Referat Institutia Juridica A Casatoriei La Musulmani

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Institutia Juridica A Casatoriei La Musulmani si de asemenea puteti face Download Referat Institutia juridica a casatoriei la musulmani

Citeste fragmente din Referat Institutia Juridica A Casatoriei La Musulmani

INSTITUŢIA JURIDICĂ A CĂSĂTORIEI LA MUSULMANI Islam:credinţă şi ritual Termenul islam desemnează religia monoteistă care are la bază Coranul si al cărei profet este Mohammed.Prin extensiune,cuvântul islam se referă si la intreaga civilizaţie,cu un cadru legislativ unic,cu structuri politice specifice,cu tradiţii sociale şi morale care se revendică de la această religie. Cuvântul are la bază verbul arab aslama care înseamnă"a se supune","a se dărui în întregime",de aici,în Coran,"a se încredinţa cu totul lui Dumnezeu",atitudine considerată specifică adevăratului credincios.Din punctul de vedere al islamului,monoteismul absolut este consubstanţial naturii umane şi religia islamică nu face decât să restituie-prin Coran,ultima revelaţie adresată întregii umanităţi-puritatea originară a unei credinţe Pe care creştinii şi evreii ar fi modificat-o şi ar fi trădat-o. Islamul este o religie centrată pe o carte-Coranul-revelată în întregime profetului Mohammed:acesta nu este altceva decât un transmiţător şi orice analogie cu persoana lui Iisus Hristos din creştinism este contrară spiritului religiei islamice.Islamul nu este "mahomedanism" pentru că în ochii musulmanilor,Mohammed este un om ca toţi oamenii,un om căruia i s-a încredinţat Mesajul şi care constituie,prin întreaga sa comportare,un exemplu de urmat pentru credincioşi. Analogia este posibilă între funcţia pe care o îndeplineşte Iisus Hristos pentru creştini şi funcţia pe care o îndeplineşte Coranul pentru musulmani,acesta fiind,din punctul lor de vedere,Cuvântul lui Dumnezeu devenit Scriptură.Iisus este prezent în textul coranic ca unul dintre profeţi,fiul Mariei,trimis pentru a continua Revelaţia pe care vine s-o desăvârşească Mohammed. Adeptul religiei islamice este numit în arabă muslim,cuvânt care a circulat şi la noi în vechime,sub această formă.Cuvântul musulman este preluat din franceză şi reproduce aproximativ cuvântul persan care adugă la muslim desinenţa adjectivală an.Cuvântul mahomedan,care circulă şi în română-ca şi în alte limbi-cu sensul de "adept al islamului",nu are un echivalent arab pentru bunul motiv că islamul nu este considerat "religia lui Mohammed",cum apare definit de unele dicţionare:ca şi mahomedanism,mahomedan este construit în Europa,după modelul lui creştin,datorită identificării abuzive a rolului lui Mohammed pentru islam cu cel al lui Hristos pentru crestini. Pornind de la concepţia islamului conform căreia islamul face parte din natura umană,orice om s-ar naşte musulman,părinţii fiind cei care îl fac să devină adept al unei alte religii. Aderenţa la islam înseamnă atât credinţa prezentă în suflet şi afirmată prin cuvinte,cât şi manifestarea acesteia prin îndeplinirea unor obligaţii rituale de origine divină şi prin întregul comportament individual şi social.Mărturia de credinţă(şahada) constă în a afirma că nu există altă divinitate decât Dumnezeu(Allah) şi că Mohammed este trimisul lui Dumnezeu.Formula reprezintă pentru musulmani rememorarea pactului primordial (mithaq)existent din preeternitate între Dumnezeu şi oameni,prin care aceştia se angajează să-l recunoască drept stăpân atotputernic:împlinirea prescriţiilor coranice este o garanţie a fidelităţii faţă de acest pact.Alături de Coran,exemplul profetului Mohammed constiuie sursa din care se inspiră prescripţiile legislaţiei islamice privind ritualul.Obligaţiile rituale cele mai importante sunt:rugăciunea, dania, postul şi pelerinajul, la care se adaugă,ca o condiţie prealabilă,mărturia de credinţă. Credinţa unică,practicile rituale unice,întregul comportament reglementat în cele mai mici detalii,îi fac pe musulmanii de pretutindeni membrii ai unei comunităţi unice, solidare,despre care Coranul afirmă că este"cea mai bună dintre comunităţi"(3,10). Monoteismul islamic Islamul se reprezintă pe sine drept cel mai pur monoteism.Partea cea mai importantă. Partea cea mai importantă a crezului musulman afirmă fără echivoc:la illah illa Allah "nu există altă divinitate decât Dumnezeu".Semnificaţia formulei poate fi înţeleasă mai bine dacă ştim că numele Allah este interpretat drept forma cu articol definit a substantivului illah "divinitate", "zeu",şi că divinitatea cu numala de Allah era cunoscută încă înainte de predica lui Mohammed,ca zeitate supremă,creator al lumii,alături de alte divinităţi,subordonate lui.În Coran, păcatul capital este acela de a-i asocia lui Allah alte divinităţi,iar duşmanii islamului prin excelenţă sunt al-muşrikuna "asciaţioniştii", "politeiştii".Din acest motiv s-a spus că nu se poate traduce formula islamică Allahu akbar prin Allah este cel mai mare,cum ar sugera forma akbar,interpretabilă în alte ocazii drept comparativ-superlativ,căci aceasta ar presupune un termen de comparaţie,lucru pe care monoteismul absolut proclamat de islam nu-l poate admite. Monoteismul absolut al islamului nu este afirmat numai în opoziţie cu politeismul,ci şi în raport cu creştinismul.Treimea creştină apare musulmanilor ca o formă de a-i admite asociaţi lui Dumnezeu:nu se poate ca Dumnezeu să aibă un fiu,se spune în Coran,aşa cum el nu poate să participe la condiţia umană prin experienţa morţii,chiar dacă aceasta ar fi spre binele oamenilor. Dumnezeu este Absolutul şi omul reprezintă relativul:nici o idee de manifestare,de încarnare,de cădere a divinităţii în natura umană păcătoasă nu este concepută de islam. Musulmanii afirmă că nici o altă religie nu realizează transcendenţa lui Dumnezeu mai mult decât islamul.În viziunea islamică numai Dumnezeu este absolut liber pentru că este infinit:inteligenţa,voinţa,logosul sunt calităţi divine pe care El le încredinţează oamenilor şi care se întorc la El. Creştinii şi musulmanii vorbesc,oare despre acelaşi Dumnezeu-se întreabă creştinii atenţi la modul în care teologii aparţinând celor două religii formulează atributele divinităţii.Problema se leagă şi de modul în care transpunem numele de Allah în limbile aparţinând unor popoare creştine.S-ar putea spune că evoluţia ideilor privind această echivalare urmează,în mare,avatarurilor imaginii pe care şi-o face Europa creştină despre islam şi,mai recent,avatarurile concepţiei despre dialog între creştinism şi islam. Păstrarea formei "Allah" în textele traduse şi în cele în care se vorbea despre islam corespunde unei perioade în care islamul apărea ca o religie exotică,iar unora le apărea chiar ca o formă de politeism.Mai aproape de noi,promovarea dialogului,sublinierea unităţii religiilor monoteiste aduce cu sine îndemnul de a echivala "Allah" cu "Dumnezeu",tocmai pentru a sublinia această unitate. Căsătoria şi filiaţia în legislaţia musulmană Legislaţia musulmană concepe căsătoria ca un contract de drept civil încheiat,în principiu,între viitorul soţ şi tutorele legal al viitoarei soţii.Prin contractul acesta soţul se angajează să plătească o sumă de bani-o "dotă" soţiei. Pentru ca respectivul contract să fie valabil este nevoie: -să nu existe piedici în calea căsătoriei -să existe consimţământul persoanelor determinate -să se constituie dota -să fie îndeplinite formalităţile legale Piedicile în calea căsătoriei sunt de două tipuri: -permanente(înrudirea de sânge sau prin alianţă,colactaţie,consumarea căsătoriei în perioada numită idda, jurământul de anatemă), şi -temporare(religie mixtă,poligamia,înrudirea între soţiile aceluiaşi soţ,perioada de idda,tripla repudiere). Câteva lucruri atrag atenţia în mod special în cadrul acestor piedici în calea căsătoriei.În primul rând,căsătoria nu este posibilă cu o categorie largă de "persoane interzise"(maharim) printre care se numără ascendenţii şi descendenţii precum şi soţiile acestora,sora şi descendenţii surorilor şi fraţilor,mătuşile,surorile şi mătuşile ascendenţilor,soacra şi descendenţii soţiei.Este posibilă căsătoria între veri.Nu este posibilă căsătoria între persoane care au supt de la aceeaşi femeie şi nici căsătoria unui bărbat cu femeia care l-a alăptat sau cu rudele acesteia.Nu este posibilă căsătoria simultană cu două femei rude de sânge,prin alianţă sau "de lapte". O atenţie specială este acordată de legislaţia musulmană acestei "retrageri de continenţă"numită idda,consecutivă unei căsătorii anterioare,perioadă care durează patru luni şi zece zile şi în cadrul căreia femeia trebuie să se reţină de la orice raporturi sexuale cu scopul de a se evita "confuzia părţilor",cu alte cuvinte, cu scopul de a se putea stabili tatăl adevărat al copilului care ar urma să se nască.Este vorba însă şi de o obligaţie morală,de respect pentru memoria defunctului,de doliu,s-ar putea spune,pentru că această perioadă de continenţă este impusă şi văduvei,chiar dacă nu s-a consumat căsătoria.Dacă, ignorând interdicţia,căsătoria se consumă în această perioadă de abţinere,femeia îi este interzisă pe veci celui ce a săvârşit păcatul. Ceea ce se numeşte "jurământ de anatemă" este o formulă prin care se chiamă mânia lui Dumnezeu faţă de femeia adulteră,ceea ce înseamnă dezavuarea paternităţii faţă de copilul care s-ar naşte şi un divorţ irevocabil. În ceea ce priveşte piedicile temporare,este de remarcat că "religia mixtă" este o piedică numai în anumite condiţii:nu este permisă căsătoria unei musulmane cu un nemusulman,dar este permisă căsătoria unui musulman cu o femeie aparţinând uneia dintre religiile revelate(religiile creştină şi iudaică).Nu este permisă căsătoria unui musulman cu o femeie aparţinând uneia dintre religiile politeiste. Un musulman nu se poate căsători cu o femeie căsătorită cu un altul pentru că o musulmană nu poate avea decât un singur soţ.Un musulman poate avea însă două,trei sau patru soţii,dar nu mai mult de patru în acelaşi timp.Căsătoria cu a cincea femeie nu este posibilă:este vorba însă de o piedică temporară pentru că un loc între cele patru poate deveni vacant prin divorţ sau prin deces. Nu este permisă căsătoria simultană cu două femei aflate într-un grad de înrudire între ele care,dacă ar fi fost de sexe diferite,nuar fi permis căsătoria.Nu este permisă,de asemenea,căsătoria cu o persoană aflate în cursul perioadei de continenţă sau cu o persoană repudiată de trei ori.În ceea ce priveşte consimţământul necesar încheierii contractului,acesta se referă,în principiu, la tutorele legal,dar poate să se refere,în anumite condiţii,şi la persoanele în cauză. Tutorele legal este în primul rând tatăl,care îşi exercită dreptul de constrângere (jabr) asupra fiului până la perioada pubertăţii şi asupra fiicei până la contractarea primei căsătorii.În afara perioadei în care se exercită tutela legală(de către tată sau de către un alt tutore-wali) părţile interesate trebuie să-şi dea direct consinţământul.Tutela este concepută ca o modalitate de protecţie a celui tutelat,deci se poate exercita numai în interesul acestuia.Există posibilitatea să fie căsătoriţi copiii,în condiţiile în care tutorii se înţeleg între ei, consumarea căsătoriei urmând să aibă loc în momentul în care cei doi ating vârsta legală. Constituirea dotei(mahr,sadaq) este o condiţie obligatorie pentru căsătorie:este interzis orice acord între părţi în vederea renunţării la aceasta.În principiu,dota trebuie să fie serioasă,nu simbolică,să aparţină în întregime femeii şi să nu presupună,în schimb,nici un fel de zestre din partea acesteia.Până la vărsarea dotei-în întregime,sau partea stabilită anterior prin contract-soţul nu are dreptul să pretindă consumarea căsătoriei.Femeia are dreptul la dota întreagă în cazul în care căsătoria a fost consumată sau dacă soţul moare înainte chiar de consumare;are dreptul la jumătate din dotă în cazul în care căsătoria se desface înainte de consumare; şi nu are dreptul la dotă când căsătoria este anulată. Pentru încheierea contractului pe care îl reprezintă căsătoria este nevoie de formalităţi simple:se cere consimţământul părţilor şi trebuie să existe doi martori.Cei doi martori trebuie să fie musulmani liberi,sănătoşi la minte şi de sex masculin.Se poate admite(în rit hanefit) ca unul dintre cei doi martori să fie înlocuit de două femei. Codurile moderne adaugă la aceasta formalităţi administrative legate de întomirea actului de căsătorie. Căsătoria antrenează drepturi şi datorii din partea ambilor soţi.Este vorba de datorii reciproce,cum ar fi coabitarea,respectul şi afecţiunea mutuală,drepturi de succesiune,drepturi asupra copiilor rezultaţi din căsătorie şi drepturi ale fiecăreia dintre părţi.Soţia are dreptul la întreţinere(hrană,îmbrăcăminte,locuinţă,îngrijire medicală), dreptul la tratament egal cu al celorlalte soţii în caz de poligamie,dreptul de a face vizite părinţilor şi de a-i primi pe aceştia,libertatea de a-şi administra bunurile,fără control din partea soţului.Soţul are dreptul să-i ceară soţiei fidelitate,supunere,alăptarea la sân a copiilor,grija pentru bunul mers al căminului,respect faţă de tatăl său,de mama sa şi faţă de rudele apropiate. Se remarcă faptul că,în dreptul canonic musulman,soţii trăiesc în regim de completă separaţie a bunurilor. Desfacerea căsătoriei se produce fie prin decesul uneia dintre părţi,fie prin divorţ.În ceea ce priveşte divorţul există,pe de o parte,repudierea care are loc la iniţiativa soţului (talaq) şi,pe de altă parte,divorţul propriu-zis(tatliq sau tafriqa),pronunţat de cadiu,la cererea bărbatului sau femeii. Când este vorba de repudiere,aceasta poate avea loc numai după ce căsătoria a fost consumată şi duce la separarea soţilor în cursul perioadei de continenţă:în această perioadă,repudierea poate fi revocată.Dacă nu a fost revocată,urmează o nouă perioadă de separare,după care despărţirea este definitivă.În cazul în care soţul pronunţă o a treia repudiere după alte două succesive,el nu se mai poate căsători cu femeia respectivă decât după desfacerea unei alte căsătorii contractate legal de aceasta şi consumată.Deşi soluţia nu este foarte ortodoxă,soţul poate pronunţa de trei ori,una după alta,formula de repudiere,antrenând astfel,o despărţire definitivă,chiar fără respectarea perioadelor de despărţire temporară în cursul cărora poate avea loc împăcarea. În ceea ce priveşte divorţul propriu-zis,el este pronunţat de judecător în cazul în care are loc "jurământul de anatemă",când nu sunt îndeplinite condiţiile fiziologice pentru consumarea căsătoriei sau când una dintre părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile care-i revin prin căsătorie.Soţia poate cere divorţul,de pildă,atunci când soţul este absent mai mult de un an sau când nu-i acordă întreţinere la nivelul cerut de condiţia sa socială. Trebuie subliniat faptul că nici dreptul islamic,nici morala conjugală tradiţională nu încurajează infidelitatea soţului:relaţiile extraconjugale sunt permise numai în perioada sclavagistă,cu sclavele concubine.În cazul în care se naşte un băiat dintr-o asemenea relaţie,acesta poate fi recunoscut de tatăl său,iar sclava respectivă capătă statutul de umm walad "mamă de băiat",ceea ce înseamnă că nu mai poate fi vândută,iar la moartea stăpânului devine liberă. Astfel,filiaţia este recunoscută prin însăşi existenţa căsătoriei.Principiul este: "copilul aparţine patului [conjugal]"(al walad li-l firaş). * consumarea primei căsătorii.În această perioadă,tatăl are obligaţia să asigure întreţinerea copiilor şi să vegheze la educaţia lor. Mama are dreptul la gardă(hadana)asupra copiilor câtă vreme aceştia au nevoie de îngrijirea ei.Acest drept se exercită din momentul naşterii până la şapte ani pentru băieţi şi nouă ani pentru fete (vârsta variază la diferite rituri) şi se exercită chiar în cazul în care căsătoria este desfăcută,cu condiţia ca femeia să nu se recăsătorească în această perioadă:dacă o face,îşi pierde dreptul la gardă asupra copilului sau copiilor rezultaţi din căsătoria anterioară. Familia în mediul arabo-musulman Pentru a înţelege statutul familiei în societăţile musulmane de ieri şi de azi este necesar să pornim de la legislaţia islamică în această privinţă-la rândul ei,rezultat al prescripţiilor coranice şi al preceptelor extrase din vorbele şi faptele Profetului-dar este util în acelaşi timp,să avem în vedere condiţiile în care apare şi se dezvoltă conceptul de familie în islam,precum şi modul în care acesta se reflectă în existenţa concretă a diverselor grupuri din marea comunitate islamică.Deşi,aşa cum am arătat,grupul arab nu este cel mai numeros,el merită o atenţie specială,în primul rând datorită faptului că este cel în cadrul căruia se naşte islamul,şi apoi pentru că el continuă să exercite o influenţă modelatoare asupra altor grupări. În disputa care s-a creat în secolul nostru între reprezentanţii tradiţiei şi modernişti cu privire la statutul femeii în islam,cu privire la căsătorie şi familie în general,primii insistă asupra ameliorării pe care legislaţia islamică o aduce în toate privinţele,faţă de situaţia anterioară. Cel mai important lucru asupra căruia se atrage atenţia este desfiinţarea practicii barbare a îngropării de vii a fetelor abia născute pentru a nu hrăni o gură în plus.Obiceiul s-a născut,se pare,din cauza puţinătăţii resurselor în deşert şi datorită faptului că numeroasele războaie intertribale secerau vieţile bărbaţilor,deci diminuau forţa de muncă în stare să asigure hrana pentru sexul slab.Printre îmbunătăţirile privind situaţia femeii sunt enumerate: asigurarea unui sistem de succesiune în care femeile moştenesc de la tată,mamă şi rude colaterale în proporţie de 2/1 faţă de bărbaţi;bărbatul este însă cel care are datoria de a întreţine casa şi de a plăti impozitul; regimul matrimonial de separaţie a bunurilor asigură păstrarea averii femeii şi îi dă acesteia o oarecare libertate; Coranul limitează autoritatea tatălui în familie(dreptul de "constrângere" al acestuia se exercită în anumite limite); atât poligamia cât şi repudierea sunt tolerate, nu recomandate. Se ştie că, înainte de apariţia islamului, poligamia era răspândită printre arabi, aşa cum era răspândită şi la alte popoare din jurul Mediteranei, din Asia, din Africa etc.Legislaţia islamică este cea care limitează numărul soţiilor la patru şi se spune că destui musulmani s-au găsit în situaţia de a-şi repudia soţiile prin care se depăşea această cifră.Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească musulmanul care vrea să-şi ia a doua, a treia, a patra soţie sunt destul de dure:el este obligat să asigure un tratament absolut egal tuturor soţiilor.Fiecare soţie trebuie să aibă o casă separată şi să beneficieze de întreţinere la nivelul cerut de condiţia sa socială(să aibă propriii ei sclavi sau servitori, iar azi să aibă toate dotările moderne necesare gospodăriei); fiecare soţie trebuie să beneficieze de un număr de nopţi egal cu al celorlalte, cu excepţia celei proaspăt căsătorite, care are dreptul la şapte nopţi succesive imediat după căsătorie.Atât Coranul,cât şi tradiţiile despre Profet insistă asupra importanţei acestui tratament egal:musulmanul care nu-l poate asigura, din diverse motive, trebuie să se rezume la o singură soţie(Coran,4,3). Când examinăm poligamia-admisă în islam-ca şi poliandria-admisă,ce-i drept mai rar, în alte societăţi-nu trebuie să uităm că avem a face cu legalizarea,cu acceptarea de către societate, a unui tip de uniune care poate exista, în timp, prin divorţuri şi căsătorii succesive, legalizate de societate. Nici obiceiul de a da în căsătorie fata de preferinţă vărului dinspre tată(ibn amm),pe care islamul îl preia din tradiţia preislamică, nu este unul specific arab sau musulman. Concepţia despre incest variază de la o societate la alta:musulmanilor, de exemplu, le apare ca o formă de incest căsătoria între mătuşă şi nepot sau între unchi şi nepoată posibilă, în mod excepţional la creştini. Informaţiile provenind din preislam în legătură cu cadrul în care se desfăşurau raporturile între bărbaţi şi femei sunt puţine şi contradictorii.S-au păstrat,mai ales datorită poeziei şi relatărilor despre cuplurile celebre de îndrăgostiţi, date care atestă existenţa unor relaţii de mare puritate în mediul beduin:ele vor rămâne, peste veacuri, modelul de "amor platonic" la care imaginarul arab se va întoarce întotdeauna. Pe de altă parte, unele surse vorbesc despre alte tipuri de uniuni, existente în perioada preislamică, în afara căsătoriei "normale",despre existenţa unei forme de căsătorie colectivă(o femeie putea avea mai mulţi bărbaţi-nu mai mult de zece-dintre care îl desemnează pe cel pe care îl vrea ca tată pentru noul născut),a unei relaţii în care tatăl care procreează este oarecum "selecţionat"(soţul îi cere soţiei să aibă relaţii cu un bărbat dotat cu evidente calităţi pentru a avea un copil cu acesta)şi, în special, despre aşa-numita "căsătorie de plăcere"(zavaj al-mut a),o căsătorie temporară,după care femeia este răsplătită şi eliberată.Această ultimă formă de uniune,care a continuat să existe o vreme şi după apariţia islamului şi care este recunoscută,în anumite limite,în legislaţia şiită, a fost diferit tratată de juriştii şi teologii musulmani:unii consideră că ea a fost recunoscută şi practicată chiar de Profet,iar alţii găsesc că întreaga legislaţie musulmană privind căsătoria se opune altor tipuri de uniuni.Privită din perspectiva modernă, această "căsătorie de plăcere" apare ca un vestigiu al unei perioade în care femeia era tratată ca o fiinţă net inferioară,care putea fi cumpărată şi apoi abandonată.Există şi în Coran,şi în tradiţiile despre Profet destule date care atestă statutul inferior al femeii în raport cu bărbatul.În sura "Femeile", se vorbeşte despre această superioritate a bărbaţilor care sunt îndemnaţi să se poarte bine cu femeile supuse, dar să le pedepsească aspru, bătându-le,lăsându-le singure în pat pe cele care nu se supun. Femeile sunt făcute pentru bucuria omului, pentru împlinirea sa.Un hadith celebru spune:"Bărbatul care se căsătoreşte devine posesor al jumătăţii religiei sale".Sexualitatea exercitată numai în cadrul legitim al căsătoriei este sacralizată în islam.Actul sexual însuşi apare ca în întregime supus voinţei lui Dumnezeu, ca un semn al puteri divine, ca un miracol permanent.Tabuul,inviolabilitatea consfinţesc relaţiile în cadrul căsătoriei, raporturile sexule în afara căsătoriei (zina) sunt aspru condamnate, iar relaţiile cu sclavele, deşi legiferate într-un cadru destul de lax, nu sunt totuşi lipsite de anumite constrângeri. Printre locurile comune pe care le vehiculează unele lucrări, apărute în Europa în legătură cu islamul şi cu lumea islamică este şi cel referitor la musulmanul maladiv, obsedat de sex.Modelul în această privinţă ar fi fost oferit de însuşi Profetul care ar fi declarat că cele trei lucruri pe care le-a iubit cel mai mult în lumea asta sunt femeile,parfumurile şi mai presus de toate rugăciunea.Faptul că femeile sunt menţionate pe primul loc a atras atenţia celor care ştiau că Mohammed a avut nouă soţii, că episodul căsătoriei sale cu frumoasa Zeinab nu este lipsit de unele ambiguităţi şi alte câteva poveşti asemănătoare.Musulmanii atrag însă atenţia că Mohammed a tratat cu cea mai mare consideraţie femeile care au existat în diferite momente în viaţa lui:tradiţia vorbeşte despre doica lui,Halima,iubită şi venerată,despre prima lui soţie,Khadija,care l-a protejat când era prigonit şi care i s-a alăturat din primul moment al Predicii(cât a trăit ea până la cincizeci de ani, Mohammed nu şi-a luat altă femeie),despre frumoasa ingenuă Aişa, bănuită la un moment dat de infidelitate şi absolvită după o mică cercetare la capătul căreia o revelaţie anunţă grele pedepse pentru cei care formulează acuzaţii de adulter lipsite de temei, despre Zeinab de care Mohammed s-a îndrăgostit subit, profund impresionat de frumuseţea ei, despre Hafsa ,fiica lui Omar, despre Um Salama, văduva unui văr ucis în luptă, despre alte soţii, precum şi despre fiicele Profetului, printre care Fatima se bucură de un respect deosebit din partea credincioşilor.Comportamentul lui Mohammed în raporturile sale cu femeile trebuie să fie judecat în funcţie de criteriile morale ale epocii, dar nimic nu pare să arate că acesta i-ar fi şocat în vreun fel pe contemporani. După moartea lui Mohammed, noile condiţii care se creează în Imperiul islamic aduc unele schimbări şi în statutul femeii şi al familiei.Din punctul de vedere al unor autori, modificarea importantă constă în noul statut pe care îl capătă datorită cuceririlor instituţia concubinajului legal şi instituţia sclaviei.Numărul sclavelor sporeşte, sporeşte şi diversitatea lor.Marile haremuri ale califilor şi ale personajelor importante adună la un loc concubine de rase,etnii,stiluri diferite:africane,europene,iraniene,indiene etc. Valoarea unei sclave creştea datorită frumuseţii ei,dar şi datorită bunelor maniere, darurilor poetice,talentului de cântăreaţă şi de dansatoare.Cele mai scumpe erau cele care,pe lângă darurile menţionate,erau şi învăţate.Se spune că preţul lor era stabilit de jurii care le examinau în materie de medicină,astronomie,muzică,matematică,filozofie, lexicografie,retorică,legislaţie canonică etc. O asemenea femeie nu lupta de la egal la egal cu femeia-soţie şi de aceea se spune că instituţia concubinajului duce la devalorizarea femeii arabe ca soţie.Această femeie, care circulă în voie, fără văl, educată, dar şi vicleană, ajunge să fie preferată şi să-şi compenseze în felul acesta statutul social servil. Una dintre problemele ce priveşte femeia musulmană este problema vălului.S-a discutat mult despre văl în islam,despre momentul şi condiţiile în care acesta apare,mai ales de când mişcarea de emancipare a femeii musulmane ce se dezvoltă de la sfârşitul secolului trecut face din el un simbol al claustrării,al umilinţei femeii.În Coran,în diferite sure,se vorbeşte despre pudoare,despre necesitatea ca femeia să-şi acopere părul şi trupul sau chiar faţa,dacă ocupaţiile nu o împiedică să o facă.Unele tradiţii spun că vălul ar fi fost introdus pe vremea califului Omar şi toate sursele sunt de acord că el atunci şi mai târziu s-a răspândit doar în mediul citadin,şi aici numai la femeile de o anumită condiţie socială(sclavele nu purtau văl). În ceea ce priveşte căsătoria musulmană,tendinţele de modernizare ale acesteia se referă şi la cea privind "zestrea" fetei.Deşi legislaţia musulmană nu vorbeşte decât despre dota pe care o plăteşte bărbatul,în schimbul căreia aceasta nu ar trebui să ceară nimic,a devenit obişnuit ca familiile bogate să ofere fetelor o zestre care poate depăşi, ca valoare dota primită. Şi în ceremonialul nunţii se pot constata mici înnoiri.Ele se leagă,în primul rând,de faptul că presupoziţia de la care pornea nunta tradiţională,şi anume că mirele şi mireasa nu se văd decât în noaptea nunţii,a dispărut în mare măsură pentru că tinerii se întâlnesc astăzi pe stradă şi la şcoală,unde clasele sunt adesea mixte.A dispărut în mare măsură şi proclamarea orgolioasă şi zgomotoasă a virginităţii fetei,element constitutiv al ceremonialului de odinioară.Nu a dispărut publicitatea deosebită care se face evenimentului care adună tot satul,tot cartierul,într-o bucurie prelungită,uneori mai multe zile la rând,pentru că ea face parte din conceptul însuşi de căsătorie în mediul musulman,ca împlinire a poruncilor divine,ca formă de integrare în comunitate.Căsătoria secretă nu ar fi posibilă în islam. Nu se poate vorbi de "căsătorie religioasă" în islam pentru că nu se concepe o astfel de căsătorie:actul în sine este în întregime sacralizat.Elementele propriu-zis religioase sunt puţine in ceremonial:ele se reduc la citirea în casă a surei introductive din Coran, Al-fatiha,şi în măsura în care împlinirea prescripţiilor legale face parte din religie,la încheierea contractului în prezenţa martorilor.Restul elementelor care apar în diferite zone în ceremonie se datorează unor tradiţii locale şi se leagă mai ales de rituri de asigurare a fecundităţii.Ele nu au nici o legătură cu islamul. Marele flagel care ameninţă şi în zilele noastre familia arabă ca şi cea islamică,este repudierea.În multe ţări arabe numărul divorţurilor înregistrate prezintă,în fiecare an, cam 20-25% din totalul căsătoriilor înregistrate în acelaşi an. Un bărbat nu se recăsătoreşte numai cu o femeie repudiată,ci şi cu o celibatară,de obicei mai tânără,astfel că şansele unei femei repudiate de a se recăsători sunt mult mai mici.Încercările de a introduce în statutul femeilor din diverse ţări arabe dreptul egal pentru bărbaţi şi femei de a solicita divorţul sunt încă timide şi se lovesc de o opoziţie netă din partea cercurilor conservatoare. O femeie sterilă este ameninţată oricând cu repudierea, căci rostul femeii este de a face copii.Se menţine în ţările arabe, ca şi în cele islamice în general, o cifră destul de ridicată de copii pe cuplu, căci familia numeroasă este considerată o binecuvântare. Folosirea diverselor metode anticoncepţionale, justificată de unii chiar prin citate din textul sacru, nu se bucură de egală atenţie în toate familiile musulmane.Ca şi în alte ţări, Fecunditatea este mai redusă la oraşe decât la ţară, mai redusă la cei care au beneficiat de studii decât la analfabeţi. Preferinţa pentru băieţi continuă să se manifeste peste tot, mai ales când este vorba de primul născut.Un tată numai cu fete se consideră nenorocit pentru că fetele sunt o pacoste:ele trebuie păzite cu grijă de îndată ce ajung nubile pentru că pot aduce dezonoarea familiei,ele trebuie să fie neapărat măritate pentru că o femeie singură este o invalidă pe plan social.Învăţătura,prelungită tot mai des până la universitate,apare unora drept singura soluţie pentru a-i asigura femeii o viaţă demnă.În unele medii se spune însă şi astăzi că numai fetele urâte învaţă dincolo de clasele primare sau de liceu, celelalte se mărită cât mai repede pentru a scăpa de griji,ele şi familiile lor. Biliografie: Coranul Introducere în islam, de Nadia Anghelescu,editura enciclopedică Istoria culturii şi civilizaţiei De Ovidiu Drâmba,volumul 4 쥁`