Referat Delincventa Juvenila

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Delincventa Juvenila si de asemenea puteti face Download Referat delincventa juvenila

Citeste fragmente din Referat Delincventa Juvenila

Delincvenţa juvenilă Cuprins Secţiunea I – Consideraţii introductive – p.3 §1. Noţiunea de delincvenţă juvenilă – p.3 1.1. Noţiunea de delincvenţă juvenilă – p.3; 1.2. Delincvenţă şi predelincvenţă juvenilă – p.5 §2. Tipologia delincvenţei juvenile – p.6 §3. Scurt istoric al justiţiei pentru minori – p.7 Secţiunea a II-a – Etiologia delincvenţei juvenile (abordări teoretice) – p.8 §1. Conceptul de cauzalitate a delincvenţei juvenile – p.8 §2. Teoriile biologice – p.9 2.1. Preliminarii – p.9; 2.2. Teoria atavismului evoluţionist (a criminalului înnăscut) – p.9; 2.3. Teoria eredităţii – p.10; 2.4. Teoria biotipurilor criminale – p.10; 2.5. Teoria arborelui genealogic – p.10; 2.6. Teoria gemenilor – p.10; 2.7. Teoria copiilor adoptaţi – p.10; 2.8. Teoria diferenţei "de natură" între delincventul de obicei şi nondelincvent – p.11; 2.9. Teoria structurilor dobândite – p.11 §3. Teoriile psihologice 3.1. Preliminarii – p.11; 3.2. Teoria inadaptării biologice – p.11; 3.3. Teoria personalităţii criminale – p.12; 3.4. Teoria complexului individual – p.12; 3.5. Teoria psihomorală – p.13; 3.6. Teoria "derivei" – p.13; 3.7. Teoria arborelui – p.13; 3.8. Criza familială – p.13; 3.9. Abordarea psihopedagogică a delincvenţei juvenile – p.14; 3.10. Teoria rezistenţei la frustrare (a înfrânării) – p.15; 3.11. Teoria psihanalitică – p.15 §4. Teoriile sociologice 4.1. Preliminarii – p.16; 4.2. Teoria anomiei – p.16; 4.3. Teoria etichetării sociale (a curentului infracţionist) – p.17; 4.4. Criminologia critică – p.17; 4.5. Teoria "asociaţiilor diferenţiale" – p.18; 4.6. Teoria strategică – p.18; 4.7. Teoria conflictelor de cultură – p.19; 4.8. Teoria dezorganizării sociale – p.20; 4.9. Teoria controlului social – p.20 §5. Necesitatea analizei interactive a teoriilor – p.21 Secţiunea a III-a - Etiologia delincvenţei juvenile în România (cauze generale şi specifice concrete) – p.21 §1. Preliminarii – p.21 1.1. Perioada regimului comunist – p.21; 1.2. Perioada post-revoluţionară – p.22 §2. Cauze generale şi specifice concrete – p.23 2.1. Sărăcia cronică – p.23; 2.2. Criza familiei – p.23; 2.3. Şcoala şi delincvenţa – p.24; 2.4. Fenomenul "copiii străzii" – p.25; 2.5. Prostituţia juvenilă – p.27; 2.6. Consumul şi traficul de droguri. Consumul de alcool – p.27; 2.7. Delincvenţa în grup – p.28; 2.8. Alte fenomene specifice – p.28 §3. Predicţie şi prevenire – p.29 Bibliografie – p.31Secţiunea I Consideraţii introductive §1. Noţiunea de delincvenţă juvenilă 1.1. Noţiunea de delincvenţă juvenilă. Există o mare diversitate a definiţiilor date acestei noţiuni, în funcţie de ştiinţa care abordează studiul ei: din punct de vedere juridic este o abatere de la normele penale, sociologic este o devianţă, iar în concordanţă cu evaluările psihologilor sau psihiatrilor apare ca o inadaptare socială ori o tulburare de comportament. Începând cu deceniile 6-7 ale secolului XX s-a impus concepţia juridică, fapt recunoscut şi la cel de al şaselea Congres al Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor (1980), unde noţiunea de delincvent juvenil a fost considerată ca "produs al unei categorii a sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de viaţă a individului". Aşadar, din punct de vedere juridic, delincvenţa juvenilă este o devianţă de natură penală ce constă în ansamblul conduitelor minorilor şi tinerilor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Perspectiva juridică nu oferă, însă, delimitări categorice între specificul conduitelor delictuale ale tinerilor şi cel al comportamentelor infracţionale ale adulţilor, căci nu se interesează de cauzele acestor comportamente, ci doar de stabilirea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia se poate distinge între o conduită ilicită sub aspect penal şi un comportament normal, acceptat de societate. Astfel, spre deosebire de criminalitatea (infracţionalitatea) actelor adultului, delincvenţa juvenilă cuprinde acele conduite comise de persoane imature, care nu au responsabilitate socială sau juridică. În acest sens, dincolo de interpretarea ei juridică, noţiunea de delincvenţă juvenilă are numeroase semnificaţii biologice, psihologice şi sociale care fac dificilă definirea ei în mod exact. Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este produsul unei percepţii generale a publicului în legătură cu noţiunea de delict sau infracţiune care trebuie să intre sub incidenţă legii penale şi să fie sancţionată. Reacţia societăţii omite, însă, semnificaţia pe care o are pentru adolescent actul de încălcare a normei. Fuga de la domiciliu, incriminată anterior de legea penală ca vagabondaj, dar şi în prezent în concepţia societăţii, reprezintă, de cele mai multe ori, o conduită normală, având la origine motive legate de conflicte în familie sau cu alte persoane, ori de tentaţia aventurii, atât de specifică perioadei adolescentine. Furtul de bunuri poate reprezenta un act prin care adolescentul îşi afirmă curajul şi gustul pentru risc sau pur şi simplu o acţiune întâmplătoare favorizată de o "ocazie" ispititoare. De aceea activitatea infracţională a tânărului nu este similară cu cea a adultului, faptele sale ilicite sau doar indezirabile fiind produsul greşelilor făcute de părinţi şi educatori şi nu unor aşa-zise motivaţii antisociale. Din acest punct de vedere conduita tânărului este "aşa cum trebuie să fie", adică în concordanţă cu ce a învăţat şi asimilat (Émile Durkheim). Chiar din punct de vedere etimologic noţiunea de delincvenţă exclude motivaţiile antisociale: în limba latină delinquo-delinquere înseamnă a greşi în mod neintenţionat, a scăpa din vedere. Marea majoritate a delincvenţilor nu sunt nici infractori înrăiţi, nici elemente marginale irecuperabile, ci pur şi simplu copii în derivă, victime ale lipsei de educaţie, ale unui mediu familial ostil şi, adesea, violent, şi care, datorită eşecului procesului de socializare familială, au ajuns să comită, mai mult sau mai puţin, abateri de la normele sociale. De exemplu, "copiii străzii", minori care fură alimente pentru a-şi potoli foamea, minori care vagabondează sau cerşesc pentru a scăpa de un mediu familial represiv şi lipsit de protecţie şi de resurse afective sau morale, minore care, ademenite de promisiuni materiale ale unor adulţi şi lipsite de discernământ, ajung să comită fapte de prostituţie etc. Fuga, vagabondajul, nu mai apar ca delicte sau ca forme de conduită aberantă, ci un fel de eliberare, o formă de evaziune dintr-un mediu perceput ca ostil. Din nefericire evadarea se face într-un univers şi mai lipsit de valenţe morale, care, în plus, oferă ocazii infracţionale tentante şi care determină un stil de viaţă caracterizat prin respingerea a tot ceea ce este apreciat drept îngrădire sau restricţie. Explicaţia comiterii unui act deviant prin comportament, şi nu prin situaţia familială sau socială, este o explicaţie clinică represivă, care stabileşte criterii dihotomice între bine şi rău, normal şi patologic, ignorând faptul că nu se poate plasa conduita morală a unui tânăr în limitele absolute ale necesităţii respectării normei. În acest sens, cele mai multe conduite deviante săvârşite de minori sunt rezultatul unor modalităţi educative defectuoase, iar nu al unor structuri deficitare ale personalităţii. Numai înlocuind explicaţia clinică paternalistă cu una socială, care pune accent pe situaţie şi nu pe comportament, putem înţelege că majoritatea actelor deviante au la origine manifestări specifice mediului de viaţă şi "crizei" adolescentine. De altfel, chiar din punct de vedere al normei juridice, faptele incriminate de Codul penal nu se vor aplica minorului până la 14 ani din lipsă de discernământ, între 14-16 ani se prezumă relativ lipsa de discernământ, iar între 16-18 ani minorul este prezumat a avea discernământ, dar se poate face proba contrară şi pentru alte cauze decât cele medicale de retard intelectual, spre deosebire de major, pentru care se pot invoca numai cauze care dovedesc o insuficientă dezvoltare a capacităţii psihice. De aceea, chiar din perspectivă juridică, nu este suficientă stabilirea gradului de vinovăţie, ci este necesară determinarea gradului de maturitate în perceperea caracterului antisocial al faptelor săvârşite, adică evaluarea atitudinilor şi motivaţiilor faţă de norma legală, toate pentru a stabili răspunderea minorului. Tot din aceste motive minorii delincvenţi nu trebuie în primul rând sancţionaţi penal, ci trebuie reabilitaţi social prin supunerea lor unui regim bazat nu pe represiune, ci pe asistenţă şi protecţie socială, reeducare şi resocializare. Un element important în definirea delincvenţei juvenile, alături de sistemul de sancţiuni şi tratament juridic aplicat minorilor – cele două criterii de definire a sa, este vârsta cronologică. Limita de vârstă a răspunderii penale diferă, însă, de la un sistem juridic la altul: în Olanda minorii care au împlinit 12 ani pot fi sancţionaţi penal în cadrul unui sistem special, diferit de cel al adulţilor; 13 ani în Franţa şi Polonia; 14 ani în Austria şi Ungaria; 15 ani în ţările scandinave; 18 ani în majoritatea statelor americane (dar în unele state vârsta coboară până la 17 sau chiar 16 ani), în Anglia şi Belgia; în Germania tinerii de până la 20 de ani sunt judecaţi de tribunale speciale pentru tineri, dar vârsta răspunderii penale este 14 ani etc. Însă toate aceste limite de vârstă sunt arbitrare şi relative, fiind dependente de modul în care legiuitorul defineşte procesul de maturizare şi îl asociază unei anumite vârste cronologice, chiar dacă ea nu reprezintă o realitate ştiinţifică. Din acest punct de vedere, nici măcar ONU nu a putut identifica o vârstă penală a minorităţii care să fie acceptată de toate statele lumii, stabilind doar că noţiunea de tânăr include persoanele sub 25 ani, iar noţiunea de copil pe cele sub 18 ani. Exceptând violările legii penale, delincvenţa juvenilă cuprinde şi o serie de acte care nu au caracter delictual propriu-zis şi care, dacă ar fi comise de către adulţi, aceştia nu ar fi consideraţi infractori de către legea penală. Printre aceste acte pot fi amintite, cu titlu de exemplu, vagabondajul, fuga de acasă şi de la şcoală, nesupunerea faţă de autoritatea părinţilor sau a educatorilor, consumul de alcool sau de tutun, limbajul indecent etc. Astfel, un minor poate fi considerat delincvent dacă conduitele lui necesită măsuri speciale de supraveghere, dacă se sustrage constant de la controlul parental sau educaţional, dacă îşi abandonează căminul familial, dacă actele sale încalcă morala, sănătatea şi bunăstarea sa ori a altor persoane, dacă încalcă legile penale etc. Aşadar, noţiunea de delincvenţă juvenilă cunoaşte trepte evolutive, de la simpla evaluare morală făcută de părinte, educator, societate sau autorităţi conduitelor unui copil şi până la judecarea oficială a acestuia de către un tribunal. Dintr-un anumit punct de vedere delincvenţa juvenilă nu depinde atât de natura faptelor comise, cât de un proces de definire a comportamentului tânărului ca fiind sau nu periculos sub aspect social. Cu alte cuvinte delincvenţa juvenilă poate semnifica percepţia şi definirea de către părinţi, educatori sau autorităţi a unei fapte comise de minori, ca având un caracter delincvent. Deci, pentru a fi definite ca delincvente, actele săvârşite de un minor trebuie să îndeplinească trei condiţii principale: a) să fie comise de persoane care au vârsta stabilită de lege; b) să fie considerate ca acte ilicite de către părinţi, educatori sau alte persoane; c) să ajungă la cunoştinţa autorităţilor. Dacă adulţii nu au semnalat fapta şi nu au definit-o ca atare, ea nu este apreciată ca fiind delincventă. Dar simpla definire a delincvenţei juvenile, fără a lua în vedere natura faptelor, repetabilitatea lor şi contextul în care au fost executate, înseamnă a acorda unor conduite normale la vârsta adolescenţei o semnificaţie de anormalitate sau devianţă. Adolescenţii, subliniază psihologii, sunt caracterizaţi de următoarele trăsături, care par adultului deviante, dar care sunt normale la această vârstă: refuzul autorităţii paternale, agresivitate, imaturitate afectivă, frustrare, lipsă de responsabilitate şi sensibilitate excesivă faţă de influenţele exercitate de anturaj. Desigur că există şi copii sau adolescenţi cu tulburări de comportament sau care prezintă tendinţe antisociale intense şi repetate. Pot fi menţionate agresiunile, irascibilitatea, isteria, minciuna, furtul, jaful, violul, vagabondajul, consumul de droguri etc. Însă prevalenţa unor asemenea conduite în rândul copiilor şi adolescenţilor este de circa 3 până la 10%, cu precădere în rândul băieţilor. Tocmai din aceste motive trebuie făcută bine distincţia între un comportament normal raportat la "criza" adolescenţei şi un comportament degenerativ. În sfârşit, noţiunea de delincvenţă juvenilă primeşte în doctrină şi practica judiciară şi o a treia interpretare, de data aceasta pornind nu de la faptele minorilor spre societate, ci în sens invers, de la actele adultului exercitate asupra minorului. O asemenea semnificaţie este formulată în funcţie de ameninţările la adresa minorilor, care pot fi supuşi unor rele tratamente sau abuzului sexual în interiorul sau în afara familiei. De exemplu, în Statele Unite ale Americii tribunalele pentru minori operează cu noţiunea de delincvenţă juvenilă în cazul copiilor care au nevoie de protecţie socială, fiind abandonaţi, neglijaţi sau maltrataţi, de familie sau alte persoane. 1.2. Delincvenţă şi predelincvenţă juvenilă. Încălcarea normei penale de către minor nu se produce niciodată spontan, ci are la bază un întreg parcurs social, psihologic şi biologic în ceea ce priveşte conduita minorului, dar şi condiţiile de viaţă ale acestuia. Aşa cum s-a arătat deja, o serie de atitudini adolescentine, considerate deviante de către adulţi, sunt, de fapt, comportamente normale pentru această vârstă, în consecinţă ele nu pot fi considerate conduite anormale şi, cu atât mai puţin, acte delincvente. La cei mai mulţi tineri comportamentul rebel specific adolescenţei dispare odată cu depăşirea acestei vârste şi cu integrarea lor în structurile socio-profesionale. Un rol important în depăşirea "crizei" adolescentine îl are familia. Acolo unde se identifică disfuncţionalităţi în relaţiile familiale, socializarea va întâmpina şi ea obstacole şi inerţii din partea minorului, a familiei şi a societăţii, perpetuând astfel comportamentul deviant al tânărului. Dar devianţa poate fi facilitată şi de alte cauze: lipsa de claritate sau de justeţe a normelor sociale şi familiale, incompatibilitatea acestora cu aspiraţiile individului, schimbările unor sisteme de valori sau chiar agenţii sociali care încurajează sau descurajează tendinţele de nonconformitate. Exemple de asemenea acte deviante pot fi: fuga, vagabondajul, integrarea în structurile grupurilor stradale, consumul regulat de alcool şi tutun, abandonul şcolar etc. Aceste conduite nu sunt delincvente ca atare, ele nu încalcă norme penale, nu prejudiciază comunitatea, ci aduc prejudicii chiar celor implicaţi. Fără a avea un caracter patologic sau penal, în anumite situaţii – anturaj nefast, oportunităţi infracţionale, consum de alcool sau droguri, instigare sau constrângere etc. – ele pot constitui adevărate "ocazii" pentru comiterea unor fapte într-adevăr delincvente, aflate sub incidenţa legii penale. Aşadar, asemenea conduite deviante, deşi nu reprezintă delicte, pot reprezenta indicii simptomatice ale unei eventuale "cariere" delincvente, motiv pentru care unii sociologi au introdus noţiunea de predelincvenţă juvenilă. Predelincvenţa juvenilă constă în ansamblul conduitelor deviante ale tinerilor care, fără a avea un conţinut nociv ca atare, pot determina, în anumite condiţii, comiterea de acte antisociale. Pentru a deosebi actele predelincvente de cele delincvente, primele sunt denumite în Statele Unite "delicte de status", care reprezintă încălcări ale unor prescripţii aplicabile numai minorilor şi tinerilor. Ele sunt definite formal de comunitate ca fiind inacceptabile şi implică o condamnare morală explicită. În opoziţie cu predelincvenţa se află delincvenţa care, din punct de vedere criminologic, constituie o violare a dispoziţiilor Codului penal sau altor legi speciale cu caracter penal, deci a normelor sociale care au o importanţă fundamentală pentru comunitate. Ele prezintă un grad ridicat de periculozitate socială, aduce prejudicii comunităţii şi, în consecinţă, necesită o reacţie puternică din partea autorităţilor şi a societăţii. Pentru a deosebi actele predelincvente de cele delincvente în doctrină s-a propus pentru cele din urmă noţiunea de delincvenţă penală. §2. Tipologia delincvenţei juvenile Un prim set de criterii în funcţie de care se poate realiza o tipologie a comportamentelor delincvente juvenile cuprinde: vârsta şi persoana tinerilor delincvenţi, tipul de delict comis, mediul social în care au crescut şi posibilităţile reale de recuperare şi reinserţie socială. Astfel, se pot identifica trei tipuri taxonomice ale delincvenţei juvenile: delincvenţa ocazională, accidentală şi nestructurată. Minorii din această categorie comit delicte cu un grad redus de periculozitate socială. De regulă, această categorie provine din familii legal constituite, dar cu deficienţe de socializare, fie în sensul unui exces de socializare, fie în sensul unei socializări prea reduse, motiv pentru care minorii fug de acasă şi de la şcoală, intrând sub influenţa unor anturaje nefaste, în compania cărora încep să comită acte deviante şi delincvente. Pentru mulţi dintre aceşti minori comportamentul lor deviant reprezintă forma de manifestare a "crizei" de originalitate adolescentină, ei participând la comiterea de delicte în mod întâmplător sau ocazional, din teribilism, bravadă sau spirit de solidaritate faţă de grup. Pentru mare parte din aceşti minori există şanse reale de resocializare şi recuperare în mediul deschis, prin adoptarea unor măsuri educative sau neprivative de libertate, evitându-se astfel stigmatizarea lor de către comunitate, dar şi pericolul "învăţării negative" a tehnicilor delincvente în cadrul centrelor de reeducare; delincvenţa structurată. În această categorie se găsesc minorii care comit delicte cu un grad ridicat de periculozitate socială. Ei provin, de regulă, din familii dezorganizate structural şi funcţional (familii monoparentale prin divorţ sau separaţie în fapt ori constituite în concubinaj, în care nu se regăsesc reguli minime de comunicare, afectivitate şi sprijin reciproc) cu o situaţie economică precară, având, totodată, performanţe şcolare şi profesionale scăzute. Se remarcă încă de la o vârstă fragedă comiterea de acte predelincvente (furturi de acasă, de la vecini, de la colegii de clasă, fumat, fugă de acasă şi de la şcoală, abandon şcolar, consum de alcool şi chiar droguri, violenţe fizice etc.). Pentru unii dintre ei, identificarea în timp util a tendinţei spre devianţă şi adoptarea unor sancţiuni graduale şi proporţionale în raport cu gravitatea delictului, reprezintă o şansă de resocializare şi reinserţie socio-profesională normală. Alţii vor deveni "clienţii" obişnuiţi ai centrelor de internare sau penitenciarelor pentru minori; delincvenţa recurentă sau reiterativă. Aici regăsim minorii care comit fapte penale cu o deosebită periculozitate socială, cum ar fi infracţiuni de omor, viol, tâlhărie, vătămare corporală, consum şi trafic de stupefiante etc. De regulă, aceşti minori provin din medii sociale negative, marginale sau chiar patogene, unde sunt socializaţi şi învăţaţi într-un spirit contestatar, agresiv, violent, şi unde dobândesc, încă de timpuriu, atitudini, tehnici şi opţiuni delincvente şi criminale. De multe ori autorii unor asemenea delicte sunt organizaţi în "bande" şi grupuri antisociale, specializate în comiterea unor infracţiuni spectaculoase, atât ca ingeniozitate şi mod de realizare, cât şi ca procedee de organizare şi valorificare a rezultatelor (produselor şi urmărilor) delictuale. Pentru mulţi dintre aceşti minori, deşi au fost adoptate o serie întreagă de măsuri educative şi pedepse, şansele de resocializare şi recuperare socială sunt foarte reduse, astfel încât ei reprezintă viitorii delincvenţi adulţi. Plecând de la premisa că delincvenţa juvenilă este un fenomen eterogen şi multidimensional, alţi autori disting următoarea taxonomie a comportamentelor delincvente la minori: delincvenţa autentică şi cea ocazională; delincvenţa persistentă şi cea temporară; delincvenţa accidentală, cea intenţională şi cea patologică. Oricare ar fi clasificările delincvenţei juvenile, se poate constata o relativă suprapunere între tipurile de conduite delincvente ale minorilor şi semnificaţiile noţiunii de delincvenţă juvenilă. §3. Scurt istoric al justiţiei pentru minori În secolele trecute minorii nu beneficiau de un regim juridic aparte faţă de adulţi, fiind acuzaţi, condamnaţi şi pedepsiţi la fel ca aceştia, indiferent de vârstă. Nu existau nici proceduri speciale de judecare a minorilor şi nici facilităţi de reeducare şi socializare. Începând cu perioada Evului Mediu, Biserica catolică susţinea ideea, împărtăşită şi de juriştii vremii, că minorii sub 7 ani nu au atins încă vârsta raţiunii, motiv pentru care nu pot fi făcuţi responsabili pentru "transgresiunile" lor spirituale. Ca urmare a acestei noi concepţii, în multe ţări, printre care şi Anglia, legea permitea scutirea de răspundere penală şi pentru minorii între 7 şi 14 ani, care puteau fi judecaţi la fel ca şi adulţii numai dacă se demonstra că la momentul săvârşirii faptei au avut o înţelegere deplină a naturii criminale a actelor sale. Responsabili pentru faptele penale comise de minori erau consideraţi părinţii, în special tatăl, considerat cap al familiei. O dată cu perioada Iluminismului a apărut segregarea expresă între lumea copilăriei şi cea a adulţilor. În consecinţă, în mai multe ţări din Europa secolului XIX, au fost construite cămine sau "case de refugiu" pentru copiii orfani, abandonaţi sau neglijaţi de familie. La începutul secolului XIX, Johann Pestalozzi a iniţiat, în Argau – Elveţia, primul aşezământ pentru delincvenţi, centrat pe reeducarea acestora, iniţiativă care s-a răspândit ulterior în mai multe ţări europene. La nivel legislativ, codurile penale ale ţărilor europene, elaborate mai ales în perioada interbelică, stabilesc dispoziţii speciale cu privire la sancţionarea minorilor, reglementări ce au la bază prioritatea protecţiei şi reintegrării sociale a tânărului, în defavoarea pedepsei privative de libertate. În Statele Unite ale Americii primele legi speciale în baza cărora minorii erau judecaţi în cadrul unui regim juridic separat de cel al adulţilor au apărut la sfârşitul secolului XIX. În anul 1899, în Illinois a fost elaborată o lege specială cu privire la delincvenţa juvenilă, lege care a devenit un model în domeniu pentru toate celelalte state. Pentru a evita stigmatizarea tinerilor ca urmare a definirii lor drept infractori (criminali), legea din Illinois a fost prima care a consacrat noţiunea de delincvenţi. De asemenea, legea menţiona că judecătorii trebuie să judece cazurile de delincvenţă juvenilă în funcţie de necesitatea apărării intereselor tinerilor şi în direcţii sociale dezirabile. În perioada 1938-1945, legislaţia specială pentru minori s-a generalizat în toate statele americane, ca urmare a Actului reglementând funcţionarea tribunalelor pentru tineri (Juvenile Court Act), elaborat de guvernul federal în anul 1938. În România, până în anul 1866, minorii delincvenţi, cei cu "rele deprinderi" şi cei cu tulburări de comportament erau internaţi la Mănăstirea Cernica, iar ulterior, din lipsă de spaţiu, la Schitul Balamuci din judeţul Ilfov. În 1878 a fost înfiinţată Casa de corecţie a minorilor, cu sediul la Mislea, judeţul Prahova, unde se executau pedepsele privative de libertate pentru minorii care comiseseră fapte grave. În anul 1921, din iniţiativa profesorului C. Meisser, secretar general al Ministerului Instrucţiei Publice, a fost creată la Iaşi prima Şcoală de îndreptare pentru minorii cu comportamente deviante, inclusiv delincvenţi. La nivel legislativ, Codul penal din 1936 prevedea internarea minorilor care comiteau delicte grave în şcoli de îndreptare, denumite mai târziu colonii de reeducare, aflate iniţial în subordinea Ministerului Instrucţiei Publice, apoi a Ministerului Sănătăţii şi, din anul 1951, în subordinea Ministerului de Interne. Codul penal din 1968 cuprinde o reglementare juridică superioară celui anterior în ceea ce priveşte minoritatea, acest domeniu fiind normat în amănunt şi în toate aspectele sale. Secţiunea a II-a Etiologia delincvenţei juvenile (abordări teoretice) §1. Conceptul de cauzalitate a delincvenţei juvenile Filozofii au fost preocupaţi să descopere cauzele care îl determină pe om să comită infracţiuni încă din cele mai vechi timpuri. În antichitate cauzalitatea criminală este explicată filozofic, tradiţie continuată şi de iluminismul european, iar apoi de utilitarism. Mai târziu apar teoriile biologice ale crimei (Lombroso, Garofalo, Ferri), treaptă evolutivă în explicarea fenomenului infracţional, întrucât se trece de la idee la concret. Teoriile biologice nu reuşesc, însă, să surprindă cauzalitatea crimei în întregime, drept consecinţă apar teoriile psihologice şi cele sociologice care, de altfel, în cele din urmă se şi impun. Totuşi, oricare ar fi poziţia lor, toate teoriile acceptă că delincvenţa juvenilă, spre deosebire de cea a adulţilor, prezintă o serie de trăsături specifice care o particularizează. Încercând să stabilească resorturile ce-l determină pe minor să înfăptuiască o infracţiune, cercetătorii au ridicat o serie de întrebări: minorul este delincvent sau bolnav? Este delincvenţa juvenilă un fenomen banal şi pasager, care trece odată cu vârsta adolescenţei? Minorul este delincvent sau victimă? Specialiştii care studiază acest fenomen vorbesc de cauze, factori, motivaţii ale delincvenţei juvenile, sau de profile delincvente. Istoria criminologiei etiologice este de fapt o lungă dispută între mai multe categorii de factori: biologici, psihologici, psihiatrici, sociologici, economici etc. Dar factorii determinanţi în producerea actului criminogen sunt dependenţi de structura bio-psihologică a individului, precum şi de factorii educativi socio-familiali. În funcţie de aceşti factori reuniţi, unii indivizi vor comite actul agresional într-o anumită situaţie determinată dată, iar alţii nu. Abordarea individuală a uneia sau a celeilalte laturi ale fenomenului criminogen nu va rezolva întreaga experienţă judiciară. Însuşirile native (structura şi conformaţia anatomică, un anumit tip de metabolism, particularităţi ale organelor de simţ şi ale sistemului nervos, statura, sexul, aparatul verbo-motor) sunt diferenţiate de la individ la individ şi răspund unor trebuinţe subiacente a căror sursă este mediul social, determinând particularităţi psihice distincte sub influenţa mediului social, a educaţiei şi culturii. De asemenea, trăsăturile anatomo-fiziologice pot da naştere unor handicapuri reale sau doar imaginate de societate, care, însă, prin educare şi reeducare se pot completa şi suplini. Aceste handicapuri pot da naştere unui sentiment de frustrare, care poate fi substratul unei conduite delincvente. Societatea, prin mijloacele procesului instructiv-educativ determină un anumit ideal de personalitate, care va urmări însuşirile unor cunoştinţe, anumite aptitudini, interese, motivaţiile şi opiniile individului, necesare atât pentru existenţa acestuia, cât şi pentru viaţa socială. Din instinct mai rămân doar "sursele de organizare şi rezultatele de explorare şi de investigare individuală", diferenţierea între indivizi fiind determinată de particularităţile unor analizatori şi de corelaţia dintre primul sistem de semnalizare – societatea, pe de o parte, şi al doilea sistem de semnalizare – activitatea nervoasă superioară. Procesele psihice se află în strânsă dependenţă de aceste două sisteme, căci omul reflectă realitatea în funcţie de capacităţile sale cognitive şi senzoriale, dar prin mijlocirea societăţii. În ultima vreme s-a conturat şi un punct de vedere intermediar cu privire la etiologia delincvenţei juvenile. Este vorba de teoria cauzalităţii multiple sau a factorilor, care concepe delincvenţa ca fiind rezultatul unui număr mare şi variat de factori. Aceştia nu pot fi clasificaţi în enunţuri generale, deci nu se poate formula o perspectivă unitară a etiologiei delincvenţei juvenile. Adepţii perspectivei cauzalităţii multiple consideră că fiecare factor, luat în parte, are o anumită importanţă, dar delincvenţa apare la intersecţia mai multor factori majori şi/sau minori. Un alt factor care nu trebuie ignorat în abordarea delincvenţei juvenile este legislaţia cu privire la minori şi tineri, care poate determina modificarea unor raporturi şi comportamente şi influenţa reacţia socială faţă de diferitele abateri şi încălcări comise de tineri. De aceea unii autori consideră că delincvenţa juvenilă trebuie abordată în funcţie de procesul de elaborare a legilor, de încălcare a acestora şi de reacţia socială faţă de abaterile comise de tineri. Există un fenomen complex, care cuprinde procesele de acţiune şi de reacţie de răspuns şi contrarăspuns, fenomen care generează comportamentul individual şi imaginea despre sine. Se poate concluziona că procesul de identificare a cauzelor este este unul dificil şi minuţios, care presupune analiza atentă a contextului în care a avut loc actul criminal, a traseului social al făptuitorului înainte şi în timpul actului criminal, a capacităţii sale de înţelegere şi voinţă etc. Teoriile criminologice, în ansamblul lor, sunt teorii probabiliste ce indică numai o tendinţă a fenomenului, dar nu o certitudine. Nici una dintre ele nu oferă un răspuns complet problemei cauzalităţii actului criminal, care continuă să fie susceptibil de noi interpretări şi semnificaţii. §2. Teoriile biologice 2.1. Preliminarii. Teoriile biologice pornesc de la ideea că delictul (crima) reprezintă o anormalitate biologică cauzată de mai mulţi factori patogeni, preexistenţi sau dobândiţi. Adepţii acestor teorii susţin conceptul de personalitate criminală, care cuprinde tendinţe deviante de natură patologică, deja formate şi care s-ar fi exprimat mai devreme sau mai târziu indiferent de împrejurările care au declanşat sau au precipitat actul criminal. 2.2. Teoria atavismului evoluţionist (a criminalului înnăscut). Creatorul acestei teorii este criminologul Cesare Lombroso. Criminalul este o victimă a propriei sale înzestrări biologice acumulate pe cale ereditară. Influenţa psiho-socială este minimă şi orientată în sensul scopurilor urmărite de individ. Detaliind aspectele delictului la plante şi animale (uciderea pentru posesia femelelor, pentru apărare, uciderile războinice), Lombroso consideră că aceste acţiuni nu sunt criminale, ci sunt rezultatele necesare ale eredităţii sau ale concurenţei vitale, de alegere sexuală, de necesitatea socială a împiedicării neînţelegerilor şi de nevoia de hrană. Crima în societăţile animale oferă explicaţia pentru crima din societatea umană – trăsăturile anatomo-fiziologice transmise din generaţie în generaţie: anomalii cerebrale, bătrâneţe, antipatii, accesul de turbare, răutatea perversă, pasiunile, interese, teama, durerea, dragostea, adulterul, acte sodomice, delicte temperamental-sangvinice, pruncucideri, furt, asocierea răufăcătorilor, escrocherie, alcoolismul, consumul de alte substanţe, alimentaţie, educaţie, climă, aversiune faţă de nou, toate cu valoare patologică ereditară. Explicaţia omuciderii (existentă sub forma pruncuciderii, uciderii bătrânilor, femeilor şi bolnavilor, din cauza mâniei, din capriciu, pentru rituri funerare sau sacrificii, din răutate brutală, cucerirea de renume precum şi pentru răzbunarea sângelui), în teoria lombrosiană se explică prin invocarea primitivismului tribal stăpânit de superstiţie, barbarism şi bigotism, asasinatul fiind considerat de primitivi ca mijloc de evidenţiere individuală. De asemenea, canibalismul este apreciat ca fiind "ultimul grad al fericirii umane". În cadrul teoriei criminalului înnascut cauza principală a devianţei este ereditatea. Biologicul reacţionează în mod spontan în virtutea unor deprinderi, a unor reflexe, indiferent de fondul acţiunii mediului ambiental. Condiţiile mediului nu sunt şi condiţionale pentru apariţia devianţei, care se reduce la structura genetică individuală. Individul moşteneşte tarele strămoşilor. Lombroso exemplifică ideea de ereditate şi prin citarea unui studiu a lui E. Ferri, care a identificat 22 de tipuri de crime în lumea animală asemănătoare cu cele descrise de codurile noastre penale. 2.3. Teoria eredităţii a lui Goring (preluată şi de Beirne şi Messerschmidt) nu face altceva decât să înlocuiască teoria criminalului înnăscut. Potrivit acestui autor comportamentul social este un comportament moştenit, valenţele lui fiind transmise ereditar de la o generaţie la alta. Delincvenţii moştenesc predispoziţii deviante, în consecinţă ei sunt incapapibili să se adapteze la o viaţă socială normală. El ajunge la concluzia că un procent de 68% din descendenţii infractorilor devin ei înşişi înfractori, chiar dacă ar fi izolaţi de mediul familial delincvent. În concluzie, conduita deviantă nu se datorează mediului social, ci caracterelor ereditare. 2.4. Teoria biotipurilor criminale. În explicaţia antropologiei criminale cauzalitatea singulară este determinată de constituţia biologică a criminalului, stabilindu-se şi o anumită tipologie a individului infractor: astenicul, atleticul, displasticul. Astenicul este un individ cu o constituţie fizică slabă, dar şi ca forţă, suferind de un complex de inferioritate. Nu se poate baza pe forţă, astfel încât mijloacele sale sunt insidioase, înşelătoare, prefăcute. Dimpotrivă, atleticul este o brută înclinată spre violenţă, cu dendinţe dominatoare, fără a avea un simţ moral şi raţional prea dezvoltat. Displasticul este un adevărat complexat, care tinde să găsească un vinovat pentru situaţia lui în orice persoană. Teoria este susţinută de autori ca: E. Kretschmer, W. Sheldon, N. Perie. 2.5. Teoria arborelui genealogic. Studiile pe baza cărora s-a întemeiat această teorie pleacă de la încercarea de a demonstra că în familiile ai căror ascendenţi au avut antecedente penale există un număr mai mare de infractori. Această metodă a fost aplicată de americanul Goddard unui pescar olandez pe nume Kallikak. Acesta a avut mai mulţi copii din două căsătorii, prima cu o femeie provenind dintr-un mediu infracţional, ce-a de a doua provenind dintr-un mediu "sănătos". Studiul s-a bazat pe observarea descendenţilor proveniţi din cele două căsătorii pe mai multe generaţii, ajungându-se la concluzia că cei care au devenit delincvenţi au provenit din prima căsătorie a subiectului de caz. Teoria a fost criticată pentru două mari vicii: disocierea eredităţii de influenţele mediului şi generalizarea unui caz particular. 2.6. Teoria gemenilor. Studiile lui Langen şi Cristiansen au încercat să demonstreze că predispoziţia ereditară în comiterea actului criminal constituie în cazul gemenilor monozigotici un factor foarte puternic. Astfel, în cazul gemenilor monozigotici asemănările dintre cei doi sunt foarte mari, aproape identice, iar dacă unul dintre ei are un comportament deviant sunt toate şansele de "contaminare" şi pentru celălalt geamăn. În cazul gemenilor heterozigotici predispoziţia deviantă a unuia în raport de celălalt este doar relativă. Rezultatele acestor cercetări au fost publicate în lucrarea Crima ca un destin, lucrare criticată pentru lipsa unor fundamente ştiinţifice foarte clare. 2.7. Teoria copiilor adoptaţi. Unele studii mai recente au încercat să stabilească o corelaţie între comportamentul delincvent al unora din copii adoptaţi şi comportamentul părinţilor biologici. S-a constatat că anumite predispoziţii moştenite de la părinţii biologici pot determina o creştere a probabilităţii ca descendenţii acestora, adoptaţi de alte familii, să devină infractori. Nu se poate stabili, însă, o legătură de cauzalitate directă şi nici o certitudine, comportamentul final depinzând şi de relaţionarea individului cu mediul înconjurător. 2.8. Teoria diferenţei "de natură" între delincventul de obicei şi nondelincvent. În concepţia lui N. Mailloux, autorul acestei teorii, delincventul de obicei este un fenomen patologic identificând două momente cruciale în dezvoltarea personalităţii: apariţia identităţii autentice şi consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului. Aceste momente se situează în copilărie şi adolescenţă şi fac obiectul unei crize prin care trece individul. Identitatea autentică joacă un rol fundamental în alegerea opţiunilor, a alternativelor de conduită. Mailloux arată că, atunci când apare un eşec de identificare a adolescentului, consecinţa este un dezechilibru psihic durabil, care se manifestă prin delincvenţa de obicei (de obişnuinţă). Autorul identifică trei ipoteze posibile cu privire la personalitatea delincventului: a) conduita delincventă din obişnuinţă poate fi considerată ca manifestare aparentă a unei condiţii patologice latente; b) delincvenţa de obişnuinţă este reflectarea unei condiţii patologice sui generis; c) în sfârşit, recidivismul trebuie considerat ca un indicator al unei delincvenţe patologice. 2.9. Teoria structurilor dobândite. Şcoala biologică de la Graz (Austria) a ajuns la concluzia că prin ereditate nu se transmit genele criminale ale ascendenţilor, ci numai tendinţele care se regăsesc la baza lor şi care pot fi considerate ca fiind criminogene: excitabilitatea, agresivitatea etc., şi care dau "fragilitatea terenului" personalităţii tânărului. Structurile dobândite se regăsesc pe două planuri: biologic şi psihiatric. Planul biologic este redat de iadaptările fizice sau infirmităţi diverse, care pot determina insuccesul şcolar, profesional şi social şi, pe cale de consecinţă, sunt de natură să dezvolte într-un individ sentimente de inferioritate sau de frustrare. Planul psihiatric este reprezentat de o gamă largă de psihoze sau psihopatii ereditare şi de debilitatea mentală care, la rândul său, poate fi de origine ereditară, ginecologică sau infecţioasă. Ambele planuri pot avea o influenţă asupra socializării normale a individului, sau chiar o influenţă criminogenă. Se subliniază, de asemenea, că aceste structuri dobândite nu au o valoare criminogenă prin ele însele, iar individul care a dobândit astfel de stări biologice nu va deveni în mod necesar un infractor, aşa cum nu este sigur că un individ perfect sănătos nu va săvârşi niciodată un act criminal. Structurile dobândite pot avea valoare criminogenă numai în funcţie de dezvoltarea ulterioară a individului şi de influenţa factorilor externi din mediul ambiant. §3. Teoriile psihologice 3.1. Preliminarii. În prezent predomină teoriile psihologice şi cele sociologice. Pentru o parte dintre cercetători factorii psihologici sunt consideraţi a fi la fel de importanţi ca şi cei sociali. În consecinţă, în evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor trebuie ţinut cont de factorul "agresivitate" sau de cel de "frustraţie", de instabilitatea afectivă şi comportamentală, ca şi de egocentrismul şi de impulsivitatea ce caracterizează vârsta adolescenţei, factori care influenţează în mare măsură socializarea şi integrarea în societatea adulţilor. Din această perspectivă sunt privite drept cauze ale delincvenţei juvenile decalajul dintre maturitatea fizică şi cea psihică, ostilitatea sau chiar agresivitatea faţă de generaţia precedentă, reacţiile violente la starea de insecuritate, anomaliile psihice, deficienţele ereditare etc. 3.2. Teoria inadaptării biologice. Teoria este descrisă de criminologul suedez O. Kinberg, pentru care structura biopsihică a individului determină modul acestuia de reacţi la stimulii mediului ambiant. Pentru Kinberg personalitatea individului este formată din trei elemente: nucleul constituţional, variantele patologice eventuale şi funcţia morală. Nucleul constituţional desemnează ansamblul reacţiilor individului la stimulii externi, existând patru factori fundamentali ai constituţiei psihice: capacitatea – nivelul maxim pe care îl poate atinge inteligenţa unui indivis; validitatea – cantitatea de energie cerebrală de care dispune individul; stabilitatea – gradul în care se păstrează echilibrul emoţional; soliditatea – gradul de unitate funcţională a activităţii subiectului. Aceşti factori – radicalii constituţionali – pot fi excedentari (super) sau deficitari (sub). Cele mai mari şanse de a deveni delincvent le are minorul subcapabil, supervalid, superstabil şi subsolid. Variantele patologice sunt accidentale spre deosebire de radicalii constituţionali, şi sunt formate din boli mentale, eventuale tulburări grave ale inteligenţei sau dezechilibre psihice puternice. Aceste stări patologice pot determina o deficienţă a funcţiei morale care constituie în mod natural un factor de rezistenţă a minorului faţă de delincvenţă. Funcţia morală reprezintă capacitatea individului de a evalua normele morale şi promptitudinea cu care reacţionează la stimulii externi. Din acest punct de vedere se pot identifica patru trepte graduale de rezistenţă la fenomenul infracţional. Teoria lui Kinberg se află la intersecţia explicaţiilor biologice cu cele psihologice în definirea cauzelor delincvenţei juvenile. Conceptul de constituţie biopsihologică imaginat de criminologul suedez reprezintă în esenţă dispoziţiile ereditare normale care se găsesc la fiecare individ, dar şi factorii care acţionează asupra individului în timpul dezvoltării sale fetale şi postfetale. Dar Kinberg se detaşează net de antropologia criminală, afirmând că ar fi o gravă eroare să credem că indivizii care comit sporadic sau frecvent acte criminale sunt, în mod necesar, diferiţi de cei care nu le comit. 3.3. Teoria personalităţii criminale este o altă explicaţie a delincvenţei juvenile care doreşte concilierea punctului de vedere biologic cu cel psihologic. Autorul acesteia, J. Pinatel, consideră că între delincvent şi nondelincvent nu există neapărat o diferenţă de natură (Mailloux), ci una de grad. Diferenţa de grad ar consta în faptul că personalitatea delincventului, spre deosebire de cea a nondelincventului, ar fi dominată de anumite trăsături care ar determina comportamentul criminal, şi care alcătuiesc "nucleul central al personalităţii criminale". Nucleul este alcătuit din patru elemente: egocentrismul – tendinţa de a raporta totul la sine; labilitatea – instabilitatea comportamentului; agresivitatea – componenta care elimină barierele din calea actelor umane; indiferenţa afectivă – adică absenţa emoţiilor. Cele patru componente se încadrează în două grupe: pe de o parte agresivitatea, care joacă un rol determinant în trecerea la actul criminal şi care este, deci, o componentă activă, şi, pe de altă parte, celelalte trei componente, având un rol pasiv, respectiv de a neutraliza inhibiţia în momentul trecerii la comiterea actului criminal. Cu alte cuvinte, componentele pasive au rolul de a lăsa agresivitatea să se manifeste liberă. De aceea aceste componente au un rol negativ. Cu toate că, de cele mai multe ori, comportamentul delincventului este asimilat unui simplu comportament agresiv, în realitate este un comportament devenit posibil datorită absenţei unor bariere care, în mod obişnuit, inhibă agresivitatea. Compatibilitatea delincvenţei juvenile cu unele din concluziile acestei teorii este destul de evidentă, mai ales din punct de vedere al etichetării unor anumite comportamente juvenile. Astfel, de cele mai multe ori, starea de agresivitate, care nu în mod obligatoriu înseamnă şi violarea normelor penale, este echivalată cu delincvenţa, în timp ce pentru adulţi nu mai regăsim o asemenea etichetare a comportamentului agresiv. 3.4. Teoria complexului individual. Agresivitatea generează structuri şi funcţii biofiziologice, neuroendocrine, psiho-sociale, morale, religioase aflate în interacţiune şi integrate în sistemul personalităţii agresorului. Psihicul individului, mediat între instinct şi inhibiţie (inhibiţia fiind factorul psiho-biologic care determină calitatea şi gradul reacţiei individuale la factorii declanşatori, interni sau externi, ai actului criminogen), realizează manifestări instinctuale neomogene, determinate de afectivitate, intelect, cultură şi mediu social, sub forma unor complexe: păpuşismul – lipsa de control cortical, care psihic generează violenţa sexuală împotriva copiilor; complexul lui Dracula – generat de infirmitate mentală sau de lipsa inhibiţiei şi caracterizat prin plăcerea de a vedea sânge sau scene violente, suferinţă; complexul brâncovenesc – generat de intoleranţa faţă de condiţiile ambientale în ceea ce priveşte respectarea şi impunerea propriilor reguli şi principii, indiferent de urmările actului individual. 3.5. Teoria psihomorală. Cu ocazia celui de al doilea Congres Internaţional de Criminologie (Paris – Franţa, 1950), E. Greeff a prezentat în Raportul asupra criminogenezei o adevărată teorie a cauzalităţii actului criminal. Potrivit acestuia, structurile afective ale individului sunt determinate de două grupuri fundamentale de instincte: de apărare şi de simpatie. De aici o posibilă explicaţie a delincvenţei juvenile, întrucât, când primele experienţe de viaţă ale individului minor sunt trăite zbuciumat, aceste instincte se pot altera, instalându-se un sentiment de injustiţie, o stare de inhibiţie şi indiferenţă afectivă. Personalitatea infractorului se naşte de-a lungul unui proces lent de degradare morală care, în final, îl duce la comiterea actului criminal. Acest proces, denumit proces criminogen, are trei faze. Prima fază, denumită a asentimentului temperat, este cea în timpul căreia se naşte ideea de crimă, individul suferind o degradare progresivă a personalităţii ca urmare a unor experienţe eşuate. A doua fază este cea a asentimentului formulat, în care individul acceptă comiterea crimei, îşi caut