radiaţiile ionizate
precum şi unele metale grele ca de pildă: Pb, Hg, Cd etc. Atenţia
cercetătorilor este atrasă de acţiunea cronică pe care aceste
substanţe le exercită nu numai asupra organismelor intoxicate, dar şi
asupra descendenţilor lor.
Afectarea aceasta poate avea loc prin multiple moduri, dar mai ales prin
lezarea ţesutului glandelor sexuale, a celulelor embrionare sau a
puilor prin laptele mamar.
Privind pesticidele, este evident că în situaţia actuală agricultura
nu se poate dispensa de folosirea acestora. Fiind toxine, ele prezintă
însă şi numeroase riscuri pentru om şi animale. Pesticidele au
efecte negative chiar şi în doze mici iar contactul repetat cu aceste
substanţe provoacă multe accidente, de la intoxicaţii la decese.
Hidrocarburile ciclice aromate provin din arderile incomplete ale unor
combustibili în industrie sau în motoarele cu explozie ale
autovehiculelor. Poluările cu mercur şi plumb sunt cu urmări grave
pentru om.
Depunerea şi acumularea în ţesuturi osoase, şi unele organe pot să
aibă urmări fatale asupra vieţii.
Astăzi în zona Baia Mare bolile de metabolism generate de excesul de
plumb din atmosferă sunt mai frecvente cu 40-60% faţă de restul
ţării. La fel, bronşitele şi emfizem pulmonar cu până la 70%. Aici
speranţa de viaţă este mai mică cu circa 12 ani faţă de media pe
ţară.
Natalitatea a avut o tendinţă constantă de scădere de la 16 la mie
în 1989 la 10,5 la mie în 1996. Din datele oficiale rezultă că un
mare număr de copii suferă de rahitism. Mortalitatea infantilă a
crescut până la 24 la mie.
5. ELEMENTE DE ECOLOGIE UMANÄ‚ ÅžI URBANÄ‚
5.1. RELAÅ¢IILE GENERALE OM-BIOSFERÄ‚
Omul este un produs al evoluţiei ecosferei, în care rămâne integrat
deoarece existenţa lui este indisolubil legată de cea a altor specii
şi a întregului înveliş al planetei.
Dacă evoluţia tuturor celorlalte specii de pe glob se datorează doar
acţiunii unor legi biologice (în primul rând a selecţiei naturale),
în procesul dezvoltării speciei umane acţionează pe lângă legile
biologice, o nouă categorie de legi – legile sociale, a căror bază
este reprezentată prin procesul muncii.
Datorită numărului şi mai ales prin stăpânirea ştiinţei şi a
tehnologiei, omul a devenit specie dominantă în ecosferă, putând
transforma mediul, adaptându-l nevoilor sale, în timp ce la celelalte
specii procesul este invers, speciile se adaptează la mediu.
Datorită acestei situaţii, omul a ieşit de sub acţiunea legilor
luptei pentru existenţă cu alte specii şi de sub acţiunea
competiţiei biologice intraspecifice.
Factorul antropic este cel mai dinamic dintre toţi factorii, el
punându-şi amprenta asupra echilibrului ecologic de la primele
începuturi. Natura îi contestă încă omului dreptul de a transforma
toată suprafaţa pământului în scopul obţinerii de alimente şi
alte bunuri. De altfel, o asemenea acţiune ar fi potrivnică chiar
intereselor sale de perspectivă.
5.2. SOCIETATEA OMENEASCÄ‚ ÅžI CURENTUL ENERGETIC
Orice făptură ce există în biosfera terestră trebuie să aibă o
sursă de energie.
În cazul individului, energia necesară condiţiei umane se referă
atât la viaţa biologică cât şi la confortul necesar.
Pentru individul uman energia este:
a. ENDOSOMATICÄ‚
b. EXOSOMATICÄ‚
a. Energia ENDOSOMATICÄ‚ este energia din interiorul corpului nostru.
Denumirea vine de la două cuvinte greceşti: “endo†– în
interior şi “soma†– corp. Această energie metabolică se
realizează prin arderea zaharurilor şi grăsimilor din alimente.
În metabolismul bazal, omul cheltuieşte pentru întreţinerea corpului
16200 Kcal/zi. Când omul face efort muscular şi intelectual,
cantitatea de calorii necesară e mai mare. În organism consumul de
glucoză şi oxigen nu este egal. Cel mai mare consum de glucoză se
realizează la efortul intelectual intens. Prezentăm câteva praguri:
– metabolismul bazal 1.600 Kcal/zi-1;
– starea de subnutriţie 1.600-1.900 Kcal/zi-1;
– nutriţie normală 2.150-2.500 Kcal/zi-1;
– supraalimentare 3.100-3.600 Kcal/zi-1.
Condiţii de muncă grea:
– metalurgie 3.500 Kcal/zi-1;
– minerit 5.000 Kcal/zi-1;
– cosit şi secerat manual 7.000 Kcal/zi-1.
b. Energia EXOSOMATICĂ este o energie nemetabolică sau cultuală. În
limba greacă “exo†– însemnă exterior.
Numai genul “Homo†speciile erectus, neandertalensi, sapiens
familis, sapiens actual, foloseşte energia exosomatică.
Prima resursă de energie exosomatică a fost lemnul. Homo erectus îl
folosea pentru trebuinţele zilnice, frigerea vânatului şi
încălzitul peşterii, 1.000 Kcal/zi-1.
În timp, după descoperirea focului, cantitatea de energie exosomatică
a crescut. A doua mare tranziţie ecologică începe în secolul al
XIII-lea, când în Anglia se descoperă cărbunele de pământ, şi
deşi primul londonez care a folosit cărbuni de pământ pentru
încălzirea locuinţei a fost judecat şi spânzurat, acesta este un
mare eveniment de ecologie umană.
Momentul de răscruce sau de schimbare, când omul ajunge să manipuleze
energie exosomatică, se petrece la sfârşitul neoliticului şi
începutul erei metalelor.
Marea tranziţie ecologică umană, sesizată foarte bine de XENOPHON,
care afirma în scrierile sale “agricultura este maica şi doica
tuturor meÅŸteÅŸugarilorâ€Â, dezvoltarea agriculturii a atras
dezvoltarea meÅŸteÅŸugurilor.
Pe măsura dezvoltării meşteşugurilor şi apoi a industrializării,
după anii 1700-1750, cantitatea de energie exosomatică folosită a
crescut mult.
Astăzi omul cheltuieşte:
– în ţări în curs de dezvoltare 7.000-10.000 Kcal/zi-1;
– în ţări dezvoltate industrial 10.000-100.000 Kcal/zi-1;
– în ţări foarte dezvoltate peste 100.000 Kcal/zi-1.
În ţări supraindustrializate, în S.U.A. de exemplu, la New York, se
foloseşte până la 2-3 milioane Kcal/zi-1.
Pentru secolul al XXI-lea, dacă la toate categoriile de resurse
perspectivele sunt sumbre, la capitolul energiei exosomatice există o
rază de speranţă. Actualei folosiri a energiei bazate pe consumul de
combustibili fosili (cărbune, petrol şi derivaţi) se va adăuga din
ce în ce mai mult, prin aportul ştiinţei, folosirea de energie
solară, eoliană, a mareelor etc.
5.3. ELEMENTE DE ECOLOGIE URBANÄ‚, URBANIZAREA ÅžI POPULAÅ¢IA URBANÄ‚
Aşezările urbane au apărut după trecerea la treptele superioare ale
producţiei şi organizării colectivităţilor umane: diviziunea muncii
prin separarea agricultorilor de vânători, de meşteşugari şi
muncitori industriali.
Primele oraşe au apărut încă cu 7 milenii înaintea erei noastre,
în ţările din orientul apropiat: Irihon, Babilon, Persepolis etc. W.
Schneider, în lucrarea “Omniprezentul Babilon, oraşul ca destin al
oamenilor†(1966), a arătat că istoria oraşelor se suprapune cu
istoria lumii, deoarece oraÅŸul a fost nu numai exploratorul, ci ÅŸi
conducătorul şi creatorul civilizaţiei umane. Aglomerarea oamenilor
spre oraşe, în ultimul secol, a devenit masivă. Marile oraşe au
apărut în epoca modernă. În (1800) cele mai mari oraşe cu un milion
de locuitori au fost: Pekin, Tokio, Londra. ÃŽn Europa: Paris, Neapole,
Istanbul, Lisabona, Petersburg, Viena ş.a. Primele oraşe care în 1850
aveau peste un milion de locuitori u fost Londra ÅŸi Paris.
La începutul sec. XX, Londra avea peste 7 milioane de locuitori, New
York 6 milioane, Paris, Moscova două milioane.
În anul 1900 în întreaga lume erau doar 12 oraşe care aveau peste un
milion de locuitori. În 1940 numărul acestora au crescut la 38, în
1960 a crecut la 77, în 1973 erau 137 şi în 1975 – 181. În
prezent, cele mai mari oraÅŸe din lume sunt: Shanghai, Tokyo, New York,
Ciudad de Mexico, care cu suburbiile lor depăşesc 10-12 milioane de
locuitori.
Urbanizarea populaţiilor a fost determinată de dezvoltarea industriei,
care a absorbit o proporţie din ce în ce mai însemnată de muncitori
în producţia industrială. Pe de altă parte, mecanizarea agriculturii
a eliberat pe muncitorii agricoli, precum şi creşterea relativă a
populaţiei rurale, fără ca suprafaţa agricolă să crească decât
foarte lent, şi în unele zone chiar a scăzut.
În ceea ce priveşte clasificarea oraşelor după datele oficiale ONU,
completate cu propuneri ale unor urbanişti şi demografi, redăm
următoarea scară a aşezărilor urbane:
– Oraşe mici de la 200-20.000;
– Oraşe mijlocii sau aglomeraţii de la 20.000-100.000;
– Oraşe mari de la 100.000-500.000 locuitori;
– Oraşe multi-milioane sau metropole de la 2,5 milioane la 12
milioane;
– Megapolis – ansamblu urbanizat de câteva zeci de milioane
locuitori.
Se mai folosesc şi denumiri de “city†care au peste o sută de mii
de locuitori, aşa-numitele aglomerări urbane împreună cu suburbiile
sale; “conurbaţii†– grupuri de mai multe aşezări urbane
apărute prin împreunarea mai multor localităţi care în trecut au
fost separate; “super conurbaţii†– regiuni urbane din mai multe
conurbaţii.
Creşterea populaţiei urbane cunoaşte un ritm accelerat încât îl
întrece pe cel al populaţiei rurale, iar după gradul de dezvoltare al
populaÅ£iei urbane a Å£Ã
