Referat Izvoarele Dreptului Comunitar 1

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Izvoarele Dreptului Comunitar 1 si de asemenea puteti face Download Referat Izvoarele dreptului comunitar 1

Citeste fragmente din Referat Izvoarele Dreptului Comunitar 1

IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR CUPRINS I. Dreptul comunitar. Concept...……………………..4 II. Sursele(izvoarele) dreptului comunitar. Prezentare generala……………………………………………………5 II.1 Izvoarele primare ale dreptului comunitar european…………………………………………………...5 II.1.1 Tratatele comunitare…………………………..6 II.1.2 Autonomia Tratatelor comunitare……………7 II.1.3 Structura Tratatelor…………………………..8 II.1.4 Autoritatea Tratatelor………………………...9 II.1.5 Durata Tratatelor institutive………………….9 II.1.6 Sfera de aplicare teritorială a Tratatelor institutive…………………………………………………10 II.1.7 Conţinutul Tratatelor comunitare…………...10 II.2 Izvoarele derivate ale dreptului comunitar…….16 II.2.1Actele comunitare cu forţă juridică obligatorie16 II.2.2 Actele comunitare fără forţă juridică obligatorie………………………………………………..18 II.3 Izvoarele complementare……………………...19 II.3.1 Actele interne ale instituţiilor comunitare…..19 II.3.2 Actele sui generis…………………………...19 II.4 Acordurile internaţionale la care sunt parte Comunităţile europene-izvoare de drept comunitar……...20 II.5 Izvoarele nescrise……………………………...22 II.5.1 Principiile generale ale dreptului comunitar..22 II.5.2 Jurisprudenţa Curţii Europene de la Luxemburg. Metoda de interpretare utilizată de C.J.C.E..23 Bibliografie………………………………………………25 Dreptul comunitar. Concept Dreptul comunitar reprezintă o ordine juridica noua, autonoma fata de ordinea juridica internaţionala, si totodată integrata in sistemul juridic al statelor membre. Dreptul comunitar primar este considerat a fi format din cele trei tratate institutive si din tratatele modificatoare, in timp ce prin dreptul comunitar derivat se înţeleg actele comunitare, adoptate pe baza tratatelor comunitare. Intr-un sens larg insa, in dreptul comunitar pot fi încadrate si regulile nescrise aplicabile relaţiilor comunitare, jurisprudenţa C.E.J. si principiile de drept comune statelor membre. La început, primele norme juridice de drept comunitar au luat naştere ca urmare a voinţei suverane a statelor membre, care, prin intermediul unor tratate internaţionale clasice, au acceptat sa renunţe la o parte din suveranitatea lor si sa se supună deciziilor unor organe supranaţionale. Ulterior, aceste organe cu caracter suprastatal au creat la rândul lor norme de drept comunitar, aplicabile la nivelul întregului spaţiu comunitar. Noile state care s-au alăturat primelor sase au semnat tratate internaţionale clasice de aderare la o organizaţie internaţionala, din acel moment intrând in spaţiul de acţiune al dreptului comunitar derivat, al „acquis-ului comunitar”. O alta clasificare a dreptului comunitar distinge intre dreptul comunitar instituţional – normele juridice aplicabile organizării si funcţionarii instituţiilor comunitare, si dreptul comunitar material – regulile aplicabile in anumite domenii, de exemplu libera circulaţie a persoanelor, concurenta comerciala, etc. Dreptul comunitar, fiind, in mod direct (tratatele comunitare) sau indirect (actele comunitare) o creaţie a statelor membre, poate fi privit sub trei aspecte: este un drept supranaţional, „comunitar”; este un drept distinct de dreptul intern al statelor membre; in acelaşi timp el este un drept integrat in dreptul intern al statelor membre, in ordinea juridica naţionala. Văzând aceste trasaturi, putem afirma ca dreptul comunitar este in acelaşi timp un drept propriu fiecărui stat membru, dar si comun tuturor statelor membre. Dreptul comunitar este aplicabil cu prioritate in ordinea juridica naţionala a statelor membre, in raport cu dreptul intern al acestora. „Prioritatea”, „supremaţia” sau „superioritatea” dreptului comunitar implica doua aspecte: prin legi (sau alte acte normative, evident) naţionale posterioare nu pot fi modificate sau abrogate dispoziţii normative comunitare, orice astfel de lege fiind nula si inaplicabila; normele comunitare posterioare pot modifica sau face inaplicabile norme juridice naţionale. Administraţia si judecătorii naţionali vor asigura corelarea necesara si vor lăsa inaplicabile, daca este cazul, normele interne contrare dreptului comunitar, fara a aştepta intervenţia legiuitorului naţional de abrogare a acestora. Sursele (izvoarele) dreptului comunitar. Prezentare generala Prin sursa a dreptului comunitar înţelegem forma juridica de transpunere a normelor juridice , a regulilor ce guvernează conduita subiecţilor de drept ce participa la raporturile juridice comunitare. Regimul izvoarelor (enumerarea si ierarhia acestora) rezulta nu numai din Tratatele institutive, ci si din practica instituţiilor si a statelor membre, precum si din sistematizarea realizata de chiar Curtea de justiţie a Comunitarilor europene. „Nucleul central” si cantitativ preponderent este reprezentat prin ceea ce poarta denumirea de drept comunitar in sens restrâns; este vorba despre Tratatele institutive, ca izvoare primare, precum si de regulile conţinute in actele luate de către instituţiile comunitare pentru aplicarea acestor Tratate, ca izvoare derivate. Insa, in sens larga, dreptul comunitar reprezintă totalitatea regulilor aplicabile in aceasta noua ordine juridica. Astfel, se poate vorbi despre izvoare nescrise, precum principiile generale de drept sau jurisprudenţa Curţii ori izvoare care isi au originea in afara ordinii juridice comunitare, ca dreptul izvorât din relaţiile externe ale Comunitarilor sau dreptul complementar apărut prin acte convenţionale încheiate de către statele membre pentru aplicarea Tratatelor. II.1 Izvoarele primare ale dreptului comunitar european Dreptul comunitar primar este constituit din cele trei Tratate care au pus bazele Comunitarilor europene, precum si din Tratatele si actele care le modifica, completează si adaptează. Cu alte cuvinte, este vorba despre un număr impresionant de instrumente convenţionale, proprii uneia sau alteia dintre Comunitati sau comune celor trei. II.1.1 Tratatele comunitare Tratatele originare. Pentru Comunitatea europeana a cărbunelui si otelului, principalul instrument a fost Tratatul de la Paris, din 18 aprilie 1951, care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952. Tratatul era însoţit de numeroase anexe si protocoale adiţionale, care aveau aceeaşi valoare ca si Tratatul însuşi. Pentru Comunitatea economica europeana si Comunitatea europeana a energiei atomice, principalele tratate sunt cele doua texte semnate la Roma, la 25 martie 1957, însoţite si ele de numeroase anexe si protocoale, dintre care cel mai important este Statutul Băncii Europene de Investiţii; acestora li se adaugă, in special, Protocoalele semnate la 17 aprilie 1957, la Bruxelles, cu privire la privilegiile si imunităţile comunitare si la Curtea de justiţie. Toate aceste taxe au intrat in vigoare la 14 ianuarie 1958. Tratatele si actele modificatoare. O prezentare exhaustiva de actualitate a acestor tratate si acte modificatoare este dificil de realizat, daca nu chiar imposibil, in măsura in care modificările si completările aduse Tratatelor institutive rezulta nu numai din tratate propriu-zise, ci si din actele instituţiilor comunitare, sau din acte care au o natura juridica speciala: „deciziile” care trebuie sa fie ratificate de către statele membre. Dintre cele mai importante modificări aduse celor trei Tratate, amintesc: Actele prin care s-au pus bazele instituţiilor comune: Convenţia cu privire la anumite instituţii comune, semnata si intrata in vigoare in acelaşi timp cu Tratatele de la Roma; Tratatul instituind un Consiliu unic si o Comisie unica pentru Comunitati si Protocolul unic cu privire la imunitati si privilegii, semnate la Bruxelles, la 8 aprilie 1965 si intrate in vigoare la 1 iulie 1967, „Tratatele bugetare”, cu privire la creşterea puterii financiare a Parlamentului european, semnate la Luxemburg, la 22 aprilie 1970 (intrat in vigoare la 1 ianuarie 1971) si la Bruxelles, la 22 iulie 1975 (intrat in vigoare la 1 iunie 1977); Decizia din 21 aprilie 1970, cu privire la înlocuirea contribuţiilor financiare prin resurse proprii Comunitatilor, intrata in vigoare la 1 ianuarie 1971, înlocuita ulterior prin Decizia din 31 decembrie 1994. Decizia din 20 septembrie 1976, cu privire la alegerea reprezentanţilor Adunării prin sufragiu universal direct, intrata in vigoare la 1 iulie 1978; Actele de aderare care adaptează si completează tratatele anterioare. Cele trei tratate “compozite”. Actul unic European, semnat la măsura in care acestea, prin dispoziţiile pe care le conţin, modifica Tratatele comunitare. Tratatul de la Amsterdam are o structura inedita, in trei parţi. Prima, cea mai substanţiala, conţine “modificări de fond” aduse Tratatului asupra Uniunii Europene si celor trei Tratate comunitare. Cea de-a doua parte realizează o “simplificare” a Tratatelor comunitare, cuprinzând si anexele si protocoalele lor, in scopul suprimării dispoziţiilor caducei si adaptării, in consecinţa,a textului din anumite dispoziţii. Cea de-a treia parte, in afara dispoziţiilor generale si finale, obişnuite intr-un astfel de Tratat, realizează o „renumerotare”, făcând sa dispară, astfel, juxtapunerea articolelor identificate prin cifre sau prin litere, din Tratatul asupra Uniunii Europene si din Tratatul instituind Comunitatea Europeana. II.1.2 Autonomia Tratatelor comunitare Tratatul de la Bruxelles, denumit „Tratatul de fuziune”, nu a unificat decât instituţiile celor trei Comunitati europene, dar prevede faptul ca aceste instituţii isi vor exercita atribuţiile si puterile in cadrul fiecărei Comunitati, conform dispoziţiilor din fiecare Tratat. Astfel, regulile speciale din Tratatul instituind C.E.C.O. nu se vor aplica in cadrul C.E. Tot astfel, de fiecare data când Tratatul instituind C.E.C.O. reglementează intr-un mod exhaustiv, Tratatul instituind C.E. nu se va aplica. In schimb, in cazul in care ar exista o lacuna in Tratatele speciale, dispoziţiile Tratatului, ca si cele ale dreptului derivat din cadrul C.E.E. se pot aplica produselor din Tratatul instituind C.E.C.O., fara ca un act special sau o alta interpretare ori declaraţie interpretativa sa fie necesara. In prezent, aceasta independenta a Tratatelor este temperata de Curtea de justiţie prin faptul ca aceasta promovează o mai mare armonie in interpretarea dispoziţiilor celor trei Tratate in lumina unuia dintre ele. II.1.3 Structura Tratatelor Preambului si dispoziţiile preliminarii. Obiectivele finale, statale si politice, care i-au animat pe şefii statelor fondatoare, apar in termeni similari la începutul si la finalul preambulurilor. Obiectivele socio-economice, proprii fiecăreia dintre cele trei Comunitati, sunt enunţate intr-unul din pasajele preambulurilor si reluate, apoi, in mod concis, in articolele preliminarii ale Tratatelor, care enumera diferitele acţiuni care trebuie sa fie întreprinse de către instituţiile comunitare pentru realizarea lor. Toate aceste dispoziţii conţin obiective si principii cu caracter general si nu sunt aplicabile direct; totuşi, ele nu trebuie considerate simple declaraţii de intenţie. Clauzele instituţionale. Clauzele instituţionale sunt cele care asigura buna funcţionare a „sistemului instituţional” al Comunitarilor europene, in sens larg, aşa cum este el descris in prima parte. Clauzele materiale. Din punct de vedere cantitativ, clauzele materiale reprezintă cea mai mare parte a Tratatelor. Acestea sunt dispoziţii care definesc regimul economic si cel social instituite de către Tratate. In mod firesc, aceste clauze sunt substanţial diferite, de la un Tratat la altul, in funcţie de domeniul pe care-l reglementează si de soluţiile oferite; mai mult, in cadrul Tratatului instituind C.E. figurează diferenţe, mai ales in ceea ce priveşte sectoarele si activităţile economice. In ceea ce priveşte natura si efectele dispoziţiilor materiale ale Tratatelor, trebuie sa se facă o diferenţa importanta intre dispoziţiile direct aplicabile, care, prin ele insele, dau naştere la drepturi pe care particularii le pot invoca si dispoziţiile care trebuie sa facă obiectul unei prealabile masuri de aplicare care emana fie de la instituţii, fie de la statele membre. Clauzele finale. Ca in orice tratat internaţional, clauzele finale vizează modalităţile de angajare a parţilor, precum si intrarea in vigoare si revizuirea lor. Tratatele solemne, cele comunitare pot fi supuse rectificării de către fiecare stat contractant, conform regulilor constituţionale si nu pot intra in vigoare decât după depunerea instrumentului de ratificare de către toate statele semnatare. II.1.4 Autoritatea Tratatelor Prioritatea Tratatelor. Regulile din Tratatele comunitare se găsesc in vârful ierarhiei ordinii juridice comunitare. Ele se situează deasupra tuturor celorlalte izvoare ale dreptului comunitar, fara nici o excepţie. Revizuirea Tratatelor comunitare. Iniţiativa aparţine fie guvernelor statelor membre, fie Comisiei europene, ceea ce exclude, in special, faptul ca Parlamentul european sa poată declanşa, formal, procedura si îl obliga, in fapt, sa recurgă la mijloacele sale de presiune asupra Comisiei. Proiectul cu privire la revizuirea unui Tratat trebuie, mai intai, sa fie supus Consiliului care, după consultarea Parlamentului si, in anumite cazuri, a Comisiei si Consiliului B.C.E., deliberează in vederea emiterii unui aviz favorabil, cu majoritate simpla. Apoi, preşedintele Consiliului convoacă, intr-o conferinţa diplomatica, reprezentanţii guvernelor statelor membre care negociază si hotărăsc de comun acord conţinutul tratatului de revizuire, care nu va intra in vigoare decât după ce a fost ratificat de către toate statele membre, conform regulilor lor constituţionale. O problema care s-a pus cu privire la revizuirea Tratatelor comunitare este aceea cu privire la posibilitatea pe care ar avea-o statele membre de a revizui Tratatele in afara cerinţelor pe care acestea le prevăd, eludând, in special, faza comunitara. O asemenea eventualitate pare a fi improbabila, a fortiori, după alegerea directa a Adunării si nu ar putea sa producă decât o inadvertenta intr-un „acord mixt” sau intr-o convenţie încheiata de statele membre pentru aplicarea Tratatelor. Anumite dispoziţii din Tratatele comunitare pot face obiectul numai al revizuirii comunitare, adică prin eludarea, de aceasta data, a fazei diplomatice. Aceasta procedura „simplificata” de revizuire cunoaşte o sfera de aplicare foarte larga. II.1.5 Durata Tratatelor institutive Spre deosebire de Tratatul de la Paris, care a fost încheiat pentru o perioada de 50 de ani, Tratatele de la Roma sunt încheiate pentru o durata nedeterminata, ceea ce exprima dorinţa autorilor de a releva caracterul lor de angajament irevocabil. Amploarea efectelor concrete ale participării statelor membre la Comunitati apare ca un veritabil factor de ireversibilitate a angajamentelor comunitare. II.1.6 Sfera de aplicare teritoriala a Tratatelor institutive Teritoriul comunitar, la care, adeseori, face referire Curtea de justiţie a Comunitatilor europene, apare ca fiind un teritoriu funcţional, cu o geometrie variabila, potrivit competentelor comunitare. Dreptul comunitar se aplica oricărui teritoriu in care statele membre acţionează in câmpul de competente atribuite Comunitatilor europene. In ceea ce priveşte spatiile cu regim juridic special, s-a decis ca spaţiul aerian, apele interioare si marea teritoriala ale statelor membre, care sunt prelungiri ale teritoriului, intre, in principiu, in sfera de aplicare a Tratatelor comunitare, cu excepţia problemelor care ţin de dreptul intern. Limitele teritoriului comunitar nu exclud aplicarea dreptului comunitar acţiunilor externe ale Comunitatii, insa numai acţiunilor care au efecte in interiorul teritoriului comunitar. II.1.7 Conţinutul Tratatelor comunitare Tratatul de la Paris instituind C.E.C.O. După 9 luni de negocieri, 6 state europene (Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Belgia si Olanda) au semnat, la 18 aprilie 1951, la Paris, Tratatul instituind C.E.C.O., intrat in vigoare la 23 iulie 1952. Negocierile au durat aproape 1 an din cauza problemelor fundamentale care au fost ridicate si cărora Jean Monnet avea sa le dea răspunsul adecvat. Nu a fost vorba, insa, despre o negociere diplomatica clasica. Reprezentanţii celor 6 guverne s-au întâlnit pentru „a inventa” un sistem juridico-politic cu totul nou si care avea sa fie durabil. Preambulul Tratatului C.E.C.O., constituit din 5 paragrafe scurte, conţine toata filozofia care i-a inspirat si ii inspira pe promotorii construcţiei europene: „Considerând ca pacea mondiala nu poate fi rezolvata decât prin eforturi creatoare pe măsura pericolelor care o ameninţa; Convinşi ca o Europa organizata si puternica poate sa aducă civilizaţiei o contribuţie indispensabila menţinerii relaţiilor pacifiste; Conştienţi ca Europa nu se va construi decât prin realizări concrete care sa creeze, mai intai, o solidaritate de fapt si prin stabilirea unor baze comune de dezvoltare economica; Preocupaţi sa contribuie, prin expansiunea producţiilor lor fundamentale, la ridicarea nivelului de trai si la progresul acţiunilor de pace; Hotărăsc la a substitui rivalităţilor seculare o fuziune a intereselor lor esenţiale, la a fonda, prin instaurarea unei Comunitati economice, primele baze ale unei comunitati mai largi si mai profunde intre popoarele rivale vreme îndelungata prin divizări sângeroase si la a pune bazele unor instituţii capabile sa orienteze un destin de acum înainte comun(…)”. Din cuprinsul Tratatului se pot desprinde 4 principii comunitare, preluate din Planul Schuman, care constituie baza edificiului comunitar actual, si anume: superioritatea instituţiilor, independenta instituţiilor comunitare, colaborarea intre instituţii, egalitatea intre state. Tratatul C.E.C.O. dotează Comunitatea cu o structura instituţionala proprie, originala, ce cuprinde următoarele instituţii: Înalta Autoritate – ca instituţie supranaţionala, chemata sa vegheze si sa pună in valoare interesele proprii ale organizaţiei. Înalta Autoritate este compusă din 9 persoane independente numite de cele 6 state membre fondatoare, care reprezintă principala instituţie cu puteri decizionale atât pentru statele membre, cât şi pentru persoanele juridice din cele două industrii şi avea responsabilitatea de a implementa obiectivele Tratatului. Consiliul Special de Miniştri – constituit ca instituţie interguvernamentala pentru apărarea intereselor tarilor membre. Consiliul este alcătuit din câte un reprezentând al fiecărui guvern, cu rol consultativ şi anumite puteri de decizie, în acelaşi timp, in realizarea obiectivului de a armoniza activitatea statelor cu cea a Înaltei Autorităţi. Adunarea Comuna – reprezenta interesele popoarelor statelor membre. Este o instituţie de control democratic al factorului executiv (bi-executiv: Înalta Autoritate de Miniştri). Adunarea parlamentară este alcătuită din delegaţi ai Parlamentelor naţionale cu competenţe de supraveghere. Curtea de Justiţie – instituţie jurisdicţionala care asigura respectarea normelor juridice ale Comunităţii. Curtea de Justiţie este alcătuită din 9 judecători cu sarcina de a aplica şi interpreta dispoziţiile Tratatului. Tratatele de la Roma instituind C.E.E. si Euroatom/C.E.E.A. Tratatul CEEA are ca obiectiv crearea condiţiilor necesare pentru dezvoltarea industriei nucleare. În acest sens au fost instituite politici comune pentru cercetare, standarde de siguranţă, investiţii, furnizarea de materiale nucleare şi alte acţiuni pentru crearea unei pieţe comune în acest domeniu. Semnarea Tratatelor de la Roma a urmat Conferinţei de la Messina – Italia (1-3 iulie 1953) a miniştrilor de externe, când cele 6 state semnatare ale Tratatului de la Paris instituind C.E.C.O. au hotărât: extinderea sistemului si la alte domenii economice, amortizarea politicilor sociale si organizarea unei pieţe nucleare comune. Astfel, la 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate 2 tratate, instituind, pe de o parte, Comunitatea economica europeana si, pe de alta parte, Comunitatea europeana a energiei atomice. Tratatele au fost încheiate pentru o durata nedeterminata si au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958, după ratificarea lor de către Germania, Franţa, Luxemburg, Italia, Belgia si Olanda. Tratatele de la Roma au marcat un recul al supranationalitatii, insa ele au prevăzut posibilitati de integrare, prin extinderea competentelor Adunării parlamentare si prin trecerea la votul majoritar in cadrul Consiliului. Printre obiectivele Comunitatii prevăzute de Tratatul instituind C.E.E. amintesc: instituirea unei pieţe comune si aproprierea progresiva a politicilor economice ale statelor membre; promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice in ansamblul Comunitatii; o extindere continua si echilibrata; o stabilitate mărita; o creştere accelerata a nivelului de trai; relaţii mai strânse intre statele membre; armonizarea politicilor economice ale statelor membre; stabilirea unor politici sectoriale comune in domeniul agriculturii, al transporturilor, al relaţiilor comerciale externe. Având un caracter general, prevederile Tratatului nu creează obligaţii juridice in mod direct; importanta lor fiind aceea ca sunt utilizate in interpretarea dreptului comunitar in direcţia atingerii obiectivelor C.E.E. Tratatul instituind Euroatom urmăreşte formarea si dezvoltarea unei industrii nucleare europene, impunându-se sarcini multiple: dezvoltarea cercetării si difuzarea cunoştinţelor tehnice; asumarea unei funcţii de reglementare a aprovizionării statelor cu combustibili nucleari si minereuri; înfiinţarea unei pieţe nucleare. Actul unic european. Actul unic european marchează o noua etapa in procesul de realizare a pieţei interne comunitare si a relansat acţiunea comunitara, reprezentând un moment foarte important al istoriei Uniunii Europene. Actul unic european vizează transformarea relaţiilor statelor membre într-o Uniune Europeană, subliniind faptul că cele trei comunităţi europene sunt fondate prin Tratatele institutive, cu modificările şi completările subsecvente. În plus, Acordul unic european aduce şi el o serie de modificări tratatelor institutive. Astfel, în materie instituţională, extinde votul Consiliului la majoritate calificată, este introdusă procedura de cooperare în anumite domenii şi permite înfiinţarea unei noi jurisdicţii comunitare de primă instanţă menită să uşureze activitatea Curţii. Actul unic european urmăreşte dezvoltarea cooperării politice europene, stabilindu-se obligaţia de consultare a statelor membre în orice problemă de politică externă care are un interes general. Actul unic european a fost semnat, la 17 februarie 1986, de 9 din cele 12 state membre si, la 28 februarie 1986, de celelalte 3: Italia, Danemarca si Grecia. A.U.E. a intrat in vigoare la 1 iulie 1987. Preambulul A.U.E. prevede „transformarea relaţiilor statelor membre intr-o Uniune Europeana”. A.U.E. isi stabileşte ca obiectiv esenţial desavarsirea Pieţei interne. Fixarea datei de 31 decembrie 1992, ca data a realizării definitive a Pieţei interne, are valoarea unui angajament, statele membre trebuind sa adopte masurile necesare atingerii acestui obiectiv, in termenul prevăzut. Incontestabilul succes al Actului unic european se traduce, in mod special, prin importanta producţiei legislative a Comunitatii vizând desavarsirea Pieţei interne, însoţita de dezvoltarea practicii de vot a Consiliului. Meritul Actului unic european rezida in faptul ca, pentru prima oara intr-un tratat internaţional ratificat, este menţionata Uniunea Europeana, ca obiectiv al statelor membre. La 1 ianuarie 1995, Comunităţile celor 370 milioane de locuitori devin cea mai mare piaţa unificata din lume. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene. Prin Tratatul privind Uniunea Europeană de la Maastricht Părţile contractante au instituit Uniunea Europeană, cu structura pe trei piloni. În cadrul primului pilon sunt unificate instituţiile celor trei comunităţi (Comunitatea Economică Europeană devine Comunitatea Europeană), însoţite de politici şi forme de cooperare în domeniile politicii externe şi de securitate comună (PESC-ce formează al doilea pilon), ale justiţiei şi ale afacerilor interne (JAI-ce formează al treilea pilon). Uniunea are la bază principii comune statelor membre, respectiv libertatea, democraţia şi respectarea drepturilor omului. La trei ani si jumătate după intrarea in vigoare a Actului unic european, procesul evolutiv al construcţiei comunitare a fost relansat, prin adoptarea unor texte care, după ce au luat o forma juridica si au fuzionat cu dispoziţiile privind Uniunea politica si Uniunea economica si monetara, s-au concretizat intr-un Tratat asupra Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993. r t ê ì   ¢ ␃ഃ׆Āː慀̤摧抻õ F p t † – ª Ö è ì ö < > Z r ž ¢ ¬ ¾ ì Æ h gd gd gd h h gd gd h ␃愃̤摧汹ƒ hÄ ␃愃̤摧䏫Ì Î z Œ Iităţile europene completate de politicile si formele de cooperare instaurate de prezentul Tratat. Ea are ca misiune sa organizeze, intr-un mod cat mai coerent si solidar, relaţiile intre statele membre si intre popoarele lor”. Modificările cele mai importante au vizat Tratatul instituind Comunitatea europeana (C.E.), ale cărei obiective sunt redefinite in funcţie de modificările aduse competentelor comunitare si in care au fost introduse unele schimbări de natura instituţionala. Celelalte 2 Tratate constitutive (C.E.C.O. si Eutoatom) nu au fost modificate decât in măsura armonizării dispoziţiilor instituţionale ca schimbările aduse Tratatului instituind C.E. Conform Tratatului, Uniunea îşi propune următoarele obiective: Promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare incluzând în perspectivă, o monedă unică; Afirmarea identităţii sale pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comune, care ar putea conduce la momentul potrivit la o apărare comună; Întărirea drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre; Dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor Interne; Menţinerea integrală a aquis-ului comunitar şi dezvoltarea acestuia; Propune o nouă dimensiune, extraeconomică, a Uniunii; Cetăţenia europeană – Uniunea recunoaşte cetăţenii statelor membre ca fiind cetăţeni ai Uniunii Europene; Introduce pentru prima dată problematica mediului; Dezvoltarea politicilor sociale (de exemplu prin evidenţierea unor acţiuni concrete ce trebuie dezvoltate în acest domeniu). Tratatul de la Amsterdam. Data de 1 mai 1999 a fost marcata de intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, care modifica Tratatul asupra Uniunii Europene. Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeana este, intr-o anumita măsura, transformata. Noi sarcini ii sunt încredinţate, rolul cetăţeanului este accentuat, iar caracterul democratic al instituţiilor este consolidat. Deşi construcţia comunitara s-a dezvoltat, in sens istoric, in jurul obiectivelor economice, accentul este pus, de acum înainte, pe responsabilităţile politice ale Uniunii, atât in interior, cat si in restul lumii. Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive, deşi ele au fost modificate de Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Nisa. Tratatul de la Nisa nu a modificat structura Uniunii, promovând doar măsuri instituţionale privind modul de votare în consiliu şi componenţa Comisiei. Modificările importante include regulile de procedură ale Curţii şi Tribunalului de Primă Instanţă, ce vor judeca în complete, numai în mod excepţional Curtea rămânând să judece în plen. A fost prevăzută posibilitatea de a crea complete specializate, ale căror hotărâri pot fi apelate la tribunalul de Primă Instanţă. Reuniunea de la Nisa a reprezentat e etapa necesara in evoluţia construcţiei europene, tocmai pentru realizarea obiectivelor acesteia. Perspectiva aderării a noi state a generat, in mod implicit, necesitatea unor schimbări in sensul perfecţionării si adaptării instituţiilor comunitare la noile realitati. Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituţional al Uniunii pentru extinderea sa, dar s-a afirmat si necesitatea realizării unei dezbateri mai largi si aprofundate cu privire la viitorul Uniunii. Astfel, s-a prevăzut ca, începând cu anul 2001, presedintiile in exerciţiu ale Uniunii sa încurajeze dezbaterea, in cooperare cu instituţia Comisiei, cu participarea Parlamentului european, in asociere cu parlamentele naţionale, cu mediile politice, economice si universitare, cu reprezentanţii societatii civile, ca si cu statele membre. Temele asupra cărora se vor purta aceste dezbateri sunt: simplificarea Tratatelor; delimitarea competentelor; statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, după proclamarea sa la Nisa; rolul parlamentelor naţionale in arhitectura europeana. Modificările tratatelor ce constituie surse primare ale dreptului comunitar sunt supuse adoptării unanime de către statele membre şi aprobării de către parlamentele naţionale. Se poate lesne observa că izvoarele primare ale dreptului comunitar sunt diverse şi datorită acestui fapt pot apărea o serie de contradicţii sau incompatibilităţi. În general acestea se rezolvă prin aplicarea principiilor incidente în cazul conflictului de drept: norma mai recentă are prioritate faţă de cea veche; norma specială are prioritate faţă de cea generală. II.2 Izvoarele derivate ale dreptului comunitar II.2.1 Acte comunitare cu forţa juridica obligatorie Din categoria actelor de drept derivat fac parte o serie de acte care au la baza Tratatul, de unde si denumirea lor, care indica faptul ca adoptarea lor se fundamentează pe dreptul primar. Regulamentul. Regulamentul are aplicabilitate generala. El este obligatoriu in toate elementele sale si este direct aplicabil in toate statele membre”. Faptul că regulamentul are aplicabilitate generală înseamnă că se aplică, în mod abstract, tuturor persoanelor care intră în sfera lui de aplicare. Regulamentul se aplică în statele membre fără nici un fel de modificări, iar persoanele fizice sau juridice pot invoca prevederile acestuia. În faţa instanţelor sau organelor administrative naţionale, nefiind necesară transpunerea în legislaţia naţională. Aplicabilitatea directă a regulamentului implică faptul că acesta creează imediat drepturi şi obligaţii pe care particularii le pot valorifica atât în relaţie cu autorităţile naţionale (efect direct vertical), cât şi în raport cu alţi particulari (efect direct orizontal). Regulamentele sunt de doua tipuri: de baza si de executare. Cele de baza sunt, in principiu, de competenta exclusiva a Consiliului sau a cuplului Consiliu/Parlament. Regulamentele de executare pot fi adoptate si de Consiliu, dar, cel mai des, sunt adoptate de Comisie. Datorita aplicabilităţii directe a regulamentului, jurisdicţiile naţionale sunt competente sa controleze conformitatea masurilor naţionale de executare cu regulamentul. Se poate afirma, in concluzie, ca regulamentul este actul cel mai eficient si complet din multitudinea instrumentelor legislative puse la dispoziţia instituţiilor comunitare, beneficiind de aplicabilitate generala, de obligativitate in toate elementele sale, fiind, in acelaşi timp, direct aplicabil in toate statele membre. Decizia. Decizia este obligatorie in toate elementele sale pentru destinatarii pe care ii desemnează”. Decizia este deci, prin natura sa, un act individual care produce efecte pentru unul sau mai mulţi destinatari, care pot fi: statele membre sau particularii. Decizia se deosebeşte de regulament prin absenta aplicabilităţii generale. Din punct de vedere insa al aplicabilităţii directe, se poate întâmpla, totuşi, ca decizi adresata unui stat membru sa implice luarea de către acesta a unor masuri destinate punerii sale in aplicare. În cadrul deciziei se stabilesc atât rezultatul ce urmează să fie atins, cât şi modalităţile de aplicare. Atunci când se adresează persoanelor fizice sau juridice, efectele deciziei sunt imediate. Deciziile adresate unui stat sau statelor membre sunt obligatorii pentru toate instituţiile acelui stat, inclusiv pentru sistemul judiciar. În consecinţă, în temeiul supremaţiei dreptului comunitar, instituţiile sunt obligate să se abţină de la aplicarea normelor naţionale de natură să afecteze aplicarea deciziei. În anumite circumstanţe (atunci când instituţiile comunitare impun prin decizie statului membru un anumit tip de acţiune), deciziile pot avea efect direct şi pot fi invocate de o persoană fizică sau juridică intr-un litigiu cu o autoritate publică. Deciziile se adoptă de către Consiliu la propunerea Comisiei sau, în situaţii mai rare, din proprie iniţiativă. Comisia poate, î, anumite cazuri, să emită decizii fie din proprie iniţiativă, fie prin abilitare din partea Consiliului. Directiva. Directiva comunitara continua sa apară ca având „un obiect normativ neidentificat”. Directiva leagă orice stat membru destinatar in ceea ce priveşte rezultatul de atins, lăsând instanţelor naţionale competenta in ceea ce priveşte forma si mijloacele”. In primul rând, directiva este un act care „leagă”, adică in act obligatoriu, la fel ca regulamentul si decizia. In al doilea rând, directiva, asemănător cu decizia individuala si spre deosebire de regulament, nu este obligatorie decât pentru destinatarii pe care ii desemnează. Exista doua categorii de directive si anume: directiva de baza(este adoptata pe baza Tratatelor), si directiva de execuţie(pentru executarea celei dintâi). Directiva apare ca un instrument folosit la nivel comunitar in vederea armonizării legislaţiilor naţionale, de depăşire a diferenţelor, a contradicţiilor, de multe ori substanţiale, dintre reglementările interne ale diverselor state membre ale U.E. O directiva nu va fi niciodată aplicabila in mod direct in statele destinatare, deoarece ea va avea întotdeauna nevoie de masuri naţionale de executare, de transpunere in dreptul intern, chiar si in cazul directivelor cu un grad foarte mare de claritate, precizie si detaliere. Supremaţia directivelor in fata dreptului naţional a fost confirmata prin deciziile Curţii Europene de Justiţie, in sensul existentei unei obligaţii pentru administraţia si justiţia statelor membre de a interpreta legislaţia naţionala in conformitate cu dispoziţiile directivelor, după intrarea lor in vigoare. II.2.2 Acte comunitare fara forţa juridica obligatorie In afara actelor derivate cu caracter obligatoriu, exista o categorie de acte adoptate de către instituţiile sau organele comunitare care nu au caracter obligatoriu in sensul pe care îl cunoaştem in cazul regulamentelor, deciziilor si directivelor; este vorba despre recomandare si aviz. Recomandarea. Recomandările si avizele nu au nici un efect constrângător, cu excepţia recomandărilor C.E.C.O., care aveau acelaşi efect ca cel al directivelor. Obiectul recomandărilor este acela de a invita destinatarii sa adopte o anumita conduita. Recomandarea reprezintă, uneori, un substitut pentru adoptarea unei directive, pornind de la premisa încrederii in autodisciplina destinatarilor săi. In situaţia in care luarea in considerare a recomandării eşuează, aceştia din urma ştiu ca va fi tradus conţinutul recomandării intr-un act constrângător din punct de vedere juridic. In alte cazuri, recomandarea vizează un cadru general de acţiune. Recomandările, formulate de către Consiliu sau Comisie, sunt de cele mai multe ori invitaţii adresate statelor membre de a-si modifica legislaţia naţională şi de a o adapta unui cadru general propus. De cele mai multe ori, recomandările preced acte cu caracter obligatoriu ale Comunităţii (regulament, directivă, decizie). Comisia are competenţa de a formula recomandări sau opinii în domeniile prevăzute în tratat, nu numai unde este prevăzut expres acest lucru, ci şi atunci când consideră necesar. Avizul. Acest act comunitar este folosit pentru a exprima un punct de vedere. In ceea ce priveşte obligativitatea solicitării sale de câtre instituţiile comunitare, avizul poate fi obligatoriu sau facultativ. Categoria avizelor obligatorii se subclasifica, din punctul de vedere al respectării sale de către solicitant, in: avize consultative, a căror respectare ramane la latitudinea celui care este obligat sa îl ceara si avize conforme, a căror respectare este obligatorie. Bineînţeles, avizele facultative nu pot fi decât consultative. Foarte multe avize sunt elaborate de către C.J.C.E., a cărei misiune principala prevăzuta de Tratatele institutive si modificatoare este aceea de a asigura respectarea dreptului comunitar in interpretarea si aplicarea Tratatelor. II.3 Izvoarele complementare Alături de actele comunitare, exista o serie de acte derivate numite „atipice”. In aceasta categorie intra următoarele acte comunitare: aşa-numitele acte interne, care cuprind regulamentele de organizare si funcţionare a organelor sau instituţiilor, statute, regulamente financiare, etc.,pe de o parte, iar, pe de alta parte, actele sui generis, si anume: hotărâri cu caracter general, rezoluţii, declaraţii, concluzii, programe de acţiune, comunicări ale Comisiei, acorduri inter-instituţionale. Adoptarea acestui tip de acte a fost legitimata de C.J.C.E., sub rezerva ca acestea sa nu deroge de la prevederile Tratatelor constitutive, principiu valabil, de altfel, pentru întregul drept derivat ai cărui emitenţi sunt instituţiile comunitare. II.3.1 Actele interne ale instituţiilor comunitare Aceste acte privesc activitatea interna a instituţiilor. Este vorba despre: statute, regulamente interne, regulamente financiare etc.(fiecare dintre instituţiile comunitare are dreptul, prevăzut de Tratate, de a-si elabora Regulamentul de organizare interna si de funcţionare); acte pregătitoare in cadrul etapelor procesului decizional(in aceasta categorie intra: propunerile Comisiei, programele generale pe care trebuie sa le adopte instituţiile, recomandarea adresata de Comisie Consiliului in vederea încheierii unui acord internaţional, deliberarea Consiliului cu privire la negocierea si încheierea unui acord internaţional); acte care modifica dispoziţiile instituţionale ale Tratatelor(la cererea C.J.C.E., Consiliul, statuând cu unanimitate, poate creste numărul judecătorilor si poate face adaptările necesare modului de organizare a sesiunilor Curţii in plen sau in Camere). II.3.2 Actele sui generis Hotărâri având caracter general. Aceste hotărâri sunt acte generale care nu au destinatari desemnaţi. Poate fi vorba despre hotărâri prevăzute in Tratate, caz in care Tratatul însuşi determina ce efecte juridice le acorda. De asemenea, poate fi vorba despre decizii de ordine interna. Daca aceste hotărâri produc efecte juridice, atunci ele pot fi supuse controlului Curţii de Justiţie. Rezoluţii, concluzii, programe de acţiune, declaraţii adoptate de Consiliu, comunicări ale Comisiei, declaraţii comune. Consiliul adopta, in mod regulat, rezoluţii si concluzii. Concluziile sunt adoptate in urma unor dezbateri care s-au derulat in cursul sesiunilor Consiliului. Ele pot conţine declaraţii având caracter pur politic, dar pot conţine si hotărâri cu caracter general. De aceea forţa juridica a unor astfel de acte nu poate fi determinata decât in urma unei analize atente a conţinutului acestora. Rezoluţiile Consiliului conţin, adesea, un program de acţiune viitoare intr-un domeniu determinat. In acest caz, rezoluţia respectiva nu poate avea efect juridic, dar poate invita Comisia sa prezinte propuneri sau sa acţioneze intr-un anumit sens. Daca o rezoluţie are ca obiect un domeniu care nu intra in întregime in competenta comunitara, actul ia forma unei rezoluţii a Consiliului si a reprezentanţilor guvernelor statelor membre. Exista obiceiul de a înscrie in procesul-verbal al Consiliului, cu ocazia adoptării actelor legislative, declaraţiile Consiliului, ale Comisiei sau ale statelor membre. Aceste declaraţii nu au nici un efect asupra actului legislativ si nu pot servi ca instrument de interpretare, decât daca textul actului prevede acest lucru. Comunicările din partea Comisiei por fi foarte diverse. Poate fi vorba despre Carti albe sau Carti verzi in legătura cu care Comisia solicita opinia instituţiilor sau a particularilor înainte de prezentarea unei propuneri legislative, rapoarte de natura diferita, dar si documente in care Comisia precizează care va fi conduita sa in viitor sau care ar trebui sa fie comportamentul statelor membre sau al particularilor. Aceste comunicări nu au efecte juridice; pot, totuşi, da naştere unei încrederi legitime pentru destinatari, daca descrierea conduitei este destul de precisa. II.4 Acordurile internaţionale la care sunt parte Comunităţile europene-izvoare de drept comunitar In ultima perioada, activitatea in domeniul convenţiilor internaţionale încheiate de C.E. se afla in continua creştere, in concordanta cu extinderea competentelor comunitare. Problema cunoaşterii locului si rolului acestei surse de drept este foarte importanta, existând in doctrina doua soluţii in ceea ce priveşte aplicabilitatea acestor acorduri, in funcţie de teoria adoptata: cea dualista sau monismul. Teoria dualista, având ca adepţi doctrinarii italieni si germani, promovează următoarea concepţie: ordinea juridica internaţionala si cea naţionala sunt sisteme juridice independente, separate, care coexista paralel. Teoriile moniste propun soluţia conform căreia norma de drept intern se afla in aceeaşi sfera cu cea internaţionala, existând un raport de supra/subordonare. Acordurile încheiate de Comunitati. Acordurile încheiate de C.E. cu statele terţe sau cu organizaţii internaţionale fac parte integranta din ordinea juridica comunitara din momentul intrării lor in vigoare. Rezulta faptul ca sistemul pe care se bazează C.E. este cel monist, ceea ce înseamnă ca acordurile internaţionale fac parte din ordinea juridica comunitara fara a fi necesara vreo măsura interna de transformare a sa. Decizia încheierii acordurilor este, deci, suficienta pentru integrarea in ordinea juridica comunitara, aceasta integrare neavând, bineînţeles, efect decât de la data intrării in vigoare a acordului. Acordurile încheiate de către C.E. ocup, in ordinea juridica comunitara, un loc inferior Tratatelor, dar superior dreptului derivat. Actele unilaterale adoptate de organele infinitate prin acordurile încheiate de Comunitati. Regimul aplicabil acordurilor încheiate de C.E. este acelaşi si pentru actele adoptate de organele create prin aceste acorduri. Numeroase acorduri încheiate de către C.E. si, mai ales, acordurile de asociere sau de cooperare instituie organe cărora le conferă o putere de decizie. Actele adoptate in condiţiile prevăzute de aceste acorduri au acelaşi rang in ordinea juridica comunitara ca acordurile insesi. Succesiunea la acordurile încheiate anterior de statele membre. In ordinea juridica comunitara pot intra anumite acorduri încheiate de statele membre înainte de intrarea in vigoare a Tratatelor institutive. In acest caz le este permis statelor membre sa continue executarea acestor acorduri, dar acest aspect nu presupune, in nici un caz, ca acestea din urma fac parte din ordinea juridica comunitara. Acest lucru ar fi posibil numai daca C.E. ar succede la aceste acorduri. II.5 Izvoarele nescrise II.5.1 Principiile generale ale dreptului comunitar Principiile generale ale dreptului comunitar cuprind următoarele categorii:unele principii ale dreptului internaţional public, principiile sistemelor juridice ale statelor membre, principiile rezultate din dispoziţiile Tratatelor comunitare, drepturile fundamentale ale omului. Trebuie precizat faptul ca toate aceste principii sunt trecute prin „filtrul” obiectivelor comunitare, adică sunt „comunitarizate”, astfel incat, uneori, pot suporta anumite limitări pentru a fi in conformitate cu dreptul comunitar. Anumite principii, având origine jurisprudenţiala, au fost consacrate ulterior in Tratat, aşa cum s-a întâmplat cu principiul subsidiarităţii sau cu cel al respectării drepturilor fundamentale. Condiţia impusa este aceea ca principiul sa fie apt sa intre in ordinea juridica comunitara, adică sa nu fie in contradicţie cu valorile care stau la originea tratatelor. Acesta este motivul pentru care judecătorul poate refuza sa ia in considerare anumite principii de drept internaţional. Se poate afirma ca sursa „naturala” a principiilor generale de drept comunitar ar trebui sa fie principiile generale ale dreptului internaţional, deoarece Comunităţile sunt fondate pe baza unor tratate internaţionale. Totuşi, C.J.C.E. manifesta o oarecare rezerva cu privire la aceste principii in măsura in care ele corespund unei organizaţii internaţionale fondate pe raporturi de egalitate intre subiectele de drept. Sursa principala a principiilor generale ramane dreptul intern al statelor membre, in acest domeniu C.J.C.E. având o anumita libertate. Conţinutul principiilor generale. Daca se renunţa la principiile structurale, se por distinge trei mari categorii, si anume: drepturile fundamentale, principiile legate de respectarea securităţii juridice si limitarea puterii discreţionare a legislativului. Având in vedere faptul ca U.E. nu dispune de un catalog al drepturilor fundamentale, sursele esenţiale le reprezintă principiile constituţionale comune statelor membre si C.E.D.O. După cum susţine C.J.C.E, „drepturile fundamentale fac parte integranta din principiile generale de drept” a căror respectare o asigura judecătorul comunitar. Principiul securităţii juridice presupune ca fiecare persoana sa cunoască regulile care i se aplica si sa isi întemeieze, cu toata încrederea, acţiunile pe aceste reguli, ceea ce implica elaborarea unei legislaţii comunitare clare si previzibile. Principiul proportionalitatii, inspirat din dreptul intern german constituie unul din mijloacele de limitare a puterii discreţionare. In virtutea principiului proportionalitatii „legalitatea unei reglementari comunitare este subordonata condiţiei ca mijloacele pe care le pune in aplicare sa fie apte sa realizeze obiectivul legitim urmărit prin reglementarea in cauza si sa nu meargă dincolo de ceea ce este necesar pentru a-l atinge, fiind inteles ca, daca se poate alege intre mai multe masuri adecvate, trebuie aleasa cea mai puţin constrângătoare”. Aplicabilitatea principiilor generale de drept. Principiile generale de drept constituie unul dintre elementele legalităţii comunitare si se impun, in aceasta calitate, instituţiilor comunitare. Ele ocupa, astfel, in ierarhia normelor un rang superior dreptului derivat. Insa, principiile in discuţie se impun si statelor membre atunci când acestea acţionează in domeniul dreptului comunitar. II.5.2 Jurisprudenţa Curţii Europene de la Luxemburg. Metoda de interpretare utilizata de C.J.C.E. Influenta jurisprudenţei asupra dezvoltării dreptului comunitar este considerabila, datorita faptului ca judecătorul comunitar se confrunta cu un sistem de drept in formare. Jurisprudenţa C.J.C.E. nu reprezintă un izvor de drept comunitar in sensul cunoscut de sistemul de drept common law, hotărârile judecătoreşti neavând efect erga omnes. Soluţiile date de Curtea de Justiţie de la Luxemburg sunt obligatorii in ceea ce priveşte modul in care interpretează dispoziţiile dreptului comunitar. In ceea ce priveşte metoda de interpretare utilizata de Curtea de la Luxemburg, aceasta este una dinamica si recurge, deseori, la principiile generale de drept. Fara a exclude recurgerea la metodele clasice de interpretare, Curtea nu ezita sa prefere anumite metode „constructive” de interpretare. Este vorba in primul rând , de interpretarea sistemica, care consta in plasarea normei interpretate in contextul general si interpretarea teleologica, ce ia in considerare scopul si obiectul dispoziţiei, metoda cel mai frecvent utilizata de Curte. Dreptul comunitar se prezintă ca un drept in buna parte pretorian. Astfel, Curtea este cea care elaborează: principiile structurale ale ordinii juridice comunitare; competenta internaţionala a C.E., care este in mare parte rezultatul jurisprudenţei Curţii; principiul responsabilităţii extracontractuale a statului pentru incalcarea dreptului comunitar, principiu fondat, la rândul sau, pe prioritatea dreptului comunitar. BIBLIOGRAFIE Augustin Fuerea – „Drept comunitar european. Partea generala”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003 Dacian Cosmin Dragoş – „Uniunea Europeana. Instituţii. Mecanisme”, Ediţia 2, Editura All Beck, Bucureşti, 2005 Augustin Fuerea – „Drept comercial al afacerilor”, Ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006 4. O. Manolache – „Tratat de drept comunitar”, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006 5. Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan Grigoriu – „Drept comunitar”, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 D.C. Dragoş – „Uniunea Europeana. Instituţii .Mecanisme”, Ediţia 2, Editura All Beck, Bucureşti, 2005 Idem A.Fuerea – “Drept comunitar European. Partea generala”, Editura All Beck, Bucuresti, 2003 A.Fuerea – “Drept comunitar European.Partea generală”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003 idem D.C.Dragoş – „Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme”, Ediţia 2, Editura All Beck, Bucureşti, 2005 Idem A.Fuerea – “Drept comunitar European. Partea generală”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003 Tudorel Ştefan – „Introducere în dreptul comunitar”, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006 A.Fuerea – “Drept comunitar European. Partea generala”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003 Idem Idem PAGE PAGE 19 쥁`