Referat Finantele Intreprinderii

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Finantele Intreprinderii si de asemenea puteti face Download Referat finantele intreprinderii

Citeste fragmente din Referat Finantele Intreprinderii

ELEMENTE TEORETICE DE BAZĂ PRIVIND FINANŢELE Gestiunea financiară şi de credit care funcţionează în orice economie modernă este formată din mai multe subsisteme: finanţele întreprinderilor, bugetul statului, asigurările sociale, relaţiile de credit, etc. Fiecare subsitem reflectă anumite fonduri cu diferite destinaţii. Finanţele întreprinderilor reprezintă veriga primară a sistemului financiar şi de credit pentru că majoritatea fondurilor formate la nivelul economiei naţionale îşi au izvorul în veniturile create în aceste subsisteme de bază. Fenomenul financiar se naşte din relaţiile pe care întreprinderea le are cu agenţii economici şi financiari, cu statul, etc. Întreprinderea e o combinaţie de factori materiali (capital tehnic) şi factori umani; un agent economic care e un centru de decizie format din 4 universuri independente : -universul economic, universul financiar, universul statal, universul social. Ca agent economic întreprinderea intră în relaţii cu alţi agenţi economici pe care ii întâlneşte pe diferite pieţe în care se schimbă bunuri şi servicii. Aceste schimburi aparţin universului financiar care apare odată cu universul economic. Agenţii economici care se întâlnesc pe diferite pieţe constituie contextul social în care funcţionează întreprinderea. Aceşti agenţi pot fi grupaţi în funcţie de pieţe în : furnizori – sunt întâlniţi pe pieţele de materii prime şi servicii clienţi – pe pieţele de produse şi servicii salariaţi şi manageri – cei care intră în relaţia cerere-ofertă pe piaţa muncii acţionari, asociaţi, creditori – întreprinderea interacţionează pe pieţele financiare Totalitatea raporturilor ce apar în cadrul activităţii economice, financiare şi sociale la nivelul întreprinderii reprezintă esenţa finanţelor întreprinderii. În plan suprastructural finanţele întreprinderii se prezintă ca o ramură a ştiinţei financiare. Izvoarele acestor surse financiare în vederea satisfacerii nevoilor întreprinderii sunt nelimitate. Fondurile create într-o întreprindere reflectă necesitatea acoperirii principalelor necesaruri de funcţii : fondul de investiţii, fondul de rulment, fondul de rezervă, etc. Principalele metode de colectare a fondurilor sunt : aportul asociaţilor, autofinanţare, creditare, finanţare de la buget. Sursele şi metodele de constituire a acestor fonduri diferă în funcţie de formele juridice ale societăţilor comerciale şi de structura proprietăţii. Astfel vom întâlni particularităţi la finanţele regiilor autonome, companii naţionale, societăţi comerciale cu capital mixt, de stat sau privat, respectiv cu capital român şi străin, precum şi societăţi cooperatiste. Ţinând cont de stadiul actual de dezvoltare al României şi de tranziţia la economia de piaţă se impun a fi luate unele măsuri de perfecţionare a finanţelor întreprinderii precum : continuarea înlăturării caracterului centralizat al finanţelor instituirea unor pârghii financiare renunţarea la cele vechi îmbunătăţirea mecanismelor de formare şi gestionare a capitalului accelerarea circuitului fondului folosirea unor metodologii adecvate de stabilire a necesarului de fonduri, a rezultatului financiar şi de analiză financiară stimularea sau restrângerea de către stat a unor activităţi şi reorientarea altora creşterea rolului creditelor şi dobânzilor în finanţarea activităţii economice aplicarea unor metode corespunzătoare de amortizare a activelor fixe în raport cu specificul acestora înlăturarea blocajului financiar la nivelul firmei şi instituirea unor forme rapide de decontare şi de plăţi Finanţele întreprinderii trebuie să contribuie la consolidarea economiei de piaţă, a dezvoltării proprietăţii private, la o mai bună gestionare a patrimoniului, asigurarea unui circuit eficient al capitalurilor, la armonizarea tutror intereselor, la promovarea progresului tehnic şi la creşterea calităţii produselor în vederea unei participări eficiente la circuitul mondial al bunurilor şi valorilor. FUNCŢIILE FINANŢELOR ÎNTREPRINDERII Ca orice subsistem financiar, finanţele întreprinderii îndeplinesc 2 roluri importante şi anume funcţia de repartiţie şi funcţia de control prin intermediul cărora se poate adânci şi analiza şi rolul finanţelor. FUNCŢIA DE REPARTIŢIE În condiţiile economiei de piaţă funcţia de repartiţie are alte valenţe imprimate de forma de proprietate, autonomia întreprinderii şi strategiile dezvoltate. La modul general se poate spune că funcţia de repartiţie constă în formarea capitalurilor, în alocarea şi folosirea lor în scopul realizării obiectivului ce constă în : producţie, comercializare, obţinere de profit, etc. Pe un plan analitic funcţia de repartiţie reflectă colectarea capitalurilor iniţiale din diferite surse, circuitul şi repartizarea acestora pe destinaţii, organizarea şi constituirea lor,modificarea proporţiilor fondurilor,atragerea de noi surse externe. Întrucât constituirea şi gestionarea capitalurilor, desfăşurarea activităţii economice şi obţinerea de rezultate financiare dau naştere unor obligaţii băneşti, funcţia de repartiţie trebuie să le includă şi pe acestea. Procurarea şi dezvoltarea activului economic sau a aparatului de producţie necesită existenţa unor resurse băneşti de finanţare. Aceste fonduri proprii şi împrumutate se avansează şi se încorporează în elementele de activ trecând prin diferite faze ale circuitului economic, ele întorcându-se dacă acţiunea desfăşurată este eficientă economic cu un surplus monetar. Astfel, funcţia de repartiţie reflectă atât constituirea capitalurilor sociale cât şi a celor destinate creşterii sau satisfacerii altor obiective economice; funcţia de repartiţie se concretizează în formarea capitalurilor proprii şi împrumutate, in alocarea şi folosirea acestora, formarea şi repartizarea profitului, restituirea împrumuturilor şi achitarea obligaţiilor. Prin intermediul funcţiei de repartiţie a finanţelor se formează şi se utilizează o gamă variată de fonduri pentru satisfacerea nevoilor proprii ale întreprinderii, ale salariaţilor şi cerinţelor sociale. Deşi există diferenţe de la o întreprindere la alta în ceea ce priveşte structura fondurilor se pot identifica elemente comune : în regiile autonome, pe lângă capitalurile proprii şi împrumutate se mai crează şi o serie de fonduri din profit (fondul de rezervă, fondul de dezvoltare, fondul de acţiuni culturale, sportive, fondul pentru recalificare, fondul de cointeresare şi premiere, etc.) în societăţile comerciale structura fondurilor este asemănătoare cu cea a regiilor autonome, apărând diferenţe în ceea ce priveşte modul de procurare şi de repartizare a rezultatelor nete; îşi pot procura capital prin vânzarea de acţinui, aporturi noi; la societăţile comerciale repartizarea rezultatului între asociaţi/acţionari se face în funcţie de ponderea pe care o deţine fiecare. regiile şi societăţile comerciale cu capital de stat pot beneficia şi de subvenţii, alocaţii de la stat pentru acoperirea unor diferenţe de preţ sau unor costuri mari de exploatare; de aici provin particularităţile cu privire la modul de repartizare al rezultatului în unităţile de stat. societăţile comerciale varsă la buget impozitul pe profit iar profitul net în mare parte le revine acţionarilor între care se poate afla şi statul. înlocuirea şi sporirea capitalului economic la o societate comercială existentă se poate realiza din resurse interne cum sunt prelevările din profit la societăţile de dimensiuni mijlocii şi mari,atragerea de surse externe poate fi făcută prin constituirea de noi acţiuni sau obligaţinuni. I.M.M.-urile îşi formează fondurile prin aporturi personale din beneficiu precum şi din surse atrase împrumutate. Funcţia de repartiţie a fondurilor vizează fluxurile financiare de intrări şi ieşiri determinate de derularea principalelor operaţiuni economice şi financiare care afectează patrimoniul unităţii. FUNCŢIA DE CONTROL În economia de piaţă centrul de greutate al funcţei de control se desfăşoară la nivelul celulelor de bază ale economiei, efectuându-se descentralizat. Functia de control are 2 laturi : una constatativă şi una corectivă care se întrepătrund în procesul managerial. Funcţia de control nu trebuie să se rezume doar la latura constatativă, principala sa menire e să contribuie prin acţiuni de prevenire şi de corectare la optimizarea activităţii. Controlul activităţii prin intermediul finanţelor necesită crearea unui cadru organizatoric ce să acţioneze unitar în vederea prevenirii abaterilor şi creşterii rentabilităţii. Promovarea economiei de piaţă,creşterea autonomiei întreprinderii şi privatizarea au schimbat obiectul,sfera de cuprindere,executanţii controlului fiscal şi financiar precum şi obiectivele urmărite de acest control. Un factor esenţial pentru desfăşurarea efectivă a activităţii de control este reprezentată de structura acţionariatului, respectiv de persoana care deţine pachetul majoritar (de control). Funcţia de control are o sferă largă în circuitul economic, toţi indicatorii realizaţi din programele economice şi din bugetul de venituri şi cheltuieli ceea ce impune şi organizarea unei evidenţe sistematice, corecte şi reale, tehnico-operativă, statistică şi contabilă. Controlul trebuie organizat astfel încât să constituie un instrument de prevenire şi lichidare a cauzelor care conduc la o risipă şi proastă administrare a patrimoniului, la asigurarea unui regim sever de economisire, să asigure aplicarea unor măsuri de prevenire şi identificare a factorilor cu acţiune perturbatoare, să contribuie la încasarea la timp a creanţelor şi la plata obligaţiilor, la finanţarea raţională a cheltuielilor, la identificarea şi mobilizarea resurselor interne, la creşterea veniturilor şi rentabilităţii. Înlăturarea aspectelor necorespunzătoare, reperarea prejudiciilor intră tot în cadrul funcţiei de control. Controlul se poate realiza prin intermediul diferiţilor parametrii economico-financiari,cum sunt : preţurile, costul, profitul, impozitul, credite, etc. şi poate fi din punct de vedere al momentului efectuării sale un control preventiv, un control concomitent şi control postoperativ. Funcţia de control este exercitată prin departamente şi persoane care diferă de la o societate la alta în funcţie de forma de proprietate. Principala formă a controlului financiar la nivelul verigilor autonome deţinătoare de capital este controlul financiar propriu(control de gestiune). La regiile autonome şi societăţile comerciale, în funcţie de specificul organizării interne şi de ierarhizarea acesteia organismele prin care se face controlul de gestiune pot fi : contabilul-şef, departamentul de control financiar intern (C.F.I.), comisiile de cenzori sau alte persoane/organisme prevăzute în statut. Controlul activităţii de administrare sau de gospodărire al patrimoniului trebuie să vizeze în principal următoarele obiective : respectarea regulilor generale, finaciar-contabile şi fiscale, asigurarea utilizării eficiente a capitalurilor şi fondurilor, identificarea resurselor interne, urmărirea şi asigurarea eficienţei în fundamentarea programelor de producţie, de investiţii, prevenirea şi recuperarea prejudiciilor, tragerea la răspundere a celor ce încalcă disciplina economico-financiară. Întreprinderile pot atrage în efectuarea controlului şi unele persoane sau organisme externe specializate care pot analiza unele domenii sau întreaga activitate. Activitatea întreprinderii poate fi analizată şi de bănci,în special : gradul de lichiditate; nivelul rentabilităţii; respectarea regimului decontărilor; volumul creditelor acordate, destinaţia şi modalităţile de garantare; capacitatea de plată la timp a dobânzii şi ratelor scadente. Activitatea întreprinderii poate fi controlată şi de organe financiare de stat (Ministerul Finanţelor, Direcţia Finanţelor Publice, Garda Financiară) care urmăresc şi verifică modul de fundamentare şi plată la timp a impozitelor şi taxelor şi a altor obligaţii, respectarea normelor de întocmire a bilanţelor ca şi verificarea de fond a activităţii economico-financiare a regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat. MECANISME, FLUXURI ŞI CICLURI FINANCIARE Prin mecanisme financiare ale întreprinderii se înţeleg metodele, pârghiile, instrumentele şi procedurile de formare şi gestionare a capitalurilor. Ele au o importanţă deosebită în organizarea şi conducerea activităţii financiare şi sunt puse în mişcare prin tehnici specifice ce sunt utilizate în procesele de creare şi derulare a fluxurilor şi ciclurilor financiare, în constituirea şi utilizarea surplusurilor, în acoperirea necesarului global de finanţare. Mecanismele financiare sunt foarte numeroase, dintre care : Mecanismele formării şi utilizării fondurilor proprii Mecanismele privind autofinanţare, creditare Mecanismul amortizării mijloacelor fixe Mecanismele ciclurilor de investiţie şi exploatare Mecanismele relaţiilor cu bugetul statului Mecanismele circuitului capitalului Mecanismul formării şi utilizării surplusului monetar Aceste mecanisme trebuie să fie utilizate astfel încât să se dea un impuls desfăşurării unei activităţi raţionale, asigurării rentabilităţii, eficienţei şi înlăturării riscurilor, satisfacerii necesităţilor de consum şi întreţinerii unui sistem de cointeresare şi stimulare a salariaţilor. O întreprindere se caracterizează prin deţinerea de capital, punerea în mişcare a unei funcţii de producţie şi participarea la schimburi cu exteriorul. Schimburile între agenţii economici se fac pe bază de monedă, dând naştere relaţiilor financiare externe. Orice relaţie de schimb implică două transferuri: transfer de bunuri şi servicii; transfer de active financiare. Cantităţile de bunuri şi monedă transferate într-o anumită perioadă se numesc fluxuri. Aceste fluxuri pot fi reale sau fizice (de bunuri şi servici) şi comerciale (de monedă). Cantitatea de bunuri şi monedă existentă într-o întreprindere reprezintă un stoc. Mecanismele financiare sunt bazate pe relaţia dintre fluxuri şi stocuri. Fluxurile financiare pot fi : fluxuri de contrapartidă fluxuri decalate fluxuri multiple fluxuri autonome 1. Fluxurile de contrapartidă se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ real/fizic cu monedă şi invers. Aceste fluxuri apar la achiziţie cu plata imediată în numerar. 2.Fluxurile decalate apar atunci când fluxurilor fizice nu le corespunde imediat apariţia unor fluxuri financiare. Astfel,echilibrul stocurilor este rupt, iar pentru restabilirea sa se impune apariţia unui activ financiar. Acesta se materializează într-o creanţă la furnizori şi într-o datorie la cumpărător. Apare în cazul relaţiilor de creditare comercială. Creanţa/datoria se va stinge la o dată ulterioară. 3.Fluxurile multiple apar în situaţia compensării decalajelor dintre fluxurile fizice şi cele financiare. Firma apelează la un terţ pentru a-şi transforma creanţele în bani. Vânzarea-cumpărarea unei creanţe reprezintă un proces financiar cu consecinţe importante şi care influenţează desfăşurarea normală a activităţii. Activele financiare constituie obievtul unor tranzacţii a căror desfăşurare este următoarea : bunurile vândute sunt transferate la cumpărător (flux fizic/real) furnizorul vinde creanţa unui terţ şi încasează valoarea acesteia,mai puţin o anumită taxă (flux financiar) cumpărătorul achită datoria care este faţă de terţ (flux financiar) 4.Fluxurile autonome se degajă din operaţiile financiare privind acordarea de împrumuturi, având loc doar transferul de monedă. Aceste fluxuri dau naştere unor active financiare constituite din creanţe şi datorii. Unele mecanisme financiare pot fi înţelese mai bine dacă sunt cunoscute ciclurile financiare. Un ciclu financiar este un ansamblu de operaţiuni şi proceduri care intervin între momentul transferului monedei în bunuri/servicii până în momentul în care moneda este recuperată. Activitatea întreprinderii trebuie să se desfăşoare astfel încât să se poată obţine nu doar recuperarea volumului iniţial de monedă ci şi generarea unui surplus monetar. În cadrul întreprinderii apar 3 cicluri financiare principale : ciclul de investiţie-amortizare ciclul de exploatare ciclul operaţiunilor financiare 1.Ciclul de investiţie-amortizare Prin investiţii se crează un capital de producţie de la care întreprinderea se aşteaptă să contribuie la generarea unor venituri viitoare. Investiţia presupune o cheltuială imediată şi de amploare şi constă în transferul monedei în active fizice. Odată creat,capitalul fizic începe să se deprecieze fizic şi moral, iar procedurile, mecanismele şi sistemele de amortizare au drept scop să evalueze şi să recupereze această depreciere prin adăugarea ei la costurile de producţie. Suma de bani imobilizată iniţial se recuperează treptat în timp ce valoarea activului înregistrat în bilanţ se va micşora cu uzura. Drept urmare, la sfârşitul perioadei de serviciu, va trebui să existe o echivalenţă a fluxurilor care poate fi obţinută numai dacă rezultatele pot acoperi şi deprecierea corespunzătoare a activelor. 2.Ciclul de exploatare Reprezintă ansamblul operaţiunilor desfăşurate pentru a atinge obiective esenţiale. Acest ciclu cuprinde achiziţionarea de bunuri/servicii, transformarea acestora în produse finite şi comercializarea lor. Procesele de exploatare trebuie să se deruleze continuu pentru a putea asigura o utilizare optimă a factorilor de producţie (L şi K) şi stocurilor. În fazele ciclurilor de exploatare, K îmbracă diferite forme, circulând şi transformându-se permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare şi un ansamblu de active financiare materializate în creanţe şi datorii. 3.Ciclul operaţiunilor financiare Priveşte operaţiunile şi procedurile de acordare şi luare de împrumuturi şi operaţiunile de achiziţie sau de vânzare a titlurilor de participaţie. Toate aceste operaţiuni dau naştere la fluxuri financiare, adică la intrări/ieşiri de monedă. Între fluxurile iniţiale şi suma fluxurilor finale nu există corespondenţă datorită dobânzilor achitate de debitor. NOŢIUNI PRIVIND CAPITALUL, SURPLUSUL DE MONEDĂ ŞI CEREREA DE MONEDĂ Corespunzător celor 3 cicluri, întreprinderea dispune de diferite active care formează capitalul economic al firmei. Mărimea capitalului economic este dată de activul brut al bilanţului. Bunurile care formează activul brut participă la diferite cicluri financiare şi se caracterizează prin natura lor şi duratele de viaţă economică. Fluxurile financiare şi reale modifică capitalul economic iniţial, atât ca volum cât şi pe structură. În sens financiar, capitalul reprezintă suma de bani adusă de asociaţi/acţionari la care se adaugă sumele generate din activitatea proprie şi mobilizate în diferite forme ale capitalului economic. Noţiunea astfel desemnată este cunoscută sub numele de capital propriu şi se poate determina prin deducerea datoriilor totale din mărimea capiatalului economic. Capitalul propriu poate fi schimbat la preţul pieţii care este dat de cursul bursier al acţiunilor. De aici apare şi noţiunea de capitalizare bursieră care reprezintă valoarea capitalului propriu comensurată prin mecanismele pieţii şi nu prin înregistrările contabile. Capitalizarea bursieră se obţine prin înmulţirea numărului de acţiuni comune cu cursul sau preţul acestora înregistrat la bursă. Capitalul social este o noţiune cu caracter juridic care exprimă contribuţia în numerar a acţionarilor la formarea capitalului economic al firmei. Nivelul părţilor din capitalul social deţinut de fiecare asociat îi dă dreptul de a participa la conducerea întreprinderii şi la distribuirea rezultatelor. Din ciclurile financiare se crează un surplus monetar care sporeşte suma de bani angajată iniţial. Acest surplus provine din excedentul preţului de vânzare asupra costului total de producţie şi comercializare. În acelaşi timp amortizarea permite înregistrarea unui cost de producţie care nu atrage nici o cheltuială. Astfel surplusul monetar poate proveni atât din profitul aferent activităţii de producţie şi comercializare cât şi suma amortizării. Constituirea activelor care compun capitalul economic necesită imobilizarea unor sume de bani iar cererea de monedă depinde în primul rând de volumul activităţii. Totuşi, necesarul de monedă este mai mic decât suma activului brut deoarece pentru acoperirea acestuia poate fi folosit şi creditul comercial precum şi pasivele stabile care apar din relaţiile cu diferite bugete ale statului ca şi alte elemente asimilate relaţiilor de încasări şi plăţi cu mediul extern firmei. Necesarul de finanţare va fi acoperit în primul rând din surplusul monetar acumulat iar diferenţa va fi atrasă din surse externe. Necesarul de finanţare externă reprezintă cererea de monedă a firmei faţă de terţi, cerere care poate fi acoperită prin contractarea de împrumuturi pe termen scurt, mediu şi lung, precum şi prin apelul la asociaţi/acţionari. Din analiza acestor aspecte ies în evidenţă doua probleme fundamentale ale desfăşurării activităţii economico-financiare ale fiecărei firme : a)necesitatea echilibrării ansamblului de fluxuri referitoare la intrările şi ieşirile de numerar b)necesitatea obţinerii unei anumite rentabilităţi a fondurilor angajate. * , @ B ° ² ö ø L ␃༃㲄ᄀ袄市㲄怀袄愂̤摧Ż) ␃༃㲄ᄀ袄市㲄怀袄愂̤摧Ż) ;orice decizie privind atragerea şi utilizarea fondurilor trebuie să îndeplinească criteriul de eficienţă şi rentabilitate. METODE DE FORMARE A CAPITALURILOR FIRMEI Principalele metode de constituire a fondurilor necesare sunt : metoda aporturilor în bani şi natură metoda autofinanţării metoda creditării metoda finanţării bugetare 1.Aportul presupune angajarea de către proprietarii asociaţi a unor capitaluri în bani sau în natură în scopul creării sau dezvoltării întreprinderii. Această metodă poate fi folosită la înfiinţarea firmei sau cu ocazia majorării de capital. Atunci când întreprinderea este organizată ca societate, ea poate emite acţiuni în contul aporturilor acţionarilor. Această metodă generează formarea fondurilor proprii. 2.Metoda autofinanţării dă naştere la fonduri proprii şi presupune reţinerea unei părţi din rezultatele nete care se degajă din activitatea lor. Aplicarea pe scară largă a acestei metode este condiţionată mai ales de capacitatea firmei de a realiza un profit cât mai ridicat. Tot pentru acoperirea nevoilor de autofinanţare se poate folosi şi o parte din surplusul monetar care apare sub forma amortismentului înregistrat ca urmare a uzurii capitalului fix. Deşi este o metodă de bază în constituirea fondurilor firmei, ea nu este mereu şi suficientă, sau foarte eficientă, fiind necesară utilizarea sa alături de alte metode de finanţare. Autofinanţarea poate fi imediată sau amânată, de menţinere sau de expansiune, ultimele două fiind autofinanţarea totală. În unele ţări occidentale autofinanţarea totală la care se adaugă partea din profit destinată remunerării asociaţilor se numeşte de CASH FLOW. În aceste ţări se calculează o rată financiară a cash flow-ului ca raport între acesta şi cifra de afaceri, rată ce permite să se aprecieze în ce măsură vânzările generează sume destinate menţinerii potenţialului firmei, expansiunii acesteia şi recompensării contribuţiei asociaţilor. Cu cât nivelul acestei rate este mai mare, cu atât capitalul de autofinanţare va fi mai ridicat. Cash flow (marjă brută de autofinanţare) cuprinde : beneficiul net, amortizarea şi unele provizioane. Avantajele autofinanţării se pot concretiza astfel : creşterea cointeresării firmei în obţinerea de rezultate superioare identificarea şi mobilizarea resurselor interne folosirea raţională a resurselor subordonarea dezvoltării întreprinderii faţă de rezultatele activităţii proprii reprezintă un mijloc sigur de acoperire financiară a necesităţilor întreprinderii protejează libertatea de acţiune a firmei,asigurându-i autonomia în gestionarea activităţilor sale economico-financiare 3.Metoda creditării este acea metodă prin care se crează fondurile împrumutate.Aceste fonduri au caracter restituibil şi sunt purtătoare de dobândă. Debitorul, pentru a putea rambursa ratele scadente şi dobânzile aferente, va trebui să sporească rulajul financiar, să încerce reducerea perioadei pentru care foloseşte fondurile şi să folosească un volum mai raţional de resurse împrumutate.Toate acestea deoarece fondurile împrumutate pot conduce şi la crearea unei dependenţe financiare faţă de creditori care le pot impune firmelor debitoare modul de utilizare a resurselor împrumutate şi pot controla activitatea economico-financiară a datornicilor pentru a-şi asigura recuperarea sumelor împrumutate. Un rol important în economia de piaţă îl au obligaţiunile care au un regim special de lansare şi de utilizare. Referitor la credite se impune nu eliminarea acestora, ci identificarea acelei structuri optime a capitalului total utilizat, menită să conducă la minimizarea costurilor de finanţare a activităţii. 4.Finanţarea bugetară se utilizează de obicei în cazul regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital de stat,în special la începutul activităţii acestora prin dotarea cu active fixe şi circulante, dar şi pe parcursul activităţii, atunci când apar unele nevoi de finanţare care nu pot fi acoperite prin resurse proprii.În condiţiile aplicării unui sistem prea extins de finanţare de la bugetul statului, se pot genera consecinţe negative care constau în scăderea interesului întreprinderii respective pentru desfăşurarea unei activităţi rentabile şi în creşterea dependenţei faţă de fondurile primite de la stat. Folosirea unei metode sau a alteia de finanţare reprezintă o problemă de politică financiară a fiecărei firme şi a statului care trebuie să ţină seama de condiţiile concrete, precum şi de dezavantajele fiecărei metode. În plus,trebuie luate în considerare aspecte precum : necesitatea asigurării la momentul oportun a capitalurilo; gradul de eficienţă în folosirea fondurilor; cointeresarea firmei în obţinerea de rezultate financiare superioare. STRUCTURA ŞI POLITICA FINANCIARĂ A FIRMEI Structura financiară a firmei reflectă compoziţia capitalurilor acesteia. Capitalurile firmei pot fi proprii şi împrumutate,cu menţiunea că cele proprii pot proveni numai din autofinanţare sau aporturi,iar capitalurile împrumutate se constituie din diverse credite pe termen scurt,mediu şi lung. Capitalurile proprii împreună cu datoriile pe termen mediu şi lung formează capitalul permanent. Acesta se caracterizează printr-o stabilitate sporită în timp. Stabilirea unei anumite strategii financiare este un atribut al politicii financiare şi care vizaeză mai multe aspecte. În primul rând trebuie identificat un raport corespunzător între creditele pe termen scurt şi capitalurile permanente. În al doilea rând, în interiorul capitalurilor permanente trebuie stabilite cea mai bună proporţie între fondurile proprii şi fondurile atrase. În principiu trebuie să se ţină seama de tipul de finanţare care corespunde cel mai bine cu natura investiţiilor sau a activelor firmei care se concretizează în investiţii de natura activelor fixe şi investiţii în active circulante. Activele fixe trebuie finanţate prin capitaluri permanente pentru că reprezintă nevoie stabilă pe o perioadă lungă. Însă activele circulante trebuie finanţate atât din capitaluri permanente (fondul de rulment) cât şi din credite pe termen scurt. Importanţa structurii financiare decurge din faptul că fondurile împrumutate exercită o influenţă şi asupra rentabilităţii capitalurilor proprii (este vorba de „pârghie finaciară”) precum şi din necesitatea asigurării autonomiei financiare a firmei şi din riscul generat de contractarea de datorii. Structura financiară a firmei reclamă o analiză temeinică iar agenţii economici şi societăţile bancare calculează anumite rate de îndatorare ce permit examinarea compoziţei capitalurilor. Astfel, pot fi menţionate : rata de îndatorare la termen raportul datoriilor pe termen lung şi capitalurilor proprii indică proporţia capitalului propriu faţă de datoriile pe termen lung această rată arată dacă o firmă poate contracta datorii rata de autonomie financiară raportul dintre datoriile sau capitalurile străine la capitalurile proprii cu cât nivelul ratei este mai ridicat cu atât firma este mai dependentă de creditorii săi rata de îndatorare totală raportul dintre datoria totală la fondurile totale Mai există şi : rata de acoperire a cheltuielilor financiare din excedentul brut al explaoatării (E.B.E.) şi rata de acoperire a împrumuturilor Scopul firmei este de a obţin profit al cărui nivel este influenţat de creşterea capitalului financiar. Astfel, firma va căuta să-şi maximizeze capitalului economic prin dubla decizie de investiţii şi finanţare. Costul capitalului se referă la toate cheltuielile de procurare şi folosire a tuturor mijloacelor de finanţare,fiind un indicator ce permite selectarea investiţiilor. Costul capitalului poate scădea prin folosirea judicioasă a capitalului împrumutat, însă costul capitalului se majorează în realitate. Dacă coeficientul de îndatorare sporeşte peste o limită,apare pericolul insolvabilităţii. Managerul firmei va determina mai întâi suma totală a necesarului de finanţare şi apoi trebuie să hotărască asupra părţii ca va fi finanţată din caqpitalul permanent şi care va fi finanţată din credite pe termen scurt, cât şi asupra repartiţiei între fondurile proprii şi cele împrumutate. Buna alimentare cu fonduri reprezintă sarcina esenţială a managerului financiar. În acest scop se întocmeşte un plan de finanţare pe termen lung care grupează utilizările de fonduri şi resursele pentru a se realiza echilibrul financiar global. Dacă resursele financiare interne nu sunt suficiente, diferenţa va putea fi finanţată din resursele externe (majorări de capital şi datorii pe termen lung). Resursele financiare interne constituite din autofinanţare provin din profit şi din amortizare,un aspect esenţial al politicii financiare fiind şi accelerarea procesului de recuperare a capitalului fix investit. Accelerarea amortizării întârzie impozitarea profitului şi diminuarea părţii impozabile. Căutarea autofinanţării optime îndeamnă firma să identifice marja cea mai înaltă a beneficiului, cheltuieli cât mai mici şi să distribuie dividende cât mai mici. Locul şi rolul capitalurilor proprii în finanţarea firmei este destul de neclar. Menirea sa este de a asigura riscul în special la momentul înfiinţării firmei. Acest capital stă la baza repartiţiei drepturilor asociaţilor. Orice majorare de capital propriu se loveşte de consecinţele unui triplu efect : diluarea capitalului, diluarea rezultatelor şi diluarea controlului. Aceste efcte fac ca majorarea de capital să reprezinte cel mai adesea o finanţare reziduală,limitând rolul în dezvoltarea firmei. Astfel firmele sunt tentate să apeleze la împrumuturi, apărând un cost de îndatorare. Acesta creşte pe măsura sporirii volumului de credite iar capacitatea de a împrumuta depinde de condiţiile păstrării unui echilibru. Firma trebuie să dispună de capital de rambursare la scadenţă. GESTIUNEA FINANCIARĂ Gestiunea finaciară poate fi definită ca un ansamblu de activităţi care concură la realizarea şi ajustarea fluxului financiar şi a fondurilor precum şi la buna administrare a resurselor financiare ale firmei. În plan analitic, gestiunea financiară poate fi definită ca o funcţie a firmei care are drept scopuri esenţiale următoarele : de a asigura constant firma cu fondurile necesare exploatării. de a controla buna utilizare a fondurilor şi rentabilităţii operaţiunilor pentru care sunt afectate aceste fonduri. Domeniul gestiunii este foarte întins. Menţinerea echilibrului fluxurilor financiare şi a unui nivel minim al rentabilităţii utilizării fondurilor reprezintă obiectivul gestiunii. echilibrul financiar este influenţat de independenţa sau autonomia firmei. Starea de echilibru poate fi denumită în sens restrâns lichifitate. Altfel spus, lichiditatea reprezintă un alt obiectiv al gestiunii. Menţinerea lichidităţii depinde de mărimea surplusului bugetar care este generat de o renatbilitate corespunzătoare. Lipsa de rentabilitate,sau o rentabilitate insuficientă pun în pericol lichiditatea. Lichiditatea şi rentabilitatea sunt elemente ce definesc politica generală a firmei. Gestiunea are scopuri multiple : obşinerea profitului, creşterea economică a firmei. Aceste scopuri pot fi sintetizate astfel : asigurarea echilibrului financiar şi al lichidităţii; asigurarea rentabilităţii; creşterea activului şi patrimoniului; asigurarea flexibilităţii firmei; Scopurile gestiunii se pot controla cu mai mulţi indicatori,precum : a.nivelul fondului de rulment b.coeficientul de îndatorare c.rentabilitatea economică corelată cu efectul de „pârghie financiară” d.ratele de creştere a cifrei de afaceri, a valorii adăugate, etc. Gestiunea financiară se înscrie într-un sistem de previziune şi control pentru a asigura conducerea relaţiilor cu mediul înconjurător. De aceea se elaborează planuri strategice care reflectă resursele financiare şi utilizările acestora. Controlul presupune următoarele : să măsoare diferenţa dintre previziuni şi realizări; diagnosticarea simptomelor firmei (greutăţile financiare şi eventualele ameninţări interne/externe); să indice decizii colective ce au consecinţe financiare directe; să revizuiască şi să modifice obiectivele şi previziunile iniţiale; Rezultă că gestiunea finaciară are un domeniu foarte larg, impunând rezolvarea a 2 probleme esenţiale : echilibrarea ansamblului de fluxuri financiare (încasări şi plăţi) şi rentabilitatea folosirii fondurilor astfel încât să asigure atât remunerarea surselor cât şi dezvoltarea firmei. FUNCŢIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ŞI PRINCIPII DE ORGANIZARE A ACTIVITĂŢII FINANCIARE Funcţia financiară rezultă din convergenţa unor factori de ordin teoretic şi practic. Dezvoltarea tehnicilor manageriale şi a teoriei financiare a permis depăşirea cadrului contabil şi juridic tradiţional. În prezent funcţia financiară dispune de o doctrină coerentă, iar politica financiară se sprijină pe concepte specifice.Dezvoltarea firmelor a impus mobilizarea unor capitaluri foarte mari,iar diminuarea lichidităţii ridică probleme legate de asigurarea necesarului de lichidităţi şi de gestiune optimă a trezoreriei. Rolul trezoreriei iese tot mai mult în evidenţă în perioadele de slăbire a pieţei financiare,de reducere a autofinanţării, de limitare a creditelor, etc. Analiza contabilă tradiţională este completată pe baza tablourilor de finanţare, document operativ de informare,ce a devenit obligatoriu în ţările avansate. Funcţia financiară este integrată în cea de conducere generală, cele mai multe informaţii fiind furnizate de sistemul informaţional contabil. Finanţele firmei rămân strâns legate de cadrul juridic în care se înscriu relaţiile cu mediul exterior. Funcţia financiară are un rol operaţional,un rol funcţional şi unul politic. Rolul operaţional implică luarea unor decizii cu privire la colectarea capitalurilor. Acest rol vizează asigurarea fluxurilor financiare în strânsă legătură cu mediul înconjurător. Cuprinde încasarea creanţelor şi plata furnizorilor, gestiunea trezoreriei şi negocierea creditelor bancare. Rolul funcţional constă în participarea la tratarea informaţiilor necesare gestiunii şi acordarea de asistenţă celorlalte funcţii ale firmei. Rolul politic constă în integrarea constrângerilor şi a restricţiilor externe care influenţează activitatea firmei şi de care depinde autonomia acesteia.În mod sintetic, activitatea firmei poate fi redată prin următoarele funcţii : 1.funcţia de producţie 2.funcţia de comercializare 3.funcţia financiară Aceste 3 funcţii asigură legăturile materiale şi financiare cu mediul extern. Funcţia financiară implică efectuarea a două categorii de activităţi : activităţi cu efecte directe asupra capitalurilor (emitere de acţiuni şi obligaţiuni, contractarea şi rambursarea creditelor, etc.), activităţi cu efecte indirecte asupra capitalului (lucrări de contabilitate, analiză şi control) care au însă un rol important în conducerea firmei definind cadrul de acţiune al tuturor celorlalte funcţii ale firmei. Delimitarea acestor categorii de activităţi reprezintă un principiu al organizării firmei care impune existenţa a două resorturi financiare : unul de trezorerie şi unul de analiză şi control. Această structurare se impune a fi realizată în întreprinderile mijlocii şi mari. Alt principiu de organizare constă în demarcarea lucrărilor de previziune şi a celor de execuţie, ceea ce presupune ca aceste categorii de activităţi să se desfăşoare în compartimente diferite. O sarcină a funcţiei financiare constă în apărarea patrimoniului, ceea ce presupune o anumită diviziune a muncii între compartimente şi posturi, astfel încât o persoană să nu deţină controlul complet asupra unei tranzacţii oarecare. Pot interveni aici numeroase exemple : - conturile trebuie verificate de către alte persoane; - salariile să fie plătite de către persoane care nu au legătură cu întocmirea statelor de plată; - evidenţa stocurilor să fie ţinută de alte persoane decât cele care întocmesc facturile; Activitatea financiară trebuie să fie astfel organizată încât să asigure în principal următoarele : - condiţii optime pentru verificarea patrimoniului; - informarea completă a conducerii; - observarea noilor tendinţe ale fenomenelor; Activitatea financiară are menirea să satisfacă cerinţele funcţiilor financiare şi cuprinde numeroase aspecte cu privire la previziune, execuţie, analiză, control, etc. Între activităţile financiare mai importante intră : - elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a planurilor financiare; - efectuarea de studii şi analiza cu privire la formarea şi alocarea capitalurilor; - asigurarea efectivă a resurselor financiare necesare activităţii de exploatare şi investiţii; - stabilirea de preţuri şi tarife; - luarea măsurilor pentru asigurarea lichidităţii,solvabilităţii,rentabilităţii; - efectuarea de operaţii de analiză contabilă şi de control financiar; În unităţile economice se organizează şi funcţionează un compartiment financiar care poate fi ,în funcţie de mărimea firmei şi de volumul de activitate, o direcţie, un serviciu sau un birou. Activitatea financiară este organizată pe resorturi cum sunt : previziune financiară, ordonări de acte, de încasări/plăţi, salarizare, casierie, preţuri/tarife, etc. Resortul de previziune financiară întocmeşte bugetul,contractează credite, fundamentează decizia, asigură informarea, exercită unele acţiuni de control, urmăreşte modul de executare al bugetului, depistează imobilizările de fonduri, asigură formarea fondurilor proprii,etc. Resortul decontărilor se ocupă cu efcetuarea de lucrări privind operaţii băneşti care însoţesc realizarea programelor economice şi a bugetului cum sunt : întocmirea documetelor de încasări/plăţi,ţinerea evidenţei mijloacelor băneşti, organizarea şi controlul încasărilor/plăţilor, etc. Acest resort întreţine legături cu băncile finanţatoare, asigură capacitatea de plată şi respectarea obligaţiilor băneşti, ţine evidenţa debitorilor, imputaţiilor, păstrează şi gestionează cecurile şi alte valori. Resortul de salarizare îndeplineşte atribuţii de constituire a resurselor băneşti legate de drepturile de personal, calculează avansul chenzinal şi alte drepturi băneşti, întocmeşte ştatele de plată, efectuează controlul asupra drepturilor de personal, înregistrează reţinerile salariale. Resortul casierie gestionează numerarul, efectuează încasări/plăţi, ţine registrul de casă, ridică numerarul de la bancă, etc. Resortul preţuri/tarife calculează preţurile/tarifele, face analize cu privire la evoluţia lor. Resortul analize şi control financiar intern efectuează analize economico-financiare şi acţiuni de control financiar sau gestionări de fond privind gospodărirea resurselor firmei. SISTEMUL INFORMAŢIONAL FINANCIAR ŞI DECIZIA FINANCIARĂ Desfăşurarea activtăţii financiare implică organizarea unui sistem de informaţii care stă la baza analizei, controlului şi deciziilor. Sistemul informaţional financiar al firmei cuprinde totalitatea informaţiilor ce reflectă formarea, repartizarea fondurilor băneşti. Pentru obţinerea unor informaţii de calitate este necesară folosirea unor indicatori expresivi care să reflecte fenomenele şi activitatea economico-financiară a unei firme. Dintre indicatorii cu un impact major asupra activităţii de decizie şi gestionare aferente conducerii operaţionale şi strategice a firmei, menţionăm : capitalul economic, capitalul social, capitalul împrumutat, capitalul permanent, profitul şi ratele de rentabilitate, valoarea adăugată, costurile de exploatare, preţurile, etc. Compartimentul financiar şi conducerea firmei trebuie să fie informaţi la timp pentru a se lua decizii financiare oportune şi corespunzătoare. Informaţiile financiare se culeg din diferite documente : bilanţul contabil, balanţa, bugetul. Deciziile financiare se iau atât pe baza indicatorilor financiari primari, a celor parţiali şi a celor sintetici. DECIZIA FINANCIARĂ Decizia finaciară este o hotărâre, un proces raţional de alegere a unei linii de acţiune care se ia pe bază de analiză şi informaţii multiple privind activitatea cu efecte directe asupra capitalului. Decizia finaciară implică alegerea unei variante sau soluţii din mai multe posibile. D.p.d.v. al complexităţii deciziei, acestea pot fi : curente (operative), strategice (de perspectivă). 1.Deciziile curente sunt legate de activitatea curentă şi au un caracter interactiv sau repetitiv. Asemenea decizii intră în competenţa cadrelor ce au funcţii de răspundere. Deciziile operative au o sferă foarte largă vizând numeroase activităţi (ex : stabilirea şi vărsarea la buget a impozitelor, contractarea şi rambursarea creditelor, etc.) 2.Deciziile strategice privesc linia de urmat în desfăşurarea activităţii pe o perioadă mai îndelungată şi vizează activităţi de mare amploare privind formarea, modificarea, repartizarea şi utilzarea capitalului, efectuarea de investiţii, creşterea fondului de rulment. În ultimă instanţă, obiectivul oricărei decizii are un caracter financiar care constă în special în asigurarea lichidităţii, în obţinerea unei rentabilităţi şi în minimizarea riscurilor.Deciziile strategice au la bază o documentare amplă precum şi folosirea unor resurse externe şi interne de informaţii. 쥁`