Referat Dreptul Civil4

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Dreptul Civil4 si de asemenea puteti face Download Referat Dreptul civil4

Citeste fragmente din Referat Dreptul Civil4

Dreptul civil Dreptul civil este acea ramură de drept care reglementează raporturi juridice, patrimoniale şi nepatrimoniale, în care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi. Explicaţie: dreptul civil are ca obiect relaţiile dintre oameni, în care persoanele se află în raport de egalitate. Exemplu: raport de drept civil poate fi dreptul de proprietate (în cazul în care cineva are un teren şi o altă persoană îi încalcă dreptul de proprietate). Ca urmare a acestei egalităţi amîndouă părţile pot prezenta dreptul de proprietate. Raporturile patrimoniale sînt relaţii evaluabile în bani. Raporturile nepatrimoniale sînt relaţii care nu sînt evaluabile în bani, ca de ex.: dreptul la nume; dreptul la viaţă; dreptul la reluare numelui de fată după divorţ. Legea fundamentală care reglemetează raporturile de drept civil este CODUL CIVIL, intrat în vigoare la 1. decembrie 1865. Un cod reprezintă un ansamblu de legi existente anterior, care pentru a fi mai uşor aplicate au fost codificate într-un cod. Codul civil român a fost întocmit după modelul codului civil al lui Napoleon. Codul civil român cuprinde 1914 articole, din care circa 1800 mai sînt şi astăzi în vigoare. Raportul juridic Este relaţia socială cu caracter patrimonial sau nepatrimonail reglementată de norma de drept civil şi care se naşte între persoane fizice şi/sau persoane juridice. Caracterele raportului juridic civil: este o relaţie socială; -animalele nu au capacitate de folosinţă (drepturi şi obligaţii). are un caracter voliţional, pentru că: exprimă voinţa legiuitorului (raportul juridic există dacă părţile îşi manifestă dorinţa în acest sens); implică manifestarea de voinţă a părţilor. 3. este un raport de drept în care părţile au o poziţie de egalitate juridică. Structura raportului juridic: Raportul juridic are 3 mari componente: Subiect; Conţinut; Obiect. Subiectele raportului juridic civil: Persoanele fizice şi persoanele juridice. Calitatea de subiect de drept presupune capacitatea civilă. Aceasta este formată din: capacitatea de folosinţă capacitatea de exercitare Capacitatea de folosinţă Este aptitudinea generală a persoanelor de a dobîndi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se deosebeşte de cea a persoanei fizice prin aceea că aceasta nu este generală şi egală, ci este specifică fiecăreia dintre acestea. O persoană juridică are doar drepturi şi obligaţii izvorînd din scopul pentru care a fost înfiinţată, existînd aşadar principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice. Dobîndirea capacităţii de folosinţă: Persoana fizică dobîndeşte această capacitate: - de la naştere, ca regulă; - din momentul concepţiei copilului, ca excepţie, cu condiţia însă de a se naşte viu (de interes major în cazul în care şi acesta vine la moştenire). Persoana juridică dobîndeşte această capacitate din momentul în care ia fiinţă. Are o capacitate de folosire restrînsă chiar de la data actului de înfiinţare (adică înainte de înregistrare), cît priveşte drepturile ce se constituie în favoarea ei; (neîndeplinirea obligaţiilor necesare pentru ca persoana juridică să ia naştere în mod valabil)?. Încetarea capacităţii de folosinţă: pentru persoana fizică: - la moartea ei; - la declararea judecătorească a morţii. pentru persoana juridică în cazul dizolvării. Dizolvarea poate avea loc: prin voinţa persoanelor care au constituit-o; de drept - la împlinirea termenului pentru care a fost înfiinţată; - în funcţie de realizarea sau de imposibilitatea realizării scopului propus; - în cazul scăderii numărului membrilor organizaţiei sub limita stabilită de lege sau statut. În cazul dizolvării, persoana juridică intră în lichidare. Capacitatea de exerciţiu Presupune aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii săvîrşind acte juridice. Persoana fizică dobîndeşte capacitea de exercitări depline la vîrsta de 18 ani. Pînă la 14 ani este complet lipsită de capacitate de exerciţiu. Între 14-18 ani are capacitatea de exerciţiu restrînsă, putînd face singură acte de administrare, dacă nu-i pricinuiesc vreo vătămare. Minorul care a împlinit 16 ani poate dispune personal prin testament de jumătate din averea de care poate dispune un major. Minorul sub 14 ani răspunde de fapta sa producătoare de prejudicii dacă a avut discernămînt în momentul săvîrşirii faptei. După 14 ani se prezumă că minorul are discernămînt şi răspunde de fapta ce l-a prejudiciat pe altul. Majorii sînt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu în situaţia în care sînt puşi sub interdicţie de către instanţa de judecată. Astfel persoanele fizice pot fi: persoane deplin capabile; persoane cu capacitate de exerciţiu restrînsă; persoane lipsite de capacitate de exerciţiu. Capacitatea de exerciţiu încetează la moartea persoanei sau în momentul punerii sub interdicţie. În privinţa persoanelor juridice urmează a se avea în vedere că drepturile şi obligaţiile lor se exercită prin intermediul organelor persoanei juridice, ale căror acte şi fapte juridice sînt actele şi faptele personei (jurdidice) însăşi (art. 35 din Decretul nr. 31/1954). Atît timp cît nu au fost constituite încă aceste organe, persoana juridică poate exista, avînd deci capacitate de folosinţă, însă ea nu va avea deocamdată capacitatea de exerciţiu. Voinţa organelor de conducere este voinţa persoanei juridice, astfel că actele întocmite în numele său o obligă. O persoană juridică răspunde de paguba provocată prin neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate sau prin fapta sa ilicită şi culpabilă cu bunurile din patrimoniul său. Este vorba aşadar de actele şi faptele juridice săvîrşite de organele de conducere ale persoanei juridice în limitele puterilor care le-au fost conferite. O persoană juridică nu răspunde de obligaţiile personale ale asociaţilor ce o compun, aceştia răspunzînd în nume propriu. Statul este personană juridică, apărînd ca subiect de drepturi şi obligaţii. Conţinutul raportului juridic civil Este construit din drepturile subiectului activ şi din îndatoririle subiectului pasiv. Clasificarea drepturilor subiective: După sfera persoanelor obligate sînt: absolute: se caracterizează prin aceea că: - titularul dreptului (subiectul activ) este determinat; - subiectul pasiv (cel obligat) este constituit din toate celelalte persoane. Drepturile absolute sunt opozabile tuturor în sensul că toate celelalte persoane (subiect pasiv) sînt obligate să respecte facultăţile pe care titularul dreptului le are asupra lucrului şi să se abţină de la orice acţiune de natură să îl împiedice să-şi exercite dreptul. Ex.: dreptul la nume, reputaţie, onoare (drepturi personale); dreptul de proprietate, dreptul de autor (drepturi patrimoniale). relative: ele există în folosul unei anumite persoane determinate. Atît subiectul activ, cît şi pasiv sînt determinate. Este drept relativ acel în virtutea căruia o persoană numită creditor are dreptul să pretindă unei alte persoane, numită debitor să dea, să facă sau să nu facă ceva. După conţinutul lor: patrimoniale: pot fi evaluate în bani, au un conţinut economic; nepatrimoniale: nu pot fi evaluate în bani (dreptul la nume, reputaţie, etc.). Toate acestea sînt şi drepturi absolute. Drepturile patrimoniale se clasifică la rîndul lor în: drepturi reale: - acestea se stabilesc cu privire la un lucru determinat, între o persoană ca subiect activ şi toate celelalte ca subiecte pasive nedeterminate; - "reprezintă acel drept subiectiv în virtutea căruia titularul său poate să-şi exercite atributele asupra unui lucru determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane."(C. Stătescu) drepturi de creanţă: - acestea reprezintă dreptul pe care îl are o persoană numită creditor de a pretinde unei alte persoane, numite debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva. Deosebiri existente între drepturile reale şi drepturile de creanţă: Dreptul real (ca un drept absolut) presupune existenţa unui subiect activ de la început determinat şi un subiect pasiv nedeterminat, format din toate celelalte persone, pe cînd dreptul de creanţă (ca un drept relativ), presupune determinarea de la început atît a subiectului activ, cît şi a subiectului pasiv (singurul subiect obligat fiind acest subiect pasiv determinat). La dreptul real obligaţia ce revine subiectului pasiv nedeterminat este acea de a nu face nimic de natură a stînjeni exercitarea de subiectul activ a dreptului său. Subiectului pasiv îi revine astfel o obligaţie generală negativă. În cazul dreptului de creanţă, obligaţia ce revine subiectului pasiv poate fi atît pozitivă - de a da, a face ceva -, cît şi negativă - de a nu face ceva, din cele ce, în lipsa obligaţiei, subiectul pasiv ar fi putut să facă. Dreptul real are întotdeauna ca obiect un lucru determinat, pe cînd dreptul de creanţă are întotdeauna ca obiect un lucru determinat sau determinabil în viitor. Titularul dreptului real îşi exercită prerogativele direct asupra lucrului, fără a avea nevoie de concursul altei persoane, în timp ce titularul dreptului de creanţă nu poate obţine realizarea dreptului său decît cu concursul debitorului. Din punctul de vedere al opozabilităţii: - dreptul real este opozabil tuturor; - dreptul de creanţă este opozabil numai debitorului. Din punctul de vedere al efectelor: ( Dreptul real conferă titularului său: - dreptul de urmărire, care constă în posibilitatea titularului său de a urmări bunul în patrimoniul oricui s-ar afla; - dreptul de preferinţă, care constă în facultatea pe care o conferă dreptul real de a avea prioritate faţă de orice alt drept, prioritate care dă putinţa satisfacerii titularului dreptului real înaintea titularilor altor drepturi. ( Dreptul de creanţă conferă titularului său un gaj general asupra patrimoniului debitorului în concurs cu ceilalţi creditori ai acestuia. Drepturile reale sînt limitate, prevăzute de lege; Drepturile de creanţă sînt într-un număr nelimitat. Obiectul raportului juridic: reprezintă prestaţia pe care subiectul activ o poate pretinde din partea subiectului pasiv, care poate fi pozitivă (de a da, de a face) sau negativă (de a nu face). Clasificarea bunurilor După însuşirile lor fizice: a) bunuri corporale: cele care au o înfăţişare concretă, materială, pot fi percepute cu propriile noastre simţuri; b) bunuri incorporale: cele care au o existenţă abstractă (drepturi reale, drepturi de creanţă). După cum se consumă sau nu de la prima întrebuinţare: a) bunuri compatibile; b) bunuri necompatibile. Utilitate practică a clasificării: numai asupra bunurilor necompatibile se pot constitui drepturi care să poată permite o întrebuinţare prelungită, cu obligaţia de a fi restituite în natură. După cum se pot înlocui unele cu altele: a) fungibile; b) nefungibile. Utilitate practică: debitorul unui lucru fungibil se liberează de obligaţia sa predînd creditorului un bun de acelaşi gen. Debitorul unui lucru nefungibil se liberează numai dacă predă debitorului său exact lucrul determinat prin obligaţia asumată. După cum se pot sau nu divide: a) divizibile: se pot împărţi, fără ca prin aceasta să-şi piardă valoarea economică; b) indivizibile. Utilitate practică: în cazul împărţirii (ex.: la masa testamentară). După cum au o existenţă de sine stătătoare, independente sau nu: a) principale; b) accesorii. Utilitate practică: soarta bunului principal este urmată de bunul accesoriu. După cum pot fi mutate dintr-un loc în altul, fără a li se altera substanţa: A) Bunuri mobile: a) bunuri mobile corporale, care sînt caracterizate astfel prin natura lor: se mişcă prin forţa lor proprie (animalele) sau prin intervenţia unei forţe străine; b) titlurile la purtător: sînt un înscris constatator al unui drept de creanţă, care nu are decît valoarea unui instrument de probă în care este încorporat dreptul creditorului la plata sumei înscrisă în titlu; Ex.: acţiunile societăţilor comerciale, obligaţiunile... c) bunuri mobile incorporale, care reprezintă toate drepturile şi acţiunile în justiţie care nu sînt imobile; i) drepturile reale asupra mobilelor, cu excepţia proprietăţii şi anume: uzul, uzufructul, dreptul de gaj, ipoteca. ii) drepturile de creanţă. iii) părţile asociaţilor în cadrul societăţilor comerciale, care exprimă aportul cu care asociatul participă la constituirea capitalului social. iv) drepturile intelectuale: - dreptul de autor; - dreptul de proprietate intelectuală; - fondul de comerţ. d) bunuri mobile prin anticipare, sînt bunuri care la momentul încheierii contractului erau imobile, dar contractul se încheie pentru ca acestea să fie separate de suportul pe care se aflau (o recoltă). Interesul mobilizării prin anticipaţie prezintă interes sub aspect procedural: instanţa de judecată competentă este cea de la domiciliul pîrîtului şi nu cea de la locul situării imobilului. Cumpărătorul nu beneficiază de protecţia posesorie specifică imobilelor. B) Bunuri imobile: a) bunuri imobile prin natura lor: sînt fixate de sol, indiferent dacă încorporarea are un caracter definitiv sau provizoriu; b) bunuri imobile prin destinaţie: sînt bunuri mobile prin natura lor, dar considerate ca imobile, datorită faptului că sînt legate de un bun imobil, al cărui accesoriu îl constituie. Condiţii pentru ca un bun mobil să devină imobil prin destinaţie: i) ambele bunuri să aparţină aceluiaşi propritar; ii) între cele 2 bunuri să existe un raport obiectiv de destinaţie, prin afectarea bunului mobil la exploatarea sau serviciul bunului imobil. c) bunurile imobile prin dreptul la care se referă: drepturile care poartă asupra unor lucruri imobile, acţiunile în justiţie referitoare la bunuri imobile. Importanţa distincţiei dintre bunurile mobile şi imobile: Înstrăinarea bunurilor imobile este supusă publicităţii imobiliare, pe cînd cea a bunurilor mobile se realizează prin simpla lor transmitere. Imobilele pot fi ipotectae; Mobilele pot fi gajate. Posesia în materie imobiliară poate duce la dobîndirea dreptului de proprietate asupra bunului altuia, prin trecerea timpului. În materie de mobile, posesia prezumă proprietatea. Cu privire la instanţa competentă: ( imobile: instanţa de la locul situării bunului; ( mobile: instanţa domiciliului pîrîtului. Procedura executării silite este diferită după cum bunul este mobil sau imobil. Cu privire la capacitate: dispoziţiile legale sînt mai severe în materie imobiliară. Bunurile soţilor au regim diferit după cum este vorba de bunuri mobile sau imobile. Înstăinarea bunurilor imobile se poate face doar cu consimţămîntul ambilor soţi. Patrimoniul Def: patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană şi care sînt evaluabile în bani. Caractere: Este o universalitate juridică, cuprinde un activ şi un pasiv legate între ele. Este distinct de drepturile şi obligaţiile ce îl compun, schimbările produse cu privire la acestea neafectînd patrimoniul ca unversalitate; Orice persoană are în mod obligatoriu un patrimoniu, acesta fiind format atît din drepturile prezente cît şi din cele viitoare; Patrimoniul este inerent persoanei; nu poate exista persoană fără patrimoniu sau patrimoniu fără persoană. În totalitatea sa nu poate fi transmis prin acte între vii, dar este transmisibil însă pentru cauză de moarte; O persoană nu poate avea decît un patrimoniu, ca regulă. Excepţii: a) în cadrul unei familii poat exista mai multe mase de bunuri: masa bunurilor comune ale soţilor, masa bunurilor proprii (dobîndite anterior căsătoriei, sau în timpul căsătoriei prin donaţie, testament, moştenire); b) acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar (în limita activului ........ evită contopirea patrimoniului moştenitorului cu cel al defunctului). Funcţiile patrimoniului: Garanţie a satisfacerii creditorilor chirografari. Creditorii care nu şi-au construit o garanţie asupra bunurilor debitorului (gaj, ipotecă) se numesc chirografi. Aceştia pot cere justiţiei să fie urmărite oricare din bunurile aflate în patrimoniul debitorului la momentul respeciv. Debitorul poate dispune de bunurile sale, la poate chiar înstrăina, cu condiţia ca aceasta să nu fie făcută în frauda creditorilor săi. Explică subrogaţia reală, fenomenul prin care un lucru ia locul unui alt lucru în patrimoniu. În cazul patrimoniului există o permanentă subrogaţie reală datorită faptului că patrimoniul constituie o universalitate de drept (universalitate juridică), în interiorul căreia drepturile şi obligaţiile ce îl compun nu sînt considerate în mod separat, ut singuli, ci împreună, ca valori legate între ele, care, pe parcursul existenţei patrimoniului pot fi înlocuite cu alte valori, fără ca fiinţa universalităţii să fie afectată. Valorile nou intrate în acest patrimoniu se subrogă celor ieşite şi capătă aceeaşi poziţie juridică pe care au avut-o acestea din urmă. Subrogaţia reală poate fi de 2 feluri: ( cu titlu universal, care operează automat în cazul vînzării-cumpărării: preţul ia locul bunului; ( cu titlu particular, referitoare la un bun privit izolat în cadrul patrimoniului, care nu operează automat, ci în temeiul unor dispoziţii legale. Exemplu: ipoteca se strămută asupra sumei de bani primită ca indemnizaţie de asiguare. Contractele Def: Contractele reprezină convenţia dintre 2 sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice. Contractul este un acord între 2 sau mai multe persoane în scopul naşterii unui raport juridic. Încheierea contractelor este guvernată de principiul libertăţii contractuale, deoarece orice contract este creaţia unei voinţe umane. O parte este obligată prin contract numai pentru că şi-a exprimat dorinţa în acest sens şi numai în limitele în care a convenit. Principiul libertăţii contractuale se exprimă şi prin aceea că o persoană poate încheia orice fel de contract, poate să determine prin voinţa sa clauzele contractuale şi efectele pe care contractul urmează să le producă. De asemenea părţile pot să schimbe, să modifice sau să stingă obligaţiile exprimate în contract. Sub aspectul formei încheierii contractului, libertatea contractuală se exprimă prin ceea ce se numeşte consensualism; contractul se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor. Limitele principiului libertăţii contractule: se realizează prin norme imperative ale legii: ( nu se pot încheia contracte care au cauze ilicite sau imorale sau un obiect ilicit; ( anumite categorii de persoane (de ex. judecătorii) nu pot încheia unele varietăţi de contracte decît sub condiţia obţinerii unei autorizaşii prealabile. se realizează prin reguli de convieţuire socială (părţile nu pot încheia acte juridice care ar contraveni regulilor de convieţuire din orînduirea noastră): ( proxenetismul; ( concubinajul. Rolul contractului Contractul reprezintă principalul izvor de obligaţii. Dacă o convenţie este legal făcută, ea are "putere de lege" între părţi. Însemnătatea contractului, ca mijloc de stabilire a celor mai variate relaţii între persoanele fizice şi juridice se învederează (este evidentă) în toate domeniile, de la cele mai fireşti şi mai simple activităţi ale oamenilor (ca de pildă, cumpărarea celor necesare traiului), pînă la conducerea economiei naţionale şi la stabilirea relaţiilor internaţionale. Contractul are un puternic rol educativ în viaţa societăţii noastre; el introduce în relaţiile dintre oameni simţul răspunderii pentru îndatoririle ce le revin şi promovează relaţii de colaborare, educă oamenii în sensul disciplinei contractuale. Clasificarea contractelor În imensa varietate a contractelor se pot desprinde unele categorii mai importante, a căror clasificare se poate face după mai multe criterii (asemănătoare cu cele privitoare la actele juridice), precum: conţinutul, modul de formare, scopul urmărit de către părţi, modul de executare. După conţinutul lor, adică după felul obligaţiilor la care dau naştere, pot fi: a) Contracte sinalagmatice, care dau naştere la obligaţii reciproce între părţi. - deoarece ambele părţi au în acelaşi timp şi drepturi şi obligaţii, fiecare parte este totodată şi creditor şi debitor; - Ex.: vînzarea-cumpărarea, schimbul, locaţiunea, contractul de asigurare. b) Contractele unilaterale, care instituie obligaţii numai pentru una din părţi. - numai o parte se obligă, cealaltă parte stipulînd pentru sine o creanţă; - Ex.: împrumutul, comodatul, depozitul, donaţia fără sarcină, mandatul gratuit. - ! este diferit de actul unilateral, care este efectul unei singure voinţe.(testamentul) Utilitatea practică a distincţiei: numai în cadrul contractului sinalagmatic se pot pune probleme privind riscul contractual, excepţia de neexecutare. Pentru cele 2 forme sînt diferite probele prin înscrisuri. După modul lor de formare, avem: a) Contracte consensuale, pentru a căror formare este suficient simplul acord de voinţă al părţilor, fără să mai fie nevoie de vreo formalitate sau vreo formă specială de manifestare a voinţei părţilor. Aceste contracte formează regula, contr. solemne şi reale întîlnidu-se în mod excepţional; b) Contractele solemne, pentru a cărui validitate, pe lîngă acordul de voinţă, mai este necesară îndeplinirea unor formalităţi impuse de lege; - sînt încheiate în faţa unui funcţionar public, abilitat prin lege să întocmească actele; - în lipsa formei solemne a contractului (care este un element constitutiv al său) acesta este lovit de nulitate absolută; - Ex.: donaţiunea, contractul de ipotecă, actele de înstrăinare a unor imobile. c) Contractele reale, pentru a cărui formare se consideră că, pe lîngă acordul de voinţă, mai este necesară şi remiterea unui lucu (res) de către una dintre părţi către cealaltă; - acestea sînt în fond contracte consensuale, deoarece încheierea lor nu este supusă de lege unor forme speciale, dar obligaţiile specifice lor nu iau naştere decît în momentul remiterii lucrului; Numai din acel moment contractul respectiv poate purta denumirea sa, înainte de acest moment fiind doar o promisiune de a contracta; - Ex.: împrumutul, comodatul, depozitul şi gajul. După scopul urmărit de părţi prin încheierea lor, avem: a) Contracte cu titlu oneros, în care una dintre părţi urmăreşte un folos, o contraprestaţie, în schimbul aceleia pe care o face, ori se obligă să o facă în favoarea celeilalte părţi; - Ex.: vînzarea, schimbul, contr. de locaţie, contr. de asigurare. b) Contracte cu titlu gratuit, prin care una dintre părţi procură celeilalte un folos, fără a primi ceva în schimb, (sau: una din părţi primeşte o prestaţie, fără a da ceva în schimb); - Ex.: liberalităţile, contractele de binefacere; - În cazul liberalităţilor cel ce se obligă îşi micşorează patrimoniul, înstrăinînd un element al acestuia (ca de pildă în cazul donaţiei); - În cazul contractelor de binefacere ("contracte dezinteresate"), cel ce se obligă nu îşi micşorează patrimoniul. Interesul distincţiei: legea impune în privinţa condiţiilor de validitate condiţii speciale pentru contr. cu titlu gratuit - chiar şi forme solemne; acţiunea pauliană se poate executa mai uşor împotriva contractelor cu titlu gratuit... Contractele cu titlu oneros se împart, la rîndul lor în: a) Contracte comutative, în care întinderea prestaţiilor datorate de către părţi este certă şi poate fi apreciată chiar la momentul încheierii contractului, deoarece se stipuează şi se promit lucruri care există la acel moment, sau a căror existenţă viitoare este certă; - cea mai mare parte a contractelor cu titlu oneros sînt comutative; - Ex.: vînzarea unui obiect contra unui preţ determinat. b) Contracte aleatorii, în care întinderea prestaţiilor părţilor sau numai a uneia dintre ele depinde de un eveniment incert, aşa încît, la momentul încheierii contractului, nu se poate cunoaşte şi nu se poate aprecia cu certitudine cîştigul sau pierderea fiecărei părţi şi uneori nici nu se poate şti dacă va exista un cîştig sau o pierdere. - Ex.: contractele referitoare la loterie; Interesul distincţiei: atît pe plan economic cît şi juridic; în privinţa unui contract aleatoriu nu se poate intenta acţiunea în anulare pentru leziune; După modul lor de executare, avem: a) Contracte cu executare imediată, care se execută imediat după încheierea lor; b) Contracte cu executare succesivă, a căror executare se desfăşoară în timp, ( fie sub forma unei prestaţii continue (contractul de locaţiune), ( fie sub forma unei succesiuni de prestaţii (contract de furnizare)- - Ex.: contr. de locaţiune, contr. de muncă, contr. de societate, contr. de asigurare; Interesul distincţiei: în cazul neexecutării obligaţiei de către una dintre părţi sancţiunea va fi: - în cazul contractelor cu execuţie imediată , rezoluţionarea pentru neexecutarea contractului (adică desfiinţarea contractului cu efect retroactiv), iar - în cazul contractelor cu executare succesivă, acţiunea va fi rezilierea (adică desfacerea contractului numai pentru viitor); -Unele contracte cu executare succesivă pot fi reziliate: ( prin voinţă unilaterală; ( prin voinţa oricăreia dintre părţi (ex.: contr. de locaţiune fără termen); ( prin voinţa numai uneia dintre ele (ex.: contr. individual de muncă, contr. de închiriere de locuinţe, contr. de depozit); -Problema suspendării executării obligaţiilor nu se poate pune, de regulă decît în privinţa contractelor cu executare succesivă (ex.: suspendarea contractului de locaţiune pe timpul cît durează un caz de forţă majoră); -Problema riscurilor contractuale se pune diferit pentru cele 2 tipuri de contract. Din punctul de vedere al reglementării lor, avem: a) Contracte numite, care corespund unor anumite operaţii economice, poartă fiecare un nume specific şi este special reglementat prin lege; - Ex.: vînzarea, schimbul, locaţiunea, împrumutul, depozitul, ipoteca, gajul, mandatul. b) Contracte nenumite, care nu au un nume propriu şi care nu sînt supuse unor reglementări speciale, deoarece nu se încadrează într-o categorie anume determinată: prin mijlocirea lor se realizează operaţiile cele mai variate pe care părţile, în virtutea principiului libertăţii convenţiilor, pot să le săvîrşească. Părţile pot să îmbine elemente ale unor contracte diferite, numite şi nenumite, dînd astfel naştere unor contracte mixte. Importanţa distincţiei: calificarea unui contract drept numit sau nenumit are o deosebită importanţă în determinarea regimului juridic, aplicabil în lipsa unei precizări a părţilor. După existenţa de sine stătătoare sau nu a contractelor, avem: a) Contracte principale, care au o existenţă de sine stătătoare; b) Contracte accesorii, care sînt contracte a căror încheiere depinde de existenţa altui contract. Aceste contracte se pot naşte în acelaşi timp cu contractul principal sau numai după încheierea acestora din urmă; Ele pot fi incluse în contractul principal ca o clauză a acestuia sau pot fi încheiate separat. Importanţa calificării unui contract ca fiind principal sau accesoriu constă în faptul că, în vreme ce validitatea contractului principal se analizează în funcţie numai de propriile sale elemente, validitatea contractului accesoriu mai depinde şi de validitatea contractului principal, al cărui accesoriu este. Contractul de adeziune, ale cărui clauze sînt stabilite numai de către una dintre părţi, cealaltă parte neavînd putinţa să le discute, ci numai facultatea să le accepte ca atare (adică să adere) sau să nu contracteze. Ex.: contractul de transport pe calea ferată. Contracte mixte sau complexe, care rezultă din încheierea a două sau mai multor contracte. Ex.: contractul de hotelărie. Condiţiile de validitate ale contractului Contractul, fiind un act juridic bilateral, ce se formează prin acordul de voinţă al părţilor, implică existenţa a cel puţin două părţi care să-şi exprime consimţămîntul valabil cu privire la obictul şi scopul contractului.Prin aceasta se invederează că elementele esenţiale pentru validitatea contractului sînt: ( capacitatea; ( consimţămînul; ( obiectul; ( cauza. Capacitatea de a contracta Am văzut mai înainte că există capaciate de folosinţă a drepturilor şi capaciate de exerciţiu a acestora. Persona fizică Pentru ca o persoană fizică să poată încheia acte juridice capacitatea sa de folosinţă constituie o condiţie indispensabilă. Cel lovit de o incapacitate de folosinţă nu poate efectua valabil actele ce îi sînt interzise prin incapacitatea respectivă (chiar dacă ar avea capacitatea de exerciţiu). Capacitatea de folosinţă este inerentă personalităţii omului şi nimeni nu poate renunţa - nici parţial, nici total - la capacitatea de folosinţă. Orice persoană fizică are capacitatea de a contracta, dacă nu este declarată, de către lege, ca incapabilă. Persoana juridică În privinţa acestora trebuie să relevăm că însăşi capacitatea de folosinţă a acestora este restrînsă prin regula specialităţii, în virtutea căreia o persoană juridică nu poate avea decît acele drepturi care corespund scopului ei. Prin urmare, persoana juridică poate săvîrşi orice fel de acte şi deci poate încheia orice fel de contracte, dar numai în limitele determinate de scopul ei, prevăzut, ca atare, în lege, în actul de înfiinţare sau în statut. Aşadar, atît în privinţa persoanelor fizice, cît şi în privinţa persoanelor juridice, regula este capacitatea de a contracta, iar incapacitatea, excepţia. Aceasta înseamnă că incapacităţile nu pot rezulta decît din lege; ele nu se prezumă. Incapacităţi generale Cînd incapacitatea de exerciţiu este generală, incapabilul nu poate încheia personal nici un contract. Minorul care nu a împlinit vîrsta de 14 ani nu are capacitate de exerciţiu şi drept urmare nu poate încheia, în principiu, contracte decît prin reprezentanul său legal. El poate face singur numai acte de conservare a drepturilor sale şi unele acte juridice de o valoare patrimonială foarte redusă, necesare satisfacerii unor nevoi elementare de ordin material şi cultural (cumpărarea de rechizite şcolare, de bilete de spactacole, contract de transport în comun). Interzisul judecătoresc, adică persoana pusă sub interdicţie, din cauza alienanţei mintale sau a debilităţii mintale, nu are, de asemenea, capacitate de exerciţiu, astfel încît, atîta timp cît durează punerea sub interdicţie nu poate încheia nici un fel de contracte. Contractul încheiat întimpul interdicţiei este anulabil, chiar dacă ar fi fost încheiat într-un momnet de luciditate. Hotărîrea judecătorească de punere sub interdicţie are ca efect transformarea incapacităţii de fapt, naturală şi intermitentă a alienatului mintal sau a debilului mintal, într-o incapacitate de drept, totală şi continuă, care înlătură, din punct de vedere juridic, capacitatea naturală din timpul intervalelor de luciditate. Alienatul mintal sau debilul mintal, care nu a fost pus sub interdicţie are deplină capacitate de exerciţiu şi de aceea, în momentele sale de luciditate, el poate încheia orice fel de contracte, ca o persoană capabilă. Interesul distincţiei rezidă din diferenţa de probare în cazul anulării contractului; la primul se cere doar timpul la care s-a contractat, pe cînd la cel de al doilea se cere şi probarea incapacităţii sale de fapt, a stării de alienaţie mintală în momentul încheierii actului, alienatul neinterzis fiind prezumat, pînă la proba contrarie, a fi pe deplin capabil. Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are o capacitate de exerciţiu restrînsă, în virtutea căreia el îşi exercită drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, dar în genere, numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui. Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani poate face singur, fără încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, actele de conservare, precum şi alte acte de administrare a patrimoniului (cum ar fi contracte privitoare la reparaţiile de întreţinere a bunurilor sale, contracte de asiguare a acestora), dar acestea din urmă numai în măsura în care nu-i pricinuiesc o leziune. În determinarea limitelor capacităţii minorului trebuie să se ţină seama şi de faptul că minorul se poate obliga prin fapta sa ilicită săvîrşită cu discernămînt. Astfel, dacă minorul a săvîrşit manopere dolosive pentru a fi crezut major de către cel cu care încheie contractul el comite o faptă ilicită ce îl obligă la reparaţie. Or, pentru partea indusă în eroare, cea mai adecvată reparaţie a prejudiciului nu ar rezulta din desfiinţarea contractului, ci tocmai din menţinerea lui, ca şi cum ar fi fost încheiat de o persoană capabilă (art. 1162 c.civ.). Incapacităţi speciale Aceste nu pot rezulta decît dintr-o dispoziţie anume a legii. Art. 950 c.civ., după ce arată că sînt incapabili a contracta minorii şi interzişii, precizează că mai sînt incapabili "în genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte". Astfel legea îi declară pe soţi incapabili de a vinde unul altuia (art. 1307 c.civ.) şi deci şi de a încheia între ei un contract de schimb. Mai sînt declaraţi incapabili unii administratori ai bunurilor altora, care nu pot fi adjudecatari ai bunurilor pe care le administrează. Cît priveşte importanţa distincţiei dintre incapacitatea generală şi cea specială, aceasta se invederează în special pe terenul probelor: ( în cazul incapacităţii generale, actul este declarat nul dacă nu se dovedeşte că el se încadrează în categoria celor pe care incapabilul era, în mod excepţional, îndreptăţit de lege să îl săvîrşească; ( în cazul incapacităţii speciale, partea respectivă se consideră capabilă pînă la proba contrarie, deoarece incapacităţile nu se pot prezuma. Consimţămîntul Într-un prim sens, consimţămîntul înseamnă acordul de voinţă a părţilor unui contract, acord de voinţe care constituie însuşi contractul şi dă naştere, ca atare, obligaţiilor respective. Într-un alt sens, mai restrîns, prin consimţămînt se înţelege voinţa uneia dintre părţi, prin care se manifestă acceptarea propunerii de a contracta a celeilalte părţi. În acest sens se exprimă art. 948 c.civ., cînd, printre condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract, arată şi consimţămîntul valabil al părţii ce se obligă. Tot în sens restrîns este considerat consimţămînul cînd legea se referă la viciile acestuia, numindu-le vicii de consimţămînt, deşi în realitate sînt vicii ale voinţei uneia dintre părţile contractante. Manifestarea consimţămînului Întrucît în dreptul nostru contractele sînt, în genere, consensuale, manifestarea de voinţă a fiecăreia dintre părţile contractante nu este supusă, în principiu nici unei formalităţi extrinseci. Regula este deci că, în lipsa unei dispoziţii legale care să dispună altfel, consimţămînul părţilor se poate manifesta în orice formă. Această libertate este însă limitată uneori de cerinţa preconstituirii unui mijloc de probă, iar alteori, prin voinţa însăşi a părţilor contractante, care pot să supună formarea contractului la unele condiţii de formă. Voinţa directă şi voinţa indirectă a) Cînd manifestarea de voinţă are ca obiect închieierea contractului, cînd deci ea urmăreşte numai acest scop şi este adusă ca atare la cunoştiinţa celui interesat (cînd de pildă o parte oferă spre vînzare celeilalte spre vînzare un anumit obiect, la un anumit preţ), se spune că manifestarea de voinţă este directă. - ea poate fi orală sau scrisă; - poate rezulta din semne indicative ale voinţei, ori din alte fapte care au legătură directă cu încheierea conractului (cum ar fi, de pildă, începutul de executare al contractului, care nu poate fi interpretat decît ca o acceptare a ofertei de a contracta - ex.: reţinerea de către hotelier a camerei care a fost solicitată de către client) b) Manifestarea indirectă a voinţei rezultă din acte sau fapte care, deşi sînt făcute într-un cu totul alt scop, lasă să se înţeleagă fără nici o îndoială, voinţa autorilor lor în privinţa contractării. - Ex.: locatarul care la expirarea termenului contractual rămîne mai departe în locuinţa închiriată este socotit că în mod tacit şi indirect şi-a manifestat dorinţa de a continua relaţiile contractuale. Voinţa expresă şi voinţa tacită a) Manifestarea de voinţă este expresă atunci cînd ea rezultă prin înscris (scripta manent), cuvinte, gesturi sau semne destinate anume pentru a exprima intenţia de a contracta. b) Manifestarea de voinţă este tacită sau implicită cînd ea rezultă din acte sau fapte, care nu sînt destinate anume spre a exprima intenţia de a contracta, dar care se pot interpreta ca exprimînd consimţămînul la contractare. Acest lucru se învederează mai cu seamă în privinţa acceptării de către o parte a ofertei făcută de către cealaltă. În principiu, din moment ce a fost stabilită, voinţa produce aceleaşi efecte, oricum s-ar manifesta, expres sau tacit. Uneori, legea prevede cerinţa unei manifestări exprese, pentru a atrage atenţia asupra importanţei unei obligaţii asumate (acceptarea unei donaţii), ori asupra unei renunţări. Viciile voinţei Consimţămîntul, condiţie de validitate a contractului trebuie nu numai să existe, ci el trebuie să fie şi valabil, adică lipsit de vicii. Consimţămîntul, deşi viciat, constituie totuşi o manifestare de voinţă, care însă se formează în condiţii anormale şi de aceea actul juridic respectiv poate fi anulat (art. 961 c.civ.). Voinţa poate fi viciată: ( în conţinutul său intelectual: - prin eroare; - prin dol; ( în ce priveşte libertatea manifestării - prin violenţă. Eroarea Element psihic, constă în reprezentarea inexactă a realităţii la încheierea unui act juridic: de pildă o parte consimte să se oblige prin contract numai fiindcă îşi închipuie că obiectul pe care îl oferă cealaltă parte are o anumită însuşire, pe care în realitate acesta nu o are. Persoana respectivă a voit într-adevăr ceea ce a exprimat, dar aceasta doar datorită erorii. Eroarea este socotită viciu de voinţă numai în două situaţii: ( cînd poartă asupra calităţilor substanţiale ale obiectului contractului, şi ( "...cînd consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia" (art.954c.civ.). Substanţa, asupra căreia cade eroarea, poate fi înţeleasă atît ca un element obiectiv al lucrului, cît şi ca o însuşire pe care părţile contractante i-o atribuie şi o apreciază în mod subiectiv. - eroarea bazată pe un element obiectiv - ex. aprecierea suprafeţei de teren; - eroarea sub aspectul său subiectiv - ex. autenticitatea unei opere de artă pentru un colecţionar. În genere se socoteşte drept o calitate substanţială a obiectului utilitatea pe care acesta o prezintă după aprecierea in concreto a părţilor şi care a fost determinantă pentru contractare, în sensul că, dacă ar fi ştiut că această utilitate nu există, partea nu ar fi contractat. Eroarea asupra persoanei: întrucît la contractele cele mai obişnuite - contractele cu titlu oneros - identitatea şi calitatea persoanei contractante sînt indiferente, eroarea asupra persoanei nu constituie viciu de voinţă, decît în mod excepţional, şi anume în contractele încheiate "în consideraţia persoanei" (intuitu personae). Asemenea contracte sînt, de obicei, cele cu titlu gratuit. Sînt însă şi unele contracte cu titlu oneros care se încheie în consideraţia persoanei, cum ar fi contractele avînd ca obiect prestaţia de servicii (contractul cu un arhitect, avocat, medic). Pentru a fi luată în consideraţie ca viciu al voinţei, eroarea trebuie să fi fost determinată, în sensul că partea căzută în eroare să nu fi contractat dacă ar cunoscut realitatea. Eroarea, fiind un element de fapt, se poate proba prin orice fel de mijloace, deci şi prin prezumţii, iar sarcina probei incumbă celui care invocă eroarea. ( Erori obstacol: uneori, eroarea în care a căzut o parte este atît de gravă încît împiedică însăşi formarea acordului de voinţă şi deci a contractului (ex. locaţie-vînzare). Există 2 tipuri de erori-obstacol: a) eroarea asupra naturii juridice a conractului (ex. (); împot. ei se poate invoca nulitatea absolută; b) eroarea de fapt şi eroarea de drept: ( eroarea de fapt, în care eroarea se înfăţişează ca o reprezentare inexactă a realităţii; ( eroarea de drept, care se referă la existenţa sau la conţinutul unui act normativ. Dolul Prin dol se înţelege faptul de a surprinde, printr-o eroare provocată, consimţămîntul unei persoane şi de a o determina, în acest mod, să încheie un contract. Viciul voinţei este deci tot o eroare, dar, de data aceasta, eroarea nu este spontană, ci provocată: o parte este indusă în eroare prin acţiunile viclene ale celeilalte (de pildă fapta unui vînzător care furnizează date false asupra valorii obiectului pe care îl vinde, constituie un dol). Dolul apare deci ca o circumstanţă agravantă a erorii. La viciul de dol se pot distinge două elemente: ( un element intenţional, şi anume voinţa de a induce în eroare; drept urmare, dacă introducerea în eroare a fost provocată cu bună-credinţă, fără nici o urmă de intenţie, în acest caz nu există dol; (un element material, şi anume acţiunile viclene folosite pentru a traduce în fapt intenţia de a provoca eroarea celeilalte părţi şi a o determina astfel să contracteze. Acţiunile viclene (minciuni, vicleşuguri) trebuie să prezinte o anumită gravitate, să depăşească anumite limite. Simpla tăcere nu contituie prin ea însăşi un dol decît numai cînd reticenţa se referă la unele elemente asupra cărora partea, dat fiind pregătirea sa tehnică şi profesională, era obliagtă să informeze pe contractant. Alteori însăşi natura contractului obligă părţile la anumite informări (contractul de asigurare). Dolul constituie un viciu al voinţei şi atrage anularea contractului, numai dacă a provocat o eroare determinantă, fără de care partea nu ar fi contractat.- în acest caz dolul se numeşte dol principal; Prin opoziţie, dolul incident, care, fiindcă nu a fost determinant la încheierea contractului, nu atrage anularea acestuia, ci îndreptăţeşte numai la o cerere de despăgubire, în măsura în care dacă ar fi cunoscut realitatea, partea ar fi contractat în condiţii mai puţin oneroase. Dolul atrage anularea numai dacă provine de la una din părţile contractante. El apare deci ca o sancţiune a comportării incorecte a unei părţi din contract; de aceea, dacă provine de la un terţ, dolul nu are influenţă asupra validităţii contractului, ci dă victimei numai dreptul la o acţiune în despăgubire împotriva terţului pentru prejudiciul suferit. Dacă o parte a fost complice la dolul practicat de către un terţ împotriva celeilalte părţi, atunci dolul atrage, de asemenea anularea contractului. (aceasta se explică prin faptul că şi în acest caz dolul a fost provocat de celalaltă parte, chiar dacă a îmbrăcat numai forma complicităţii). Tot din această cauză atrage anularea contractului dolul săvîrşit de către reprezentantul uneia dintre părţi sau de către prepusul acesteia. Considerăm că şi în cazul în care dolul este opera exclusivă a unui terţ anularea contractului se impune, în măsura în care dolul ar fi o eroare, care ar îndeplini condiţiile cu privire la eroarea-viciu de consimţămînt (dar în acest caz anularea contractului se cere invocînd eroarea şi nu numai dolul care a provocat-o). Dolul, întocmai ca şi eroarea trebuie să fie dovedit de către partea ce-l invocă. Fiind un fapt juridic, el poate fi probat prin orice mijloace. Efecte: dată fiind natura sa dublă - viciu al voinţei victimei, pe de o parte, şi faptă culpabilă a autorului acţiunilor dolosive, pe de altă parte - dolul poate să ducă atît la anularea contractului cît şi la o acţiune în despăgubire. Cînd victima cere anularea contractului, trebuie să fie îndeplinite toate condiţiile arătate mai sus. Dacă, dimpotrivă, victima pretinde despăgubiri, trebuie să fie îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale. Iar dacă, obţinînd anularea contractului, victima continuă să sufere un prejudiciu, nimic nu se opune ca ea să reclame despăgubiri, în condiţiile răspunderii civile delictuale. Violenţa Viciu de consimţămînt, este siluirea voinţei unei persoane pentru a-i smulge consimţămîntul la contractare prin: ( mijloace de constrîngere fizică; ( ameninţare cu asemenea mijloace su cu altele de natură morală. Violenţa nu este viciu de consimţămînt prin ea însăşi, ci numai prin teama pe care o provoacă (aşa cum dolul este viciu de consimţămînt prin eroarea pe care o provoacă). Ceea ce este determinant în cazul violenţei este temerea sub imperiul căreia partea consimte la contractare; romanii numeau aceasta metus (teamă sau temere), spre a o deosebi de vis (constîngere fizică propriu-zisă). Datorită violenţei libertatea voinţei este afectată, în sensul că numai sub inflenţa ameninţării pe care o cuprinde violenţa, partea a consimţit la contractare, împotriva voinţei sale. În realitate, ea nu vrea să contracteze, dar datorită violenţei exercitată asupra ei, consimte totuşi, aparent, la contractare. Violenţa cuprinde: ( un element obiectiv - constrîngerea; ( un element subiectiv - teama insuflată, care determină lipsa de libertate a consimţămîntului. Violenţa se poate prezenta sub forma constrîngerii fizice, precum smulgerea consimţămîntului prin torturi fizice. Dar oricare ar fi mijlocul de constrîngere (fizic, moral, patrimonial, actual sau viitor), efectul pe care îl produce violenţa este de ordin psihic şi anume teama persoanei respective că ameninţarea se va îndeplini, sau că actuala suferinţă va continua; deci în toate cazurile determinantă este temerea de o suferinţă prezentă sau viitoare, dacă realizarea ei este considerată de către victimă ca fiind sigură şi gravă. Condiţii. Întocmai ca şi dolul, violenţa este nu numai un viciu al voinţei, care poate atrage anularea contractului în măsura în care temerea ce a insuflat-o a fost dete