Referat Institutia Presedentiei

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Institutia Presedentiei si de asemenea puteti face Download Referat institutia presedentiei

Citeste fragmente din Referat Institutia Presedentiei

Institutia Presedentiei - Seful de Stat C U P R I N S Cap. I. Consideraţii generale Pag. 3 Cap. II. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România Pag. 3-4 Cap. III. Atribuţiile şefului de stat Pag. 4-7 Rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemele constituţionale din alte state Pag. 4-6 b. Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României Pag. 6-7 Cap. IV. Desemnarea şefului de stat Pag. 8-9 Cap. V. Durata mandatului şefului de stat Pag. 9-10 Cap. VI. Proceduri, solemnităţi, protocol Pag. 10 Cap. VII. Răspunderea şefului de stat Pag. 11-12 Cap. VIII. Actele şefului de stat Pag. 12-13 Bibliografie Pag. 14 Consideraţii generale Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Din totdeauna colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice. Cu atât mai mult, statele, concepute ca mari colectivităţi umane, grupate pe teritorii mai mult sau mai puţin întinse, delimitate prin frontiere, au cuprins în sistemul organizării lor politice şi instituţia şefului de stat. Explicarea instituţiei şefului de stat presupune înţelegerea corectă a relaţiei popor (naţiune) organizare statală a puterii. Explicarea instituţiei şefului de stat trebuie realizată în funcţie de structura executivului şi de locul şefului de stat în acest executiv. Este interesantă o observaţie în sensul căreia între şefii de state există diferenţieri evidente, iar „preşedintele Republicii franceze nu are decât puţine trăsături comune cu cel al Republicii italiene”. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România Această evoluţie a instituţiei şefului de stat în ţara noastră o vom explica prin prisma dispoziţiilor constituţionale, începând cu prima noastră constituţie. Astfel, potrivit Statului lui Cuza puterile publice erau încredinţate domnului, unei adunări ponderatice şi unei adunări elective. Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art. 82), domnul având puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă se exercită colectiv de către domn şi reprezentanţa naţională (art. 32). La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului în anul 1881, textele constituţionale sunt puse de acord cu această realitate. Constituţia din anul 1923 vorbeşte de rege (art. 77), arătând că puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională (art. 34), că puterea executivă este încredinţată regelui (art. 39). Denumirea de rege este menţinută şi de Constituţia din 1938 (art. 34) care-l declară capul statului (art. 30) şi desigur cuprinde dispoziţii similare cu cele din art. 34 şi 39 ale Constituţiei din 1923. În perioada 1940 – 1944 prerogativele regale au fost substanţial restrânse, dar regele rămâne ca şef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituţiei din 1923 repusă în vigoare prin Decretul nr. 1626 din 1944. Prin Legea nr. 363/1947 atribuţiile de şef de stat sunt încredinţate Prezidiului republicii, care devine şef de stat colegial. Aceasta a fost organizat ca un organ al administraţiei de stat, ca organ suprem executiv, dacă folosim exprimarea Decretului nr. 31/1948. Constatarea este interesantă din punct de vedere istoric pentru că dacă actele constituţionale adoptate în această perioadă (ne referim îndeosebi la Decretul nr. 1626/1944 şi Decretul nr. 2218/1946) au menţinut separaţia puterilor, Legea nr. 363/1947 a înlocuit acest principiu cu unicitatea puterii. Constituţia din anul 1948, încredinţează funcţia de şef de stat Prezidiului Marii Adunări Naţionale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menţinut şi de Constituţia din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat. Consiliul de Stat, organ colegial, este menţinut şi de Constituţia din anul 1965. În anul 1974 Constituţia a fost modificată, creându-se funcţia de preşedinte de republică, îndeplinită de o singură persoană. După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul – Lege nr. 2 din 27 decembrie privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale se creează funcţia de preşedinte al consiliului. Decretul – Lege încredinţează exercitarea atribuţiilor de şef de stat preşedintelui consiliului. Prin Decretul – Lege nr. 92/1990 privind alegerea parlamentului şi a Preşedintelui României, funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Această soluţie este consacrată şi prin Constituţia actuală a României. Atribuţiile şefului de stat I. Rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemele constituţionale din alte state Una din problemele mereu discutate priveşte împuternicirile şefului de stat. În practică răspunsul depinde de foarte mulţi factori, precum structura, funcţiile şi raporturile dintre puterile publice, garanţiile constituţionale, durata mandatului organelor reprezentative, modul de desemnare a şefului de stat (ereditar, alegere), responsabilitatea acestuia. De aceea o succintă incursiune în alte sisteme constituţionale prezintă interes. În Franţa, preşedintele republicii veghează la respectarea Constituţiei. El asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea regulată a puterilor publice, precum şi continuitatea statului. El este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriului, al respectării acordurilor comunităţii şi al tratatelor (art. 5 al Constituţiei Franţei). Preşedintele de republică în Franţa exercită atribuţii care au un anumit specific dată fiind poziţia sa în sistemul constituţional. Astfel, potrivit Constituţiei Franţei, preşedintele de republică: numeşte şi revocă pe primul ministru, iar la propunerea acestuia pe miniştri; prezidează Consiliul de Miniştri; promulgă legile în termen de 15 zile. El poate, înaintea expirării acestui termen, să ceară parlamentului o nouă deliberare, iar această nouă deliberare nu poate fi refuzată; poate supune referendumului, în condiţiile prevăzute de Constituţie, anumite proiecte de lege, poate dizolva Adunarea Naţională; semnează ordonanţele şi decretele emise de Consiliul De Miniştri; numeşte în funcţiile civile şi militare; acreditează ambasadorii, primeşte scrisorile de acreditare; poate lua măsurile necesare în situaţiile prevăzute de art. 16 din Constituţie; acordă graţierea etc. Unele acte ale preşedintelui francez (vezi art. 19) trebuie contrasemnate de către primul ministru sau de miniştri. Analizându-se competenţa preşedintelui de republică în Franţa, se consideră că trei sunt funcţiile prezidenţiale şi anume: o funcţie de reprezentare, o funcţie de apărare (ocrotire, protecţie); o funcţie de arbitraj. Funcţia de reprezentare se manifestă atât pe plan intern, cât şi pe plan extern şi se exprimă prin multiple atribuţii. Funcţia de apărare (protecţie) cunoaşte două sensuri, primul corespunde tuturor ipotezelor în care constituţia îl face pe preşedinte „garant”, iar al doilea este definit prin art. 5 al Constituţiei Franţei, unde se spune că preşedintele „veghează la respectarea Constituţiei”. Funcţia de arbitraj rezultă tot din art. 5 al Constituţiei, în sensul căruia preşedintele asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea regulată a puterilor publice, precum şi continuitatea statului. În Statele Unite ale Americii, republică prezidenţială, preşedintele este considerat prin Constituţie organ al administraţiei de stat. Potrivit art. 2, § 1, din Constituţia americană „Puterea Executivă va fi exercitată de Preşedintele Statelor Unite ale Americii”. Deşi Constituţia adoptată în 1787, nu a fost modificată într-o măsură „relevantă” pentru competenţa Congresului şi a preşedintelui, în cele două secole de existenţă a acestei instituţii a avut loc un proces de întărire continuă a rolului preşedintelui în sistemul american. Astăzi unii consideră că deţinătorul funcţiei de preşedinte a ajuns să fie considerat drept cel mai puternic om din lume. Dealtfel, preşedintele Harry Truman spunea odată că însuşi Genghis – Han s-ar înverzi de invidie. Aceasta şi explică atribuţiile deosebite pe care le are preşedintele american. Potrivit art. 2 din Constituţie, preşedintele: încheie tratate, numeşte ambasadori, miniştri, consuli, judecători la Curtea Supremă, anumiţi funcţionari superiori, acordă mandate de senatori în condiţiile prevăzute de Constituţie; poate, în cazuri extraordinare, să convoace ambele camere sau una din ele şi, în caz de dezacord între ele cu privire la data suspendării sesiunii, el le poate suspenda până la data pe care o socoteşte corespunzătoare. Atribuţii deosebite are preşedintele american în elaborarea legilor, el având atribuţia de a aproba şi semna. Potrivit art. 1, § 7,punctul 2, orice proiect de lege votat de Camera Reprezentanţilor şi de Senat este înaintat Preşedintelui Statelor Unite ale Americii, înainte de a fi promulgat ca lege; dacă acesta îl aprobă, îl semnează, iar dacă nu-l aprobă, îl returnează împreună cu obiecţiile sale Camerei de unde provine proiectul care va menţiona în detaliu în registrul său obiecţiunile şi va proceda la reconsiderarea lui. În Suedia, şeful de stat nu dispune de nici o putere, nu participă la luarea deciziilor, nu desemnează şi nu revocă miniştrii. Funcţiile sale sunt eminamente de ordin ceremonial. Din prezentarea unora din dispoziţiile constituţionale care stabilesc atribuţiile şefului de stat se poate desprinde că există multe asemănări, dar şi multe deosebiri între sistemele constituţionale. Câteva asemenea deosebiri au relevanţă deosebită. În acest sens este plină de semnificaţii juridice poziţia şefului de stat în sistemul statal şi desigur raporturile sale cu principalele organe de stat şi anume cu parlamentul, guvernul şi cu organul judecătoresc suprem. Nuanţări importante se pot observa şi în ce priveşte atribuţia de semnare a legilor. Dacă uneori semnarea legilor nu este o condiţie de valabilitate a legii, în unele state ea este condiţionată de aprobarea prealabilă a legii şi de posibilitatea retrimiterii legii spre rediscutare în parlament (Franţa de exemplu), sau se poate refuza semnarea în temeiul dreptului de veto (S.U.A. de exemplu). Dreptul de veto folosit frecvent de unii şefi de state nu este folosit de alţii, deşi îl au. Astfel în Canada niciodată un guvernator general n-a refuzat semnarea unei legi, iar în Marea Britanie sancţiunea regală n-a mai fost refuzată din 1707. Unele nuanţări pot fi semnalate şi cât priveşte atribuţiile de conducere în politica externă, gama acestora întinzându-se de la reprezentarea puterii de stat, până la ratificarea tratatelor internaţionale (în Maroc şi Franţa, de exemplu). Există chiar şi posibilitatea delegării de atribuţii. Astfel, potrivit art. 3, pct. 15 din Constituţia anterioară a Algeriei, şeful statului putea delega o parte din puterile sale vice-preşedintelui republicii sau primului ministru sub rezerva dispoziţiilor art. 116. În unele sisteme constituţionale şeful statului are iniţiativă legislativă (Algeria), în altele poate dizolva parlamentul (Algeria, Maroc), iar în altele poate ratifica tratatele internaţionale (Maroc, art. 31 din Constituţie, Franţa, art. 52 din Constituţie). Evidenţiind sintetic împuternicirile şefului de stat, reţinem următoarele: reprezentarea statului; semnarea tratatelor; aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe de stat, semnarea legilor şi altor acte în vederea publicării; prezidarea şedinţelor unor organe de stat; acordarea unor calităţi şi titluri; numiri în funcţii superioare; acordarea graţierii; proclamarea stării de asediu sau de urgenţă; primirea scrisorilor de acreditare etc. II. Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României Explicarea rolului şi atribuţiile şefului de stat în România trebuie să pornească de la dispoziţiile clare şi explicite ale Constituţiei. Astfel, din art. 80 (1) din Constituţie se desprinde următoarea caracterizare a Preşedintelui României: A) Reprezintă statul român Acesta înseamnă că în relaţiile interne şi internaţionale, statul este reprezentat de şeful de stat. B) Este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării Din aceasta rezultă marea responsabilitate pe care şeful de stat o are în ocrotirea acestor valori. Această trăsătură fundamentează unele atribuţii ale Preşedintelui României, precum cele în domeniul apărării. C) Veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice Această caracterizare are un conţinut complex în semnificaţii juridice, dar şi politice. Constituţia adăugând că în acest scop Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. De asemenea potrivit art. 92 (1) din Constituţie, Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Caracterizându-l astfel Constituţia stabileşte ce atribuţii îndeplineşte Preşedintele României. Pe criteriul conţinutului aceste atribuţii pot fi grupate astfel: a). Atribuţii privind legiferarea Şeful de stat are importante atribuţii în acest domeniu. Astfel, Preşedintele României: promulgă legile (art. 77), având dreptul de a cere, o singură dată, reexaminarea legii; semnează legile în vederea publicării lor în Monitorul Oficial; poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu neconstituţionalitatea legilor, potrivit art. 114 lit. a. b). Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Ca atare, şeful de stat se află în raporturi constituţionale, clar definite, cu autorităţile publice, multe din atribuţiile sale privind organizarea şi funcţionarea acestora. Aceste atribuţii sunt: prezentarea de mesaje Parlamentului, cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii (art. 88); consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. 86); participarea la şedinţele Guvernului şi prezidarea acestor şedinţe în condiţiile art. 87; organizarea referendumului în probleme de interes naţional, după aprobarea prealabilă a Parlamentului (art. 90). c). Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice Atribuţiile ce revin preşedintelui României în acest domeniu sunt: dizolvarea parlamentului în condiţiile art. 89; desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament, revocarea şi numirea unor miniştrii în caz de remaniere guvernamentală sau vacanţă a postului, la propunerea primului ministru (art. 85 din Constituţie); numirea a trei judecători la curtea Constituţională, potrivit art. 140 (2) din Constituţie, numirea în funcţie a magistraţilor în condiţiile art. 124 şi 133 din Constituţie; numiri în funcţii publice potrivit art. 94 lit. „c” din Constituţie; acordarea gradelor de mareşal, de general şi de amiral. d). Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinei publice În cadrul acestor atribuţii includem: declararea cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate. În situaţii excepţionale Preşedintele României poate lua această măsură, hotărârea fiind supusă aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare; luarea de măsuri pentru respingerea oricărei agresiuni armate îndreptate împotriva României. Printr-un mesaj se aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului această situaţie; instituirea stării de asediu sau stării de urgenţă, parţiale sau totale. Preşedintele va solicita Parlamentului, încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acestor măsuri. e). Atribuţii în domeniul politicii externe În această categorie cuprindem: încheierea, în numele României, a tratatelor negociate de Guvern şi supunerea lor spre ratificare Parlamentului în termen de 60 zile; acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului, a reprezentanţilor diplomatici ai României; aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice; acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor state. f). Alte atribuţii În această categorie se includ: conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare; acordarea graţierii individuale. Desemnarea şefului de stat Desemnarea şefului de stat este una din problemele direct legate de forma de guvernământ. Ea reprezintă un mare interes în precizarea atât a funcţiilor (prerogativelor, împuternicirilor) şefului de stat, cât şi a raporturilor acestuia cu celelalte „puteri” din stat, îndeosebi cu legislativul şi executivul. Putem observa că astăzi s-au conturat patru moduri de desemnare a şefului de stat şi anume: pe cale ereditară; alegere de către parlament; alegere de către un colegiu electoral şi alegere prin vot universal. a). Cât priveşte desemnarea şefului de stat pe cale ereditară ea se referă la monarhii, unde moştenitorul devine şef de stat, sau unde eventual monarhul numeşte pe cel ce-i va succeda la tron. Este ştiut că ordinea de succesiune dinastică se supune în general, regulilor constituţionale sau cutumiare şi că rolul parlamentului este nesemnificativ, cu excepţia Poloniei, unde regii erau aleşi. Ê 6 8 v Ä ᤀaranta respectul acestor reguli. Aici parlamentul numeşte un succesor la tron sau participă la această numire dacă dinastia se stinge. În aceste sisteme constituţionale monarhia ereditară coexistă împreună cu parlamentul. Acest sistem se regăseşte în multe state (vezi şi Anglia, Suedia, Japonia). b). Alegerea şefului de stat de către parlament, pune desigur parlamentul într-o poziţie supraordonată executivului. Statele care folosesc acest sistem sunt de regulă grupate în trei categorii: state în care şeful de stat este ales direct de către parlament (Grecia, Israel, Republica Sud Africană); state în care parlamentele aleg organe colegiale ca şefi de stat (fostele state socialiste); Elveţia, ca exemplu unic. În Elveţia, puterea executivă aparţine Consiliului Federal, ales pe patru ani, de către Consiliul Statelor şi Consiliul Naţional reunite în Adunarea Federală. Unul din membrii Consiliului federal este ales în aceeaşi manieră, numai pentru un an, preşedintele confederaţiei. Preşedintele confederaţiei îndeplineşte funcţia de şef de stat însă nu dispune de nici o autoritate asupra colegilor săi din consiliu. El este doar primus inter pares într-un guvernământ colegial. c). Desemnarea şefului de stat prin intermediul unui colegiu electoral este şi ea folosită. Astfel în Germania preşedintele este ales de către Convenţia Federală compusă din membrii Bundestagului şi dintr-un număr egal de membri aleşi pentru aceasta de către adunările reprezentative ale landurilor. În India, preşedintele este ales de către un colegiu electoral compus din membrii aleşi de către parlament şi de către adunările legislative ale statelor federale. În Italia colegiul electoral este compus din membri ai parlamentului şi din reprezentanţi ai consiliilor regionale. În Statele Unite ale Americii, Coreea, preşedintele este ales de către un colegiu electoral, el însuşi ales prin vot universal. În SUA electorii se aleg marţea următoare primei zile de luni din noiembrie, iar preşedintele se alege luni, după a doua miercuri din decembrie. d). Alegerea şefului de stat prin vot universal este folosită în republicile prezidenţiale, dar nu numai aici. Ea este practicată în ţările unde executivul are o structură dualistă, care permite conservarea unor aspecte de regim parlamentar şi mai ales responsabilitatea guvernului în faţa uneia din camerele parlamentului sau amândouă (exemplu Finlanda, Franţa, Irlanda, ţări care au un şef de stat ales prin vot universal şi un şef de guvern). e). Alegerea şefului de stat în România România a adoptat forma de stat republicană, ceea ce înseamnă că funcţia de şef de stat este exercitată de către un preşedinte. Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, soluţie adoptată de Legea nr. 370/2004 privind alegerea Preşedintelui României şi consacrată prin art. 81 din Constituţie. Alegerea Preşedintelui României se realizează în două tururi de scrutin. Dacă un candidat obţine în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi a alegătorilor înscrişi în listele electorale, este declarat ales ca Preşedinte. Dacă nici unul dintre candidaţi nu obţine această majoritate se realizează al doilea tur de scrutin. La acesta participă numai primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Va fi declarat ales Preşedinte, candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi. Durata mandatului şefului de stat Dacă avem în vedere desemnarea şefului de stat vom constata că în ceea ce priveşte sistemele monarhice, aici mandatul este pe viaţă. În celelalte sisteme, în care şeful de stat este ales, mandatul şefului de stat este limitat. Mandatul cel mai scurt este de un an (Elveţia), iar cel mai lung este de 7 ani (Franţa, Gabon, Irlanda, Italia, Somalia, etc.). Guvernatorii generali din Bahamas, Fidji, Maurice, Saint Vincent şi Grenadine, sunt numiţi pe o perioadă nedeterminată, în timp ce guvernatorii generali din Australia, Canada şi Noua-Zeelandă sunt desemnaţi pentru 5 ani. Privitor la mandatul şefului de stat o altă problemă este cea a numărului mandatelor. Este vorba desigur de sistemele în care şeful de stat este ales. De regulă aceeaşi persoană poate ocupa funcţia de şef de stat pentru cel mult două mandate. Această regulă s-a impus în timp. Astfel Constituţia americană de la 1787 nu a prevăzut numărul mandatelor, dar George Washington care a fost primul preşedinte al Statelor Unite (1789 – 1797), a refuzat un al treilea mandat, creând o cutumă constituţională. Cu toate acestea Franklin Rooswelt, a obţinut patru mandate consecutive (1933 – 1945). Un amendament la Constituţia americană (nr. 22 din anul 1947 şi aplicabil din anul 1951) a restabilit regula impusă de Washington, interzicând pe viitor ca un preşedinte să poată obţine mai mult de două mandate. Regula a maximum două mandate se aplică şi în alte state. În România durata mandatului şefului de stat este de cinci ani şi se exercită de la data depunerii jurământului de către Preşedintele nou ales. În caz de război sau de catastrofă, mandatul poate fi prelungit, dar numai prin lege organică. Aceeaşi persoană poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României cel mult două mandate, care pot fi şi succesive. În caz de vacanţă a funcţiei prezidenţiale, care poate interveni în situaţiile de deces, demisie, demiterea din funcţie sau imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor, precum şi în cazul suspendării din funcţie sau al imposibilităţii temporare de exercitare a atribuţiilor, interimatul este asigurat în ordine, de preşedintele Senatului, sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. Persoanele care asigură interimatul funcţiei preşedinţiale sunt cei doi preşedinţi ai Camerelor parlamentare întrucât şi ei, sunt aleşi ca şi Preşedintele, prin vot direct de alegători. În acest caz, nu se pierde calitatea de parlamentar deoarece se exercită prerogativele preşedinţiale în mod temporar. În perioada interimatului nu pot fi exercitate atribuţiile prevăzute la art. 88 – 90 din Constituţie, adică adresarea de mesaje, dizolvarea Parlamentului şi organizarea referendumului. Aceste situaţii sunt catalogate ca fiind împrejurări „naturale” (imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor şi decesul) şi împrejurări „voluntare”, apărute ca urmare a iniţiativei instanţelor îndreptăţite să hotărască (demiterea din funcţie) ori la iniţiativa Preşedintelui (demisia). Mandatul prezidenţial este incompatibil cu calitatea de membru al unui partid politic, precum şi cu orice altă funcţie publică sau privată. Proceduri, solemnităţi, protocol Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat sau proclamarea alegerii sale se realizează potrivit unor anumite proceduri, cu solemnitatea necesară unui asemenea act şi după un protocol anume. Din punct de vedere juridic cel mai important act este jurământul pe care cel ales sau desemnat şef de stat trebuie să-l depună. Astfel, potrivit art. 2, § 1, pct. 7 din Constituţia S.U.A. jurământul preşedintelui are următorul conţinut: „Eu jur (sau declar) în mod solemn că voi îndeplini cu cinste funcţia de Preşedinte al Statelor Unite şi că, din toate puterile mele, voi păstra, proteja şi apăra Constituţia Statelor Unite”. Potrivit Constituţiei României alegerea Preşedintelui se validează de către Curtea Constituţională. Apoi candidatul a cărei alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comună, următorul Jurământ: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Depunerea Jurământului are ca efect juridic începerea exercitării mandatului prezidenţial. Răspunderea şefului de stat Răspunderea şefului de stat pentru activitatea ce o desfăşoară în această calitate este o problemă mult mai complexă şi mai delicată decât apare la prima vedere. Ideea ce a dominat sistemele constituţionale este în sensul că şeful de stat nu răspunde pentru actele săvârşite în această calitate. Pe această idee se fundamentează multe prevederi constituţionale, precum cele privind contrasemnarea actelor şefului de stat. Astfel, Constituţia română din 1923 (art. 87) stabilea că „persoana regelui este inviolabilă, miniştrii lui sunt răspunzători. Nici un act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin acesta chiar devine răspunzător de acel act” (vezi şi art. 44 din Constituţia din anul 1938). Desigur, nici şeful statului nu poate fi în afara răspunderii politice a guvernanţilor. Dacă în sistemele monarhice lucrurile se pun altfel datorită chiar modului de succesiune la tron, în sistemele republicane răspunderea trebuie să existe. Aici întinderea răspunderii şi modalităţile de realizare depind de modalitatea de desemnare a şefului de stat. Atunci când şeful de stat este ales de parlament, şeful de stat răspunde, măcar aparent în faţa acestuia. Parlamentul poate chiar controla activitatea şefului de stat şi îl poate revoca. Dacă însă şeful de stat este ales direct, prin sufragiu universal, atunci parlamentul are un rol foarte scăzut sau inexistent în antrenarea răspunderii şefului de stat. Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în legătură cu răspunderea şefului de stat, aceste dispoziţii privind imunitatea, răspunderea politică şi răspunderea penală. Imunitatea. Ca şi deputaţii şi senatorii, Preşedintele României se bucură de imunitate. Deşi textul constituţional nu este la fel de explicit ca cel privind imunitatea parlamentarilor, printr-o interpretare sistematică a Constituţiei vom reţine că sunt aplicabile, corespunzător, regulile privind lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului (art. 84, alin. 2 şi art. 70 din Constituţie), precum şi cele privind inviolabilitatea persoanei Preşedintelui, coroborate cu dispoziţiile art. 84. Cu alte cuvinte, Preşedintele României nu răspunde pentru faptele ori actele comise pe timpul mandatului dar nici ulterior acestuia. Este reglementarea care permite protejarea Preşedintelui faţă de orice declaraţii, iniţiative, opinii avute pe timpul exercitării prerogativelor sale, este o imunitate „având caracter absolut permanent”.Dacă după terminarea mandatului Preşedintele ar răspunde pentru modul în care şi-a îndeplinit atribuţiile, textul constituţional nu ar mai avea sens. Răspunderea politică. Urmările acestei răspunderi sunt de fapt politico-juridice. Această răspundere îşi are termenul juridic în art. 95 din Constituţie. Ea intervine atunci când Preşedintele României săvârşeşte fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. În asemenea situaţie se poate propune suspendarea din funcţie, de către cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor. Această iniţiativă se comunică neîntârziat şi Preşedintelui României. Discutând propunerea Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale, pot hotărî suspendarea din funcţie a Preşedintelui României. Constituţia dă dreptul Preşedintelui de a putea da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. În cazul în care propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, demiterea Preşedintelui României se poate decide numai de către un referendum şi care se organizează în cel mult 30 de zile de la data aprobării suspendării. Este un referendum obligatoriu, până la confirmarea rezultatelor lui Preşedintele beneficiind în continuare de imunitate. S-a exprimat şi o opinie potrivit căreia „un eventual refuz al poporului de a vota demiterea Preşedintelui echivalează cu un „vot de blam” la adresa Parlamentului, adică cu retragerea susţinerii”. Răspunderea penală. Această răspundere intervine în situaţia în care şeful statului ar comite crima de înaltă trădare. În acest caz, punerea sub acuzare poate fi hotărâtă de Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie. Dacă s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, Preşedintele este demis de drept. În legătură cu răspunderea şefului de stat, trebuie să menţionăm că potrivit art. 98 din Constituţie, şi preşedintelui interimar i se aplică dispoziţiile privind răspunderea politică. Actele şefului de stat Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sale sunt de regulă denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau cu caracter individual. Decretele trebuie contrasemnate de către primul ministru. Contrasemnarea actelor şefului de stat s-a practicat şi se practică în sistemele constituţionale. Se au în vedere următoarele atribuţii: Încheierea tratatelor internaţionale în numele României. Este o atribuţie specifică şefului de stat, reglementată diferit în legislaţia internaţională; Tratatele în România sunt negociate de Guvern şi supuse ulterior ratificării Parlamentului, în termen de 60 zile. Tratatele nu produc efecte juridice dacă nu sunt ratificate de Parlamentul reunit, conform procedurii de adoptare a legii. Acreditarea sau rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României, la propunerea Guvernului, şi aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice; Prin această atribuţie preşedinţială se asigură organizarea relaţiilor diplomatice ale ţării noastre. Atât acreditarea şi rechemarea, cât şi înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice se exercită de Preşedintele României la propunerea Guvernului, întrucât acesta este autoritatea care asigură şi realizează politica externă a României. Declararea mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate; Luarea măsurilor necesare în vederea respingerii agresiunii armate declanşată împotriva ţării; Instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele localităţi sau regiuni; Conferirea decoraţiilor şi a titlurilor de onoare; Acordarea gradelor de mareşal, general şi de amiral; Acordarea graţierii individuale; Cuprinse în art. 94 al legii fundamentale, aceste ultime trei atribuţii se exercită de Preşedinte în calitatea de şef al statului şi se manifestă în domeniul relaţiilor interne. Prin aceasta, se dă actului respectiv o motivaţie mai solidă şi se antrenează, de regulă, răspunderea juridică a celui care a contrasemnat actul. Contrasemnarea este şi o măsură împotriva depăşirii de către şeful de stat a împuternicirilor conferite de constituţie şi legi, contrasemnarea fiind o condiţie de valabilitate a actului. Constituţia României prevede şi ea asemenea reguli, cu precizarea că obligaţia contrasemnării decretelor de către primul ministru nu priveşte toate aceste decrete, ci numai cele expres menţionate prin art. 99(2). Decretele Preşedintelui României se publică în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând inexistenţa decretului. Decretele prezintă următoarele trăsături distinctive: ele reprezintă manifestări unilaterale de voinţă în vederea producerii de efecte juridice; apar ca urmare a exercitării atribuţiilor reglementate în Constituţie şi legi; Unele dintre ele trebuiesc să fie contrasemnate de primul ministru; este obligatorie publicarea lor în Monitorul Oficial al României, îndeplinirea acestei clauze determinând existenţa actului; au caracter executoriu; Fiind emanaţia voinţei Preşedintelui, decretele emise în exercitarea atribuţiilor reglementate de Constituţie sunt toate acte de autoritate şi nu sunt susceptibile de control prin instituţia contenciosului administrativ. BIBLIOGRAFIE Ioan Muraru – Drept constituţional şi Instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1998 Ioan Muraru – Drept constituţional şi Instituiţii politice, vol. II. Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993 Ion Deleanu - „Drept constituţional şi Instituţii Politice” Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992 Iorgovan – Drept administrativ, Tratat elementar, vol. IV, Ed. Actami, Bucureşti, 1994 Ion Rusu – Preşedintele României, Ed. Lumina-Lex, Bucureşti, 1996 Francois Borella – Op. Cit. Colectiv – Constituţia României comentată şi adnotată Constituţiile României din 1866, 1884, 1923, 1938, 1948, 1965, 1974 Leg. 370/2004 – privind alegerea Preşedintelui României Francois Borella, Op.cit., pag. 13 Ioan Muraru, Drept constituţional şi Instituţii politice, Editura Actami Bucureşti 1998, pag. 443 I. Muraru, Drept constituţional şi Instituţii politice, vol. II, Editura Proarcadia, Bucureşti 1993, pag. 207 Colectiv – Constituţia României, comentată şi adnotată, Op. Cit.. pag. 220. Se argumentează soluţia pe reglementările art. 68 alin. 2 deşi exercitarea prerogativelor preşedinţiale este temporară. I. Deleanu – Op. Cit. Vol. II, pag. 214 Colectiv – Constituţia României, comentată şi adnotată, Op. Cit., pag. 192 Doctrina franceză cunoaşte situaţia când, după terminarea mandatului, fostul preşedinte Valery Giscard D´estaing, a fost invitat de o comisie parlamentară să ofere explicaţii despre fapte petrecute în timpul mandatului. S-a concluzionat că există imunitate şi după expirarea mandatului, exceptând desigur fapta de înaltă trădare. A. Iorgovan, Drept administrativ, Tratat elementar, vol. IV, Editura Actami, Bucureşti, 1994, pag. 98 Dacă în Italia după autorizarea Camerelor (când se cere) Preşedintele Ratifică tratatele, în Franţa Preşedintele negociază şi ratifică tratatele. În Turcia Preşedintele ratifică şi promulgă tratatele, pe când în Ungaria este nevoie de aprobarea Parlamentului în vederea semnării de către Preşedinte a unor tratate dacă acestea privesc o anumită legislaţie. Ion Rusu – Preşedintele României, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1996, pag. 54 쥁`