Referat Sistemul Politic Si Comunicarea.Doc

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Sistemul Politic Si Comunicarea.Doc si de asemenea puteti face Download Referat Sistemul Politic Si Comunicarea.Doc

Citeste fragmente din Referat Sistemul Politic Si Comunicarea.Doc

Capitolul I Sistemul politic şi comunicarea Subcapitolul 1 Legitimitate/ autoritate/ putere Orice formă complexă de societate omenească se confruntă cu problema legitimităţii, cu întrebările “dacă” şi “de ce” membrii societăţii datorează loialitate ordinii existente în ea. În societăţile moderne problema are mai mult relief şi o semnificaţie mai extinsă. Formularea dată de J. J. Rousseau (1957, cap1) o poate lămuri într-o oarecare măsură, “Omul s-a născut liber dar pretutindeni este în lanţuri. Cum s-a produs această schimbare? Nu ştiu. Ce o poate face să fie legitimă? Cred că pot răspunde la această întrebare. Ordinea socială este un drept sfânt care stă la temelia tuturor celorlalte. Totuşi, acest drept nu vine niciodată de la natură ci este întemeiat pe convenţii.” Acest manifest, destul de radical pentru acea perioadă, nu ar fi putut fi formulat cu câteva secole înainte, când lumea era percepută ca o ordine cosmică, unde cutuma este privită ca ţinând de rânduiala divină, iar ordinea politică este ancorată în mai cuprinzătoarea ordine cosmică. Astăzi nimeni nu mai acceptă explicaţiile date de Rousseau problemei legitimităţii dar aceasta se defineşte în continuare în limitele cadrului conceptual dezvoltat de el. Teoriile contemporane despre legitimitatese pot împărţi în trei mari tipuri. Unele încearcă să restaureze aspecte ale lumii pe care noi le-am pierdut, interpunând cutumele şi normele ca pe nişte tradiţii purtând o pecete divină sau ca reflexe ale unei finalităţi imanente naturii, ele încearcă, aşa cum spunea Hannde Arendt (1958, pag.82) să restaureze doctrina “unei legitimităţi ce derivă din ceva exterior sferei faptelor omeneşti”. Alte teorii recunosc caracterul convenţional al vieţii moderne, dar încearcă să limiteze chestiunea legitimităţii la acele convenţii care guvernază raporturile dintre cetăţeni şi stat şi care au ca suport consimţământul raţional al cetăţenilor. În fine există teorii care subliniază că procesul de convenţionalizare a normelor şi a standardelor a invadat toate sectoarele vieţii şi încearcă să aplice un criteriu al consimţământului discursiv la un întreg mod de viaţă. Legitimitatea este un atribut esenţial al autorităţii, un fond pe care autoritatea se constituie ca factor de dominaţie şi de conducere a societăţii. Prin autoritate se înţelege în mod curent dreptul de a efectua o acţiune sau alta, auoritatea însemnând în acest context o competenţă dobândită de un actor social de a impune ascultarea. G. Fenol şi N. Flagnel (1998, pag.26) observau că “orice formă de autoritate va avea întotdeauna una di următoarele două surse: forţa şi violenţa brută a aceluia care o deţine sau consimţământul celor care i s-au supus printr-un contract între ei şi cel căruia i-au deferit autoritatea. În societatea contemporană studiul asupra autorităţii suferă aceeaşi abordare binară. Prima abordare este întâlnită în ştiinţele sociale contemporane şi consideră autoritatea ca fiind orice sistem de putere sau de co0ntrol social considerat legitim de cei implicaţi în el. Spunând despre o organizare socială că este autoritară nu se are în vedere un anumit mod de de a guverna, ci un tip particular de atitudine specifică unui popor în raport cu modul de subordonare căruia îi este supus, oricare ar fi el. Din această perspectivă, autoritatea poate fi considerată un fenomen universal, coextensiv societăţii organizate şi cuprinzând tipuri de relaţii radical deosebite. Cea mai influentă versiune a acestei abordări rămâne cea a lui Max Weber. În accepţia lui Max Weber, actorul social atribuie semnificaţii acţiunii sociale, adică se orientează după “sensurile vizate” de alţi actori sociali, astfel că existenţa trăită este un necontenit proces de semnificare, de atribuire de sensuri şi de integrare a sensurilor în ansambluri semnificative. Aşa se face că , deşi conflictele şi lupta sunt şi ele prezente în societate, totuşi problema principală este cea a gradului de acord sau dezacord al actorilor în raport cu ordinea dată, adică aceea a legitimităţii autorităţii. În “Politica o vocaţie şi o profesie” Weber identifica trei tipuri de dominaţie sau de autoritate: raţională, tradiţională şi carismatică. Peponderenţa unui anumit tip de relaţie şi a unui anumit tip de motivaţie conferea caracteristica tipologică a tipurilor de autoritate. Astfel când actorii se supun necondiţionat şi deci recunosc legalitatea regulamentelor, ca şi a funcţiilor celor ce exercită autoritatea, vorbim de o autoritate raţională a cărei forme ideal-tip este birocraţia. Când dimpotrivă omul acordă respect unor maniere de a acţiona tradiţionale ţi celor care deţin puterea prin tradiţie vorbim de autoritate tradiţională cu forma sa ideal-tip feudalitatea. În fine când autoritatea se întemeiază pe devotamentul faţă de o persoană recunoscută ca având calităţi deosebite, ieşite din comun acea “voinţa de stăpân”, vorbim de o autoritate carismatică cu ideal-tiul ei “Marele Conducător”. Cea de-a doua abordare, ce s-a profilat în filosofia politică occidentală şi priveşte natura relaţiei, de un fel aparent nou, dintre Guvern şi guvernaţi, poate fi rezumată într-o binecunoscută formulare a Hannei Arendt (1968, pag.16), pentru a defini autoritatea în genere, trebuie să evidenţiem cum diferă ea atât de convingerea bazată pe forţă cât şi de persuasiunearealizată prin argumentare. “Caracterul specific al acestei iterprtări a autorităţii poate fi reliefat analizând utilizarea efectivă a limbajului autorităţii în raporturile cu oamenii. Unuil din avantajele concentrării asupra discursului elaborat de autoritate constă în a observa că avem aici de=a face cu o relaţie de comunicare de un fel aparte, dintre un vorbitor, discursul acestuia, şi un ascultător şi reacţia acestuia. Un ascultător consideră un discurs ca venind de la o autoritate atunci când îşi dă seama că mesajul conţinut va fi fost ascultat nu prin evaluarea argumentelor şi a raţiunilor pe care acesta se sprijină, ci de considerentul că vin de la un vorbitor, căruia , graţie unei caracteristici ce-l diferenţiază de alţi vorbitori (are autoritate) i se recunoaşte îndreptăţirea de a emite discursul. Cele două abordări enunţate, propun, prin implicitul concluziilor pe care le dezvoltă, o discuţie privind găsirea motivaţiilor ce împing individul la respectarea autorităriţii. Şi în acest punct avem în vedere o dublă abordare: autoritatea cu rădăcini în motive conşiente, raţionale sau autoritatea ce se impune a priori, de la sine, ca ceva imanent societăţii. Pentru a lămuri prima abordare apelăm la observaţiile lui P. Andrei (1978, pag..234) “orice formă de autoritate apare ca o putere obiectivă, ca o normă stabilită. Autoritatea se întemeiază pe motive conştiente, căci ea este întotdeauna produsul unei judecăţi de valoare, al unui proces de comparare şi apreciere a diferenţei dintre forţe. Autoritatea are un caracter normativ atât în ceea ce priveşte acţiunea cât şi în ceea ce priveşte gândirea omului.” Această abordare exclude persuasiunea din căile de obţinere a autorităţii, pentru că aceasta implică o egalitate nedorită, ori de câte ori apelează la argumente. Oriunde sunt invocate argumente autoritatea dispare, iar ordinii egalitare a convingerii i se va prefera întotdeauna o ordine autoritară bazată pe ierarhie. Cea de-a doua înţelegere a autorităţii este dincolo de argumente şi strategii persuasive ci aceasta este ceva ce se impune de la sine, scapă oricărei încercări de a fi fundamentată raţional întrucât ea este ceea ce este, în virtutea unei surse exterioare şi superioare puterii ce exercită acest gen de autoritate. Deseori autoritatea a fost asociată cu ideea de putere şi, imediat, cu atributele acesteia forţa şi violenţa (fizică sau simbolică) care presupun în subsidiarul lor semantic şi relaţia socială de supunere. Aproape întotdeauna, când este vorba de putere, şi cu deosebire de puterea politică, se desemnează o relaţie de influenţare, de dominare. Dealtfel „de la putere la dominaţie nu există decât o diferenţă de ordin calitativ ce apare în conţinutul relaţiei constituite:. Trecerea se face de la o supunere incertă la o obedienţă asigurată” Teodorescu 2000 pag.20. Altfel spus, prin asimilarea autorităţii cu puterea de a comanda şi de a obţine supunere, ca o putere recunoscută şi acceptată se acreditează astfel şi violenţa legalizată destinată influenţării. Utilizarea termenului de influenţă implică utilizarea puterii pentru a obţine conformarea celuilalt, în situaţii în care comunicarea este principalul instrument, canal sau mijloc de exercitare a resurselor puterii. Citându-l pe Weber (1924, pag.26) am putea defini puterea drept „probabilitatea ca unul dintre actorii relaţiei sociale să se găsească în postura de a-şi impune propria voinţă, în ciuda rezistenţei întâmpinate”. Privită prin prisma comunicării această definiţie are trei elemente relevante: ideea de relaţie, ideea dobândirii controlului asupra altuia şi caracterul probabilist al rezultatului. Elementul din definiţia lui Weber care lipseşte conceptului de influenţă prin comunicare este coerciţia. Probabil că cea mai bună caracterizare a influenţei o reuşeşte T. Persons (1967), „un mecanism generalizat prin care sunt determinate atitudinile ,opiniile, în cadrul unui proces de interacţiune socială intenţionată.” În analiza pe care o fac puterii şi influenţei, Cartwright şi Zauder, (1967), ajung la o serie de idei relevante pentru procesul de comunicare politică Ei spun că abilitatea de a-l influenţa pe altul depinde de două componente: anumite „proprietăţi” ale agentului, pe care le numesc „resurse de putere” şi anumite nevoi sau valori ale persoanei influeţate, pe care le numesc „baze motivaţionale ale puterii”, astfel se susţine ideea că „un act de influenţă stabileşte o relaţie între resursele unui agent şi baza motivaţională a persoanei influenţate.” În cadrul unei alte abordări a problemei, Kelman (1961, McQuail 1994) a încercat să explice trei procese esenţiale de influenţă socială, referindu-se în special la schimbarea opiniei şi la comunicare. Preocupat mai ales de diferenţele calitative dintre schimbări de opinie măsurate, el a numit cele trei procese „conformare”, „identificare”, şi :internalizare”. Conformarea înseamnă acceptarea influenţei în speranţa obţinerii unui răspuns dorit de la celălalt, sub forma unei recompense sau a evitării unei pedepse. Identificarea are loc „atunci când un individ adoptăun comportament inspirat de o altă persoană sau grup”. Internalizarea se referă la o schimbare congruentă cu un sistem de valori al persoanei care acceptă influenţa: individul adoptă poziţia comunicatorului său pentru că o consideră utilă în soluţionarea unei probleme sau pentru că este apropiată de propria sa orientare sau cerută de propriile sale valori.” Fiecare in cele trei forme de influenţă este caracterizată de un anumit sistem de condiţii prealabile şi de anumite consecinţe, care privesc baza acceptării influenţei, baza puterii agentului de influenţă, probabilitatea permanenţei efectelor şi alte probleme. Conformarea ca proces de influenţă, are probabilitatea cea mai redusă de a se produce ca efect comunicativ pur pentru că depinde foarte mult de situaţia socială. Concepţia despre procesul de influenţă pe are o adoptăm va fi afectată de prioritatea pe care o acordăm următoarelor elemente: caracteristicile comunicatorului şi ale mesajului; situaţia sau contextul în care are loc comunicarea; caracteristicile receptorului; sub-procese ca acordarea de atenţie, înţelegerea, acceptarea; diferite tipuri de efecte implicate. Contextul sau situaţia poate varia, fiind, de exemplu voluntară, aşa cum se întâmplă cu mass-media sau situaţională, de pildă şcoala sau universitatea. Fără să existe un singur tip sau proces de influenţă, există totuşi un număr limitat de mecanisme fundamentale pe care influenţa le implică, în sensul că efectele comunicaţionale au la bază relaţia socială dintre un transmiţător şi un receptor şi, deşi fiecare relaţie este într-un anumit sens unică, astfel de relaţii sociale pot fi clasificate. Clasificarea tipurilor principale ale puterii sociale nu este echivalentă cu clasificarea situaţiilor de influenţă comunicativă. Cele cinci baze ale puterii sau influenţei, adică proprietăţile agentului sau comunicatorului care îi dau acestuia posibilitatea să-şi exercite influenţa sunt următoarele. (D. Cartwright şi A. Zauder 1968, McQuail D. 1994). puterea recompensatoare este definită ca puterea a cărei bază este abilitatea de a te răsplăti. Se fac promisiuni, se oferă avantaje materiale, în special bani sau poziţie socială, se satisfac unele dorinţe ale receptorului. puterea coercitivă se bazează pe faptul că receptorul se aşteaptă să fie pedepsit de comunicator dacă „nu se conformează încercării de influenţă” a acestuia puterea referenţială se bazează pe identificarea receptorului cu comunicatorul, aceasta fiind definită ca „sentiment al identităţii”, sau dorinţa de unificare. O persoană sau un grup de prestigiu constituie un model de referinţă cu care încearcă să se asocieze pentru a le adopta atitudinile şi convingerile puterea legitimă se înţelege prin faptul că cineva are dreptul să pretindă ascultare de la ceilalţi. Această acceptare a influenţei poate fi reprezentată de o relaţie de roluri sau şi pe angajări reciproce „În toate cazurile noţiunea de legitimitate implică un cod sau un standard, acceptat de individ, în virtutea căruia agentul extern îşi poate exercita puterea” puterea expertului este influenţa care se bazează pe atribuirea unor cunoştinţe superioare comunicatorului, care au efect asupra structurii cognitive a receptorului. Această putere este determinată în mare măsură de contextul situaţional şi instituţional. Această tipologie a bazelor puterii identifică, ordonează şi explică principalele mecanisme ale influenţei comunicative şi corespunde, în general, concepţiei despre comunicarea văzută ca proces ce implică o relaţie socială. Subcapitolul II Democraţie versus Totalitarism Discursul politic reuşeşte să fie axa fenomenului de auto-reproducere a relaţiilor de putere şi de propagare a ideologiilor, indiferent de forma regimului politic sub care acţionează, deşi structura sa psiho-lingvistică suferă transformări esenţiale operate de promotorul său. Capitalul simbolic pe care discursul politic îl înglobează este difuzat drept capital legitim, ale cărui valori şi norme se încearcă a fi impuse şi interiorizate de întreaga lume socială. Diferenţele între democraţie şi totalitarism apar mai ales când se studiază modelul de distribuire şi difuzare a discursului, dar există şi multe asemănări ce rezidă în interesul comun al puterii de a-şi perpetua interesele. Însăşi structura relaţiilor de putere în cele două sisteme politice implică deosebiri esenţiale. Sartori (19994 pag. 56) constată că „totalitarismul nu indică o extindere – statul total – ci mai degrabă o exercitare autoritară şi absolută a puterii”. Realitatea este că deşi orice sistem totalitar este simultan şi autoritar, reciproca nu este valabilă. Singura proprietate necesară a exercitării puterii în mod autoritar este aceea că libertatea subiecţilor va fi îngrădită., că aceasta se va face într-o manieră autoritară este o condiţie ulterioară. Puterea absolută este deţinută când ea nu este controlată şi îngrădită de lege. Dacă susţinem că democraţia poate fi realizată prin preluarea tuturor puterilor despotului şi predarea acestora în mâna poporului tot ce rezultă din această operaţiune este un absolutism inversat. În lucrarea sa intitulată „Totalitarismul” (1959) W. Freidrich a enumerat cinci cerinţe de care depinde existenţa unui sistem totalitar: o ideologie oficială un singur partid de masă controlat de o oligarhie monopolul guvernamental asupra Armatei monopolul mass-media un sistem de poliţie politică şi economie centralizată. Kalakowski (apud Satori, pag. 109) identifică minciuna totală ca fiind caracteristica reprezentativă a totalitarismului. Conform diagnosticului său, triumful stalinismului târziu „nu consta numai în aceea că practic totul era falsificat sau suprimat- statistici , evenimente istorice, evenimente actuale, cărţi (uneori textele lui Lenin) ci în aceea că graniţa dintre ceea ce este corect politic şi ceea ce este adevărat pare să fi ajuns destul de confuză: prin repetarea aceloraşi absurdităţi funcţionarii au ajuns să le creadă pe jumătate ei înşişi. Acest fenomen se produce şi datorită naturii sarcinii sale, prin care puterea totalitară nu se poate limita la valori, la probleme de opinii şi convingeri morale, în care individul se va conforma întotdeauna, mai mult sau mai puţin vederilor ce cârmuiesc societatea sa, ci trebuie să se extindă şi la probleme de fapt, cotidiene, în care inteligenţa umană este implicată în mod diferit. Ţinând seama de valoarea şi natura principiilor întemeietoare, este în afara oricărei îndoieli superioritatea regimurilor politice de tip pluralist faţă de regimurile totalitare, în ceea ce priveşte raportarea la individ şi la nevoile lui de comunicare. Poziţia pe care au câştigat-o regimurile politice susţinute de ideologia drepturilor omului şi a separării puterilor în stat nu pare să se datoreze triumfului acestor principii, ci capacităţii Puterii de a face faţă dinamismelor psiho-afective care traversează o societate. Mai mult spre deosebire de regimurile totalitare, democraţia prezintă o caracteristică paradoxală: promovând şi garantând libertatea cuvântului, ea permite afirmarea, în chiar sânul ei, a discursului anti-democratic. Refuzând cenzura, şi adesea în lipsa unor legi limpezi care să sancţioneze calomnia, injuria, incitarea la violenţă şi intoleranţă etnică, societatea democratică nu are alte mijloace de autoapărare decât încercarea de a-i învăţa pe oameni să distingă minciuna de adevăr şi să decodeze corect mesajele periculoase sau vădit demagogice. Misiune foarte dificilă căci mass-media, spaţiul unde aceste operaţiuni s-ar putea desfăşura, nu se află în afara intereselor politice şi a celor economice, după cum nici jurnaliştii, şi ei oameni, nu sunt implicaţi în jocurile politice. În plus, un public puţin cultivat, obişnuit să recepteze acelaşi tip de discurs, poate recepţiona în mod distorsionat mesajele şi poate fi uşor de manipulat cu atât mai mult cu cât prima etapă a oricărei manipulări de natură discursivă, constă tocmai în a-l face pe interlocutor să creadă că este liber în momentul receptării mesajului. Plecând de la aceste consideraţii preliminare identificăm relaţiile celor două tipuri de regimuri politice la nivelul structurilor de profunzime ale propriilor modalităţi şi căi de legitimare, şi se observă că toate regimurile politice se folosesc de una şi aceeaşi strategie: îmblânzirea socialului prin căutarea punctelor sensibile ale imaginarului politic. Un argument asupra relaţiei de egalitate, consistă în detectarea elementelor de identitate a nivelului strategiilor de căutare a legitimităţii, pe care deţinătorii de putere a oricărui regim politic le folosesc în vederea cuceririi sau menţinerii ei. În discursul politic pe care îl promovează, fascismul, comunismul, democraţiile folosesc deopotrivă mitul Eroului Salvator, sau al Conspiraţiei, în intenţiile lor de a obţine mobilizare politică şi legitimitate. Deşi mai puţin vizibilă în societăţile democratice în care avem o competiţie între diferiţi agenţi politici în a-şi impune capitalul electoral drept capital simbolic legitim, structura campaniilor electorale şi a mesajelor diferitelor partide politice, intră, neîndoielnic, în această rigoare şi logică a discursului care exploatează mitul. Clasa politică a regimului, fascist, cea a regimului comunist şi cea a regimurilor democratice au nevoie de mituri în egală măsură. Căci mitul se adresează exact acelei părţi a socialului care are nevoie de repere pentru orientare, de credinţe politice pentru întemeiere, de eroi pentru direcţii de aspiraţie individuală şi de grup. Durabilitatea şi şansele unui regim politic au ţinut întotdeauna de capacitatea acestuia de a obţine, dinspre lumea socialului, acceptarea. Acceptarea se obţine manipulând discursiv opinia publică. O astfel de legitimare, unde discursul şi valorile pe care acesta le manipulează sunt esenţiale, se caută în acea zonă a culturii politice care în mod uzual este numită imaginarul politic. Orice cultură politică are o dimensiune cognitivă identificată adesea, şi în mod corect, cu aşa-zisa „cultură civică” şi una psiho-afectivă. Aceasta din urmă este apanajul „imaginarului politic” care devine liantul care uneşte cele trei regimuri politice, prin faptul că aceasta este acel nivel de profunzime în care omul se manifestă ca un „zoon politikon’ consumator de mituri. În societăţile democratice, ca şi în orice alt tip de organizare statală, exercitarea puterii trebuie să facă faţă nemulţumirilor şi frustrărilor sociale care însoţesc orice tip de regim politic „Guvernele care îşi ultragiază cetăţenii sau îi obligă la modificări nedorite în comportamentul lor, în mod evident, au nevoie de simboluri de încurajare. În această lumină, nu este o întâmplare faptul că toate statele totalitare implică intens, şi aproape în mod constant, populaţiile lor în discuţiile despre afacerile publice. Adunările populare, discursurile politice şi pe grupuri, organizaţiile pe criterii de vârstă şi ocupaţie au fost la ordinea zilei în toate dictaturile, fie ele fasciste sau comuniste.” (M. Edelman, 1999, pag. 18). Modul în care comuniştii chinezi îşi făceau autocritica în public, asistenţa care înfiera cu „mânie proletară” tovarăşul care n-a reuşit să facă planul, reprezintă exemple care provoacă simţul ridicolului faţă de acest model totuşi extrem de eficient. „Chiar şi fără o prea mare încurajare din partea guvernării, implicarea obsesivă în dezbateri faţă de actele politice apare şi în democraţie şi are aceleaşi efecte de amorţire a facultăţilor critice”(Edelman, 1999, pag.26). aceste activităţi de comunicare intracomunitară pot aduce satisfacţii, ameninţări vagi, aparenţa unei victorii sau a unei înfrângeri, atât în campaniile electorale cât şi în bătăliile politice. „O viaţă simbolică, dramatică pri abstracţiuni, devine astfel prin substituţie, plăcerea de a remodela mediul concret”. (Edelman, idem). Triumful regimurilor pluraliste se bazează pe aptitudinile elitelor politice de a canaliza sau anihila frustrările sociale şi agresivitatea prin adevărate supape de evacuare. Un regim politic nu supravieţuieşte decât prin ştiinţa sa de a comunica, de a-i face pe oameni să discute şi prin consolidarea propriei imagini în care cetăţenii trebuie să creadă. Şt. Stâncingelu (1998, pag.97) observa că „dezvoltare şi consolidarea instituţională a regimurilor pluraliste s-a făcut prin controlul asumat de acestea asupra câmpului social al realităţilor şi angoaselor, al dorinţelor şi proiectelor individuale sau de grup, aflate în conflict.” Pentru îmblânzirea acestei lumi „agresive”, a fost nevoie de identificarea unei anumite logici emoţionale a psihicului individului, individual şi colectiv, identificându-se astfel principiile fundamentale ale gestionării comunicării politice. Fie că a fost întemeiată pe dreptul forţei, fie că îşi avea rădăcinile în forţa dreptului, Puterea s-a oferit întotdeauna lumii în spectacole fastuoase, de „sunet şi lumină”, prin care încerca să-şi întărească poziţia de instanţă ordonatoare a lumii sociale. În acest context, Puterea ce acţionează într-un regim pluralist, spre deosebire de puterea totalitară, trebuie să facă faţă unei triple presiuni: prima venită din partea concurenţei politice, a doua din partea mass-media, a treia din partea opiniei publice care poate sancţiona Puterea prin votul popular. În acest sens discursul politic elaborat de putere trebuie să acopere tot acest spectru: adversari politici, mass-media, opinia publică, cu alte cuvinte Puterea trebuie să seducă. Seducţia electorală a agenţilor politici este parte a comportamentului şi participării politice a societăţilor pluraliste. În acest proiect de manipulare, prin excelenta natură discursivă Puterea „ ni se prezintă ca un adevărat Don Juan . Donjuanismul politic este rău dar a devenit necesar. De aici cercul vicios al modului politic democratic de a fi astăzi.” (Şt. Stăncingelu, 1998, pag.99). Donjuanismul puterii se manifestă inclusiv prin forme ale violenţei discursive direcţionate asupra opiniei publice. Ceea ce reprezintă un paradox, este că această violenţă a discursului politic a început să fie percepută şi acceptată de opinia publică a democraţiilor contemporane drept o regulă a jocului politic de tip democratic. Democraţia ca ideal şi mod de viaţă este o formă de organizare a politicului în care comunicarea politică ţi spectacolul care o însoţeşte, este un atribut esenţial şi necesar. O parte din acest spectacol este servit electoratului de mass-media care îşi are sursele în imaginile create de specialiştii în marketing politic. Societăţile pluraliste sunt de departe cele mai zgomotoase în privinţa spectacolului pe care îl oferă lumii sociale în intenţia diferiţilor agenţi politici de a-şi impune capitalul simbolic propriu drept capital social legitim. În acest proces de impunere a discursului politic propriu şi puterea democratică şi cea totalitară vizează acea dimensiune psiho-afectivă a culturii politice, „prin a cărei modelare se încearcă identificare şi construcţia de segmente electorale” (G. Almred, S. Verba, 1986, pag.118). Orice cultură politică este întemeiată astăzi pe credinţe simbolizate de discursul politic în expresii vehiculate prin mass-media şi în confruntările politice până la refuz , devenite „o limbă de lemn” a discursului. Toate aceste forme discursive au devenit bunuri de larg consum ale unei societăţi în care puterea politică încearcă să se legitimeze tocmai prin creditarea ei ca purtătoare de idealuri construite pe universaliile politice acreditate în epocă. „Limba de lemn” un concept şi totodată, ce traversează epoci şi transcede regimuri politice indiferent de natura legitimării lor. Utilizarea „limbii de lemn” de către discursul politic este un mijloc de stăpânire a conştiinţelor dar în acelaşi timp şi un mijloc facil de comunicare politică, atât pentru indivizii ce compun marile mase şi pentru politicienii lipsiţi de talent oratoric, cu un nivel scăzut de cultură ce se pot exprima relativ facil: „pot deprinde ocolirea stângace dar eficace a adevărului, pot oferi informaţii reale şi totodată găsesc mijloace de exprimare uşor utilizabile în orice situaţie, pot improviza uşor discursuri fără a da greş” (Slama-Cozacu, 2000, pag.68). Limba de lemn a devenit mijloc de anihilare a gândirii de introducere a unor structuri de gândire din afara individului. Prin aceasta individul devine pasiv, altcineva gândeşte în locul lui. Scopul este evident, chiar dacă nu întotdeauna şi nu toţi cei care creează limbajul de lemn, sunt, la început conştienţi de rolul lui. Limba de lemn este de obicei instrumentul unei ideologii care se formulează în principii, iar acestea pot deveni stereotipuri de gândire, exprimate în clişee. În acest context Slama-Cozacu nota că „stereotipurile de comportament „politic” antrenează stereotipuri de limbaj şi invers, menţinerea stereotipurilor de limbaj duce la menţinerea stereotipurilor de comportament, inclusiv de mentalităţi. De aici întărirea comportamentului de „aşteptare”(de a primi ceva) (inclusiv comunicare politică) în primul rând. de la puterea politică. „Omniprezenţa limbii de lemn se explică şi prin aceste continuităţi comportamentale, dar şi prin tendinţe universale, ale oricărei puteri, de impunere, menţinere întărire a ei. Stratagemele limbii de lemn pe plan lexical dar şi gramatical, includ cuvinte clişeu, folosirea lor stereotipă, repetată (în contextul puterii interesate), utilizarea de cuvinte necunoscute destinatarului, eliminări strategice de cuvinte, de părţi ale frazei, învăluiri semantice, ocoliri verbale (de data aceasta prin omiterea unor termeni precişi sau cu sensul binecunoscut de către destinatar, în folosul selectării cuvintelor de ocol, învârtirii în jurul cozii fără a spune nimic clar, scoaterea din context (care precizează sensul) sau omiterea contextului care ar arăta modificarea sensului sau evocarea altui context care schimbă sensul iniţial binecunoscut). „Omiterile, eliminările sunt însoţite şi de fluvii verbale, sub pretextul de bunăvoinţă în comunicare or de explicare a unor decizii şi care în realitate răpesc timpul şi fac imposibilă reversibilitatea reacţiei, deci sunt surogate de comunicare” sesiza Slama-Cozacu în încercarea de a creiona acţiunile limbii de lemn. Acest limbaj poate merge până acolo unde greu se mai face distincţia adevărat-fals, redundanţa acţionând simplu dar extrem de eficient prin solidificare de vechi metafore pe care le transformă în adevăruri având de-a face cu „stereotipul care este calea adevărului, trăsătură palpabilă care face să tranziteze ornamentul inventat către forma canonică şi constrângătoare a semnificatului”. (Roland Barthes, 1973, pag.19) Devenind un pur artefact al comunicării politice , limbajul nu subzistă decât într-o formă: cea de vehicul al puterii în societăţile cu regim totalitar sau cale de a accede sau de a se menţine la putere în societăţile pluraliste. Stalin sau Hitler, bunăoară au apărat medierea limbii pentru că vedeau aici condiţia unei prezenţe nemijlocite cu mult mai importante pentru ei, cea a puterii. Societăţile totalitare datorează puterea omniprezenţei limbii de lemn. Fracoise Thorm (1993, pag.20) afirma că „atâta vreme cât limba de lemn este privită, din punct de vedere semantic, rolul său este confuz, de îndată ce este privită din perspectiva economiei puterii în societatea totalitară funcţia sa veritabilă devine clară. În fapt limba de lemn nu legitimează o putere, ea serveşte să îmbibe societatea cu aceasta, ea asigură funcţionarea sistemului impus de putere. Uzitând de universaliile politice „acceptate de puterea totalitară în discursul acesteia, limba de lemn articulează puterea pe ideologie pentru a o livra apoi corpului social, reformulând ideologia şi preschimbând-o în formă de putere: limba de lemn exercită o funcţie de reglare în sânul acelei puteri. Cel care printr-un discurs de lemn, atestă dominaţia ideologiei asupra lui, se vede automat învestit cu o autoritate ameninţătoare pentru ceilalţi membri ai colectivităţii. Limba de lemn prezintă acea particularitate unică, fără precedent în discursul uman, de a semnala totodată înjosirea individului, umilirea sa intimă şi intenţia de a propaga această degradare asupra altuia. Această formă simplificată a discursului politic plonjează puterea ideologiei în societate, fiecare poate lua cuvântul în limba de lemn şi poate să participe momentan la putere – aici se poate remarca funcţia reglatoare şi nivelatoare a limbajului de lemn, stereotip – nu poţi să participi nici măcar momentan la putere dacă nu foloseşte fără cusur limba de lemn , adică nu-ţi proclami fidelitatea faţă de ideologie. Limba de lemn permite să se recruteze fără teamă de a greşi tipul de conducători şi de responsabili necesari statului comunist, fascist, sau de orice natură totalitară, şi oricât de anacronică ar fi această selecţie nu ne putem face nici o iluzie asupra unei eventuale înnoiri a clasei conducătoare ce promovează limba de lemn. În plus, tăcerea este un discurs care nu place societăţii totalitare, ea poate deveni mai revelatoare decât cuvintele, a nu spune nimic ajunge pentru a te compromite, opoziţia este distrusă înainte de a fi formulată, altfel spus , înainte de a deveni comunicativă. Francoise Thorn (1973, pag. 52) găseşte reţeta profilaxiei comuniste. „Poporului i se dă cuvântul şi vai de el dacă nu-l ia: prin limba de lemn fiecare se afirmă în acelaşi timp ca obiect şi subiect al acestei puteri, obiect în măsura în care se aliniază docil la linia partidului, subiect pentru că-i invită şi pe ceilalţi să facă la fel.” În comunicarea politică limbajul de lemn joacă rolul de înşirare de cuvinte hipnogene, care nu numai că mint, nu numai că maschează realitatea, dar manipulează printr-un fel de adormire hipnotică, legată în vocabularul ei specific redundant, cu op frecvenţă care nu mai aduce nici o informaţie nouă, deci nimeni nu mai încearcă să le înţeleagă, să le interpreteze, să le mai audă ca sunete umane. Particularităţile discursului politic apar a fi „perene cu efect de mascare prin cuvinte a adevăratelor realităţi. În această direcţie Jean Foye (1972, pag.192) sublinia: „practicile totalitare nu sunt posibile decât după ce au fost făcute acceptabile prin limbaje devenite şi ele acceptabile.” „Clişee, repetare stereotipă, utilizare- în adresarea către mase- a unui cod specializat, tehnocrat, cu greşeli în folosirea termenilor străini, dificultăţi de ordin formal şi semantic în prezentarea şi explicitarea sensului, evitarea sau mascarea adevăratei realităţi.” Ślama Cozacu, 2000,pag.97˝). sunt procedee ale limbajului de lemn pe care discursul politic le utilizează ajutat de faptul că marea majoritate a indivizilor sunt rareori capabili să gândească independent, că la mai toate problemele ei acceptă opinii pe care le găsesc gata confecţionate şi că le este indiferent dacă împărtăşesc un set de convingeri sau altul. Şi pentru că indivizii fie nu posedă acea cultură civică necesară descifrării mesajului politic, fie nu sunt interesaţi de acesta, ei permit prezenţa în discurs a imitaţiei, snobismului, neofilia cu orice preţ şi un anumit dispreţ faţă de receptori. În ceea ce priveşte frecvenţa un rol de prim ordin îl au mass-media, prin preluare, utilizare insistentă a discuţiei politice aceasta pătrunde mult în casă, în familie, în locuri publice. Această libertate lingvistică a discursului politic aduce cu sine snobismul alături de impostură (atât la promotori cât şi la receptori) şi duce la un stil baroc al discursului politic, mai dezlănţuit şi vehement ca oricând dar mascând în fond semidoctismul sau chiar o cultură infatuată. Stâlcirea limbajului, schimbarea înţelesului cuvintelor care descriu idealuri politice nu este un episod izolat, ci un proces continuu, o tehnică folosită, conştient sau inconştient, de a dirija poporul de către elitele care guvernează, indiferent de capitalul de legitimitate pe care acestea le posedă. În ambele tipuri de societăţi, democratică sau totalitară, există guvernanţi şi guvernaţi, o minoritate care conduce şi-şi foloseşte toate resursele de putere pentru a-şi aplica deciziile, şi o largă majoritate care în activitatea sa este supusă acestor decizii. Diferenţa între cele două tipuri de sisteme politice apare când analizăm originea elitelor. Raymond Aron spune că elitele liberale se disting de cele socialiste prin „diversitate” pe când puterea totalitară se bazează pe ideea unui antagonism între clasele sociale. Prima măsură a elitei socialiste este să suprime pluralitatea politică. Problemele pluto-craţilor rămân aceleaşi în orice epocă şi-n orice societate: nevoia dea da un aspect raţional simpatiilor şi antipatiilor, nevoia de a declara motivele într-o formă cât mai atrăgătoare pentru cât mai mulţi oameni cu putinţă, nevoia de a construi teorii, adică aserţiuni privitoare la relaţiile dintre fapte care devin atunci parte integrată a doctrinei oficiale, nevoia de a crea mituri şi de a le menţine. Din cauza nevoii de a-şi rezolva aceste probleme democraţia luminată sau selectivă în sensul recunoaşterii şi promovării inteligenţei şi competiţiei la conducerea treburilor publice- „poate degenera în democraţie anarhică şi demagogie a vânzătorilor de iluzii şi a fascinaţilor de putere (letido dominanti)” (P. Dimitriu, 1994, pag.96). Superioritatea regimurilor de tip pluralist în raport cu cele autoritare sau totalitare, nu ţine de triumful principiilor lor ideologice. Dacă acestea s-au consolidat instituţional aceasta s-a datorat aptitudinii lor superioare de a gira, fără a le sufoca, dimensiunile emoţionale care traversează societatea. Violenţa spectacol, de origine discursivă, a scenei politice în societăţile pluraliste are o dublă funcţie. Pe de o parte, preia accesul de agresivitate acumulat la nivel social, pe de altă parte, violenţa spectacol a politicului şi mesajul care o însoţeşte creează orizonturi diferite de aşteptări şi valori, modelează şi dau formă concretă unor concepţii şi convingeri politice, participând ca factor activ la dinamica imaginarului politic. Spectacolul violenţei simbolice stabileşte şi propriile universalii politice ce caracterizează modelul pluralist şi care s-au dovedit a fi cele mai puţin rele pentru libertatea individuală. Dreptul la liberă exprimare este o universalie politică ce creionează cadrul comun oricărei politici dar în cazul tuturor democraţiilor imaginea de ansamblu ce rezultă din studiile electorale şi din sondaje este, invariabil o imagine tristă cu privire la baza de informare, a marii majorităţi a cetăţenilor. O circumscriere generalizatoare este faptul că apatia sau depolitizarea este un fenomen cu o largă răspândire, ca cetăţeanul simplu să nu-şi manifeste un interes prea mare pentru politică, iar participarea civică este minimă şi că „în multe aspecte şi împrejurări publicul nu-şi manifestă nici o opinie ci mai curând exprimă sentimente dezarticulate compuse din impulsuri şi efuziuni emoţionale. (Sartori,1999,pag.314). Atunci când sursa acestei apatii a fost identificată în votul universal argumentul ce a fost enunţat ca justificare a fost acela că populaţia va învăţa cum să voteze, exersându-şi dreptul de vot. Când acest proces educativ nu a răspuns aşteptărilor s-a dat vina pe sărăcie şi analfabetism. Cu toate acestea, sunt ţări în care aceste probleme au fost rezolvate, şi n-au scăpat de fenomenul apatiei. Un prim diagnostic s-a stabilit a fi o disfuncţie de informare. Giovani Sartori (1999, pag.209) identifică trei cauze ale acestei disfuncţii: procesele informaţionale sunt prea numeroase, părtinitoare şi proaste calitativ cetăţeanul este bombardat de o serie de mesaje pe care nu are cum să le proceseze şi care îl fac să renunţe la informare nivelul scăzut al culturii civice la nivelul cetăţenilor obişnuiţi. Subcapitolul III Specificul comunicării politice 3.1. Comunicarea politică delimitări conceptuale Comportamentul sistemelor politice din anii 60, grăbesc apariţia unor noi relaţii de comunicare între actorii politici şi opinia publică şi transformă politicul într-un domeniu de interes public. Înnoirea formelor de comunicare este în directă legătură cu revoluţia tehnologică şi dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă şi cu această perseverenţă a politicienilor de a acorda o importanţă mai mare formei, decât conţinutului. Trăsătura cheie a comunicării politice este procesul de influenţă prin conformarea voluntară a receptorului. Elementul comun al diferitelor definiţii ale comunicării politice este intenţionalitatea; aceasta este înţeleasă ca fiind „o acţiune teleologică, o acţiune orientată, programată, proiectată pentru anumite scopuri politice.” (C. Beciu, 2000, pag.27). Caracterul strategic al comunicării politice reclamă reguli, proceduri, tehnici, competenţe şi resurse ce sunt activate în funcţie de anumite evenimente politice. Pentru Sosselin (1995) , comunicarea politică este un câmp în care se intersectează diverse modalităţi de persuadare a electoratului. d. Wolton (1997, pag.81) asociază comunicarea politică „unui spaţiu în care se relaţionează discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii: oameni politici, jurnalişti şi opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie. Ritualizarea comunicării politice face ca aceasta să treacă drept apanajul unei instituţii, aceea a producătorului de imagine publică. Acesta a căpătat obiceiul de a duce două campanii de vedere: a sa şi a candidatului. De obicei succesul unui candidat/ partid datorându-se în principal operei lor ca producători. Standardizarea comunicării politice constituie una din principalele argumente avansate când se pune problema globalizării spaţiului public actual. Aşa numita „americanizare” a comunicării politice (Negore, 1996, pag.61) trimite la un model de comunicare politică apărut în spaţiul public american şi difuzat apoi spre democraţiile europene. Modelul include o serie de strategii comunicaţionale pe baza cărora politicienii susţin schimbul discursiv cu jurnaliştii, publicul, contracandidaţi şi cu personalităţile publice. „americanizarea” comunicării politice este un concept controversat. Specialiştii se întreabă dacă acest model de comunicare politică are într-adevăr o circulaţie globală şi dacă nu cumva avem de-a face cu strategii de comunicare apărute în Statele Unite, dar acceptate la diferitele contexte naţionale. Deşi pusă în practică încă de la începuturile sale , în S.U.A, comunicarea politică are şi efecte colaterale, o dovadă fiind faptul că electoratul american este caracterizat ca neinteresat de campania electorală, în ultimii 10 ani înregistrându-se o medie de participare la scrutinurile prezidenţale de 45%. Comunicarea politică a luat naştere din dorinţa de a mulţumi şi apoi convinge masele. Nu putem vorbi de lipsa unei libertăţi de gândire politică nici că opiniile şi interesele maselor sunt controlate de puterea politică, dar putem nota caracterul ei persuasiv bazat pe ştiinţă pe studierea modului cum indivizii selectează spontan sau involuntar, mesajele politice supuse spre dezbaterea politică. Etapele în care aceste mesaje sunt selectate au fost numite de S. N. Kepfener, (1978 pag.121)” Căile persuasiunii”. Orice campanie de comunicare politică va avea ca obiectiv consolidarea convingerilor favorabile şi convertirea, pe cât posibil , a convingerilor contrare. Observând modul în care poate fi receptat un mesaj , autorul (pag.120-161) distinge în acest proces patru fenomene distincte: atenţia cu două aspecte esenţiale, selectivitatea şi intensitatea; percepţia, ce constituie întotdeauna un proces activ, ce are loc în cadrul unei culturi; înţelegerea când există corespondenţă între sensurile mesajului între receptor şi emiţător. Înţelegerea este afectată de numeroşi factori: viteza de prezentare a mesajului, argumentarea corectă, creditul acordat emitentului, etc memorizarea sau acceptarea mesajului. Limita persuasiunii derivă din faptul că memorizarea mesajelor nu este acelaşi lucru cu eficacitatea sa iar destinatarul trebuie să aibă acea calitate numită de G. Nahner (1976) „persuadibilitate”. După acelaşi autor nu există nici un fel de corelaţie între persuadibilitate şi facultăţile intelectuale ale receptorului, nici măcar cu unele trăsături ale personalităţii sale. Se spune că e cu atât mai greu să schimbi opinia cuiva cu cât acesta a exprimat-o public, cu tărie, deci cu cât e mai angajat în susţinerea ei” (1976, pag.322). Se observă o eficacitate mai mare a mesajelor ale căror aspecte se adresează imaginarului politic decât a mesajelor tradiţionale. Un mesaj persuasiv canalizează mai degrabă pasiunile preexistente decât să creeze altele noi. Comunicarea politică trebuie să ţină cont de un mesaj important venit din studiile lui P. Fandcolb (1968): sfârşesc cel mai adesea de a avea aceleaşi opinii precum anturajul lor. Comunicarea politică va avea ca scop să rupă barierele grupurilor mici şi să aibă adeziunea liderilor de opinie. Acest obiectiv al comunicării politice a fost înlesnit de disoluţia progresivă a familiei şi a grupurilor primare astfel dispărând ecranul de protecţie între mijloacele de comunicare şi individ. Dacă acceptăm ideea că propaganda seamănă şi este înglobată de comunicarea politică punctul de vedere exprimat de J.Ehal(1962) devine justificat. Propaganda (comunicarea politică) apare şi se dezvoltă pe măsură ce societăţile se îmbogăţesc, iar clasele lor de mijloc sunt ferite de sărăcie. Mai întâi pentru că oamenii mai puţin presaţi de nevoile imediate ale vieţii cotidiene devin disponibili. Apoi, pentru că dezvoltarea societăţilor este însoţită de o înmulţire a mijloacelor de comunicare. În consecinţă bogăţia este aliata propagandei(comunicare politică). În ciuda pronunţatului caracter persuasiv şi a procesului de influenţare ce derivă de aici nu se poate eluda faptul că fenomenul comunicării politice este important pentru evoluţia democratică. Potrivit modelului actual de comunicare politică, acţiunea politică se întemeiază pe evaluarea făcută de mass-media şi electorat. Fiecare dintre cei 3 actori sociali influenţează comunicarea politicului în funcţie de acţiunile celorlalţi doi. Actorii politici, mass-media, publicul trebuie să răspundă unii altora. În felul acesta comunicarea politică se instituie ca practică publică, şi nu ca o practică subordonată spaţiului politic. 3.2. Discursul politic – „miezul” comunicării politice În societatea postmodernă nimic nu poate fi acceptat