Referat Dreptul Si Sistemul
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Dreptul Si Sistemul si de asemenea puteti face
Download Referat dreptul si sistemulCiteste fragmente din Referat Dreptul Si Sistemul
Sistemul Stiintei Dreptului
HYPERLINK
"http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap1.htm" l
"11#11" 1.1. Consideraţii generale asupra ştiinţei
Într-o formulă generică, ştiinţa poate fi definită ca sistem de
cunoştinţe despre existenţă (realitatea fizico-naturală,
socio-umană şi spirituală), dobândite prin metode adecvate şi
exprimate în concepte, categorii şi principii.
John Bernal, vorbind despre rolul ştiinţei, precizează că aceasta
este un factor important pentru dezvoltarea actului de creaţie si un
neîncetat izvor de idei generale şi principii filozofice despre lume
(John Bernal, "Ştiinţa în istoria societăţii", Bucureşti, 1964,
pag. 28).
El atrage atenţia asupra unui dublu înţeles al ştiinţei:
- ca instituţie, în sensul de organizaţie de oameni care îndeplinesc
în societate anumite roluri;
- ca metodă, cu sensul de ansamblu de procedee, mijloace prin care se
dezvăluie aspecte şi legităţi noi ale lumii, dar în care se
regăsesc şi reminiscenţe cu valoare tradiţională.
Definiţia de mai sus presupune câteva precizări :
1. Orice ştiinţă prezintă caracteristici esenţiale precum :
-        veridicitatea - redarea în enunţuri adevărate a
aspectelor pe care le descoperă în domeniul ei de cercetare;
-        raţionalitatea - corectitudinea sub aspect logic a
enunţurilor;
-        verificabilitatea - enunţurile ei să se confirme în
valoarea lor generală de adevăr prin metode de verificare, referitoare
la domeniul de referinţă;
-        perfectibilitatea - disponibilitatea de a integra
descoperirile noi în sistemul său explicativ.
2. Nu orice opinie are valoare de cunoştinţă. Pentru ca o propoziţie
să aibă valoarea cunoştinţei sunt necesare două condiţii :
-        să fie temeinică;
-        să fie adevărată.
3. Pentru ca un ansamblu de cunoştinţe să fie numit ştiinţă, sunt
necesare următoarele condiţii :
-        să aibă un obiect de cunoaştere, respectiv un
domeniu propriu de cercetare conceptuală;
-        să posede un limbaj propriu, riguros definit;
-        să se întemeieze pe un sistem propriu de principii,
legi, noţiuni şi categorii;
-        să utilizeze metode şi tehnici adecvate de
cercetare, formulând principii de metodă, reguli, criterii
operaţionale;
-        să cuprindă ipoteze şi teorii competitive pentru
explicarea diferitelor aspecte ale domeniului cercetat;
-        să permită predicţii şi retrodicţii. (A se vedea
ÅŸi Gh. C. Mihai, Radu T. Motica - "Fundamentele dreptului. Teoria ÅŸi
filozofia dreptului", Ed. All, BucureÅŸti, 1997).
Ca fenomen social şi ca formă specifică de activitate umană,
ştiinţa nu poate fi analizată doar din perspectiva sincronică -
drept un sistem de idei, reprezentări, teorii (imagine statică) - ci
ca un sistem în diacronia lui, cu o anumită istoricitate şi
evoluţie, care produce continuu noi cunoştinţe.
În acest sens se discută despre incompletitudine, caracter perimat al
unor cunoştinţe, lipsă de actualitate, depăşirea teoriei de către
realitatea factuală, etc.
Există multe clasificări ale ştiinţelor, luându-se drept criteriu
obiectul (domeniul) de cercetare, metodele, raporturile cu alte
ştiinţe.
Există o clasificare clasică trihotomică, acceptată şi în
postmodernism, pe domenii largi ale existenţei : ştiinţe ale naturii;
ştiinţe despre societate şi ştiinţe despre gândire.
Funcţie de referentul descris şi de explicat se identifică două
subsisteme :
-        subsistemul ştiinţelor despre existenţă (ştiinţe
ale naturii, socio-umane; despre gândire)
-        subsistemul ştiinţelor acţiunii (ştiinţe
organizaţionale, ştiinţe tehnice, ştiinţe
instructiv-educaţionale).
Ştiinţa dreptului este componentă a ştiinţelor socio-umane A. Botez
(în "Ştiinţele sociale şi mutaţiile contemporane în
epistemologie", vol. "Epistemiologia ştiinţelor sociale",
Bucureşti,1979, pag. 95) prezintă tabloul ştiinţelor sociale astfel
:
1.    Ştiinţe de tip nomotetic, având ca obiect activităţile
umane şi ca scop stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale
corespunzătoare (economia, politologia, sociologia, demografia,
lingvistica, etc.);
2.    Ştiinţele ce au ca obiect istoria, iar ca scop
reconstituirea şi interpretarea trecutului (ştiinţele istorice);
3.    Ştiinţele care delimitează lumea dominată de norme,
obligaţii şi atribuţii, având drept obiect aspectele normative ale
activităţii umane (ştiinţele juridice, etica);
4.    Ştiinţele ce au ca obiect activitatea cognitivă, ca
activitate esenţial umană şi ca scop cercetarea epistemologică a
ştiinţei (epistemologia).
În cadrul oricărui subsistem de cunoaştere ştiinţifică există o
ştiinţă ce abordează generalul şi esenţialul din domeniul său,
căutând-ui explicaţii generice, fixându-le în noţiuni
fundamentale; noţiunile fundamentale constituie repere epistemologice
ale ştiinţelor particulare din fiecare subsistem. Asemenea ştiinţe
sunt numite fundamentale (economia generală, psihologia generală,
estetică, istoria, etc.).
Ştiinţele juridice, ca subsistem, aparţin subsistemului ştiinţelor
socio-umane; subsistemul ştiinţelor juridice are ca domeniu de
cercetare modalitatea de fiinţare a socio-umanului numită drept (vezi
Gh. Mihaiu, Radu T. Motica, op. cit.).
HYPERLINK
"http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap1.htm" l
"12#12" 1.2. Dreptul şi ştiinţa dreptului
Dreptul reprezintă dimensiunea juridică a societăţii ca ansamblu de
reguli de conduită obligatorii care consfinţesc drepturi, libertăţii
şi obligaţii ale oamenilor în relaţiile lor reciproce şi a căror
respectare este asigurată, la nevoie, de către forţa publică.
Aşadar, nu se confundă dreptul, ca realitate socio-umană, ca mod de
disciplinare a comportamentelor intr-o comunitate - cu studiul acestei
realităţi, cu ştiinţa care îi cercetează legităţile,
regularităţile, geneza şi modalităţile de implicare şi determinare
a comportamentului uman.
Ştiinţele juridice (ştiinţa dreptului) studiază legile existenţei
şi evoluţiei statului şi dreptului, instituţiile politice şi
juridice, formele lor concret-istorice, corelaţia cu celelalte
componente ale sistemului social, influenţele instituţiei
politico-juridice asupra socialului ÅŸi ale acestuia asupra primelor.
Dreptul, ca fenomen normativ - fiind determinat de scopuri care se impun
acţiunii - reprezintă încercarea de disciplinare şi coordonare a
relaţiilor sociale, în vederea promovării unor valori acceptate de
societate precum: proprietatea, siguranţa juridică şi securitatea
libertăţilor individuale, societatea civilă, etc.(vezi Gh. Mihaiu,
Radu I. Motica).
Ştiinţa dreptului formulează principiile generale în baza cărora
dreptul îşi structurează un mecanism adecvat - eficient şi adaptat
la omul real, concret - de influenţare a comportamentului, în temeiul
unor cerinţe valorice.
Ea este o ştiinţă explicativă, cu un statut specific, dar şi o
ştiinţă normativă.
Ca ştiinţă explicativă, ştiinţa dreptului studiază natura
juridicului, caracteristicile sale structurale, raporturile cu alte
ştiinţe, raporturile interne ale sistemului juridic.
Ştiinţa dreptului nu se limitează la studiul normei juridice, a
jurisprudenţei şi contractului (nu se confundă cu o exegeză a
textelor normative), ci supune procesului explicativ-interpretativ
contextul social-cultural în care apar şi fiinţează normele şi
instituţiile juridice, cooperând în acest proces cu toate ştiinţele
sociale-economia politică, istoria, demografia, sociologia,
politologia, statistica precum ÅŸi cu filozofia (a se vedea N.Popa -
Teoria generală a dreptului).
ÃŽn acest sens sunt de actualitate aprecierile lui Schelling ÅŸi Titu
Maiorescu, dar şi lipsite de temei precizările lui August Comte
referitoare la caracterul neştiinţific al dreptului care ar impune
dispariţia sa din sistemul ştiinţelor. HYPERLINK
"http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap1.htm" l
"_ftn1#_ftn1" o "" [1]
Statutul specific al ştiinţei dreptului rezultă din specificitatea
domeniului relaţiilor şi structurilor sociale analizate - domeniul
participării oamenilor la circuitul juridic, ca subiecţi de drepturi
şi obligaţii juridice, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
Cooperarea oamenilor în acest domeniu al realităţii sociale implică
intervenţia dreptului în scopul ordonării şi dirijării
comportamentelor, impunându-le reguli normative, modele,
programându-le într-un sens anume acţiunile şi limitându-le, în
temeiul unor sancţiuni ce ţin de coexistenţa libertăţilor, dreptul
"absolut" de manifestare (vezi N.Popa, op.cit., pag. 8).
În sinteză:
a.    obiectul ştiinţelor juridice îl constituie studierea
dreptului, a fenomenului juridic în complexitatea sa: dreptul ca
ansamblu de norme, drepturile subiective, relaţiile juridice şi
ordinea de drept din societate, conştiinţa juridică;
b.    dreptul este un aspect al vieţii sociale supus
investigaţiei ştiinţifice;
c.     în cadrul ştiinţelor sociale, ştiinţa dreptului
(ştiinţele juridice) se distinge (alături de etică) ca o ştiinţă
normativă întrucât segmentul esenţial din viaţa socială, fenomenul
studiat este reprezentat de normele juridice;
d.    ştiinţa juridică operează cu concepte, definiţii şi în
deosebi cu formulări de legităţi de tipul postulatelor şi
principiilor; propoziţiile ce formulează aceste legităţi nu se
confundă cu normele juridice (legi, decrete, acte normative diverse)
întrucât primele reprezintă concluzii ştiinţifice, aprecieri şi
judecăţi de valoare în urma studierii dreptului în toate ipostazele
existenţei sale, în timp ce secundele (normele juridice) sunt
prescripţii, reguli interactive stabilite de puterea publică (deci,
segmente factuale ale existenţei în plan social) - opinie exprimată
în literatura de specialitate.
Formulările ştiinţei juridice (pe care Kelsen le numeşte
propoziţii de drept) sunt descriptive, nu au caracter imperativ, ci pot
fi adevărate sau false, având funcţia de cunoaştere a dreptului.
Normele juridice (dreptul) conţin prescripţiuni, sunt imperative (
"să faci!", "să nu faci!", "să dai!") şi asigură exercitarea
autorităţii juridice reprezentată de organele publice; ele permit
acţiuni dar şi limitează acţiuni comportamentale (vezi Gh. Mihaiu,
Radu T. Motica).
Belgianul Francois Rigaux susţine că primul obiect al ştiinţei
dreptului este de a restaura conexiunile între normele juridice
aplicate de practicieni şi situaţiile juridice trăite de oameni, de a
elucida fenomenele dreptului ÅŸi de a identifica scopurile pe care le
serveşte (scopurile sunt determinate de alegerea politică, fiind deci
vorba de politica juridică sau legislativă). HYPERLINK
"http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap1.htm" l
"_ftn2#_ftn2" o "" [2]
Analizând transpunerea potenţială a cunoştinţelor juridice în
ştiinţă, Mircea Djuvara spunea că această posibilitate se
conturează în real atunci când, având ca obiect un număr cât mai
mare de acte din cele care se ocupă dreptul, le ordonează şi le
leagă după HYPERLINK
"http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap1.htm" l
"_ftn3#_ftn3" o "" [3] caracterele lor esenţiale prin noţiuni sau
principii juridice universal valabile, întocmai ca şi legile naturii.
HYPERLINK
"http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap1.htm" l
"13#13" 1.3. Sistemul ştiinţei dreptului
Dreptul - ca ansamblu al normelor juridice cu rol de ordonare ÅŸi
orientare a comportamentului uman a constituit încă din antichitate
obiect de reflecţie şi cercetare pentru gândirea umană,
realizându-se un studiu asupra acestuia dintr-o dublă perspectivă:
- perspectiva filozofică: Platon, Aristotel, Toma d’Aquino, Hugo,
Grotius, Bodin, Hume, Locke, Montesqieu, Rousseau, Kant, Hegel, Marx,
Rawls, Nozik, Berlin, Hayek ÅŸ. a.
- perspectiva juridică: Gaius, Ulpian, Papinian, Modestin, Innerius
(glosator medieval), şcoli juridice din Italia, şcoala franceză
reprezentată de Cujas, şcoala de la Oxford, Eike von Repkow
(Germania), Kelsen ÅŸ. a.
Trebuie precizat că despre o constituire a ştiinţei juridice ca o
ramură distinctă a ştiinţelor sociale, având la rândul său un
sistem propriu, cu discipline distincte, se poate vorbi abia începând
din secolul al XIX-lea.
Forma normativă a dreptului este studiată dintr-o perspectivă
globală, fixându-se cunoştinţele despre ea în categorii
fundamentale, în enunţuri cu valoare de lege, validate pentru
întregul sistem de către Teoria generală a dreptului (ştiinţă în
care noţiunile, categoriile, principiile, legile au generalitate
maximă, ele reprezentând fundamentul metodologic şi epistemologic al
tuturor celorlalte ştiinţe juridice (a se vedea N. Popa - Teoria
Dreptului în sistemul ştiinţelor juridice, Analele Universităţii
BucureÅŸti, Drept, 1991).
Analiza dreptului (tot ca întreg) din punctul de vedere al devenirii
şi evoluţiei sale, al diacroniei, este realizată de către Istoria
dreptului- fundament metodologic şi epistemologic pentru ştiinţele
istorico-juridice (Istoria dreptului românesc, Istoria dreptului
european, Istoria teoriilor ÅŸi doctrinelor juridice etc.).
Dar forma normativă juridică nu are doar o structură diacronică, ci
şi sincronică : penală, civilă, administrativă etc. Ştiinţele
juridice care studiază formele particulare ale formei normative
generale se numesc ştiinţe juridice de ramură (particulare). O
ştiinţă de ramură- dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul
financiar, dreptul familiei, dreptul civil, dreptul penal etc. -
cercetează ceea ce are general, esenţial, funcţional şi necesar
structural o ramură de drept, constituită dintr-un ansamblu de norme
şi instituţii juridice care reglementează un ansamblu de relaţii
sociale.
Astfel:
Totalitatea reglementărilor relaţiilor sociale cu conţinut
patrimonial (raporturi referitoare la drepturile reale ÅŸi raporturile
obligaţionale) şi personal nepatrimonial (referitoare la identitatea
persoanelor, la integritatea acestora şi la creaţia intelectuală)
prin metoda de reglementare a egalităţii juridice a părţilor
reprezintă ramura dreptului civil, iar studierea acesteia revine
ştiinţei dreptului civil;
 Totalitatea reglementărilor prin care se stabilesc faptele sociale
considerate infracţiuni, pedepsele şi dreptul statului de a trage la
răspundere pe vinovat-infractor, apărându-se astfel principalele
valori sociale, prin metoda subordonării uneia din părţi (vinovatul)
celeilalte (statul) , reprezintă ramura de drept penal iar studierea
acestei ramuri revine ştiinţei dreptului penal.
Există o diversitate de ramuri de drept - dreptul constituţional,
dreptul fiscal, dreptul financiar, dreptul muncii şi securităţii
sociale, dreptul comercial, dreptul familiei, etc., fiecare făcând
obiectul unei ştiinţe juridice sau ştiinţe juridice de ramură.
Urmând trihotomia taxonomică adoptată de UNESCO, alături de
elementele de mai sus la sistemului ştiinţelor juridice, trebuie
precizate cele care constituie subsistemul ştiinţelor juridice tehnice
(ştiinţa dreptului procesual civil, ştiinţa dreptului procesual
penal, criminalistica. Există şi puncte de vedere conform cărora
procedurile sunt ramuri de drept, însă, le considerăm tehnice
întrucât studiază faptele, etapele, operaţiile, procedeele de
reglementare ale procesului civil sau penal, a se vedea în acest sens
şi opinia exprimată de Gh. Mihaiu, Radu T. Motica).
Unele ştiinţe din afara sistemului ştiinţelor juridice participă la
cunoaşterea metodică şi cunoaşterea dreptului prin aplicaţiile lor:
astfel ştiinţele medicale contribuie prin aplicaţia numită
"Medicină legală", statistica prin aplicaţia numită "Statistică
judiciară", sociologia prin aplicaţia numită "Sociologie juridică",
psihologia prin "Psihologia juridică", retorica prin "Retorica
juridică", Logica prin logica juridică (vezi N. Popa, op.cit., pag.
13; Gh. Mihaiu, Radu T. Motica).
Între sistemul ştiinţelor juridice şi celelalte ştiinţe
socio-umane există interdependenţe cognitive ca urmare a unităţii
domeniilor lor de referinţă şi cercetare (socio-umanul).
 HYPERLINK
"http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap1.htm" l
"14#14" 1.4. Funcţiile ştiinţelor juridice
În general, demersul cunoaşterii ştiinţifice- demers realizat
implicit la nivelul fiecărei ştiinţe - presupune:
-        descoperirea faptelor brute;
-        fixarea faptelor brute ca date în limbajul specific
(trecerea la faptele ştiinţifice);
-        elaborarea, în temeiul faptelor ştiinţifice, a
ipotezelor şi teoriilor, a căror veridicitate este verificabilă (vezi
Mircea Flonta, op.cit.; Gh.Mihaiu, Radu T.Motica, op.cit.).
Din acest demers se conturează cele două dimensiuni ale ştiinţei:
-        dimensiunea descriptivă - stabilirea şi fixarea
metodică a faptelor ÅŸtiinÅ£ificeÂÂ
-        dimensiunea teoretică- elaborarea de ipoteze şi
teorii.
Prin ipoteze şi teorii o ştiinţă informează cognitiv despre (ceva
determinat) şi explică domeniul pe care îl cercetează; prin
explicările ei, ştiinţa face accesibil raţiunii domeniul respectiv,
îl face deci inteligibil.
Având cunoştinţă de un fapt (sau o succesiune de fapte),
explicările în legătură cu el (ele ) vizează răspunsuri la
întrebări legate de necesitatea prezentă sau trecută (de ce este
necesar? de ce a fost ÅŸi nu mai este necesar? de ce a devenit necesar?
etc). Aceste răspunsuri evidenţiază raporturi cauzale, (raporturi de
mecanism) raporturi independente de subiectul cercetat atât în
producerea, cât şi în existenţa lor.
Explicaţia poate fi:
nomoligic-deductivă (nomos=lege) -când răspunde de ce fenomenul X a
fost necesar să se producă, modifice, dispară în baza unei legi
cunoscute deja (ideea de necesitate şi lege se referă la relaţii
obiective, imanente, conform firii relaţiilor -deoarece legea e o
corelaţie existenţială uniformă, generală între entităţi). O
asemenea explicaţie conduce la predicţii riguroase (calculul
eclipselor de lună pentru următorii 50 000 de ani determinismul
laplacean).
inductiv-probabilistică - răspunde că A probabil, într-un grad
oarecare se produce în baza producerii seriei Aa………An.
Termenul juridic de cauză nu se identifică cu cel filozofic; Termenul
românesc (juridic) este preluat din latinescul "causa" care reprezintă
traducerea grecescului "aitia"-vină (la greci, cauza este ceea ce
tulbură starea de armonie, ea făcându-se vinovată de încălcarea
"logos-ului" - ordinii naturale-. Vinovăţia e legată de
responsabilitate, aceasta e corelată cu premeditarea, intenţia şi
acţiunea, ori a extinde la natură cauza ca vină, este o
antropomorfizare a naturii (lucru superstiţios). Vorbind despre
distincţia între a face lucrurile şi a "cauza lucruri", Georg von
Wright scrie: "Este convenabil să distingem între a face lucruri şi a
cauza lucruri şi, deci, între abilitatea de a face şi abilitatea de
a cauza. Făcând anumite lucruri noi cauzăm alte lucruri. Ceea ce
cauzăm (determinăm) astfel sunt efectele acţiunii noastre. Ceea ce
facem este cauza acelor efecte. Voi numi cauza rezultatul, iar
efectele-consecinţele acţiunilor noastre. Lucrul făcut este
rezultatul unei acţiuni, lucrul cauzat este consecinţa unei acţiuni…
Conexiunea dintre o acţiune şi rezultatul ei este una intrinsecă,
logică, şi nu una cauzală (extrinsecă). Dacă rezultatul nu se
materializează, acţiunea pur şi simplu nu a fost executată …E o
eroare gravă să considerăm actul (acţiunea însăşi) ca o cauză a
rezultatului ei….Când spunem că o cauză produce un efect nu
înţelegem prin aceasta că o cauză - prin faptul că face ceva-
determină efectul. Datorită faptului că aceasta se întâmplă, cauza
se produce. A spune că noi cauzăm efecte nu înseamnă a spune că noi
suntem cauza (ci noi facem lucruri care apoi, în calitate de cauze,
produc efecte, "Ťacţioneazăť sau operează drept cauze". HYPERLINK
"http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap1.htm" l
"_ftn4#_ftn4" o "" [4]
Textul particularizează ştiinţele juridice care explică realitatea
acţiunilor umane în forma normată juridic, adică a ceea ce trebuie
(juridic) să fie, în conexiune cu realitatea socială actuală şi cu
acea posibilă, în căutarea unor legităţi proprii integrate în
legităţi sociale generale (apud. Gh. Mihaiu, Radu T.Motica).
(NOTĂ Pentru seminar se vor clarifica aspectele raporturilor cauzale;
relaţia cauzală ca relaţie de succesiune logică; fapte consumate,
tentativa, tentativa imperfectă etc.)
Explicarea din ştiinţele juridice prezintă următoarele
caracteristici:
-        este teleologică-întrucât explicatul ei este
acţiunea umană (acţiunea este orientată către un scop - proiecţia
ideală asupra finalităţii acţiunii);
-        are caracter normativ- deoarece explicatul ei este
acţiunea umană care trebuie să fie (solicitată imperativ);
-        este cauzală- dacă explicatul ei este un element al
comportamentului neinterpretat intenţionalist.
Acţiunea umană are, pentru agentul ei, un sens- scopul- care îi
premerge, iar rezultatul acestei acţiuni este scopul însuşi
(proiecţia ideală devenită realitate, conturată în realitate)
înfăptuit; explicăm telelogic, întrucât raţiunile acţiunii se
găsesc în scopurile activantului, cu o puternică încărcătură
subiectuală, purtătorul scopului urmărindu-l dinainte şi pe
parcursul înfăptuirii lui (conştientizarea scopului - exemplul
celebru al diferenţei albinei şi păianjenului faţă de arhitect).
Normele juridice sunt mecanisme formale pentru a impune oamenilor să
facă anumite lucruri într-un anumit fel (cadrul prescriptiv- o
anumită orientare a scopului), astfel ca ordinea generală a faptelor
sociale să se afirme netulburată.
Ştiinţele juridice explică, aşadar, teleologic şi normativ lumea
telelogic-normativă a dreptului, componentă a vieţii sociale,
desfăşurată teleologico-normativ (Gh. Mihaiu, R. I. Motica).
Forma normativă juridică vizează lumea lui "trebuie să fie"
juridică-la Kant, în morală "ce trebuie să fac?", altfel spus, ceea
ce e interzis, obligatoriu, permis să fie juridic se cere imperativ să
fie, sub ameninţarea unei sancţiuni din partea unei autorităţi
publice recunoscute. Ştiinţele nu-şi tratează neutral-descriptiv
domeniile, ci descriptiv-critic, în sensul că demersul lor nu este un
demers în sine, închis, ci un demers ce presupune raportare la valori:
la justiţie, la dreptate, la bine, la util, la coerenţă. În măsura
în care componente ale domeniilor juridice contrazic sau contravin, sau
se îndepărtează de aceste valori, ştiinţele juridice îşi asumă
misiunea să propună soluţii teoretice. Caracterul descriptiv-critic
al ştiinţelor juridice explică unghiul de vedere metajuridic al
cercetărilor ştiinţelor juridice, adică:
-        un unghi de vedere filozofic sub aspect ontologic
(sunt ştiinţe sociale de un anumit tip);
-        un unghi de vedere axiologic (sunt ştiinţe ce
raportează normele juridice la valori transjuridice);
-        un unghi de vedere antropologic (sunt ştiinţe ce au
în vedere- implicit sau nemijlocit- perfectibilitatea omului ca homo
juris), (vezi Gh. Mihaiu, R. I. Motica).
Deci, funcţiile ştiinţelor juridice sunt :
-        explicarea teleologic-normativă
-        implicarea teoretic-critică
-        universalitatea pragmatică (dacă ştiinţa este
cunoaşterea metodică a generalului, cum spunea Aristotel) şi dacă
fiecare sistem naţional are aceleaşi note fundamentale, cu
particularităţile proprii, atunci o ştiinţă juridică realizează
universalitatea descripţiilor cu specificitatea descripţiilor ei cu
specificitatea criteriilor ei aplicative).
 HYPERLINK
"http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap1.htm" l
"15#15" 1.5. Teoria generală a dreptului şi locul ei în sistemul
ştiinţelor juridice (ştiinţei dreptului)
În "Teoria dreptului în sistemul ştiinţelor juridice" (Analele
Universităţii Bucureşti, 1991) Nicolae Popa subliniază că
cercetarea fenomenului juridic nu poate fi restrânsă nici la nivelul
istoricităţii sale, nici la nivelul unei tratări de tip particular-
adică a formelor dreptului pozitiv, activ, în vigoare într-o anumită
ţară, ci trebuie realizată prin surprinderea aspectelor de
generalitate, a constantelor dreptului. Studiul conceptelor,
categoriilor ÅŸi principiilor fundamentale ale dreptului este realizat
de Teoria generală a dreptului. În cadrul Teoriei generale a dreptului
sunt elaborate concepte precum: dreptul (esenţa, conţinutul şi forma
dreptului), norma juridică, izvorul de drept, raportul juridic, tehnica
juridică, răspunderea juridică, etc. Demersul fundamentării acestor
concepte prezintă ca punct iniţial datele furnizate de ştiinţele
juridice de ramură şi ştiinţele juridice istorice, asigurându-se
astfel, la nivelul conceptelor posibilităţi de identificare,
delimitare, ordonare şi structurare a realităţii juridice.
Teoria generală a dreptului este ştiinţa juridică despre fenomenul
dreptului şi cercetează structurile, mecanismele sistemului de drept
în care întâlnim aplicaţiile conceptelor filozofice: fenomenul
juridic, dreptul obiectiv, raporturile juridice, conştiinţa juridică,
ea valorifică diverse concepţii filozofice la nivelul unor domenii ale
acestora precum ontologia, epistemologia, antropologia, axiologia,
etica. Ea cuprinde ipoteze ÅŸi teorii competitive despre ceva determinat
obiectul la care se referă şi îl explică, ale cărei legi caută a
le descoperi: fenomenul dreptului ÅŸi celelalte componente ale
fenomenului juridic.
Fenomenul dreptului, în dubla sa ipostază-drept obiectiv şi drept
subiectiv- este componentă a fenomenului juridic care, pe lângă
fenomenul dreptului cuprinde: faptele juridice, raporturile juridice,
conştiinţa juridică, formele instituţiilor analizate cu caracter
juridic (Gh. Mihaiu, R. T. Motica).
H
¼
À
Ú
H
¼
áâ€â€”敨ä•ᘀè扆䠀Ȫä¡ÂÉ䡳É Teoria generală a dreptului cuprinde
acel set conceptual prin care ştiinţa dreptului judecă, explică
realitatea juridică; ea surprinde caracterele proprii şi permanente
ale fenomenului juridic, spre a-l defini şi a-i contura spaţiul în
cadrul sistemului social istoric din care face parte. Ei îi sunt
proprii două perspective de cercetare a fenomenului juridic:
-        o perspectivă filozofică-studiul necesităţii şi
posibilităţii principiale a dreptului;
-        o perspectivă ştiinţifică- studiul cauzelor
concrete, a modului istoric determinat al apariţiei şi formelor de
manifestare ale fenomenului juridic (realităţii juridice). "Teoria
generală a dreptului are un limbaj propriu care exprimă în termeni
definiţi, fundamentali pentru celelalte ştiinţe juridice, ceea ce
este general şi necesar întregimii normative juridice. De pildă,
ştiinţa dreptului civil utilizează conceptul de Ťraport juridic
civilť, spre deosebire de ştiinţa dreptului penal care utilizează
conceptul de Ťraport juridic penalť întrucât primul vizează o
relaţie de egalitate între subiecte, iar cel de-al doilea, o relaţie
de autoritate, dar ambele concepte îşi au originea în noţiunea
generică de Ťraport juridicť utilizată de Teoria generală a
dreptului". În acelaşi timp, fiecare ştiinţă juridică de ramură
operează cu concepte proprii :
Exemplu :
-        bunuri fungibile, bunuri generice, succesiune,
obligaţie, uzufruct, nulitate, contract sinalagmatic, drepturi
personale nepatrimoniale, etc. în dreptul civil;
-        recidivă, infracţiune, participaţie improprie,
concurs de infracţiuni, amnistie, graţiere, etc., în dreptul penal;
-        autonomie, retractare, funcţie publică, revocare,
anulare, etc. în dreptul administrativ;
-        suspendarea temporară a contractului individual de
muncă, destituire, transfer, în dreptul muncii etc.
Se poate spune că Teoria generală a dreptului ajunge la abordarea
regularităţilor fenomenului juridic utilizând datele furnizate de
ştiinţele juridice de ramură (deducţiile, axiomele şi postulatele
dobândite prin sinteză sunt răspunsuri la problemele practicii) dar,
la rândul ei, oferă acestor discipline instrumentele epistemologice
necesare cercetării proprii. Teoria generală a dreptului, studiind
esenţa fenomenului juridic, elementele sale de universalitate, nu este
afectată de aspecte precum intrarea în vigoare, modificarea,
abrogarea, aspecte specifice dreptului pozitiv precum dreptul civil,
penal, administrativ etc., unde, puterea legislativă dintr-un stat are
capacitate de intervenţie, ducând la apariţia sau abrogarea unor
norme în vederea satisfacerii idealurilor de drept, justiţie,
libertate (a se vedea şi N. Popa, Teoria generală a dreptului).
HYPERLINK
"http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap1.htm" l
"16#16" 1.6. Metodele cercetării ştiinţifice a dreptului
Termenul "metodă" provine din limba greacă unde "methodos" are
semnificaţia de cale, drum, mod de expunere. Preocupările pentru
perfecţionarea metodei au dus la constituirea metodologiei - a teoriei,
ştiinţei despre metodă.
La general, metoda poate fi definită drept un ansamblu concertat de
operaţii intelectuale (ce pot consta în principii şi norme) care sunt
utilizate pentru cunoaÅŸterea unor elemente ale unui fenomen sau a
fenomenului în întregul său.
Principalele metode ale cercetării juridice sunt :
a. Metoda logică
- având temei în caracterul eminamente deductiv al ştiinţei
dreptului, Teoria dreptului, toate ştiinţele juridice se folosesc de
categoriile, legile şi raţionamentele logicii. Forma logică
esenÅ£ială a oricărei deducÅ£ii analitice sau sintetice- esteÂÂ
silogismul. Aşa cum preciza Athanasie Joja- "procedeele ştiinţelor
variază, însă nu şi formele şi esenţa raţionamentului, de aceea
nu se poate vorbi decât cu o reservatio mentalis.. despre o deducţie
juridică". HYPERLINK
"http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap1.htm" l
"_ftn5#_ftn5" o "" [5]
Tocmai prin caracterul său eminamente sistematic, dreptul, ca
ştiinţă, se apropie considerabil de matematică, apropiere ce
rezultă din caracterul logic intrinsec al său. Bineînţeles, această
apropiere nu vizează conţinutul celor două ştiinţe, ci forma,
respectiv necesitatea stringentă a probei şi formării ipotezelor.
Elaborarea normelor juridice trebuie să se realizeze - pentru ca norma
să aibă consistenţă- prin respectarea principiilor logicii formale.
În acelaşi timp, o normă procedurală de drept obligă pe acela care
face o afirmaţie în faţa instanţei s-o dovedească, stabilind şi
reguli ce alcătuiesc tehnica dovezii.
S-a discutat mult în legătură cu existenţa logicii juridice ca
logică regională. Punctele de vedere sunt diferite: profesorul Gh.
Enescu consideră că există o logică judiciară în cadrul logicilor
normative HYPERLINK
"http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap1.htm" l
"_ftn6#_ftn6" o "" [6] iar profesorul Petre Botezatu recunoaÅŸte
rolul dreptului în construirea teoriei argumentării. În general, se
are în vedere utilizarea regulilor în activitatea practică de
realizare a dreptului (logica judiciară) şi mai puţin un domeniu
distinct de aplicare a logicii în procesul specific de cunoaştere
juridică.
b. Metoda comparativă
Comparaţie este operaţia ce urmăreşte constatarea unor elemente
identice sau divergente la două fenomene.
Compararea sistemelor de drept din diferite state, a caracteristicilor
ramurilor de drept, instituţiilor şi normelor acestora se dovedeşte
utilă şi eficientă în analiza fenomenului juridic, mai ales pentru
statele membre UE sau aspirante, într-un dublu scop :
-        compatibilizarea instituţională şi procedurală;
-        asigurarea deschiderii sistemelor de drept existente
în plan naţional către normativitatea euro-atlantică
Această procedură a determinat recunoaşterea, în cele mai multe
sisteme de învăţământ juridic a unei ramuri ştiinţifice-ştiinţa
dreptului comparat, îndeosebi ca urmare a amplificării
interdependenţelor economice, culturale instituţionale şi militare
dintre state.
În forma iniţială, concepţia asupra necesităţii dreptului comparat
apare în primele decenii ale sec XX, o dată cu criza evidentă a
liberalismului-când se avansează şi primele idei referitoare la o
formă metodologică universală de studiere a dreptului. Apar apoi
lucrări ce pun bazele atât pentru o metodă a dreptului comparat, cât
şi ale unei ştiinţe autonome a dreptului comparat. (L. J
Constantinesco, R. David, V.D. Zlătescu).
Scopurile specifice ale metodei comparative sunt determinate de
raporturile existente intre proprietăţile obiective ale categoriilor
comparate. Comparaţia presupune utilizarea unor instrumente logice
precum: clasificări, definiţii, analogii. Ştiinţa dreptului comparat
a fixat deja anumite reguli care vizează utilizarea metodei comparative
în drept, printre care :
1. A compara exclusiv ceea ce este comparabil; regula presupune în
primul rând constatarea referitoare la apartenenţa sistemelor
comparate la acelaşi tip istoric de drept. Dacă sistemele de drept din
care fac parte instituţiile şi procedurile comparate sunt din punct de
vedere ideologic opuse, procesul comparativ nu este relevant decât în
sensul stabilirii diferenţelor (ex: în compararea instituţiei
proprietăţii în regimul totalitar şi regimul statului de drept;
compararea aceleiaşi instituţii şi a reglementării ei în dreptul
romano-germanic - căruia îi aparţine şi sistemul român de drept -
şi sistemul dreptului musulman trebuie utilizată analiza de contrast
- comparaţia contrastantă: În acest cadru, în statul totalitar,
proprietatea este dezindividualizată, cu excepţia unei oligarhii; în
dreptul musulman funcţionează teoria teocratică, în conformitate cu
care întregul pământ aparţine lui Allah şi trimisului său Mahomed;
proprietarul suprem al pământului islamic este Califul-reprezentant
şi continuator al profetului, proprietatea este permanentă,
neexistând instituţia prescripţiei iar modurile de dobândire a
proprietăţii sunt diferite de cele din dreptul romano-germanic; sau
compararea instituţiei căsătoriei este un alt exemplu de încălcare
a regulii "a compara exclusiv ceea ce este comparabil" întrucât, în
dreptul musulman ea este scoasă din sfera originii divine şi trecută
în rândul tranzacţiilor civile- un contract încheiat în vederea
"dreptului de a se bucura de o femeie", drept recunoscut evident doar
bărbatului, contract bazat pe unele condiţii ce-i asigură
valabilitatea: consimţământul părinţilor, prezenţa a doi martori,
constituirea unei dote, logodna ca preludiu al căsătoriei, constând
în declaraţia bărbatului; sunt specifice uzanţele privind desfacerea
căsătoriei, repudierea soţiei şi poligamia). Comparaţia
contrastantă aduce indicii privind reglementările din sisteme de drept
diferite. A se vedea V.D. Zlătescu, Regulile metodei comparative în
studiul dreptului, Studii de Drept Românesc, I, 1989).
2. Termenii supuşi comparaţiei trebuie analizaţi în conexiunile lor
reale, în contextul social, politic, cultural din care au rezultat. De
aici apare necesitatea ca în procesul de comparare să se plece de la
cunoaşterea principiilor de drept şi a regularităţii care comandă
sistemele de drept comparate. Luarea în discuţie a principiilor pe
lângă compararea instituţiei şi normelor- este necesară pentru a
mări potenţialul ştiinţific al cercetării comparate şi pentru a
preveni un eventual fragmentarism empiric; de asemenea trebuie
realizată cercetarea izvoarelor dreptului, care oferă imaginea
poziţiei diferite a formelor de exprimare a dreptului (legi, cutume,
precedente judiciare) de la un sistem juridic la altul.
3. În aprecierea termenului de comparat să se ţină seama nu numai de
sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia anterioară în timp, în
procesul aplicării normei. În acest proces-mai ales când textul
supravieţuieşte unor perioade social-istorice diferite, forma
iniţială a regulii de conduită poate evolua într-atât încât
sensul normei apare complet diferit. Cel care compară va trebui în
acest caz să apeleze la literatura de specialitate, să cerceteze
starea moravurilor şi influenţa tradiţiilor.
4. La baza tuturor comparaţiilor trebuie să stea descoperirea unui
număr suficient de indici comuni, a căror existenţă permite
discuţia despre o identitate de fenomene.
În concluzie, comparaţia facilitează construcţia tipologiilor
juridice şi clasificărilor, iar în procesul de legiferare, prin
această metodă, se asigură furnizarea de informaţii (pentru
legiuitor), în legătură cu reglementările cuprinse în alte sisteme
de drept sau în documente juridice internaţionale.
c. Metoda istorică
Se îmbină cu istoria dezvoltării sociale (deci şi instituţionale)
şi prezintă importanţă prin dezvăluirea sensului evenimentelor
trecute, a regularităţilor ce conduc la succesiunea acestora,
regularităţi ce-şi exercită influenţa şi asupra dreptului,
determinând modificări în conţinutul reglementărilor şi
fizionomiei specifice instituţiilor juridice. Fiecare lege corespunde
unei necesităţi reale a vieţii şi exprimă o anumită stare a
moravurilor. Legea celor XII Table (care a rezistat cu unele modificări
timp de 18 secole), opera legislativă a lui Justinian (Codul,
Digestele, Institutele), Codul lui Manui (India) Codul lui Hamurabi,
etc. sunt atât edificii juridice, dar, în măsură egală, sunt şi o
dovadă a evoluţiei istorice. Şi la români legea ţării (obiceiul
pământului) Pravila lui Vasile Lupu, Pravila lui Matei Basarab, Legea
lui Caragea, legile lui Cuza, constituţiile exprimă schimbările
petrecute atât în reglementarea raporturilor dintre indivizi şi stat,
dintre indivizi ca persoane private, cât şi evoluţia istorică a
societăţii în subsistemele sale (economic, politic, cultural). În
general, dreptul reflectă evoluţia socială şi exprimă nivelul
vieţii culturale a unei societăţi.
Vorbind despre rolul metodei istorice în abordarea dreptului şi despre
corespondenţa dintre spiritul unei epoci şi năzuinţa realizării
dreptului Xenopol lansează întrebarea care-şi circumscrie şi
răspunsul: "Ce sunt toate frământările popoarelor decât neputinţa
de a realiza ideea dreptului, sau de a apăra această idee atât în
relaţiile dintre popoare, cât şi în cele dintre clasele sociale?".
Teoria generală a dreptului şi ştiinţele de ramură abordează
dimensiunea istorică a conceptelor şi categoriilor cu care operează.
Astfel, plecând de la datele pe care le oferă istoria, în cercetarea
instituţiilor juridice ştiinţa dreptului, constatând vechimea lor,
le urmăreşte evoluţia, configuraţia, funcţiile, etc.. Teoria
dreptului operează cu categoria de tip al dreptului , cu cea de bazin
de civilizaţie juridică, plecând de la datele de cunoaştere oferite
de ÅŸtiinÅ£a istoriei. De asemenea, originea ÅŸi apariÅ£ia statuluiÂÂ
şi dreptului nu pot fi studiate fără să se pornească de la studiile
elaborate de istorici. Sunt situaţii în care , pe baza unor date
istorice, se realizează reconstituirea fizionomiei unor instituţii ale
dreptului, activitate ce permite o analiză retrospectivă cu
implicaţii în înţelegerea poziţiei respectivelor instituţii în
dreptul actual. HYPERLINK
"http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap1.htm" l
"_ftn7#_ftn7" o "" [7]
d. Metoda sociologică
Existenţa dreptului este corelată existenţei sociale şi toate
fenomenele juridice sunt fenomene sociale. Dreptul este social prin
conţinutul său, întrucât, oricare ar fi formele şi genurile sale,
este întotdeauna fondat pe recunoaşterea colectivă (comună) , fără
de care nu s-ar putea stabili acea corespondenţă între obligaţiile
unora şi pretenţiile altora. Toţi marii jurişti au privit legea ca
pe o realitate cu încărcătură social-umană: Cicero, Hobbes,
Montesquieu, Hugo Grotius, au dovedit corespondenţa legilor cu viaţa
socială în care individul acţionează; Montesqieu concepea “spiritul
legilor" în relaţiile dintre oameni şi dintre aceştia şi mediul
înconjurător, definind legile ca raporturi necesare decurgând din
natura lucrurilor. Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre o metodă
sociologică în studiul dreptului decât de la începutul sec XX. Ca
ştiinţă a socialului exprimat în formele sale existenţiale,
sociologia a debutat prin manifestarea de rezerve faţă de ştiinţa
dreptului. Comte excludea ştiinţa dreptului din tabloul de ştiinţe
imaginat de el; eistând temerea că gândirea juridică dominată de
principiile sale ar putea împiedica tendinţa proprie sociologiei de a
deplasa accentul către factorii constitutivi ai societăţii ca sistem.
Intersecţia sociologiei cu dreptul s-a realizat în 1904, la 100 de
ani de la apariţia Codului civil francez, constatându-se o rămânere
în urmă a legilor faţă de evoluţia societăţii, o "întârziere
culturală" a dreptului. Acesta nu mai putea oferi întotdeauna soluţii
operative pentru aspectele noi pe care viaţa le consemna. Dreptul se
afla "în întârziere faţă de fapte“, într-o criză, un declin
evident. Se apelează la sociologie, cercetându-se, dincolo de norma
juridică, mediul social care condiţionează dreptul. Sociologia aduce
asupra dreptului o viziune nouă, definindu-l ca fapt social,
resintetizând sursele evoluţiei şi influenţei dreptului asupra
societăţii, oferind ştiinţelor juridice o metodă raţională de
studiere a fenomenului social. Juristul german Eugen Erlich prin
lucrarea sa "Bazele sociologiei dreptului “ introduce punctul de vedere
sociologic în cercetarea dreptului, adept al "liberului drept", acesta
fundamentează necesitatea unei cercetări mai cuprinzătoare a
realităţii juridice, care nu se reduce la studiul normelor şi
instituţiilor juridice ci şi a factorilor sociali ce influenţează
dreptul ("dreptul viu").
Cercetarea sociologică ia apoi amploare, în abordarea fenomenului
juridic prin contribuţia unor sociologi precum Gabriel Tarde, Emile
Durkheim, Max Weber, Georg Simmel dar şi a unor specialişti în drept
precum Theodor Geiger, Rudolf Stammler, H. Levy Bruhl, Maurice
Hauriou, Renato Treves Jean Carbonier. În România s-a remarcat şcoala
sociologică monografică organizată şi condusă de Dimitrie Gusti (
cunoscută în Europa sub denumirea de "Şcoala sociologică de la
Bucureşti"), cercetările de axiologie juridică realizate de Petre
Andrei, lucrările elaborate de Mircea Djuvara, Eugeniu Speranţia,
Mircea Manolescu, Traian Herseni.
Metoda sociologică aplicată în drept oferă o perspectivă nouă în
studiul realităţii juridice, ca realitate socială, verificând modul
în care societatea influenţează dreptul şi acceptă la rându-i
influenţă din partea acestuia. Atât ştiinţele juridice cât şi
sociologia juridică au ca obiect dreptul însă, primele îl studiază
din interior, sociologia juridică apare ca abordarea extrinsecă.
Conform afirmaţiei lui Jean Carbonier, cercetarea sociologică a
dreptului evidenţiază că între fenomenele sociale există unele care
au un caracter juridic deosebit - legile, activitatea jurisdicţională,
activitatea administrativă- denumite uneori şi fenomene juridice
primare, întrucât esenţa lor evident juridică le face să se
identifice cu dreptul. HYPERLINK
"http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap1.htm" l
"_ftn8#_ftn8" o "" [8]
Există însă şi fenomene juridice secundare, în care elementul
juridic este mai puţin evident, precum responsabilitatea, statutul şi
rolul individului, autoritatea, chiar suveranitatea limitată iar
cercetările sociologico-juridice abordează ambele tipuri de fenomene.
Folosind metode specifice precum observaţia, sondajul de opinie,
ancheta sociologică, chestionarul, interviul sociologia juridică
abordează domenii precum: crearea dreptului, gradul de cunoaştere a
legilor de către cetăţeni şi organele de stat, poziţia subiecţilor
faţă de reglementările juridice în vigoare, cercetarea cauzelor
concrete ale încălcării dreptului, limitele reglementării juridice,
raportul dintre sfera reglementărilor juridice şi extrajuridice etc.
Cercetarea sociologică juridică (metoda sociologică) poate fi
utilizată de către legiuitor pentru a-şi procura informaţii în
legătură cu măsura în care legea este respectată, şi în ce
proporţie îşi găseşte suport din partea sentimentului juridic
comun.
În concluzie, întrucât dreptul este o realitate socială iar regulile
de drept prezintă consecinţe importante pentru destinul individului
juriştii nu se pot izola printr-o tehnică exagerată, ei fiind
nevoiţi să ia în calcul aspectele sociologice ale dreptului.
  e. Metodele cantitative
Descifrarea, explicarea, propunerea de decizii ÅŸi prognozele se
bazează pe aprecieri teoretice argumentate prin experienţă
dobândită de studiul cazurilor singulare. În statele occidentale s-a
dezvoltat o ramură specializată- jurometria- care pleacă de la
procedeul cazuistic, ca un mod de abordare orientat spre cazul singular.
Necesitatea introducerii unor metode cantitative în cercetarea
ştiinţifică şi în practica dreptului a izvorât din nevoia de a
conferi valenţe noi cercetării, în corelaţie cu unităţile
practice. Utilizarea calculatorului ÅŸi constituirea informaticii
juridice conduce la creşterea eficienţei procesului decizional.
Profesorul Vladimir Hanga, vorbind despre rolul ordinatorului în
deciziile cu caracter "repetitiv" subliniază deschiderea lumii juridice
către domeniul unei ştiinţe cu impact imediat- informatica,
îndeosebi în domeniul deciziilor administrative, caracterizate prin
faptul că în conÅ£inutul lor se face aplicarea mecanică ÅŸi identicÃ
